Fenomenul Pitești

De actualitate și în același timp nu prea, scurta lucrare redactată de

Virgil Ierunca este fundamentală pentru înțelegerea comunismului în
modul său de gândire. Generația mea (în special cea occidentală, nu
neaparat conaționalii care beneficiază de un studiu relativ obiectiv al
comunismului, poate chiar punitiv) nu are voie să uite că regimurile
comuniste au trăit până la moarte ideologia reconstrucției, nu a
integrării și a bonomiei. Totul după dialectica materialistă – lupta de
clasă. Pentru a-i înțelege mai bine pe torționarii comuniști, pe care nu-i
putem absolvi de vină spunând simplu că respectau ordinele primite de
sus, avem nevoie de realizarea faptului că mintea lor nu funcționa după
aceeași frecvența după care lucrează acum mintea noastră. Prin auto-
justificare, ei ajungeau să creadă în noua societate comună care
favorizează defavorizații în veșnica luptă dintre vest și est, între
capitaliști și muncitori, între chiaburi și iobagi.

Mă întorc puțin în spate, întrucât începutul introducerii mele are nevoie

de o clarificare. Cele două calități contrastante pe care le-am atribuit
cărții lui Ierunca sunt aplicate strict în contextul României din
Octombrie 2018 – referendumul pentru clarificarea articolului 48 din
Constituție privind căsătoria. Nu este de actualitate pentru că privește un
alt subiect, un alt moment al istoriei (fie ea contemporană) și are un alt
scop – pedepsirea morală a comunismului. Din acest punct de vedere
este benefică în vederea luării unei pauze. Mă explic și acum. Din
nefericire, românul (mă includ printre români, sufăr de aceeași boală și
nu sunt fățarnic să nu recunosc) suferă de balcanioză. Asta înseamnă că
simte când trebuie să gândească și devine rațional când trebuie să
empatizeze. Referendumul a însemnat un prilej pentru prea mulți
oameni de a-și elibera sufletele încărcate prin scris pe temă. Rezultatul se
regăsește în cuvintele lui Teodor Baconschi: „Nu vezi decât zoaie și ură
atârnate de X, Y, Z. Încearcă unii și alții să expună niște argumente
raționale, pro sau contra, dar tot în troaca generală sfârșesc. Pentru că ne
place noroiul. N-am altă explicație.”. Tot el revine ziua următoare cu una
dintre posibilele elucidări ale ciudatei preferințe pentru noroi: „Suntem o
societate încărcată cu patru dictaturi personale succesive: Carol al II-lea,
Ion Antonescu, Gh. Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. (…) Toate au
lăsat în mentalul colectiv ură, frustrare, confuzie valorică și disonanțe
cognitive”. Așadar, o cale terapeutică este scăderea nivelului de
implicare. Această carte e exercițiul optim. Acum, de ce spun totuși că e
de actualitate (și cu riscul de a fi acuzat de demontarea rândurilor
anterior scrise, răspund totuși la întrebare)? Deoarece dacă am avea o
minimă cunoaștere a istoriei doctrinelor politice, vom ajunge indubitabil
la concluzia că redefinirea căsătoriei, implicit a familiei, altfel decât
există de la începuturile civilizației a fost întotdeauna încercată de stânga
progresistă și liberală, nicidecum de dreapta conservatoare și
tradițională. Confundarea acestor roluri la nivelul partidelor noastre
politice principale (PSD și PNL) nu schimbă istoria, ci ne acuză fie de
necunoaștere, fie de lipsa coloanei vertebrale și aservirea unor scopuri de
moment. Astfel, eticheta de putiniști pe care o găsim în dreptul numelor
celor care susțin demersul Coaliției pro Familie este atât de rău aplicată,
explicația pe care o găsesc fiind doar neprocesarea lozincii de către cei
care o folosesc. La fel de steriotipă apare și „calitatea” apărătorilor
referendumului de a fi homofobi. Homofobi datorită defavorizării unei
clase în perspectiva protejării celeilalte. Sună cunoscut? Lupta dintre
capitaliști și proletari se rezolva în 1848 în viziunea lui Marx prin
egalitate, comunism, desființarea primei categorii. Lupta din
contemporaneitate dintre conservatorii care își văd de treaba lor și
susținătorii ideologiei de gen se rezolvă în 2018 tot prin egalitate, tot
desființarea primei categorii. Să urmărim scurt logica acestei concepții.
Așa cum directorul unei fabrici trebuia să își ceară scuze de la muncitorii
pe care îi avea în subordine pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu
îndeplineau cerințele necesare pentru a-i lua locul, tot așa trebuie și
heterosexualii căsătoriți să își ceară scuze homosexualilor care nu au
această opțiune pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu au posibilitatea
de a procrea. Astfel, „Fenomenul Pitești”, stigmatizând comunismul prin
faptul că îl descrie într-una din dimensiunile sale aplicate, ne ajută și pe
noi să mai tragem o gura de aer în vâltoarea dezbaterii publice din
România, și indiferent de opinia pe care o avem, ne ajută să ne clarificăm
taberele.

