bnMichel Foucault – Istoria prezentului

1. Biografie

 Asociat cu structuralismul și post-structuralismul. Adică analiza

structurilor sociale (dincolo de actori). O componentă importantă: teoria
limbii/discursului de la Saussure care analizează limba ca o relație de
semne. Abordarea creativă a metodelor arheologiei și genealogiei

 Partea întunecată a modernității: nebunie, delicvență, sărăcie, sexualitate,

închisoare, încarcerare, lege penală, disciplină, corp.

 Istoria prezentului: prezentul – configurație foarte particulară a unor

suprapuneri de forțe.

 Născut pe 15 octombrie 1926, la Poitiers într-o familie upper middle

class. Tatăl medic, frații mamei universitari. Mama casnică.

 După terminarea liceului la Poitiers studiază filosofie și psihologie la

Ecole Normale Superieur (absolvită în 1951). Obține și o diplomă în
psihopatologie. Lucrează ca intern la un spital de boli mintale din Paris și
predă cursuri de psihopatologie la Sorbona. La ENS are o încercare de
sinucidere și probleme cu acceptarea și exprimarea homosexualității. În
1952 predă la Lille.

 În 1954 părăsește Franța și predă în Suedia, Polonia și Germania federală.

În 1960 își depune teza de doctorat, apoi devine pe rând șeful
departamentului de filosofie la Universitatea Clermont Ferrand, profesor
la universitatea din Vincennes și profesor în Tunisia (unde îl prinde
evenimentele din mai 1968 de la Paris). În 1970 este numit profesor de
Istoria Sistemelor de Gândire la College de France. După 1968, se dedică
cauzelor politice. Grupul de informare asupra pușcăriilor.

 Moare în 1984 de SIDA.

2. Principalele teorii și concepte

Principalele opere

Titlu Anul Anul Anul

apariției apariției apariției
în în în
franceză engleză română

Istoria nebuniei în epoca clasică: 1961 1965 2005

Foucault analizează apariția psihiatriei (”un
monolog al rațiunii despre nebunie”) ca știință

1
și efectele sale. Este o analiză a despărțirii
rațiunii de nebunie după Renaștere, între 1650
și 1800, a rupturii dintre cele două și a izolării
nebuniei ca ceva complet diferit, opus, rațiunii.
Psihiatria, o tactică morală nu științifică care
aliniază nebunia cu vina, sau altfel zis, pe
această dimensiune morală se brodează apoi
dimensiunea științifică, o manevră menită a
ajuta bolnavii din care aceștia nu pot scăpa.
Totodată o analiză a practicilor excluderii
leproșilor în evul mediu, a nebunilor în timpul
Renașterii și a săracilor, nebunilor și a celor fără
adăpost în Epoca Clasică.

Nașterea clinicii: 1963 1973 1998

medicina, ca știință precursoare a științelor

despre om (și societate). O știință care se ocupă
cu clasificarea bolilor. În secolul 19, o știință
care se extinde și asupra oamenilor sănătoși
(prevenția) și adoptă o perspectivă
normativă între sănătos și bolnav, normal și
patologic. Autopsia (opusă disecțiilor) –
ruptură epistemică în medicină, în discursul
despre corpul uman. Doctorii pot vedea și atinge
acum corpul uman mort, pot învăța de la morți
pentru vii. Trecerea de la boală/epidemie ca
obiect al discursului medicinei, la om/pacient ca
noul obiect al medicinei.

Cuvintele și lucrurile: 1966 1970 2008

o analiză a discursurilor diferitelor științe și

discipline care duc la apariția conceptului de om
în modernitate: subiect și obiect al cunoașterii
științifice.

Arheologia cunoașterii: 1969 2002 2011

descriere a metodei sale de analiză care

identifică structuri de lungă durată și mai ales
discontinuități și rupturi în istoria
discursurilor.

