JURNALUL FERICIRII

Eseist, traducator, memorialist, Nicolae Steinhardt s-a nascut la 29 iulie 1912 in Bucuresti.

A absolvit Liceul „Spiru Haret", apoi Facultatea de Drept si Litere in . in 1936 obtine doctoratul
in drept constitutional. Studiaza in continuare in Franta si Anglia.

In acest timp colaboreaza la revistele culturale ale epocii: „Universul literar", „Viata
Romaneasca" in 1959 este arestat, considerandu-se ca a facut parte din grupari ostile regimului la
putere („lotul Constantin Noica - C. Pillat"), apoi judecat si condamnat la treisprezece ani de
munca silnica.

Este botezat clandestin in inchisoare, in . Este eliberat in . in ultimii ani ai vietii sale, ani in care a
avut parte de o mare popularitate, traieste la Manastirea Rohia. „Monahul de la Rohia" trece de-a
dreapta Domnului in 29 martie .

Din creatia lui Nicolae Steinhardt amintim:

in genul tinerilor (1934), intre viata si carti (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza. un
poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului (1982),
Critica la persoana intai (1983), Escale in timp si spatiu (1987), Prin altii spre sine (1988). De o
pretuire aparte in vremea noastra (si mai departe) se bucura lucrarea lui Zaharia Sangeorzan
Monahul de la Rohia - raspunde la 365 de intrebari (1992) si indeosebi Jurnalul fericirii (1991) si
Daruind vei dobandi (1992).

Jurnalul fericirii este o carte splendida, amestec inextricabil de notatie cotidiana, amintire,
confesiune, hermeneutica (la propriu: caci Biblia e deseori obiect de interpretare, ca la Varlaam
sau Ivireanul), humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizica, fiziologie, citate din lecturi si
altele..", scria Nicolae Manolescu la aparitia cartii (1991), pe care o considera „o carte de prima
mana", o capodopera.

Se stia de existenta acestui jurnal, ferit de Securitate (care reusise, la un moment dat, sa confiste
prima varianta), si nu este intamplator faptul ca, de indata ce s-a aflat de moartea autorului (29
martie 1989), in chilia monahului de la Rohia si-au facut aparitia agenti care voiau sa puna mana
pe el. Cartea devenise un document acuzator si se voia stergerea acestei marturii zguduitoare
despre inchisorile politice comuniste, toate de trista faima (Jilava, Aiud, Gherla s.a.). Dar autorul
tintise mai sus, nu spre o simpla rafuiala cu organele represiunii, fiindca nu tonului acuzator i-a
dat toata puterea, ci confesiunii, fortei initiatice a experientei de viata, mersului incet, dar sigur,
spre desavarsirea de sine infruntand vitregii inimaginabile. Farmecul cartii vine, asadar, nu din
confruntarea donquijotesca, inegala, cu un sistem represiv, ci din avatarurile fiintei care isi
dovedeste superioritatea prin calitatile dispretuite de opresor: finete, cultura, eleganta, omenie,
bunatate, mila, smerenie, rabdare, intelegere, compasiune pentru ceilalti. N. Steinhardt a vazut in
cartea sa un testament literar (cuvinte scrise pe pachetul sigilat, incredintat unui prieten spre
pastrare). Redactat cu mult inainte de 1989, prin anii '70, Jurnalul fericirii a cunoscut doua
variante, a doua fiind o rescriere a variantei confiscate de Securitate.
Dupa 1980, cand prima varianta este recuperata, N. Steinhardt procedeaza la o revizuire a
textelor si reuseste sa le puna la adapost inaintea unei noi perchezitii la Rohia.

O MARTURIE CRESTINA DESPRE CEEA CE S-A

INTAMPLAT IN EST.

N. Steinhardt nu relateaza evenimentele in ordine cronologica, lucru aproape imposibil, deoarece

scrie la multi ani dupa ce acestea au avut loc, „in temeiul unor amintiri proaspete si vif, asa incat
intre imaginile din inchisori se intercaleaza amintiri din tinerete, copilarie si adolescenta. Multe
pagini se regasesc in Daruind vei dobandi, constituind aici meditatii pe teme crestine despre
jertfa hristica, libertate, curaj, credinta, viata si moarte etc. Jurnalul pare un testament si din
aceasta perspectiva, fiindca, in felul lui Neagoe Basarab {invataturile lui Neagoe Basarab catre
fiul sau Teodosie), transmite sensurile unei experiente de viata exemplare. Putine carti, in secolul
nostru, propun o perspectiva crestina asupra existentei. Este singura marturie crestina mai ampla
din literatura Europei despre ceea ce s-a intamplat in Est. Autorul nu recurge nici la parabola,
nici la reportaj ori pamflet, ci aduce in atentia cititorului atmosfera de teroare in care fiinta
gaseste solutia credintei pentru a supravietui si a-si pastra nealterate calitatile. Marturia lui N.
Steinhardt pare a unui convertit din primele veacuri crestine, care tocmai in vremea prigoanei
gaseste calea unirii cu Hristos, atat de fortificat incat ajunge la seninatatea, curajul, hotararea de
a-L marturisi pe Hristos, orice sacrificiu i-ar cere aceasta. insasi marturisirea adevarului prin
jurnal il expune, cum s-a vazut, prigoanei. Caci, marturisindu-L pe Hristos in vremuri atee, se
afirma adevarul lui Hristos, domn al vietii celei adevarate, spre triumf impotriva celor care si-au
facut din opresiune, crima, injosirea fiintei un program.

