Despre Sacru și despre Corectitudinea Politică

Adela Toplean

Se gândi atunci pentru prima oară: a-nţeles oare cineva că toate-aceste minunate lucruri se-
ntâmplau prin el și datorită lui? Nimic nu-l descuraja mai mult decât ingratitudinea şi neruşinarea unor
proşti fiindcă proştii au felul lor unic de-a răni profund nesocotind diabolic legi şi semne, cauze, efecte, ce
mai faceţi domnule doctor şi ce zi frumoasă, în neagra lor prostie se prefăceau că-n sala de operație nu s-
a-ntâmplat nimic doar aşa ca să nu-i dea lui, făcătorului de minuni, vreo satisfacţie, pe lumea asta coclită,
călâie şi bătrână, toţi proştii-s vinovaţi, iar în timp ce vorbea vrute şi nevrute, doctorului îi trecu prin cap
că lumea căzuse-ntr-o nemaipomentită confuzie, că oraşul şi-a pierdut cadenţa şi că se zbate haotic în
schimnicia nevrotic-a depresiunii ăsteia, un golf blestemat prins între ocean și stânci, şi parc-această
îngăimăceal-a lumii nu-ncepuse de când se pogorâse vestita Doamnă peste ei ca să dea bineţe inimilor lor
lâncezinde de localnici glumeţi, ci-ncepuse cu mult timp în urmă, poate c-o zi ori poate cu două ori acum
câteva săptămâni sau milenii, se lovi cu spatele de piatra rece şi neagr-a unei coloane de granit, un omoplat
şi-un călcâi îl dureau rău şi-avu un moment de angoasă, chipul i se schimonosi, așa că oamenii îl priveau
în sfârşit cu-n sentiment de reală mulţumire.
.
.
În urmă cu câteva luni, cineva m-a provocat să mă gândesc la posibilitatea ca corectitudinea politică
(CP) să fie mai mult decât o ideologie neo-marxistă.
Ce urmează să spun mai jos nici nu scuză, nici nu acuză “aranjamentul ideologic” numit CP. Nu
pretind că știu foarte multe lucruri despre CP. În orice caz, nu mai multe decât știți dumneavoastră, cei care
veți fi găsit de cuviință să parcurgeți acest text.
Încerc să prezint cât pot de sistematic ipoteza la care m-am trezit gândindu-mă peste vară și pe care,
acum 3 sau 4 zile, m-am hotărât să o sintetizez într-un mic eseu. Ipoteza este aceasta: adeziunea la CP
începe să semene tot mai mult cu un angajament religios și tot mai puțin cu o doctrină ideologică.
Încep prin a prezenta, pe rând, termenii discuției. Spre încheiere, vă voi prezenta, schematic,
observațiile mele în marginea doctrinei CP.

CONTEXTUL

Sacrul nu se “termină” niciodată

Lipsa totală de interes pentru sacru și pentru transcendență e, într-un fel, o imposibilitate.
Presupunând că o minte ar reuși să se învingă pe sine și să gândească lumea în termeni exclusiv seculari,
acea minte ar fi una extrem de bizară, dacă nu cumva patologică. Nu e vorba, deci, nici de a adera explicit
la ceva și nici de a crede în ceva. Nu e vorba nici măcar de plauzibilitatea intrinsecă a vreunui sistem de
credințe. Mă refer aici la cât de straniu este, totuși, să ai convingerea fermă că nu ești în toate mințile decât
dacă faci demonstrația unei gândiri perfect seculare. Dacă acest mod de gândire ar fi într-adevăr cu putință,
am avea, cred, de-a face cu o formă supremă de “mistificare” a realității.
Nici cei perfect convinși de faptul că gândirea și interesele lor ar fi perfect seculare nu-și dau
seama cât de departe de secularitate i-a aruncat însăși perfecțiunea angajamentul lor. Nu există perfecțiune
fără “complicații magice”. Întrebați un obsesional. El știe mai bine.
O minte seculară (care refuză să se complice cu vreo formă de mister) nu e doar o minte omisivă,
ea este, în cele din urmă, o minte neadaptată cultural. Evident că nu insinuez că mintea “adaptată” ar fi
mintea “credulă”. De fapt, nici nu recomand acest text celor care sunt convinși că religia e pentru creduli.
Cititorului care a înțeles la ce mă refer când spun că gândirea umană este fundamental ne-seculară, îi propun
să mergem mai departe:
Sociologii religiei nu vorbesc niciodată despre substanța sacrului. De aici
reținerile lor de a-l defini. Puțini dintre ei l-au citit pe Eliade. Dintre cei care l-au citit, puțin
își mai permit să-l citeze. Încă și mai puțini îndrăznesc să-l ia în calcul pe Rudolf Otto, cel
 care a spus la începutul secolului XX că sacrul este mysterium tremendum, iar experiența
numinosului este fundamental diferită de toate celelalte experiențe umane. Sociologii
religiei nu pot însă lucra cu asemenea incertitudini psihologice. Nu pot lucra, deci, nici cu
ceea ce William James numea semnificația afectivă a experienței religioase. A vorbi
exclusiv despre experiență și deloc despre doctrine, norme și practici nu e deloc plauzibil
din punct de vedere sociologic fiindcă, neavând “ce” indexa, rămâi, la final, cu mâinile
goale.
Și totuși, există sociologi care, de la sfârșitul secolului XX și până astăzi au întors problema sacrului
pe toate părțile, gândindu-se că Studiilor Religioase nu le-ar strica o sociologie “de sine-stătătoare” a
sacrului. Așadar, au hotărât că sacrul trebuie privit dintr-o perspectivă strict funcțională. N-ar trebui, deci,
să vorbim despre “substanța” sa fiindcă n-am putea cădea de acord asupra naturii sacrului, însă ce-ar fi să
vorbim despre consecințe resimțite de diverse persoane sau grupuri ca fiind sacre? Consecința a ce, vă veți
întreba? Sociologii vă asigură că puteți invoca absolut orice doriți: de pildă o întâlnire terapeutică
transfigurantă, o plimbare prin pădure într-o zi însorită, decizia de a nu mai mânca animale, participarea la
o liturghie, fiorul dragostei, un convoi funerar, o furtună puternică, o vindecare miraculoasă în cabinetul
unui homeopat, o manifestație publică etc. Lista rămâne de-a pururi deschisă. Orice experiență umană
intensă poate deveni, în anumite conjuncturi, bună conducătoare de sacru.
Când scriu despre asta în limba engleză scriu de regulă “sacred effects”, când scriu, în schimb, în
limba română, prefer să păstrez ambiguitatea substanță-funcție și să spun “efect de sacru”. Expresia tinde
spre o unitate (funcțională, dar și de sens) a ocurenței sacre. În principiu, toți cei care au luat în serios o
sociologie sacrului cred că nu există activități umane care să excludă din start asemenea efecte de sacru.
Consecințele sacre țin în primul rând de calitatea experienței, nu de un aranjament simbolic “mai” special.
Asta înseamnă că o orientare intensă spre o misiune, spre un ideal, spre o patimă, spre o relație cu ceva sau
cineva poate fi, funcțional vorbind, o prevestire și o făgăduință a Absolutului. Poate produce, adică, un efect
de sacru. Acest sacru dispersat poate fi, deci, recunoscut când este experimentat, însă, pentru că nu se
distribuie uniform și permanent în niște forme culturale deja vizate, sociologul nu îndrăznește să
confere “statut științific” unui ansamblu de tendințe (de fapt, de funcții) de-substanțializate, spontane,
sălbatice, complexe.
Ni se spune, cu alte cuvinte, că în vremuri post-seculare trăim într-o lume a funcțiilor și mai puțin
a formelor. Acolo unde există oameni, există amestecuri greu de pătruns de toleranță blazată și intoleranță
criminală, sistematizări ingenioase de resentimente, de hiper-fidelități, de principii morale, iubire și ură.
Funcțional vorbind, aceste sistematizări nu sunt prin substanță, ci prin circumstanță conducătoare de
sacru.
Personal, prefer să spun că sacrul înțeles astfel este un potențator de relație. Fiorului sacru te
poate trimite dincolo de relația în care ai investit, te poate trimite, adică, în Altceva-ul și în Desăvârșitul ei.
William James ar fi, cred, de acord cu asta.

