Ce este analiza existentiala si logoterapia

Cristian FURNICA*
Rezumat

Articolul îsi propune o succintã privire de ansamblu asupra analizei existentiale si a logoterapiei, ca metodã
psihoterapeuticã, de la originile acesteia si pânã la dezvoltãrile teoretice si metodice contemporane.

Cuvinte cheie: analizã existentialã, sens, motivatii fundamentale.

Abstract

This article proposes a short introduction and a historical overview of the existential analysis and logotherapy,
as a psychotherapeuthical and counceling method, from its origins to the actual theorethical and
methodological developements.
Key words: existential analysis, meening, basic motivations.

* LSM Arad
De îndatã ce pronuntãm cuvintele de logoterapie sau analizã existentialã, gândul ne duce la
neurologul si psihiatrul vienez Viktor Frankl.

Nãscut la 26 martie 1905, Frankl este întemeietorul celei de-a treia orientãri vieneze în
psihoterapie, dupã psihanaliza lui Freud si psihologia individualã a lui Adler. Discipol si
continuator al acestora, Frankl îsi propune o completare, o desãvârsire a acestor orientãri
psihoterapeutice prin aducerea în discutie a „dimensiunii spirituale” a omului si a problematicii
sensului. Se realizeazã în felul acesta o adevãratãcotiturã copernicanã (Frankl, 1988) a imaginii
omului, fatã de cea cultivatã de orientãrile anterioare: „Viata însãsi este cea care pune întrebãri
omului. El nu are nimic de întrebat, mai mult, el este cel interogat, cel ce rãspunde vietii – este
responsabil fatã de viatã“ (Frankl, 1995, 1996). Frankl încearcã în felul acesta sã aducã un
corectiv perspectivelor antropologice ale psihologiei abisale, acuzate deja de Husserl si Scheler
de psihologism si implicit de reductionism. Aceastã criticã, formulatã de altfel si de cãtre alti
filosofi si psihiatri din epocã, precum K. Jaspers, L. Binswanger sau V.F. von Gebsattel, Frankl o
sintetizeazã cu multã iscusintã retoricã în formula conform cãreia, dacã psihanaliza freudianã e
preocupatã de „vointa de plãcere“, iar psihologia individualã a lui Adler de „vointa de putere“ (vezi
si Nietzche), orientarea sa urmãreste „vointa de sens“ – ca motivatie specific umanã – primele
douã nefiind în fapt decât expresia „nevroticã“ a acesteia din urmã (Frankl, 1996).

În momentul în care îsi elaboreazã teoria, Frankl nu are însã în vedere doar aceastã criticã
apsihologismului (comportamentul uman nu poate fi vãzut ca dependent doar de structura
psihologicã sau de motivatia psihicã) si reductionismului (reducerea dimensiunii spirituale la cea
psihologicã), ci si a pan-determinismului (ceea ce exclude liberul arbitru, din moment ce în
spatele oricãrei vointe se aflã o trebuintã, un imperativ, precum pozitia în fratrie, situatia oedipalã
sau educatia) si a patologismului (vezi doar asertiunea lui Freud conform cãreia orice întrebare
asupra sensului este deja o boalã sau faptul cã în spatele oricãrei strãdanii s-ar afla un conflict
sau o nevrozã mascatã).

Pozitia dizidentã pe care o adoptã atrage dupã sine excluderea lui Frankl în 1927 din asociatia de
psihologie individualã, la solicitarea expresã a lui Adler, fapt care-l afecteazã profund.

Desprins de adlerieni, Frankl este atras din ce în ce mai mult, prin intermediul lui Rudolf Allers, de
antropologia filosoficã si fenomenologia lui Max Scheler. Într-o conferintã din 1926 el foloseste
pentru prima datã conceptul de „logoterapie“ la care, în 1933, îl adaugã pe cel de „analizã
existentialã“. Începând din 1938 îi apar primele publicatii pe aceastã temã, dar datoritã rãzboiului
si a internãrii sale într-un lagãr de concentrare abia în 1946 publicã primele lucrãri majore, între
care si opera sa de referintã „Ärztliche Seelsorge“, în care precizeazã fundamentele teoretice ale
logoterapiei si analizei existentiale. Dupã ce în anii ‘50 publicã împreunã cu J.H. Schulz si V.F.
von Gebsattel monumentala lucrare în cinci volume „Handbuch der Neurosenlehre und
Psychotherapie“, opera lui Frankl se îmbogãteste continuu cu zeci de titluri de carte, nenumãrate
articole si conferinte tinute pe toate meridianele. Intrã în contact cu numeroase personalitãti din
lumea filosofiei si psihoterapiei, predã la numeroase universitãti de renume din lumea întreagã,
iar prestigiul incontestabil de care se bucurã se concretizeazã în nu mai putin de 25 de titluri de
doctor honoris causa care îi sunt acordate. Se stinge din viatã la 2 septembrie 1997 la Viena,
lãsând în urma sa o operã monumentalã, încãrcatã de umanism, o nouã orientare, cea de a treia
în psihoterapia vienezã, o scoalã de psihoterapie si nenumãrati discipoli care îi continuã opera.