SOLUTIA CREDINTEI

Cartea poate fi citita pe diferite niveluri, tocmai de aceea raspunde unor gusturi foarte diferite.
Teologie, literatura, filosofie, cultura - iata cele patru puncte cardinale dupa care se orienteaza
sensibilitatea autorului, avand in permanenta ca punct de raportare, centru al Universului, fiinta
divino-umana a Mantuitorului. „Credinta ne ajuta, ne intareste, ne inalta, ne bucura, dar nu tine
locul insusirilor si calitatilor omenesti"", spune N. Steinhardt referindu-se, desigur, la acele
calitati care vin din lucrarea vointei proprii, in deplina libertate a credintei, ca o inmultire a
talantilor dati fiecaruia prin aducerea la viata. Situand in deschiderea cartii versetul „Cred,
Doamne, ajuta necredintei mele" (Marcu, 9,24), explicat pertinent intr-una din secventele
celeilalte carti, Daruind vei dobandi, autorul sugereaza, smerit, ca minunile Mantuitorului, pe
care le-a intrezarit prin propria experienta, sunt departe de ceea ce este plinatatea minunilor lui
Dumnezeu harazite sfintilor, celor bineplacuti Lui. Solutia credintei, mentionata in Testamentul
politic, in secventa de inceput semnata cu un pseudonim (Nicolae Niculescu), nu reprezinta o
alegere din atatea altele posibile, ci o descoperire integratoare, o adevarata revelatie ce le include
pe toate celelalte. Prin ea, se dovedeste inca o data superioritatea ontologica a crestinismului, dar,
precizeaza imediat N. Steinhardt, solutia credintei nu este data oricui, pentru ca apare ca rod al
harului („consecinta a haosului prin esenta selectiv"). Cartile unor autori ca Aleksandr Isaevici
Soljenitin sau Alexandru Zinoviev, actiunile lui Winston Churchill sau Vladimir Bukovski ofera
trei solutii strict lumesti", cu „caracter practic", „accesibile orisicui", dar exista a patra, mai
presus de toate:

"Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar - si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita
ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului - exista
solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta va fi vorba in cele ce urmeaza"

DE CE JURNALUL FERICIRII

Titlul cartii a deconcertat si deconcerteaza, desigur. Se descriu scene atroce: batai, umilinte de tot
felul, opresiune, incarcerari, crime, delatiuni etc. Si totusi, N. Steinhardt isi intituleaza cartea
Jurnalul fericirii. Este jurnalul fericirii de a ajunge la cunoasterea tuturor celor noua fericiri, noua
chei ale vietuirii care deschid usa
imparatiei Cerurilor, expuse de Mantuitorul nostru lisus Hristos in Predica de pe Munte {Matei,
5, 3-l1): „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia Cerurilor. Fericiti cei ce plang, ca
aceia se vor mangaia. Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul. Fericiti cei ce
flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor
milui. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiti facatorii de pace, ca
aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia
Cerurilor. Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice
tot cuvantul rau impotriva voastra".

in aceste fericiri se va fi recunoscut prigonitul pentru dreptate, cel smerit, cel bland, cel milostiv,
cel curat cu inima, care a cantat pacea, cel ocarat

BOTEZ IN INCHISOARE.

Jurnalul fericirii nu urmeaza totusi un „scenariu", pentru ca ar fi o demonstratie plicticoasa,

moralizatoare. Urmarim nasterea fiintei celei secrete, orientata spre Dumnezeu, care capata
pecetea Duhului Sfant prin taina mangaierii, dupa ce se imbraca in lumina Botezului. Momentul
e unul dintre cele mai emotionante si exprima dostoievskian distanta dintre maretia
evenimentului si mizerabilitatea contextului. Dupa ce parintele Mina Dobzeu, un duhovnic
iscusit, l-a pregatit pe catehumen, are loc botezul:

UMILINTA SI CREDINTA

Ne-am astepta ca autorul sa tune si sa fulgere impotriva unui regim politic ce a creat asemenea
situatii. Totusi, nu o face, lasand faptele sa vorbeasca. Sunt nenumarate scene, momente
apasatoare determinate de atmosfera car-cerala. Iata o imagine a verii la inchisoarea Jilava: „E
cald si-n camera ticsita, unde cerul patrunde numai pe un coltisor defereasira, e o zapuseala grea.
Ma chinuieste setea. Apa e viermanoasa si ma feresc s-o beau nu numai pentru ca e oribila, ci si
de teama de a nu da in diaree, boala mea cronica. Diareea intr-o celula e pacatul capital. Spre
seara zapuseala devine concreta, apasa, turteste, ca si cum s-ar fi intreit presiunea atmosferica ori
s-ar fi dublat gravitatia". Umilintele de toate felurile intampina o rezistenta incredibila prin
puterea credintei, care contracareaza incercarile de disolutie a personalitatii. Notatia din finalul
jurnalului are valoare de testament:

"Numai crestin fiind ma viziteaza -in pofida oricarei ratiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai
datorita crestinismului nu umblu - crispat, jignit, pe strazile diurne, nocturne ale orasului -spatiu
proustian descompus de timp - si nu ajung sa fiu si eu - cum spune Francois Mauriac in Destine -
unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vietii si sa nu ma numar printre cei
ce inca n-au inteles - Fapte: 20,35 - ca mai fericit este a da decat a lua.