Despre religia astăzi, pe scurt

Cum separi o religie seculară, de o religie-surogat, de o cvasi-religie, de o mișcare spirituală, de o religie

tradițională? Ce-i “trebuie” religiei pentru a fi religie și nu ideologie seculară? Un principiu transcendent?
O referință la o ordine supra-mundană? O legătură cu iraționalul? Niște mize sacre? Niște miracole? De la
Durkheim până azi, s-a scris enorm pe subiect. Dogmă/doctrină, ritualuri, norme, capital social, comunitate,
niște credințe, un sens, o identitate de grup, niște adepți, niște proscriși, niște convertiți, niște prozeliți și
lista poate continua. Am mai scris despre asta în urmă cu un an, tot pe această platformă. Puteți citiaici.
Se desprinde din cele scrise mai sus că tot mai mulți cercetători înțeleg că granițele dintre sacru și
secular sunt relaxate și nestatornice. De fapt, sacralizarea și secularizarea nu se exclud niciodată. Ele sunt
adesea procese simultane. Își dispută adesea același teritoriu. Dihotomia nu e clară. Sacrul (și iată-mă
invocându-l, “necinstit”, ca substanță, nu ca funcție) se retrage de aici și se revarsă dincolo, izgonit dintr-
un loc inundă altul, pălește în mine, se aprinde în tine, “îl” primești sau “îl” primesc pe premise profund
intime, prin șansă sau prin alegere sau prin altceva care nu-mi este neapărat clar sau cunoscut. Charles
Taylor sau Paul Heelas scriu adesea despre cei “inspirați spiritual”. Dar ce anume îi inspiră? Cunoaștem
deja răspunsul: orice.
Așadar, aranjamentul religios tradițional pare să fie o sursă de sacru printre altele. Pe teolog nu-l
mai întreabă nimeni cum comentează această “scandaloasă” lipsă de predilecție pentru spațiile religioase
consacrate. Dacă teologul ar riposta, sociologul ar răspunde prompt: avem deja probe empirice că nici măcar
membrii bisericii dumitale nu mai cred că ar avea nevoie de autoritatea unui cadru religios pentru a-și
ratifica experiența spirituală. Așa se explică de ce modelul religiei ca identitate a devenit, treptat, inoperant:
a fi membru al unei comunități religioase nu atinge necesarmente conturul identității tale. Tușele identitare
sunt date de succese profesionale, de poziție socială, de calitatea relațiilor cu cei apropiați, de eșecuri, de
ceea ce te mișcă profund.
Citeam de curând că doar mișcările evanghelice cu elemente carismatice se mai pot lăuda cu
creșterea numărului de adepți. Cele care insistă prea mult pe înțelegerea Bibliei devin, rapid, nepopulare.
Nimeni nu se așteaptă ca o grupare religioasă să-l provoace cognitiv, să-l neliniștească, să-l epuizeze, să-i
țină lecții grave despre viață sau moarte. La rândul lor, marile și bătrânele catedrale din marile și bătrânele
noastre metropole europene, deși pierd membri, câștigă totuși din ce în ce mai mulți vizitatori. La
catedralele din inimile orașelor vin oameni de pretutindeni. Acest lucru e de luat în seamă. Grace Davie
crede că spațiul religios este astăzi frecventat în măsura în care te face să te simți bine. Cum anume se
întâmplă asta (implicându-te, relaxându-te, liniștindu-te, încântându-te estetic) contează mai puțin. Prezența
acelui feel-good factor este însă crucială. Abia atunci când îmi este clar că simt ceva se
deschide și posibilitatea minunării. Nu e nevoie să devin membru al unei biserici ca să mă minunez de ea
sau de ceea ce se află Dincolo de ea.
Nu e vorba aici doar despre o ofertă religioasă atractivă așa cum continuă să insiste teoria alegerii
raționale (Rational Choice Theory), ci despre faptul că există un număr foarte mare de oameni care, chiar
fără să fi intrat în contact direct cu “piața religioasă” și fără să vorbească public despre credința ori credințele
lor, au avut și continuă să aibă ceea ce s-ar putea numi “experiențe sacre”.
Într-o lume ostilă și adesea terorizantă, oamenii au tot mai urgențe existențiale, iar urgența absolută
este astăzi ieșirea din starea de vulnerabilitate fizică și psihică. Cred că omul de azi rezonează îndată la
orice aranjament de idei și credințe care pune explicit problema fragilității umane. Dar despre asta ceva mai
încolo. Să revenim la circumscrierea religiei.
Religia tradițională nu are, deci, monopol asupra sacrului. Riturile politice, riturile sportive,
concertele muzicale rămân, din punct de vedere funcțional, la fel de bune (sau de proaste) conducătoare de
sacru ca orice altă configurație religioasă tradițională. În aceste condiții, “problema” religiei e la fel de
dificil de scrutat oriunde te-ai situa – în centrul ei ori în afara ei. Deși există nenumărate modele explicative
(religia ca putere, religia ca angajament valoric, ca liant comunitar, ca memorie colectivă, ca credință într-
o lume cu sens etc.) ceea ce ne-ar ajuta astăzi să înțelegem esența religiei rămâne relația cu un principiu
transcendent. Deși, funcțional vorbind, fiorul sacru non-rațional apare atât în ideologia seculară (fascism,
comunism) cât și în religie, substanțial vorbind, trimiterea explicită la un principiu transcendent apare doar
în religie. O configurație religioasă se detașează, deci, de alte configurații prin faptul că are în centru
experiența transcendenței.
