Închinarea începea de acasă cu venerarea maoires (a strămoșilor), iar această venerare

(distinctă de închinare) avea două puncte centrale:

- Anumite ritualuri obligatorii la diverse ocazii (ziua morții strămoșului etc.) care aveau scopul
cinstirii și rememorării acestuia
- Un mic altar în fiecare casă care era destinat zeului familiei, zeități mai mici (ele protejau
drumuri, cuptorul din casă și alte lucruri mărunte, dar importante) considerate patronii
familiei, care au fost venerate și de strămoșul în cauză:
 Distincție între CREDINȚĂ și ÎNCHINARE (chiar dacă nu era implicați emoțional în ritual,
romanii se simțeau obșigați să practice respectivele ritualuri, văzând păgânismul ca pe o datorie;
superstitio – cei infocați, care erau foarte pasionați în aceste ritualuri, erau văzuți ca persoane
care vor să controleze voința zeilor)

Închinarea continua în orașe, în spațiul public, figuri cruciale în perpetuarea obiceiurilor păgâne
având elitele orașului datorită influenței mari de care dispuneai.
Locuri de închinare:

1) Temple: se diferențiază de înțelegerea pe care noi o avem despre un lăcaș de cult modern în
ideea în care acestea nu erau locurile în care o congregație cu număr variat mergeau pentru
a avea părtășie în prezența divinității, ci erau locașurile specifice locuite de zei (fapt care
transforma zona într-una plină de teamă și reverență) – în imagine templul zeiței Artemis
din Efes

Nu întotdeauna templele erau locuite permanent de preoți care să aducă jertfe în mod constant
pentru popor, ci erau zone în care omaeni veneau pentru a jertfi în mod deschis, la anumite ocazii.

2) Piețele publice: locul de închinare la anumite festivități consemnate calendaristic pentru

fiecare zeu

Cultul împăratului – împrumutat de la perși odată cu elenizarea europei și elenizarea adusă de

cuceririle lui Alexandru Macedon, acesta este elementul central în închinarea romanilor și factorul
coeziv care nu permite împărțirea în milioane de practici distincte în interiorul Imperiului

- Împăratul nu era văzut ca un zeu în sine, ci mai degrabă ca pe un prieten al zeilor

Bibliografie

o Ramsay MacMullen, Paganism in the Roman Empire

o Robert Louis Wilken, The Christians as the Romans Saw Them
o Robin Lane Fox, Pagans and Christians