See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/304012739

„Știința politică autentică” – Pierre Manent (Recenzie)

Article · March 2016

CITATIONS READS

0 899

1 author:

Aurelian Dragoș Mohan

University of Bucharest
14 PUBLICATIONS   1 CITATION   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

BA Thesis View project

All content following this page was uploaded by Aurelian Dragoș Mohan on 16 June 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

„Știința politică autentică” – Pierre Manent
Recenzie

Mohan Aurelian

2014
Titlul cărţii: Știința politică autentică
Autorul: Pierre Manent
Traducătorul: Cristian Preda
Editura şi locul publicării: BAROQUE BOOKS&ARTS: București
Anul apariţiei: 2013
Număr de pagini: 256
ISBN: (13) 9786069324172

Ilustrul filozof politic francez, Pierre Manent, prin numeroasele sale publicații, a adus
o inestimabilă contribuție la înțelegerea și dezvoltarea liberalismului în țara sa de origine,
oferind o perspectivă inovatoare asupra fundamentelor acestuia. El consideră tradiția liberală
a fi, în primul rând, o consecință a sferei religioase, mai exact, a războaielor ce au izvorât din
contradicții pe teme spirituale. În acest sens, evocăm lucrarea sa, „Istoria intelectuală a libera-
lismului”, dar și alte scrieri de o importanță majoră în conturarea unei științe politice
moderne, capabilă a analiza cu precizie orice inflexiune în regimurile sau doctrinele politice:
„Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului”, „Cetatea omului” sau „O
filozofie politică pentru cetățean”.
Claritatea viziunii și profunzimea deducțiilor sale plasează „Știința politică autentică”
– un dialog cu Bénédicte Delorme-Montini – pe o treaptă înaltă în angrenajul intelectual al
filozofiei politice contemporane. Structurată în 5 părți, fiecare cu tematica sa predilectă,
cartea reia, desigur, într-o manieră succintă, argumentația regăsită în scrierile sale anterioare
ce vizează evoluția Occidentului, gândirea antică, formarea științei politice actuale, moder-
nitatea politică sau dezvoltarea principiilor liberale de la Machiavelli la Tocqueville.
Considerată, într-o oarecare măsură, de către mediul academic a fi o critică aprigă a
modernității europene, lucrarea în cauză este mai degrabă o analiză pertinentă a relației dintre
democrație și creștinism, ce reușește să surprindă cu succes raportul europenilor cu națiunea
sau democrația, având în vedere trecerea de la formele politice de bază ale antichității –
cetatea și imperiul – la națiune.
Prima parte, intitulată „Uceniciile”, împărțită la rândul ei în două capitole, evidențiază
o scurtă cronologie a principalelor ideologii și pasiuni îmbrățișate de către autor: comunis-
mul, încă de când era mic copil, filosofia și apoi religia catolică pe parcusrul liceului.
Totodată, în incipit, se reliefează dorința de înțelegere deplină a societății moderne, iar în
particular a problemelor politice actuale, întrucât Pierre Manent este de părere că esența vieții
umane se oglindește cu adevărat doar în viața politică.
În urma examinării minuțioase a elementelor care au influențat marile evenimente din
istoria omenirii, el atribuie lipsa de ordine politică care a dominat secolul al XX-lea
dispariției științei politice autentice și politizării acerbe a vieții umane ce era privată de orice
fel de gândire politică. Prin urmare, în accepțiunea sa, dezlănțuirea totalitarismelor se dato-
rează în mare parte incapacității oamenilor din acea perioadă de a înțelege transformările prin
care trecea societatea, în momentul de față identificând doar două științe politice autentice:
știința antică (grecească) – care se traduce prin experiența consemnată a cetății – și știința
modernă liberală – concretizată înainte1 și după2 revoluția politică modernă. În ciuda obser-
vațiilor riguroase în ceea ce privește sfera politicului, remarcăm denunțarea folosirii unei
metodologii specifice în procesul de reconfigurare a științei politice, fapt care poate îngreuna
încercările ulterioare de raliere sau de completare a acesteia.

1
Principiile esențiale ale dreptului omului elaborate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea
2
În prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a realizat analiza celor mai bune mijloace de punere în
aplicare a principiilor elaborate anterior