Dar stați puțin. Am citit de curând o carte extrem de erudită despre transcendența modernă. După
ce am terminat-o, am răsfoit încă trei. Autorii arată că orice lucru “suportă” și “cheamă” un Dincolo al său.
Deschiderea spre transcendență, fie ea și una strict culturală, rămâne orientarea firească a omului spre
punctul de Sus al lumii. Așadar, orice activitate care îți dă un simț al deschiderii spre ceva care e dincolo
de imediat și, eventual, mai presus decât tine, este rezultatul unei salutare și înfricoșătoare presiuni a
transcendenței.
Veți fi observat deja că ne învârtim, explicând, în jurul cozii.
Vă spun ce cred eu: cred că vitalitatea religioasă (și mă refer aici la formele de participare
organizată) apare azi aproape exclusiv pe granițe, adică acolo unde sacrul se precipită în secular, atunci
când – sau acolo unde – se conturează intempestiv o zonă de “risc ontologic” maxim. Se caută ceva mai
mult decât o simplă ambianță religioasă, se caută ceva care să “țină” la pericol, la amenințare și la haos și
care să se constituie ca răspuns moral comprehensiv la problema suferinței umane. Acolo apare, într-adevăr
– brusc și acut – nevoia de adeziune totală, de implicare activă, destinală care și modifică în (mai) bine
profilul identitar al noului adept.
Dacă sacrul este potențator de relație, religia este o relație. Linda Woodhead scria recent că
religia poate fi înțeleasă ca o sumă de relații “super-sociale”. Eu le-aș spune relații sociale care trimit dincolo
de ele însele. Un asemenea model al religiei înțeleasă ca rețea de relații super-sociale
depășește funcționalismul meschin al lui Durkheim și – extrem de important – șterge distincția dintre
relațiile sociale religioase și cele nereligioase, căci tipul de relaționare și ceea ce li se descoperă prin acele
relații (evident, ceva “super”) pare să fie mai important decât termenii relației.

Secular, post-secular

Lumea “seculară” miza pe autonomie și pe neutralitatea rațiunii. Astăzi, însă, trăind vremuri post-
seculare, se vorbește din ce în ce mai mult despre valoarea terapeutică și spirituală a non-raționalului. Să
fii autentic (valoare supremă printre “milennials”) înseamnă să fii în toate felurile în care poți să te concepi.
Să fii cum poți să fii. “Cum”-urile, modurile de a fidevin mai importante decât “ce”-urile. Cine ești e mai
puțin important decât cum ești. Aici îmi vine în minte faimoasa zicere a lui Judith Butler: suntem cu toții
rezultatul unor practici de improvizație de gen, pe o scenă a constrângerilor sociale. Improvizând îmi
construiesc nu doar genul/genurile, ci și, în mod surprinzător, sexul. Mutând accentele de pe ce ești
pe cum ești, problema autonomiei, a datelor biografice și chiar a unei identități personale bine rânduite nu
mai pare stringentă. Așa cum trupul tău nu mai are granițe stabile, nici țara ta n-ar trebui să mai aibă. Omul
este atât de preocupat să fie în toate modurile în care poate fi, că fixarea identității nu-l mai preocupă. Ideea
însăși de autonomie se modifică treptat.
Atât în relațiile dintre oameni cât și în relațiile dintre state apar niște mize bizare: se fac (strategic
sau din convingere) tot mai multe declarații reciproce de slăbiciune. Se întâmplă, deci, ceva între noi care
îmi pare a fi opusul autonomiei: se reinventează dependența.
Dependența de ceva sau de cineva re-capătă o incontestabilă valoare spirituală. Re-apare, deci,
în forță, tabuul (ca expresie a respectului față de lucrul, ființa ori principiul de care te temi). Nu mă refer
aici doar la tabuul lingvistic, ci la absolut toate formele de tabu (interdicții alimentare, fumat, singurătate,
alăptat în public, un număr “prea” mare de copii etc.). Respectă, deci, mediul, verdeața, animalul, propriul
corp cu toate sensibilitățile sale, descoperă sau redescoperă formidabila forță a dependenței de ceva care
este mai “mare” și mai important decât tine, descoperă sau redescoperă afinitățile spirituale și comunitatea
de valori cu toate semnificațiile și posibilitățile simbolice care ți se deschid deodată în fața ochilor. Tot mai
mulți oameni încep să “simtă” energia irațională pe care o emană grupul “drept” pus față în față cu doi
strâmbi și mari dușmani: nedreptele, interesatele reglaje instituționale pe de o parte și istoria nedreaptă,
ticăloasă pe de altă parte.
Experiența subiectivă a nedreptății politice/ instituționale/ biologice te așează deja într-o
dispoziție spirituală. Psihoterapiile constructiviste au prins contur chiar în jurul acestei disponibilități,
acestei dorințe irepresibile de meaning-making.
Când este împărtășită de o comunitate, această stare de dependență (fundamental optimistă dacă nu
chiar explicit terapeutică) capătă nu doar prestigiu simbolic, interpersonal și social, ci și o incontestabilă
legitimitate religioasă.
Să reținem, deci, reinventarea dependenței și – lucru de neconceput acum 10-15 ani – re-
credibilizarea treptată a atașamentului emoțional/ spiritual față de ceva care e mai presus decât tine. Pe
fondul acestei noi, dar străvechi “înțelepciuni”, omul se silește pe sine să stea încă o dată față în față cu
propria-i neînsemnătate.

