1.

Despre istoriografia liberalismului românesc

Discuţia de mai sus este rezultatul absenţei temei numită liberali şi partid liberal
din preocupările istoricilor români. Afirmaţia poate părea surprinzătoare, menită
3
Philippe Ariès, Timpul istoriei, traducere de Răzvan Junescu, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1997, p. 58.
4
Paul Veyne, Cum se scrie istoria, traducere din limba franceză de Maria Carpov, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 49-51.
5
Vezi Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, traducere Dan Suciu, Adela Zamfir,
Bucureşti, Editura ALL, f.a. [1996]; vezi şi afirmaţia lui de la p. 56: „pentru că istoria, ca
de altfel orice alt tip de cercetare, se poate ocupa doar de aspectele selectate ale obiectului
care a stârnit interesul. Este greşită credinţa conform căreia poate exista o istorie în sens
holist, o istorie a stărilor societăţii care să reprezinte întregul organismului social sau
totalul evenimentelor sociale sau istorice ale unei epoci. Această idee derivă dintr-o
perspectivă intuitivă asupra istoriei umanităţii văzută ca un curent de dezvoltare vast şi
cuprinzător. Dar o astfel de istorie nu poate fi scrisă. Orice istorie scrisă este o istorie a
unui anumit aspect limitat al acestei dezvoltări totale şi este inevitabil o istorie foarte
incompletă până şi a acelui aspect particular incomplet deja ales”.

16

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

doar să şocheze eventualul ei cititor, în condiţiile în care el poate uşor apela la o
sumă de titluri şi de lucrări care să-i descrie manifestarea publică a Partidului
Naţional Liberal şi a liderilor lui în cadrul societăţii româneşti moderne.

Din punctul meu de vedere, apetenţa redusă a istoricilor pentru teoriile venite
din alte spaţii ale cunoaşterii sociale îi determină pe cei care abordează trecutul
politic să considere partidul ca pe o stare de fapt: acesta există şi poate fi descris
ca o realitate autonomă. Profesionişti ai cercetării trecutului sub raportul
cauzalităţii faptelor şi fenomenelor, ei încearcă prea puţin să realizeze delimitări
cu alte structuri ale spaţiului public, precum asociaţiile civice sau grupurile de
interese, care interferează cu actorul major analizat; după cum, istoricul este
preocupat prea puţin să înţeleagă vocile multiple care se aud în interiorul unei
formaţiuni sociale sau să analizeze formele identităţii pe care le construiesc
membrii acesteia. În al doilea rând, partidul politic ca şi concept occidental, cu
formele sale ideologice şi doctrinare, este extrapolat unui spaţiu diferit prin
istorie sau tradiţie, dar mai ales ca formare a sferei publice. O echivalenţă
artificială este astfel stabilită, discutându-se despre structuri identice ca formă şi
diferite ca evoluţie şi destin. Realizarea de geografii electorale şi politice
transnaţionale îmi apare ca fiind greşită din punct de vedere metodologic.
Explicabilă prin nevoia de simplificare şi înţelegere cu trimitere la genul proxim,
ea nu face, o dată asumată, decât să introducă anumite confuzii la nivelul
realităţilor descrise. Analizarea liberalismului şi a liberalilor din România
modernă într-o manieră echivalentă mediul occidental, cu aceleaşi instrumente şi
teorii ale cercetării, considerându-le o reflecţie a unor ideologii şi partide
coerente şi bazându-te pe etichete partizane, este o întreprindere academică
discutabilă6.

Cu privire la liberali şi la Partidul Naţional Liberal, ca subiect istoric, nu există o

abordare monografică în istoriografia română. Acţiunea liberalilor de până la
1918 este cunoscută sub aspect factologic, consensual cu preocuparea de la nivel
central a liberalilor de a construi „trecutul utilizabil” politic prin istoria originilor
liberalismului la noi şi descrierea implicării partidului în transformarea socială a
acestui spaţiu7. Studii aparţinând unor nume importante ale istoriografiei
române,
6
Vezi şi Christian Vandermotten, Pablo Medina Lockhart şi Danuta Freyer-Macola,
„Geografia electorală a Europei Centrale şi de Est”, în Jean-Michel De Waele (editor),
Partide politice în Europa centrală şi de est, traducere din franceză de Ramona Coman,
Ana Maria Dobre, Dorina Iuga şi Ninucia Pilat, postfaţă de Cristian Preda, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2003, p. 16. Pascal Delwit, „Liberalismul politic: o familie politică
complexă”, în Pascal Delwit (editor), Liberalisme şi partide liberale în Europa, traducere
din franceză de Radu Carp, Alexandra Ionescu, Filon Morar, Cristian Preda, Camelia
Runceanu, Silvia Marton şi Miruna Tătaru-Cazaban, postfaţă de Cristian Preda,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 8.
7
N. N. Herjeu, Istoria Partidului Naţional-Liberal. Dela origină până în zilele noastre,
vol. I, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Speranţa”, 1915; volumul II al lucrării nu a
apărut după ştiinţa mea. La nivelul unor lecturi pentru proprii aderenţi, vezi Istoricul
Partidului Naţional-Liberal, Chişinău, 1918, Istoricul Partidului Naţional-Liberal dela
1848 şi până astăzi, Bucureşti, 1923.
17