Încã de la sfârsitul anilor ‘40 metoda psihoterapeuticã preconizatã de Frankl îsi gãseste primii
adepti. În anii ‘50 încep sã se constituie, în diverse locuri din lume, societãti de logoterapie,
prima, curios, tocmai în Argentina. În spatiul de limbã germanã apar de asemenea societãti si
institute de logoterapie; eleva lui Frankl, Elisabeth Lukas, la rândul ei autoare a numeroase cãrti
de specialitate, se dovedeste deosebit de activã în acest sens. În anul 1982 se înfiinteazã
Institutul de Logoterapie din Viena, punându-se astfel piatra de temelie pentru formarea
sistematicã de specialisti în domeniu si pentru dezvoltarea în continuare a logoterapiei si a
analizei existentiale. Aceastã scoalã care grupeazã mai multi elevi ai lui Frankl, în fruntea cãrora
se situeazã cel mai strãlucit discipol si continuator al acestuia, Alfried Längle, a cunoscut o
dezvoltare deosebit de dinamicã atât în domeniul cercetãrii stiintifice si al dezvoltãrii teoretice, cât
si în domeniul practic de interventie terapeuticã prin elaborarea unor metode specifice de
interventie psihoterapeuticã precum: analiza existentialã personalã, metoda analizei biografice,
metoda gãsirii pozitiei personale, ca sã nu le citãm decât pe cele mai importante.

În acest nou context analiza existentialã si logoterapia au cunoscut în ultimul deceniu si jumãtate
o dezvoltare deosebitã, evoluând de la ceea ce Frankl vedea doar ca o completare a
psihoterapiilor traditionale la o metodã de psihoterapie bine structuratã si de-sine-stãtãtoare,
recunoscutã ca atare si nominalizatã oficial în state ca Austria si Elvetia drept una din principalele
orientãri de formare si practicã psihoterapeuticã.

Asistãm la o dezvoltare si nuantare a cadrului teoretic stabilit de Frankl, atât cu privire la

problematica sensului, cât si a teoriei motivationale elaboratã de acesta.

Introducând problematica sensului în câmpul de preocupare al psihologiei, psihoterapiei si

psihopatologiei, Frankl realizeazã, asa cum am amintit, o adevãratã cotiturã copernicanã. Cu
toate acestea, în modul de abordare a problematicii sensului el rãmâne la întelegerea traditionalã
a acestui concept si anume cea teologicã. De aici au rezultat o serie de neclaritãti si neîntelegeri
care au stat la originea principalelor critici ce i-au fost aduse, culminând cu afirmatia conform
cãreia s-ar urmãri nici mai mult nici mai putin decât crearea unui soi de religie surogat. Aceastã
abordare idealist – platonicianã a problematicii sensului de cãtre Frankl, ce poate fi sintetizatã în
asertiunea: sensul premerge fiinta, este înlocuitã de Alfried Längle prin una empiric –
aristotelicã: fiinta ajunge la sens (Längle, 1993) sensul fiind vãzut din aceastã nouã perspectivã
ca a posteriori. Längle distinge între un sens existential si unul ontologic, doar primul fiind de
competenta psihologiei, a psihopatologiei si psihoterapiei, cel de-al doilea depãsind competenta
acestor domenii (Längle, 1993). Este locul de întâlnire dar si de delimitare al psihoterapiei de
teologie. Se realizeazã în felul acesta o nouã cotiturã în abordarea problematicii sensului, de
aceastã datã o cotiturã existentialã. Sensul existential („logos“) este acum definit drept cea mai
valoroasã posibilitate de actiune, atitudine sau trãire, acum si aici, fiind sansa sau sarcina
(imperativul) momentului (Längle, 1994).

Dar dacã „fiinta ajunge la sens“, sensul fiind ceva de atins, ceva ce trebuie descoperit, ceva situat
la sfârsit, înseamnã cã si vointa de sens, vãzutã de Frankl ca principalã fortã motivationalã a
omului, este ultima într-un sir de alte motivatii ce o premerg.