Despre vulnerabilitate

Vulnerabilitatea e mai înspăimântătoare decât moartea. Un om extrem de vulnerabil moare de mai

multe ori pe zi și de mult mai multe ori pe noapte.
 Conștiința fragilității umane este astăzi mai presantă decât în alte vremuri. Medicina ultimilor 50
de ani, pusă pe fapte mari, a făcut promisiuni pe care nu le-a onorat. Acum se vede nevoită să se întoarcă
la fapte mici.
După 9/11, lumea a rămas fundamental neconsolată. În plus, nicicând nu am avut acces mai mare
și mai direct la suferința semenilor noștri. Nicicând răspunsul cultural la suferința umană nu a fost atât de
compact și de unanim-pozitiv. Pentru a te raporta la suferința întregii lumii ai nevoie de un A, B, C
emoțional adecvat. Nicicând, deci, vocabularul nostru emoțional nu a fost atât de schematic-uniform ca
astăzi. Oamenii s-au străduit să-l reducă – nu fără succes – la o sumă de hashtag-uri. Oamenii vorbesc astăzi
aceeași limbă, o limbă planetară care poate fi numită limba vulnerabilității. E suficient să
tastezi #metoo pentru ca lumea să se separe brusc în oi și capre, în victime și abuzatori.
Dar vulnerabilitatea nu este doar monedă de schimb, ci și potențator de relație. Mulți dintre
semeni au revenit, după îndelungi și chinuite încercări de a fi autentici, în punctul 0. “Suntem, totuși, mai
asemănători decât credeam.” Ce-i drept, nu poți învinge de unul singur amărăciunile vieții, mai ales că,
după 9/11, încrederea în minunata lume a experților (cea de care ne vorbea Giddens spre finele secolului
trecut) s-a destrămat, iar împreună cu ea s-a destrămat și securitatea noastră ontologică.
Un vocabular emoțional minimal este ceea ce ne ține laolaltă, căci este singurul care poate crea și
menține solidarități (și, la nevoie, adevărate isterii publice) în marginea unor drame globale. Orice altceva
este neînțelegere, vrajbă, moarte.
Oamenii se strâng, deci, laolaltă: victime reale și închipuite, suflete caritabile, propagandiști ai
vulnerabilității, miloși de conjunctură. A te solidariza cu cei vulnerabili e dovada cea mai la îndemână
de deschidere morală. Principiul de solidarizare e clar: la starea de victimă nu se aduc obiecții. În
marginea stării de victimă nu se speculează.
ONG-urile instituționalizează mila și răspândesc vestea cea bună: e OK să fii vulnerabil. Vino și
tu. Come out! Nicio vulnerabilitate interioară nu trebuie să rămână nerecunoscută și nevalorificată social,
fragili din toate colțurile pământului, să nu vă mai fie silă de viață! Lumea este solidară cu suferința voastră!
Până la urmă, veți vedea, a te simți fundamental vulnerabil e eliberator. E transfigurant. Viața e atât de grea,
că devine ușoară!
Desigur că nu ne putem îndoi de autenticitatea suferinței celor cu adevărat vătămați simbolic sau
fizic. Vulnerabilul autentic chiar este o victimă autentică. Când, însă, tragedia lui capătă miză publică,
suferința lui este supusă unui algoritm, unei scheme rigide, dogmatice de de-vulnerabilizare care – surpriză?
– îl va de-responsabiliza treptat. Suferința proprie îi va deveni, în curând, incomprehensibilă. Esențialul
s-a produs oricum: ceilalți îi înțeleg (sau pretind că îi înțeleg) suferința. La ce bun să și-o mai înțeleagă și
el?
Un singur lucru i se mai cere suferindului: să renunțe la gruparea pe vulnerabilități specifice. Pentru
liniștea noastră a tuturor, e vital să depășim această dezbatere absurdă privind diversele cauze ale diverselor
vulnerabilități. Nu contează dacă e vorba de date biologice dezavantajoase, de exploatare, de crimă în masă,
de rafinate constructe sociale, de fragilitate psihică, handicap fizic, devalidare socială, bullying ori IQ.
Esențial este să ne ocupăm de efectele nedreptăților, nu să ne cramponăm – prostește – în cauze
învrăjbitoare. Esențial este să creăm și să întreținem o rețea, o țesătură trainică de vulnerabilități, și, prin
aceasta, un viu și palpitant imaginar social global al vulnerabilității.
Când cei grupați deja pe vulnerabilități specifice se vor strânge laolaltă, lumea întreagă va vui și
va sângera. Suferință și groază cât vezi cu ochii! O vulnerabilitate generică care creează un sentiment al
comunității extrem de puternic – oameni necăjiți, atât de expresivi în amărăciunea lor, oameni care poartă
pe trupuri și in inimi absurditatea și cruzimea unui trecut îngrozitor de nedrept, minți și corpuri tot mai slab
conturate, însă tot mai legate unele de altele prin simultaneitatea vulnerabilităților. Doar un monstru ar
putea să nu-și dorească să fie de partea lor.
Îmi povestea cineva la Berkeley de munca depusă într-un ONG cu copii africani suferind de diverse
afecțiuni cronice. Nu-i voiau “pentru ilustrarea dosarului” decât pe cei prost îmbrăcați. Boala cronică (dacă
se poate infecție cu HIV sau VHB) a devenit, alături de sărăcia lucie din unele zone (dacă se poate din
Africa) și copilul instituționalizat (dacă se poate din Europa de Est) “marfa” favorită a ONG-iștilor. Felul
în care sunt exploatate ratările, nefericirile, calamitățile, “realitățile sociale” prin programele ONG-urilor
pare a fi o veritabilă formă de comerț. Dar nu cumva e mai mult decât atât? Scopul ultim este acela de a
demonstra – cu probe – că ești odios. Când au strâns destule poze cu nefericirea altora, se cheamă că-ți
întocmesc dosar. Dosar de inumanitate. Dar lucrurile nu se încheie aici. Ești obligat să faci un gest
reabilitant pe măsura gravității inumanității tale.
Cred că am depășit epoca resentimentului și am intrat în cea a celebrării vulnerabilității.