Iată ce a însemnat între 1948 și 1954 procesul reeducării pe tărâm

românesc.

Autorul trăsăturii specifice pe care o poartă această reeducare este

Makarenko (1888-1939), pedagog sovietic, specialist în delicvența
juvenilă și partizan al reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților
mai vechi, aflați pe calea cea bună. dar făcând parte din aceeași clasă de
vârstă. (Fracois Furet)

Autorii – Nikolski, din partea autorităților, Eugen Țurcanu și O.D.C.C.

(Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), din partea
deținuților. Nikolski a fost comandatul superm al Securității până în
1962. De cealaltă parte, Țurcanu începe prin a face parte din mișcări
legionare în 1941, pentru ca în momentul în care intră în ilegalitate să
rupă legăturile cu ei și să intre în partidul comunist. Student strălucit la
Drept, cariera lui e brusc întreruptă când în 1948 un student recunoaște,
sub tortură, că Țurcanu a fost convocat în 1945 la o întâlnire cu
Bogdanovici, șeful Centrului studențesc de la Iași, legionar, întrucâd în
vremea liceului cei doi făcuseră parte din aceeași frăție de cruce. Închis
inițial la Suceava, este mutat la Jilava, și după o discuție cu Nikolski la
București întemeiază alături de alți 10 foști studenți devotați lui
O.D.C.C., cărora li se adaugă alte nume: Popa Țanu (adjunctul lui
Țurcanu), Livinski, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu (ș.a.). De
aici, au fost mutați la Pitești, închisoare destinată tinerilor elevi și
studenți care nu reușiseră încă să-și finalizeze studiile.

Locația – Situată în afara orașului, spre partea de nord-vest, în

apropierea unui pârâu și departe de orice locuință, oferea un mediu
foarte prielnic pentru schingiuiri, nici un strigăt neputând fi auzit de
cineva. (Dumitru Bancu)

Deținuții – patru categorii: deținuții fără sentință judecătorească,

condamnații cu sentințe minore (nedenunțare, favorizare, simplă
suspiciune), cei condamnați cu o oarecare justificare juridică
(majoritatea studenților – unelitre împotriva ordinii sociale) și
personalități din lumea studențească, șefii de grupe (codamnările cele
mai mari, până la 25 de ani de muncă silnică)

Fazele reeducării – demascarea externă (deținutul trebuia să-și arate

lealitatea față de partid și O.D.C.C., demascând toate legăturile pe care le
păstra în afara închisorii), demascarea internă (sub presiunea torturii,
trebuia să-i demaște pe cei din interiorul închisorii care-l ajutaseră,
deținuți sau din administrație), demascarea morală publică (deținutul
trebuia să calce în picioare tot ce are mai sfânt – familia, Dumnezeu,
soția, prietenii, el însuși), reeducarea celui mai bun prieten (reeducatul
trebuie să conducă procesul de reeducare).