1
 A doua parte a lucrării, denumită sugestiv „Filosofie, politică, religie”, descrie întâl-
nirea lui Pierre Manent cu Raymond Aron, etapele premergătoare stabilirii unei adevărate
relații de prietenie cu politologul francez, dar și efectele de ordin intelectual pe care aceasta
le-a avut asupra autorului. În contextul anterior amintit, Manent descoperă opera lui Leo
Strauss și își conturează o viziune inedită asupra „proiectului modern”, sugerând că europenii
s-au angajat în a stăpâni condiția umană, însă acest demers coincide cu o alienare totală sau,
mai exact, cu pierderea de sine. Totuși, atât Strauss, cât și Manent, neglijează faptul că
modelul antic poate fi combătut la fel de ușor, întrucât încercarea de atingere a obiectivității
presupune, inevitabil, o judecată de valoare – cu alte cuvinte, deși este realizată o examinare
exhaustivă, ea implică tot o selecție, care, în ultimă instanță, este considerată subiectivă – și,
totodată, orice sistem de gândire este echivoc, nu devine de necombătut, ci, din contră, este
subiectul unor numeroase viziuni contrare, datorate caracterului inerent al argumentelor, ce
lasă destul spațiu de interpretare. Concomitent, autorul invalidează „punctul de vedere
sociologic”, tot cu ajutorul lui L. Strauss, care prin intermediul studiului aprofundat al
operelor lui Machiavelli, Hobbes sau Locke arată că referințele religioase nu sunt rezultatul
presiunii sociale, ci doar elemente controlate de filozof menite a spune societății lucrurile pe
care nu dorea să le audă.
Autorul extrapolează demonstrația lui Strauss și consideră că „există o presiune
socială care-l incită pe fiecare să spună ceea ce trebuie spus ... societarii se supun principelui,
mai degrabă, decât sunt produsi de societate”, ignorând practic realitatea conform căreia
majoritatea populației din vreme respectivă nu avea posibilitatea de a se sustrage ideologiei
consemnate de guvernarea politică. „Presiunea socială” despre care vorbește Strauss nu era
resimțită de intelectuali, dar individul comun al secolelor trecute, din cauza lipsei unei
educații de bază, nu dispunea de mijloacele necesare pentru a vedea o altă perspectivă; în
lipsa unor demesuri intelectuale serioase, niciun societar nu putea să nege doctrina impusă,
prin urmare, aceștia erau „produși de societate”.
Filozofia straussiană îl determină pe Manent să acorde o semnificație specială aspec-
telor ce țin de planul motivelor, deoarece cunoașterea de sine, după părerea lui, constă în
determinarea modului de ierarhizare a motivațiilor umane comune din propriul suflet. În
același timp, autorul fiind prins în triunghiul pasiunilor sale – politică, religie și filosofie –
încearcă să deslușească dificultatea cuplării perspectivei religioase și a celei umane sau
paradoxul polarității democrație – totalitarism.
Partea a treia pune în discuție apariția proiectului intelectual al lui Pierre Manent în
timpul petrecut ca asistent a lui R. Aron la College de France, acesta fiind declanșat de
„chestiunea diferenței moderne”. Cu alte cuvinte, filozoful meditează asupra categoriilor
gândirii moderne, precum societatea, istoria și drepturile omului, ce par, în viziunea sa,
problematice – orice poate fi considerat, afirmă el, drept „cauză socială” a comportamentelor
umane, ideile nu intră în argumentarea istorică, numai dacă sunt asociate la o problema
politică, iar noțiunea de drept (care implică relațiile în societate) dublată de cea a individului
titularul de drepturi naște o dialectică continuă. Având în vedere aceste dileme ale moderni-
tății, autorul studiază demersurile asemănătoare ale lui Heidegger, Marx, Tocqueville sau
Nietzsche, considerându-le eronate din simplul motiv că gândirea lor se organizează conform
unor principii de opoziție sau unei polarități a contrariilor. În acest fel, se ajunge, crede
Manent, la o restrângere progresivă a capacităților umane, încât subiectul se interpune întot-
deauna între el și ceea ce face.
Referitor la istorie, autorul o vizualizează precum o derulare continuă a formelor
politice, statul conferind, de-a lungul timpului, libertate din ce în ce mai mare cetățenilor săi,
fenomen ce a dus la evoluții care au ieșit treptat de sub lumina discursului public. Numai
literatura a reușit să oprească dezvoltarea opacității, Machiavelli, de exemplu, jucând un rol

2
 semnificativ în descrierea condițiilor necesare impunerii unei noi ordini politice.
Partea a patra, aduce în prim-plan perioada petrecută de Pierre Manent la EHESS ca
director de studii, dar și experiența sa de predare la Boston College. Pe de o parte se anali-
zează sistemul francez de învățământ în comparație cu cel american, iar pe de altă parte,
autorul sugerează recunoașterea realizărilor americane, întrucât ele pot fi văzute ca o condiție
de bază a înțelegerii politicii.
Finalul cărții, partea a cincea, surprinde impasul prin care trece Europa privitor la
presiunile exterioare de ordin economic, politic și militar, întrucât se înregistrează o discre-
ditare a statelor-națiune incapabile a face față noilor provocări apărute. Europa, potrivit
autorului, trăiește pe baza inerției formei naționale, din ceea ce poate fi identificat ca „religia
umanității” – concepție potrivit căreia europenii aparțin umanității – și din protecția
americană.
În consecință, „Știinta politică autentică”, se dovedește a fi o lucrare de o imensă
valoare pentru filofozia politică contemporană, realizând pe lângă o evaluare exhaustivă a
cauzelor ce au condus inevitabil la formarea modernității și o concluzie bine argumentată
referitoare la situația actuală a Occidentului. Remarcăm luciditatea autorului care se
angrenează în explicarea unor fenomene socio-politice specifice democrației, el având ca
scop cristalizarea unei știinte politice obiective. Printre numeroasele referințe livrești, menite
a demonstra punctele de vedere inedite, cele despre operele lui Platon, Aristotel, Rousseau
sau Machiavelli ocupă un loc de cinste în sistemul politico-filozofic propus de către Pierre
Manent. Așadar, putem afirma că autorul este un excelent observator al celor mai mici
inflexiuni din sfera politicului și un bun „cercetător” capabil a înțelege și corela toate datele
disponibile. Totodată, viziunea sa este uneori alterată de importanța prea mare acordată filo-
zofiei antice grecești, religiei și empirismului, fapt ce îl determină când vine vorba de
anumite judecăti de valoare să proiecteze o notă subtilă de subiectivitate asupra raționa-
mentelor sale.

View publication stats