Ștergerea nuanțelor

Nu e nimic neobișnuit (ori “greșit”) în abandonarea nuanțelor identitare care intră în dezacord cu
identitatea grupului din care îți dorești să faci parte.
Neobișnuit e altceva: să renunți pentru totdeauna, în toate circumstanțele vieții tale,
la toate nuanțele. În zilele noastre, a scrie sau a vorbi “nuanțat” te aruncă în ridicol. Te face numai bun
de disprețuit, de arătat cu degetul. Unii chiar ajung să te urască.
Impresia mea este că ura față de “nuanță” este astăzi cel puțin la fel de mare, de compactă și de
unanimă ca ura față de “patriarhat”. Da, încă se mai dă o luptă pentru putere. Însă mai întâi de toate se dă o
luptă pentru eliminarea nuanțelor din literatură, din academie, din viață. Această înverșunare împotriva
nuanțelor are, cred, resorturi foarte profunde.
Nuanța separă, obligă la diferență. Nuanța discriminează. Nuanța acuză, desfigurează, ucide. Ura
față de diferență este ura față de nuanța care otrăvește, complicând periculos de mult discursul, relația,
realitatea. Un text, un discurs, o postare de Facebook – din ce sunt mai complicate, din ce crește riscul de a
fi înțelese greșit.
Evident că nuanța jignește. Oamenii – toți oamenii – vor control interpretativ absolutasupra a ceea ce li
se spune și asupra a ceea li se întâmplă. Au nevoie, deci, de o grilă hermeneutică accesibilă. Mult
simplificată.
Prin ceea ce simți și prin ceea ce spui nu ai voie să cazi “pe lângă” hashtag. Dacă nu intră
în hashtag, înseamnă că e de prisos. A exista public înseamnă să renunți la nuanțe și la raționamente
sofisticate. Într-o lume a hastag-urilor și a judecăților simplificate, a spune public că ceva sau cineva e
special, înseamnă să te aștepți ca afirmația ta să fie primită prin credință, nu prin cercetare. Mai cu seamă
prezumția de vulnerabilitate nu se discută. Apele se separă astăzi cu mantre, cu meme și cu hashtag-uri.
Dacă nu ești oaie sau capră, victimă sau agresor, ești, firește, nimic.
Consecințele lipsei de nuanță sunt, mai ales la nivel interpersonal, dezastruoase. În lipsa
nunațelor, riscul interpersonal crește exponențial. Frica de nuanță, de cultura sofisticată și de tot ceea
ce presupune ea înseamnă, până la urmă, frica de a te lovi “pe bune”, asumat, de tine însuți, de ceilalți și
de realitate în general. Îi detești din toată inima pe cei care fac “pe deștepții” (fiindcă te fac să te simți
vulnerabil?) și te arunci compensatoriu, demonstrativ, laș, inconștient, prostește, în brațele inculturii și ale
schematismelor. Susținând activ lipsa nuanței, sancționând prezența nuanței, batjocorind sau ridiculizând
nuanța, lăudându-te cu cultura puțină pe care o ai, ți se pare că ai găsit soluția definitivă la toate “falsele”
probleme ale omenirii. De bună seamă că problemele pe care nu le pricepi sunt necesarmente false,
apăsătoare, oprimante. Căci cum altfel ar putea să fie? Rămâi, mai bine, prizonier cinstit al propriei
fragilități. Grila hermeneutică cu care lucrezi nu-ți dă voie să înțelegi mare lucru din tine și din ceilalți; iar
asta e o tragedie fiindcă iată-te redus la aproape nimic! Nu poți să însemni mai mult decât tu însuți poți
concepe, pe cont propriu, de capul tău. Ești, deci, produsul propriilor pretenții și speculații. Exact
pentru acestea vei cere aprobarea celorlalți.
N-ar trebui să ne mire faptul că suspiciunea și speculația proliferează incontrolabil acolo unde
nuanța legitimă nu e permisă. Suprimarea nuanței complică nu simplifică relațiile între oameni. Nuanța își
face oricum drum prin noi, pe sub pământul nostru, exact ca vițele de carne din serialul Stranger Things. A
văduvi pe cineva de nuanțele pe care le merită înseamnă să-i negi dreptul la adâncime și la sens.
Lipsa nuanțelor de discurs face comedia fluidității de gen încă și mai expresivă. Excesul de nuanță
în sensibilitatea de gen e un soi de efect care se revoltă împotriva cauzei. Improvizația de gen proliferează
compensatoriu. Nuanțele pe care nu mai sunt în stare să le verbalizez, iată că ajung să le simt!
 Blestemul nuanțelor nespuse pregătește neîncetat terenul pentru mari și de neînvins
vulnerabilități.