Eșecuri ale „arhipelagului” – închisoarea de tuberculoși de la Târgu-

Ocna. Aici se aflau bolnavi în ultimul grad, deci nu s-a putut recurge la
tortura neîntreruptă (cheia reeducării). Deținuții au amenințat cu
intrarea în greva foamei, iar strigătele de ajutor din timpul unui meci de
fotbal de pe stadionul din preajma închisorii au făcut ca procesul de
reeducare să se încheie prematur.

Închisoarea de la Ocnele Mari. Au fost aleși pentru reeducare oameni

mai în vârstă, care se presupunea că nu vor opune rezistență. Nu doar că
au reușit acest lucru, dar au comunicat și celorlalți deținuți ce se
întâmplă, fapt pentru care deținuți de vază precum profesorul
Manolescu, Gheorghe Pop, Petre Țuțea ș.a. au amenințat cu sinuciderea
în masă. Reeducarea a încetat.

Succese ale „arhipelagului” – Gherla. Pleacă de la Pitești o echipă de

34 de reeducați conduși de Popa Țanu. Aici, Țanu preia atât de bine rolul
de la maestrul său, Țurcanu, încât în 1951 când Pitești e trasformată în
închisoare pentru străini și Țurcanu e mutat la Gherla, Țanu refuză să i
se subordoneze din nou. Există doua inovații față de Pitești: reeducare
aplicată și bătrânilor, respectiv accentul se defocalizează de pe
demascarea externă și internă, întrucât în 1951 Securitatea era deja mult
mai avansată. Aici se va tortura de dragul torturii.

Canal. Pleacă tot de la Pitești două brigăzi – 13, condusă de Bogdănescu

(studiase medicina la Cluj), și 14, condusă de Enăchescu (studiase
medicina la București). Reeducarea e oprită după un an datorită veștii
morții doctorului Simonescu (care ajutase mulți oameni chiar și în
închisoare), veste răspîndită de soția acestuia și preluată de canale media
precum „Vocea Americii”, B.B.C sau „Europa Liberă”).

Procesul fictiv – Țapii Ispășitori: două loturi de deținuți își fac

bagajele și sunt eliberați peste noapte la interval de câteva luni. În primul
lot se aflau veteranii reeducării, reeducați o parte din ei la rândul lor, iar
în al doilea cei din urmă, reeducați în întregimea lotului. După mai multe
promisiuni făcute de capetele înalte, sunt rugați să semneze că au pus în
aplicare toate tehnicile aferente reeducării fără știrea autorităților sau
măcar a administratorilor din închisori. Refuză, și sunt condamnați la
moarte sub acuzația implicării legionarilor în toată chestiunea reeducării
(Horia Sima i-ar fi transmis lui Țurcanu să introducă în închisori o
acțiune de teroare, iar la Jilava ordinul lui ar fi fost reînnoit de Victor
Negulescu, care i-ar fi spus lui Nuți Pătrășcanu să compromită partidul
în închisori). Sentința a fost atât de absurdă (implica auto-exterminarea
legionarilor din partea legionarilor) încât a fost repede clasificată. De
menționat și faptul că președintele completului de judecată a fost
Alexandru Petrescu, care a dat sute de mii de ani de închisoare doar în
procese legionare. Fenomenul Pitești dispare peste noapte.

Oroarea acestui tip de tortură este una în special morală. Deținuților li se

lua până și ultima calitate, aceea de deținuți. Nu mai aveau dreptul să fie
victimizați, întrucât deveneau ei înșiși torționari. Van Coillie spune
despre stilul de reeducare chinez că „deținutul va reuși să iasă din
închisoare numai când iși va sinucide cu entuziasm personalitatea”, însă
făcând o paralelă cu fenomenul descris în acest articol, reeducarea din
lagărele comuniste românești excelează prin brutalitatea torturii. Nu
avem voie să uităm.