A supraveghea și pedepsi 1975 1977 2005

Istoria sexualității:

2
Vol 1: Voința de a ști 1976 1978
2004
Vol 2: Practicarea plăcerilor

Vol 3: Preocuparea/Grija de sine 1984 1985 2004

1984 1986 2004

I. Subiect/Subiectizare:

3 moduri de formare a subiectului (modul în care oamenii sunt transformați în

subiecți). O genealogie a subiectului modern.

a) practici de divizare: subiectul este obiectivat prin practici de separare de el

însuși și de alții, într-un sens spațial dar mai ales social. Obiectivarea individului
prin scoaterea dintr-o marfă amorfă (vagabonții în secolul al 17-lea) sau
concentrarea pe un grup anume (bolnavii mental, prizonierii, elevii). Trecerea de
la o logică a simplei excluderi (leproșii), la una de control și supraveghere
(ciumații).

b) clasificări științifice: discursurile despre viață, muncă și limbă s-au solidificat

în discipline cu valoare științifică, cu propria istorie și propriile discontinuități,
care sunt apoi mobilizate pentru intervenție asupra populației.

c) subiectificare: felul în care un individ se transformă pe sine în subiect. O

practică diferită de celelalte două deoarece procesul de subiectivare este realizat
de subiectul însuși prin practici de auto-control și auto-disciplină (grijă de sine).
Însă în această practică subiectul nu este singur în totalitate, ci auto-formarea sa
este mediată/ajutată de figuri ale autorității: preot, analist, doctor, etc care
acționează în numele unei științe sau al unui discurs științific.

II. Power/knowledge/Reason (putere/cunoaștere/rațiune)

 Relația dintre disciplinele/științele sociale și practicile sociale și modul în

care acestea se solidifică în instituții (pușcăria, clinica, azilul, școala,
fabrica). Scopul este acela de a arăta cum funcționează aceste instituții
care par neutre, sau științifice. Aceasta este o luptă politică foarte precisă,
care naște un alt tip de intelectual (specializat).
 Nietzsche – relația dintre putere și cunoaștere.
 De la o înțelegere a puterii ca proprietate (a avea putere) la o înțelegere
a puterii ca strategie (ceva care este exercitat). Prin urmare este vorba
despre tehnici, tactici, mișcări ale puterii. O micro-fizică a puterii
(Deleuze). Puterea, o situație strategică, sau o relație ce produce efecte și
subiectivitate. Puterea, deopotrivă individualizantă și totalizantă.

3
  Relațiile de putere sunt constitutive la fiecare nivel social și sunt
productive. Împotriva unei perspective ierarhice asupra puterii
(capilaritate)
 Rațiunea vazută ca un construct social și relațional (o practică înzestrată
cu putere)

III. Bio-politică/Governmentality

Societățile moderne sunt societăți care disciplinează (modernitate= o nouă

formă de disciplină). Dar disciplina nu poate fi redusă la o singură instituție sau
aparat, nu poate fi redusă doar la nivelul statului. Disciplina este un tip de putere,
o practică ce traversează fiecare instituție și aparat, ca un continuum, unindu-le
pe acestea, făcându-le izomorfe.

Legea penală în modernitate nu mai funcționează ca pedeapsă sau ca formă de

restituire a suveranității regelui, ci ca formă de a apăra, proteja societatea.

Panopticism: de la o formulă particulară a închisorii (a vedea fără a fi văzut) la o

formulă generală de impunere a unei conduite/mod de purtare, de a fi.
Principiile panoptice infuzează societatea ca atare.

Modelul puterii în societatea modernă: orașul lovit de ciumă: instituirea

carantinei, a controlui strict, discplinare, controlarea fiecărui detaliu.

Anatomo-politică: practicile de control și disciplinare a corpului uman

Biopolitică: practicile de control și disciplinare a corpului social, a societății ca

atare. O nouă artă politică, una care se preocupă de creșterea și bunăstarea
populației. Technologie disciplinară, formarea de corpuri docile și ascultătoare,
întotdeauna articulată cu știința (eugenia, genetica, etc.).

Governmentality – practici și tehnici de guvernare a populației în toate

aspectele sale. De la guvern (instituție) la a guverna: o serie de practici,
discursuri, raționalități ce privește modul în care oamenii sunt guvernați de alții
dar și se auto-guvernează în toate aspectele vieții, de la cele intime până la cele
militare. Societatea ca atare devine obiect de intervenție politică (arta
guvernării). Statistics: știința statului: a ști, a lua în evidență, a cuantifica și
organiza. Politici de viață și moarte: natalitate, boli, epidemii.

Organizarea corpului social presupune și necesitatea de a face față ”anomaliilor”,

elementelor neconforme. Controlul vieții înseamnă și capacitatea de a decide
cine trebuie să moară (tanatopolitică – Agamben) – genocidul (pe baze de rasă,
clasă, etc.).