Trecutul și identitatea personală

Nu există nuanță, nu există adâncuri, nu există trecut. Ce se întâmplă cu trecutul

victimelor? Trauma distruge timpul, scria negru pe alb Robert Stolorow, unul dintre cei mai de seamă
reprezentanți ai intersubiectivismului care s-a ocupat sistematic de influența traumei asupra percepției
timpului. Orice stare de vulnerabilitate modifică dramatic structura temporală. O distorsionează.
Traumatizatul nu se poate concepe pe sine în timp. Așadar, el nu își poate gândi coerent identitatea.
Traumatizatul este prins într-un prezent traumatic etern, incapabil să se “prindă” în timpul și în
lumea “noastră”, incapabil să se conceapă pe sine ca partener de dialog. Trauma, durerea umană în general
are nevoie, crede Stolorow, de o “casă”, de un adăpost relațional. Oaza de liniște, de siguranță și de coerență
identitară de care are nevoie traumatizatul este, scrie Stolorow, intersubiectivitatea. Nu e de mirare că
traumele colective conduc aproape întotdeauna la formarea și la menținerea unor identități de grup extrem
de puternice și de constrângător-impunătoare.
Tot răul care (ți) s-a întâmplat ajunge să fie resorbit de un prezent relațional.
Teama paralizantă de un trecut traumatic, respingerea unei istorii agresive, nedrepte, scandaloase,
conduce, inevitabil, la o supra-investire a prezentului. De fapt, la un soi de idealizare – poate chiar de
ideologizare – a acestui prezent de la care speri totul pentru că el este, nu-i așa, al tuturor. Or co-prezența
este mântuitoare. Omul nu se mai înțelege pe sine prin ceea ce a fost în trecut, ci se agață de ceilalți –
coprezenți care sunt “mai reali” decât el însuși, cel traumatizat. Prezentul devine un refugiu: ai în față un
viitor devastator de lung care te sperie prin imprevizibilitatea lui și un trecut traumatic-capcană care te
urmărește pretutindeni pentru a te încremeni. Îți duci viața de fiecare zi pe o fâșie temporală extrem de
subțire: între imprevizibilitatea unui viitor infinit și oroarea unui trecut pe care îl respingi.
Volatilizarea identității personale este, se pare, în cazul celui expus la suferință, un adevăr psihiatric.
Nu-i rămâne decât improvizația de sine. O improvizație pe algoritmi impuși, din păcate, de altcineva și din
care, am văzut deja, nuanța semnificativă este exclusă. Nu toate “casele” relaționale te pot adăposti.
Arhitectura unora este înșelătoare. Unele spații subminează exact ceea ce par să făgăduiască. La capătul
drumului mulți dintre cei traumatizați se vor fi simțit înfiorător de singuri, de fragili, de “reduși” existențial,
de neînțeleși chiar de către cei care le-au propus solidaritatea.
Victimele învață unele de la altele. Revendicarea a devenit un nevinovat automatism: “E dreptul
meu să.”
Când vor fi înțeles că n-au avut niciodată drepturi asupra lor înșile, ci doar asupra modurilor lor
de a fi în prezent, va fi fost prea târziu. Viitorul se va fi instalat deja, cu diferendele lui cu tot.

Ce decurge din cele de mai sus

Cum nu mai poți vorbi azi de “omenire”, ci de miriade de forme (complet sau parțial ratate) de
autenticitate, de posesori de adevăruri mici care se grupează pe tipuri de vulnerabilități formând laolaltă un
ciorchine imens care tremură într-un vid de sens, nu mai e chip să rezolvi rațional neînțelegerile dintre
oameni.
Ceea ce “se spune” public – mai cu seamă atunci când “se insistă” – este din start lipsit de
plauzibilitate cognitivă ori normativă. Foruri publice care să producă și să perpetueze argumente nu mai
există. Era post-adevăr nu înseamnă doar autocrația dulceagă a emoțiilor, ci și un fel de recunoaștere
tacită a unei “poetici” publice.
Discursul public, mai ales cel politic, capătă un soi de halou metaforic. Din ce e mai puțin plauzibil,
mai “deștept” dar mai șchiop din punct de vedere argumentativ, din ce va fi “mai totală”
receptarea. Oamenii nu reacționează total decât la ceea ce nu înțeleg cu adevărat. Și chiar asta se și
întâmplă. Din ce sunt emoțiile mai covârșitoare și pretențiile stilistice mai neclinite, din ce vor crește șansele
de a fi receptate pe un palier spiritual.
 Din motive regretabile, ne îndreptăm spre un fel de haos metafizic. Ironia din acest proces pe care
oricum nu-l controlăm e că situația asta pare să păstreze aerul unei paradoxale promisiuni sacre.

PROBLEMA: AVEM, DECI, O RELIGIE A CP?

