Anselm de Canterbury și

argumentul ontologic
Darian Uncategorized ianuarie 1, 2019 3 minute

Statuie din anii 1300 reprezentându-l pe Anselm de Caterbury, ținându-și în mână lucrarea Cur
Deus Homo

Cel mai important reprezenant al scolasticii medievale după groapa de

500 de ani care desparte mișcarea medievală de inițiatorul ei, Boethius,
Anselm de Aosta ajunge în 1060 călugăr în abația de la Bec. În 1063,
Landfranc din Bec, responsabilul peste abație și profesorul lui Anselm
devine Arhiepiscop de Canterbury, Anselm preluându-i funcția în abație.
În cele din urmă, Landfranc moare în 1089, permițându-i astfel lui
Anselm, în 1093, după ce regele William al II-lea Rufus (fiul lui William I
Cuceritorul) a lăsat postul vacant vreme de 4 ani ca să obțină banii
aferenți poziției, să devină următorul Arhiepiscop de Canterbury.

Capacitățile intelectuale ale călugărului considerat azi pe bună dreptate

teolog și filosof de factură neoplatonică îl recomandă pentru a prelua,
după cum spuneam mai sus, o funcție importantă la doar 30 de ani.
Anselm era preocupat în special de problema existenței lui Dumnezeu,
dedicându-i două lucrări: Monologium (1076 A.D.), Proslogion (1077-
1078 A.D.).

Anselm se întreabă Cine este Dumnezeu întru El însuși? Acesta aplică o

perspectivă platonică asupra teoriei cunoașterii (formele platonice:
lucrurile pe care le vedem nu sunt esența acestora, ci le numim așa cum
le numim pentru că ele există într-o lume a formelor la care noi avem
acces într-un mod mistic) – astfel, el se folosește de cunoașterea a priori:
lucrurile care există în afara minții noastre sunt cele adevărate, cele aflat
în mintea noastră fiind doar amintiri distorsionate ale acestora, având în
vedere că au intrat în experiență. Pornind de la cele două principii
derivate din gândirea lui Platon, Anselm formulează argumentul în felul
următor – Dumnezeu există deoarece reprezintă acel ceva față de care
nimic mai grandios nu poate fi gândit (astfel, dacă El există în mințile
noastre ca cel mai grandios ceva la care te poți gândi, mințile noastre
fiind distorsionate, cu necesitate El trebuie să existe și în afara lor, unde
lucrurile există în starea lor adevărată).

Argumentul lui Anselm trebuie înțeles prin lentila formării sale

platonice. Dacă nu pornim de la premisa existenței unei lumi a formelor,
argumentul cade, întrucât nu putem dovedi faptul că ideile din mintea
noastră nu sunt generate tocmai de ea însăși. Ceea ce mă fascinează însă
la argumentul lui Anselm este consistența sa internă, care este una de-a
dreptul remarcabilă – Anselm ne spune că dacă judecăm lucrurile a
posteriori, bazat pe experiența noastră cu conceptul respectiv, nu putem
să ajungem în niciun fel la Dumnezeu și vom sfârși ca și nebunul care
spune „nu există Dumnezeu”. În schimb, dacă îl căutăm pe Dumnezeu a
priori, anterior experienței, bazat doar pe intuiție, existența pură, a-
experiențială a conceptului de Dumnezeu în mințile noastre nu are cum
să fie un produs intern, ci mai degrabă un dat. Astfel, Dumnezeu trebuie
să existe cu necesitate. Ecoul premiselor de la care pornește Anselm în
argumentarea sa răzbate până la noi. Dezbaterile apologetice moderne
încep ambele de la premise axiologice indisputate, lucru văzut în ambele
tabere. Omul este în primul rând un hommo religiosus, crede mai întâi și
apoi argumentează (de exemplu, Dawkins pornește argumentarea sa de
la credința că știința și metoda experimentală este singura sursă a
adevărului, pe când un preopinent de-al lui de teapa lui John Lennox
pornește de la premisa că metoda experimentală nu cuprinde toate
fenomenele existente în lume, fapt pentru care trebuie să accepte
axiologic posibilitatea supranaturalului). Această imposibilitate de a
ajunge la adevăr prin mintea omenească trebuie să ne conducă la
celebrul dicton al lui Anselm, credo ut intelligam, cred ca să înțeleg. În
lipsa revelației adevărului, omului îi este imposibil să ajungă la el.