Analiza existentialã actualã distinge patru motivatii existentiale fundamentale (Längle, 1994),
care trebuiesc împlinite, ca o scarã a devenirii, pentru ca persoana sã poatã ajunge la o existentã
autenticã si ferm întemeiatã:
 1. Putinta de a fi pur si simplu, putintã vizatã în interogarea fundamentalã a existentei în directia
propriului temei de a fi, prin intermediul perceptiei si cognitiei ajungându-se la „încrederea
fundamentalã“;

2. Putinta de a resimti ceea-ce-este-valoros ca atrãgãtor. Aceastã posibilitate este confruntatã în

întrebarea fundamentalã a vietii: „Eu trãiesc, dar îmi place sã trãiesc?“, prin intermediul emotiei
ajungându-se la „valoarea fundamentalã“ reprezentatã de viata însãsi;

3. Putinta si, coextensiv, permisiunea de a fi Eu însumi, ce presupune elaborarea rãspunsului la

întrebarea fundamentalã a persoanei: „Eu sunt, dar am voie sã fiu asa cum sunt?“, prin
intermediul atitudinii si identificãrii ajungându-se la „valoarea proprie“, pentru ca atunci, si doar
atunci când aceste trei motivatii fundamentale personal-existentiale sunt împlinite, persoana sã
fie pusã în fata acelei motivatii, specific umane, pe care Frankl a descris-o ca:

4. Vointa (dorinta) de sens, ce presupune rãspunsul la întrebarea asupra sensului existentei: „Eu
sunt aici – de ce este bine acest lucru?“, prin actiune, dãruire si consacrare ajungându-se la
„sensul vietii“.

Aceastã nouã si complexã teorie motivationalã furnizeazã analizei existentiale actuale un

instrument teoretic propriu, în baza cãruia poate fi abordatã si psihodinamica, ea devenind astfel
o metodã si o doctrinã psihoterapeuticã completã. În plan teoretic se contureazã tot mai clar o
rescriere a psihopatologiei (în sensul analizei existentiale), bazatã pe filosofia existentialistã si
fenomenologicã în centrul cãreia se situeazã conceptul de existentã, concept înteles ca trãirea si
crearea de cãtre om a valorilor în lume.

Conform analizei existentiale se descriu patru premise pentru existentã (Längle,1997):

1. capacitatea de a accepta conditiile vietii (raportarea la realitate si capacitatea de a avea

încredere);

2. de a trãi cu propria simtire (relatii si valori);

3. valorizarea a ceea ce este individual si unic (respect fatã de felul, libertatea si demnitatea
persoanei, chiar si a celei proprii);

4. a actiona si a se angaja pentru ceea ce dã sens.

Astfel, perspectiva teoriei comportamentale si a psihodinamicii se modificã diametral, omul

încercând a se face înteles nu doar ca o fiintã condusã sau mânatã de conditionãri si forte
inconstiente, ci si ca una esential atrasã de valorile prezente si posibile în lume. Omul ca
persoanã tinde a trece dincolo de sine, a se consacra si dãrui altora (lucruri, oameni, îndatoriri)
pentru ca astfel sã dobândeascã împlinirea sa existentialã. Astfel, analiza existentialã poate fi
definitã ca „o psihoterapie fenomenologic-personalã al cãrei scop este de a ajuta persoana sã
ajungã la o trãire liberã (spiritualã si emotionalã), la atitudini autentice si la un comportament
responsabil fatã de viata si lumea sa“ (Längle, 1998).

Din aceastã definitie rezultã si etapele presupuse de procesul terapeutic din analiza existentialã:
 prelucrarea emotiei si cognitiei din impresie si trãire;
 prelucrarea integrativ-biograficã a atitudinilor personale;
 descoperirea formelor de expresie autentice si corespunzãtoare situatiei;
 exersarea si realizarea unui comportament încãrcat de sens.
În decursul timpului, întelesul termenilor de analizã existentialã si logoterapie a evoluat, iar acest
lucru a apãrut ca evident chiar în opera franklianã. Confuziile si neîntelegerile au fost generate de
Frankl însusi, care în dorinta de a sublinia pe de o parte specificitatea perspectivei sale
antropologice de orientare existentialistã, iar pe de alta particularitãtile metodei sale de interventie
terapeuticã, a conferit acestor termeni întelesuri sensibil diferite. Scoala vienezã actualã întelege
 prin analizã existentialã întrega metodã de psihoterapie cu tot esafodajul ei teoretic, logoterapia
reprezentând doar o parte a acestui întreg, si anume aceea care se preocupã de problematica
sensului, deci de problematica legatã de cea de a patra motivatie fundamentalã personal-
existentialã.

