A fost surprinzător, pentru mine cel puţin, să aud din partea liberalilor de astăzi,

cum încercau să se legitimeze politic prin invenţia unei tradiţii. Fapt care
reprezintă nu atât un demers de recuperare convenabilă, cât necunoaşterea
propriului trecut: afirmaţii că în Partidul Naţional Liberal nu au fost dizidenţe, că
nu disciplina caracteriza partidul Brătienilor, în ideea deplinei libertăţi a
dialogului, arată după mine preocuparea redusă a clasei politice româneşti, a
liberalilor în special, pentru o identitate clară din punct de vedere istoric.
Totodată, mă face să mă întreb
48
Cristian Preda, Tranziţie, liberalism, naţiune, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 11;
Aurelian Crăiuţu, „A fi sau a nu fi liberal?”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine
politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 17-44.
49
Vezi, de exemplu, Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Provocări liberale. Dialoguri
despre gândirea, istoria şi practica liberalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003;
sau Virgil Nemoianu, care deplânge decăderea liberalismului în spaţiul românesc după
1918, „involuţia” regretabilă a curentului la noi, faptul că liberalismul românesc devenea
„tern, birocratic, neinteresant, tehnocratic, tocmai atunci când ar fi putut să-şi
sărbătorească victoriile şi triumfurile”, prin marginalizarea liderilor tineri în Partidul
Liberal (Virgil Nemoianu, în România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 133). După Sonny Perseil, un politolog
francez care analiza situaţia liberalismului românesc după 1989, este vorba de o istorie
mitificată, istorie a oamenilor şi ideilor, care de mai bine de 150 de ani „reuneşte” toate
organizaţiile ce se afirmă drept liberale. El remarca legătura vagă dintre liberalii de astăzi
şi cei din trecut, deşi primii îşi propun să urmeze linia tradiţională a liberalismului
românesc; după el, liberalii, ca şi ţărăniştii, sunt mari producători de reconstrucţie istorică,
chiar prin caricaturizarea trecutului, pe care îl cred şi îl prezintă ca fiind trecutul lor; cele
două partide realizau, în mod fatal artificial, continuitatea istoriei interbelice, deşi
contextele istorice sunt evident diferite (Sonny Perseil, Liberal la plural, traducere de
Elena-Zenovia Geană, Bucureşti, Editura Libertés, 2000, p. 55-57).

32

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

asupra impactului deţinut de discursul istoric într-o societate care pare tot mai
impermeabilă la un astfel de mesaj. Nu am avut de gând să realizez un demers
politic, militant finalmente, pentru a susţine o tabără împotriva alteia în lupta
care ocupă la ora aceasta partidul liberal. Prin urmare, tonul adoptat în lucrare nu
a fost, sper, polemic, ci mai curând reflexiv, „neutru”, întrucât liberalismul
interbelic şi Partidul Naţional Liberal din perioadă ridică o serie de întrebări
legitime din punct de vedere istoric, chiar dacă unele teme datorează impulsul de
a mă apropia de ele dezbaterii politice actuale. Au fost acuze, transformate de
mine în interogaţii. Însă doar cititorul acestui text va putea spune în ce măsură
am reuşit să conving cu răspunsurile mele.
33

IDEILE LIBERALE ŞI IDENTITATEA LIBERALILOR ÎN

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ Liberalism
de partid şi liberalism civic1
„Unii – cei mai mulţi – susţin că liberalismul e pentru totdeauna mort în ţara românească
şi că niciodată nu se va mai întoarce din lumea celor vecinice; alţii – mai puţini la număr
– pretind că deşi liberalismul trece, la noi ca şi aiurea, printr-o grea şi netăgăduită criză, el
totuşi trăieşte şi va vieţui pururea pentru că-i nemuritor” (Ştefan Antim)2.