Din punct de vedere substanțial

- CP poate fi văzută ca principiu corector aplicat realității care face apel la o normă morală (desir du
bien, cum scria Durkheim), pleacă de la o senzitivitate fundamentală a grupului sau a individului și impune
tabuuri în numele unei obligații absolute.
- CP ca religie rudimentară care are în grijă atât binele existențial cât și binele social. Instituțiile CP au,
evident, tot ce le trebuie: dogme, rituri, norme, tabuuri, un enorm capital social, prozelitism etc.
- CP sistematizează toate vulnerabilitățile și încurajează suprapunerea mai multor
apartenențe impunând renunțarea la tot atâtea clase de nuanțe. Ce înțeleg prin suprapunerea
apartenențelor și renunțarea la nuanțe? Vă dau un exemplu: o feministă intelectuală care crește singură trei
copii într-o zonă de conflict. Situația ei – fără îndoială tragică – se încadrează simultan în mai multe clustere
de vulnerabilități. Dacă această situație problematică este preluată în media și apoi de diverse ONG-uri vom
asista la un lanț al slăbiciunilor, adică la un lanț de schematizări și de-responsabilizări (traduse și în tot
atâtea pretenții schematice) care vor face ca această femeie “să ajungă departe.” Dincolo de această
“exaltare socială” nu se (mai) găsește însă nimic. Pe această femeie n-o mai paște nicio primejdie, doar un
mare și apăsător sentiment că va rămâne singură și neînțeleasă. Sinele ei va fi de acum înainte ferecat cu
patru lacăte.
- CP ca răspuns global - cultural și moral – , dar schematic, la suferința oamenilor.
- O doctrină ideologică pleacă adesea de la resentiment. Resentimentul este cel care stă la baza
ideologiilor recente (naționalism, anti-semitism, socialism etc.), iar retorica resentimentului are în centru
problema oprimatului (individ sau grup) care a fost făcut (sau și-a închipuit că a fost făcut) inferior. În CP,
accentele se schimbă: dorința nu este în primul rând aceea de a câștiga o poziție de putere prin raport cu
agresorul, ci de a-ți consolida statutul de victimă.
CP nu lucrează în primul rând cu resentimentul, ci cu rădăcina lui, mai exact, cu senzitivitatea
extremă.
- Reabilitarea celui vulnerabil pare un miracol total – instituțional, politic, psiho-social și interpersonal.
Cu toate acestea, reabilitarea este exclusiv una simbolică, căci statutul de victimă este încurajat în
continuare. Aici avem o tușă cinică: vulnerabilitatea devine mai importantă decât vulnerabilul.
- Cum arătam deja, spre deosebire de doctrinele ideologice, cele spirituale prind cheag în
jurul fragilității și suferinței umane. Asta și face, de fapt, posibilă conceperea și încurajarea relației de
dependență cu “ceva” care e mai presus decât tine. Conștiința unei vulnerabilități fundamentale
încurajează apariția efectului de sacru, iar lucrul acesta îl știe sau îl simte orice teolog și orice terapeut.
- Ciorchinele de vulnerabilități ajunge să fie un edificiu extrem de complex care țintește dincolo de el
însuși și care nu urmărește doar bunăstarea financiară și socială a nedreptățiților, ci și izbăvirea lor. A crede
că poți salva lumea de propria-i vulnerabilitate presupune un salt în credință, nu doar aplomb ideologic.
- CP ajunge să fie un model comprehensiv, suveran, care caută să împlinească mai mult decât canonul
neo-marxist. Neo-marxismul explică lumea și propune un algoritm de salvare a sa. CP țintește mai sus, căci
CP celebrează suferința. Adeziunea la CP, fie ea și una formală, are efecte benefice asupra identității
personale și mai ales asupra prestigiului moral. Aspect pe care multe religii și multe ideologii l-au pierdut.
- Legitimitatea publică a CP, adeziunile pline de entuziasm, vizibilitatea mediatică a instituțiilor și
politicilor care mențin CP, adepții de conjunctură și marii opozanți circumscriu un spațiu extrem de
favorabil vitalității religioase.

Din punct de vedere funcțional

… situația se complică.
- CP funcționează pe identificarea unor crize (ideea însăși de poliție a gândirii te duce cu gândul la
un soi de intervenționism simbolic, de moralist “gone crazy”). De aici schematismul și rigorismul său. Deși
pleacă de la senzitivități profunde care sunt prin natura lor confuze și nesupuse rațiunii, culmea ironiei este
că CP rămâne, totuși – ca să mă exprim oximoronic – “profund formală”.
- În mod clar, adeziunea la CP este una afectivă și mai puțin cognitivă.
- CP vine pe fondul eșecului împlinirii nevoii de autenticitate și de “adâncime sufletească”, pe fondul
recunoașterii unui eșec parțial al individualismului, pe fondul, adică, al unei realități plate, al aplatizării
lumii. Aici se vădesc, cred, cel mai bine rădăcinile marxiste și forța de-substanțializantă a filozofiei
postmoderne. Deși se ocupă de toatăsuferința umană, CP rămâne totuși o religie fără adâncime care neagă
tenebrele și încurajează un optimism devitalizat.
- CP are și rol “formativ” în problemele civice și de relație: cum să te porți cu omul vulnerabil ca să-l
faci să uite de vulnerabilitatea sa? E simplu. Abține-te de la nuanțe. Adresează-i-te în structuri schematice.
În interiorul CP, prin aplanarea nuanțelor, dinamica interpersonală și intergrupală se transformă
în mecanică interpersonală și intergrupală. De la acest autism simbolic până la asocializare nu mai e mult.
- Să ne amintim de recenta campanie #metoo. Oamenii și-au vărsat sufletele pe fluxuri social media.
Pentru o vreme, toată mocirla lumii s-a scurs, cu țârâita, pe Twitter. Cu toate acestea – iată paradoxul –
CP nu recunoaște răul individual în profunzimea sa. CP elimină toate zonele gri, fiecare obiect, întâmplare
și relație care “pune probleme” reale de hermeneutică, de psihologie, de etică sau de relație. Răul
individual nu e corectat ca în alte religii, ci suprimat sau omis. Inteligența CP, atâta câtă este, pare a fi de
sorginte anorganică. E “infailibilă” și criminal-algoritmică. Cazul lui Spacey e grăitor în acest sens, căci a
devenit un mare și constrângător eveniment simbolic. CP mizează pe impunerea unei ordini generale a
lumii evidențiind o senzitivitate grupală generică, niciodată suferințe concrete cu încărcătura lor infinit de
nuanțată. Lumea va fi reorganizată nu în funcție de adâncimile sale (asta ar încuraja ierarhiile, diferențele,
nuanțele), ci de ceea ce aș numi suprafața mimotică a realității. Lumea întreagă e o mimoză, o mare rană
care palpită. Realitatea-ca-suprafață mimotică are nevoie de un “film protector”, iar acest film
protector este CP.
- Altă definiție funcționalistă posibilă: CP este practicarea religioasă a omisiunii simbolice și nu a
corectării răului individual. Încălcarea tabuurilor are consecințe concrete (juridice să zicem), dar și
simbolice (care privesc statusul social, respectabilitatea etc.), iar apologeții CP au grijă să accentueze în
discursul lor public starea de nefericire absolută în care cel lezat a fost adus prin încălcarea de către un
altul (agresor) a unei reguli sacre.
- Prin identificarea cu niște principii care au deja un capital social enorm (și care asigură recompense
emoționale immediate) se construiesc și se mențin niște identități colective care nu sunt niciodată pregătite
să părăsească starea de vulnerabilitate. CP nu recuperează și nu răscumpără pături defavorizate sau biete oi
rătăcite și nici nu încurajează adepții să se angajeze în procesul de meaning-making, așa cum procedează
curentele spirituale și psihoterapeutice contemporane. CP se folosește pur și simplu de disponibilitatea
indivizilor fragili sau a celor care se arată sensibili la fragilitatea altora pentru a-și consolida, simbolic,
deschiderea “ecumenică”. Știm de la Durkheim că acțiunea colectivă în numele unui principiu moral e
mai importantă decât obiectul concret al acțiunii respective. Finalmente, triumful CP nu e unul tangibil.
Propria-i legitimitate universală îi este triumful.
- Cred că e greșit să vedem în CP este un set de reguli de curtoazie. CP nu ne învață cum să fim politicoși
în public ori cum să ne comportăm decent în prezența altora. Dacă ar fi așa, relațiile între oameni ar fi
excepțional de solide într-un mediu excepțional de corect politic. Or noi știm că nu este așa. Asta pentru că
CP țintește, în fapt, altceva: regulile CP ne amintesc în fiecare moment că suntem fudamental
vulnerabili și că la marginea drumului ne așteaptă pe toți căderea din Grație, adică moartea
socială. Apologeții CP nu invocă decența publică atunci când se arată scandalizați de nedreptățirea unui
seamăn. Nu în numele politeții impun ei tabuurile, ci în numele Vieții cu majusculă.
Căci CP is larger than life.