IV. Autor/Istorie/Metode

Arheologie și genealogie

4
Disciplină și sex

A supraveghea și a pedepsi: perioada dintre 1757 și 1830 când se înlocuiește

tortura (și executarea) prizonierilor cu disciplinarea și controlul acestora în
pușcării. La prima vedere, o umanizare. În fapt, spune Foucault, un mod de a
exercita puterea, de a disciplina mult mai subtil, cu repercusiuni mai importante
asupra prizonierilor. Tortura era un spectacol pentru mase, dar putea să incite
totodată la rebeliune. Pușcăria reprezintă o nouă formă de raționalizare, de
calcul strategic al puterii. Ghilotina este înlocuită de panopticon. Noul sistem nu
este mai uman. Doar caută să pedepsească mai bine, să penetreze mai bine
corpul social.

O nouă tehnologie a puterii cu trei baze importante: 1) a vedea tot, o privire

generală și în același timp individualizată, fără a fi văzut; 2) capacitatea de a
norma și de a pedepsi încălcarea normelor; 3) examinarea, capacitatea de a
inspecta și de a afla.

Logica carcerală se extinde la întreg corpul social: de la pușcării, la fabrici, școli,

spitale.

Trecerea de la tortură la pușcărie reprezintă trecerea de la corp la suflet.

”Sufletul este închisoarea corpului”. Acțiunea puterii nu mai are ca obiect doar
corpul, ci sufletul (în sensul de dimensiunea morală) condamnatului. Acesta
trebuie îndreptat, îmbunătățit, reformat. De îndată ce se întâmplă acest lucru,
există o serie întreagă de reformatori ai sufletului, fapt ce se extinde spre corpul
social ca atare. Puterea nu mai este doar represivă (mutilare, executare), ci
produce efecte, devine productivă asupra corpului și sufletului.

Foucault analizează modul în care cunoașterea dă naștere la instrumente de

exercitare a puterii, care la rândul lor sporesc această cunoaștere. Pentru
Foucault, panopticonul este exemplul perfect. Panopticonul presupune
posibilitatea unei priviri totale, de a vedea tot (principiul luminii care face totul
transparent) și astfel de a ști tot despre prizonieri. Mai mult, presupune faptul că
prizonierii se auto-controlează fiind conștienți de faptul că pot fi văzuți oricând,
și astfel pedepsiți. Panopticonul face imposibilă solidaritatea între prizonieri.
Panopticonul anunță o nouă formă de generare de știință despre societate care
va infuza științele sociale și disciplinele lor) și, pe termen lung, va infuza o nouă
organizare a societății pe baza principiilor panopticonului.

Istoria sexualității, vol 1: dorința de a ști – analizează modul în care se crează

discursul despre sex și sexualitate și felul în care puterea penetrează acest
discurs. Împotriva lui Freud, contrazice ipoteza represivă. Societatea victoriană,
departe de a reprima sexul crează o serie întreagă de discursuri despre acesta.
Raportul cu confesiunea (la preot, dar și la doctor) și de aici legătura cu dorința
de ști despre sexualitate, nevoia constantă de a genera cunoaștere despre
aceasta, atât cu scop moral cât și științific (de fapt, întrepătrunderea dintre cele
două este esențială la Foucault). A spune adevărul despre sexualitate, despre

5
sine. Un întreg catalog al perversiunilor sexuale. Totodată, a vorbi despre
sexualitate, a spune despre sexualitate are rolul de a te putea auto-controla, de a
te putea înfrâna. Represiunea apare abia la acest nivel, abia după ce a existat
actul vorbirii, al confesiunii. Sexul (ca act și gen) și sexualitatea nu sunt niște
elemente primare pe care apoi se articulează înțelesuri culturale. Din contră,
spune Foucault, superimpunerea acestora asupra corpurilor (ca naturale) este
un efect al puterii, al puterii discursului despre acestea. De aici se nasc alte relații
de putere și normative (precum heteronormativitatea), care apoi exclud tot ce
pare deviant.

Rezistență

Plăcere, LSD & BDSM – nu ieșirea din fluxul capilar al puterii ci încercarea de
anulare a efectelor sale de subiectivare. Homosexual vs. Gay în San Francisco

3) Context

Situația politică și intelectuală din Franța post-belică: marxism (Althusser),

existențialism (Sartre) și fenomenologie (Ponty). Foucault în dialog polemic cu
toți trei dar și cu o tradiție filosofică ce se uita la subiect ca dat. Totodată, o
critică a ideii moderne de rațiune și raționalitate în perioda postbelică și, mai
mult, a echivalării modernității cu ascensiunea rațiunii. Poziția personală a
încurajat preocuparea cu procesele de excludere. Raportul cu Partidul comunist,
mai 1968.