1. Obiectul de studiu al prezentului capitol şi probleme de metodă

În august 1938, filosoful Louis Rougier organiza la Paris o întâlnire a liberalilor

europeni, plecând de la dezbaterea provocată de lucrarea lui Walter Lippmann,
The Good Society, apărută un an mai devreme şi tradusă aproape imediat în
Franţa3. Reuniunea, rămasă în istorie, după numele celui care a făcut-o posibilă,
drept „colocviul Walter Lippmann”4, a avut un rol decisiv în redefinirea
liberalismului în
1
În mare măsură, acest capitol este structurat pe ideile părţii introductive a lucrării mele,
Ovidiu Buruiană, Partidul Naţional Liberal în anii 1927-1933, teză de doctorat, Iaşi,
2008, p. 34-87, „Doctrina liberalilor români între cele două războaie mondiale”.
2
Ştefan Antim, Scrieri politice, ediţie îngrijită şi prefaţatăde Victor Rizescu, ed. a 2-a,
Bucureşti, Editura Do-MinoR, 2005, p. 112.
3
Walter Lippmann, The Good Society, New-York, 1937 (La Cité Libre, Paris, Librairie de
Médicis, 1938, Édition M. Th. Génin).
4
La Paris, în cadrul Colocviului, s-au formulat elementele unui nou corp de inspiraţie
liberală (Agenda); programul, intitulat „neoliberal”, respingea intruziunea statului în
economie, dar statua datoria statului de a reglementa din punct de vedere legislativ piaţa;
el a structurat opoziţia intelectuală faţă de totalitarismele acelor ani; pentru o analiză a
acestui eveniment esenţial al liberalismului din secolul XX, care pune problema unui
Centru Internaţional pentru renovaţia liberalismului, preludiul Societăţii Mont Pèlerin din
aprilie 1947 (cu von Hayek, von Mises şi Milton Friedman), a se vedea Louis Baudin,
L’Aube d’un nouveau libéralisme, Paris, Librairie de Médicis- Éditions M. Th. Génin,
1953; pentru spaţiul românesc, Constantin Nica, Opţiunea neoliberală, Bucureşti, Editura
Institutului de Teorie Socială, 1997, p. 61-66; Radu Carp, „Neoliberalismul românesc:

35

Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică

secolul al XX-lea, în plină „derivă etatistă a Occidentului” şi după o perioadă de

regres al curentului în plan internaţional. Participarea nu a fost spectaculoasă sub
aspect numeric, deşi semnificativă prin personalităţile, din domeniul economic
mai ales, întâlnite în capitala Franţei: francezii Robert Aron, Louis Baudin,
Bernard Lavergne, Louis Rougier, Jacques Rueff sau Émile Mantoux, britanicii
J. B. Condlife, Sir William Beveridge, Michael Polanyi (putând include printre
ei şi pe Friedrich August von Hayek, profesor în momentul respectiv la „London
School of Economics”, cetăţean britanic din 1930 şi cu atât mai mult în 1938
după ce renunţase la cea austriacă / germană), neomarginaliştii vienezi Ludwig
von Mises, Stefan Possony şi Alfred Schultz, germanul A. Rustow care preda în
acei ani la „Institutul Turc al Ştiinţelor Sociale”, fondat de Röpke la Istanbul,
Wilhelm Röpke însuşi, care activa însă la Geneva la „Institutul de Înalte Studii
Internaţionale” după ce părăsise Germania în 1933, spaniolul Castillejo, D. van
Zeeland din Belgia, W. Lippmann şi Hopeer din Statele Unite ale Americii,
Heilperin (Polonia) ş.a. Deşi referinţele identitare sunt importante, apartenenţele
sunt susţinute mai ales de şcolile de gândire de la care aceşti liberali se
revendică, franceză, britanică, germană, austriacă etc., şi mai puţin de
perspectiva ţărilor de origine.

La reuniunea din capitala Franţei nu a fost prezent nici un liberal român. Mai
mult, receptarea evenimentului în spaţiul public românesc a lipsit. Nici un ecou
nu răzbate în revistele teoretice sau în presa timpului, tot mai supuse
contingentului politic. Contextul intern, cu instaurarea de către Regele Carol al
II-lea a propriului regim de autoritate, însoţit de interzicerea formaţiunilor
politice, a ziarelor şi a revuisticii de partid, de impunerea cenzurii etc., este de
altfel una din condiţiile pentru absenţa referirilor la întrunirea liberală de la
Paris. Deşi autoritarismul monarhic era lipsit de o ideologie clară, apropiat fiind
însă ca forme de corpora- tismul italian, şi de o practică excesivă