Din punct de vedere empiric

- Ar fi interesat de văzut care este repartizarea pe genuri. Ce înseamnă faptul că avem mai multe femei
decât bărbați susținători fervenți ai CP? Are oare asta legătură cu ponderea non-raționalului și a
vocabularului emoțional?
- Ar fi interesant de văzut câți dintre cei care aderă la CP sunt membri oficiali ai unor religii noi sau
vechi. Cred că e important să știm cum corelează cele două tipuri de angajament. Bănuiala mea este că
“religia CP”, încurajând pluralitățile de orice fel, inclusiv cele religioase, și-a consolidat de fapt poziția
simbolică prin raport cu acestea. Sacralitatea CP reduce “efectul de sacru” al celorlalte religii. CP a
devenit ea însăși cupola sacră sub care se adăpostesc toate acoperișurile așezămintelor sfinte care suferă,
deodată, un soi de sacred downgrading. Probabil că, pe un spațiu dat, semnificația simbolică a
celorlalte religii este invers proporțională cu semnificația simbolică a CP.
- Nici măcar nu cred că vreo religie tradițională mai are forța de a influența într-o direcție sau alta niște
dezbateri sensibile, să zicem, în marginea avortului. Doar CP mai are această putere, fiindcă are instituțiile
statului de partea sa. Dar acolo unde se iau decizii importante (la vârf) preponderent pe criteriile CP
se mai poate oare vorbi de stat secular?
- Recrutările CP se fac mai ales dintre cei sensibili la vulnerabilitatea generică. Cine sunt ei oare? Cei
care au obosit să caute soluții la problemele proprii și atunci se consacră căutării de soluții la problemele
altora? Să fie oare un raport de proporționalitate directă între eșecul oamenilor de a fi ei înșiși și
militantismul CP? Cred, totuși, că printre cei care susțin CP există și oameni cu disponibilitate spirituală
genuină care urmăresc, neliniștiți, împlinirea unei iluzii, oricare ar fi aceasta.
- Și, în sfârșit, nu cred că cei fundamental vulnerabili sunt beneficiari ai CP (am explicat deja lipsa de
miză concretă a doctrinei). Beneficiarii direcți sunt cei care, întreținând cu orice preț circuitul
vulnerabilităților, se ocupă efectiv de deresponsabilizarea sistematică a victimelor, luându-le, astfel
libertatea, dreptul la diferență, putința de a se gândi pe sine și de a-și gândi suferința până la capăt. Cei care
întrețin această psihoză a toleranței, cei care transformă efectiv realitatea în general și realitatea celor
vulnerabili în special, sunt cei care “câștigă”. Ei au devenit, într-adevăr, mai puțin amărâți. Ei s-au instalat
deja pe Drumul Fericirii.

Concluzii

Proiectul cel mai de seamă al societăților post-seculare este, cred, revendicarea dreptului de a fi
vulnerabil. Ceea ce urmează firesc, este brand-uirea vulnerabilității. Mai cred că avem aici mai
mult decât umanism și altceva decât neo-marxism.
E vorba de o doctrină în marginea căreia se poate vorbi deja de consens moral global, de o
supra-încărcare afectivă și o hiper-miză emoțională care țintește dincolo de marginile vieții, căci, nu-
i așa, iubirea învinge totul, chiar și nuanța.
În acest context deosebit de grav, doar un ticălos ar putea să nesocotească tabuurile CP. Și doar un
nechibzuit ar putea să-i pună la îndoială utilitatea.
Dacă comunismul răspândea și întreținea suspiciune, CP răspândește și întreține slăbiciune.
Să știți că în contextul acesta moartea încetează să mai fie o enigmă inexplicabilă. Dar despre asta cu altă
ocazie.