În esentã, scopul analizei existentiale este de a descoperi acel „DA“ pentru viatã manifestat prin a
trãi decis si cu acord interior, existenta fiind împlinitã în acord cu lumea, în vreme ce scopul
logoterapiei este de a descoperi sensul (existential).

Principalele afirmatii ale analizei existentiale sunt:

 ceea ce este cel mai profund în om – persoana – nu se poate îmbolnãvi, este liberã si
intangibilã;
 cu toate acestea, omul poate ajunge la deznãdejde dacã nu-si descoperã sensul sau
dacã „nu poate fi“;
 omul este responsabil pentru libertatea sa;
 nu este necesar ca omul sã afle plãcere în tot ceea ce întâlneste, nici mãcar în tot ceea
ce aflã despre sine însusi (capacitatea de auto-distantare);
 omul nu este întregit doar din si prin el însusi – el are nevoie de o „completare“, împlinire,
prin intermediul celorlalti (auto-transcendere);
 fiecare om are un loc si o misiune în lume – ceea ce i se cere este doar sã le descopere.
În completare, principala afirmatie a logoterapiei remarcã putinta omului de a descoperi un sens
în oricare situatie de viatã, iar aceasta nu prin elaborare sau impunere ci prin aplecare si cãutare,
astfel cã pânã si situatiile cele mai dificile si lipsite în aparentã de orice sperantã sã poatã deveni
accesibile prin:
 trãirea a ceea ce este valoros (de ex. natura, arta, relatia etc);
 crearea de valori (materiale, artistice, spirituale etc);
 suportarea a ceea ce este de neînlãturat si de neschimbat (boalã, pierderea unor oameni
dragi), în atitudinea de a-si fi credincios sie însusi si de a se putea privi în fatã.
Înarmatã cu aceastã nouã perspectivã teoreticã si metodicã, analiza existentialã si logoterapia
actualã sunt pregãtite pentru a face fatã provocãrii acestui sfârsit de mileniu, provocare
reprezentatã, dupã cum foarte atent sesizeazã Nolberto A. Espinoza (1998), de intrarea omenirii
într-o nouã erã, pe care el o defineste ca postmetafizicã. O apreciere lucidã ne obligã sã
recunoastem marile mutatii survenite în ultimii 50 de ani în felul de a gândi si a se relationa al
oamenilor, atât la lume si la ceilalti, cât si la ei însisi. În noua lume ce se prefigureazã, o lume a
globalizãrii, marile imperative morale ce constituiau jaloane existentiale certe, pentru generatia lui
Frankl de exemplu, tind sã disparã, impunând a fi înlocuite cu altele. Ori tocmai aceasta este
sarcina de perspectivã a analizei existentiale si logoterapiei, sarcinã la care aceasta este
pregãtitã a face fatã prin intermediul noilor deschideri si orientãri pe care le avanseazã.
Bibliografie
1. Espinosa N.A. (1998) Zur Aufgabe der Logotherapie und Existenzanalyse im
nachmetaphysischen Zeitalter. În: Existenzanalyze nr. 3/1998, 4-12.
2. Frankl V.E. (1988) Die Sinnfrage in der Psychotherapie. Piper
3. Frankl V.E. (1995) Ärztliche Seelsorge. Fischer, 96.
4. Frankl V.E. (1996) Der Wille zum Sinn. München, Zürich, Piper.
5. Längle A. (1993) Wertberührung. În: Längle A. (edit.): Wertbegegnung. Phänomene und
methodische Zugänge. Viena: GLE, 22-59.
6. Längle A. (1993) Glossar zu den Emotionsbegriffen. Ibid. 161-173.
7. Längle A. (1994) Sinn-Glaube oder Sinn-Gespür? Zur Differenzierung von Ontologischem und
Existentiellen Sinn in der Logotherapie. În: Bulletin der GLE 11, 2, 15-22.
8. Längle A. (1994) Sinnvoll leben. Niederösterreichisches Pressehaus.
9. Längle A. (1997) Das Ja zum Leben Finden. În: Süchtig Sein. Viena, GLE, 13-32.
10. Längle A. (1998) Verständnis und Therapie der Psycho-Dynamic in der Existenzanalyse. În:
Existenz-Analyse nr.1/1998, 16-27.

***