vieţii politice, aşa cum se structurase ea până atunci, iar această dezbatere în

jurul funcţionalităţii sistemului reprezentativ a fost esenţială în conturarea

atitudinii de opoziţie după 1930.

Doresc să relev, în continuare, faptul că liberalii au echivalat adeseori partidul cu
organizarea şi cu disciplina, chiar dacă titlul acestor rânduri, despre mistica ideii
de partid, poate induce eroarea interpretativă a unei structuri imateriale. Aşa cum
apre- cia C. Rarincescu, liberal cu o carieră politică şi guvernamentală
ascendentă în deceniul al patrulea, partidul politic reprezenta o organizaţie
socială, care implica existenţa unor „cadre permanente şi statornice”, o
ierarhizare şi o disciplină în inte- riorul acestor cadre şi un program de
guvernământ, care să excludă, în primul rând, „satisfacerea intereselor
personale” sau „chivernisirea partizanilor politici”. Autorul afirma că partidul nu
îngloba, prin cadrele sale permanente, masa poporului, ci ralia la un moment dat
în jurul lui opinia publică. În condiţiile discuţiei, a mişcărilor de idei şi a
persoanelor, disciplina în interiorul partidului era, după gânditorul liberal, o
condiţie esenţială a existenţei lui24.

Dincolo de aspectul normativ al ideii de partid, în care regăsim influenţele lui

Dimitrie Gusti25, şi de faptul că, pentru liberali, partidul presupunea cu necesitate
o
24
C. Rarincescu, „Partidele politice şi disciplina de partid”, în Democraţia, anul XX, nr.
11, noiembrie 1932, p. 17-21; vezi şi Valeriu Roman, „Partidul”, în Democraţia, anul XX,
nr. 5, 15 mai 1932, p. 13-23. De asemenea, Petre I. Ghiaţă, Democraţia creaiatoare,
Bucureşti, Editura Ideia, f.a. [1938?], p. 13-14, în care autorul afirma că „rolul partidelor,
într-un regim de libertate şi egalitate, de manifestare a conştiinţei colective, era de a fi
expresii ale curentelor sociale, pe care le nasc şi le diriguiesc pe bază de program şi de
tactică (...). Partidele politice, în formarea, dezvoltarea şi evoluţia lor, ţin de esenţa
regimului democratic”. Idem, Valori conducătoare, Bucureşti, Editura Ideia, f.a. [1941],
p. 84-85, cu consideraţia că valorile conducătoare erau legate de o elită puternică.
25
Autorii liberali care se referă la partidul politic pleacă, în general, de la definiţia lui D.
Gusti asupra realităţii conceptului (Dimitrie Gusti, „Partidul politic. Sociologia unui
sistem al partidului politic”, în Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită şi note de
Petre Dan, Bucureşti, Editura Garamond, f.a. [1923 pentru prima ediţie]). Asemănări pot
fi făcute, de asemenea, şi cu lucrarea menţionată deja a lui P.P. Negulescu (Partidele
politice...) sau cu cea scrisă de Const. Gr. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din
România, istoricul şi programele lor, Bucureşti, Tipografia „Revistei Geniului”, 1934, p.
3-7; liberalii erau preocupaţi, la rândul lor, să arate că partidul politic era un factor
primordial al vieţii public, având menirea să dea viaţă practică şi legală dispoziţiilor
constituţionale, transformând stările sociale şi creând instituţii noi, în cadrul programului
său, pentru atingerea unui program social. Totodată, partidul politic trebuia să fie
educatorul politic al naţiunii şi să dezvolte interesul cetăţenilor pentru chestiunile legate
de existenţa şi progresul statului; ei stabileau, de asemenea, diferenţele între structurile
obligatorii ale societăţii (familia, clasa etc.), şi grupări întâmplătoare, constituite în jurul
unui scop punctual, temporar, camarila („partide” pe lângă capul statului şi devenind prin
aceasta persoane cu ascendent puternic în mersul treburilor publice, deşi le lipseşte
caracterul publicităţii), clica (preocupată numai de interesele personale prin specularea
statului). Partidul politic nu era, după ei, o realitate omogenă şi compactă, ci se găsea în
continuă schimbare prin

22

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

organizare puternică, statornică şi disciplinată, există o altă abordare a structurii

politice decelabilă mai ales în textul liderilor formaţiunii, care individualizează
parti- dul liberal ca structură, conferindu-i astfel autoritate în spaţiul public.
După dispariţia lui Ion I. C. Brătianu, V. Negreanu şi A. Drăgulinescu publicau
cel mai probabil în 1928 la editura „Ramuri” din Craiova un volum intitulat
Cuvintele unui mare român. Fragmente din discursuri. 1914-1927, care reunea
cuvântările fostului lider, fără însă ca antologatorii să precizeze momentul
discursului. Este o lucrare importantă prin prisma spaţiului pe care şeful liberal
l-a alocat în manifestarea sa discursivă partidului în general drept concept major
al modernităţii. Faptul este regăsibil şi în cele patru volume de discursuri ale
ilustrului om politic, publicate într- o manieră ştiinţifică de George Fotino sub
egida Aşezământului „Ion I. C. Brătianu” în anii ’3026. Nu doresc să deturnez
obiectul acestei Introduceri, cu atât mai mult cu cât multe dintre discursuri sunt
luări de cuvânt antebelice. Insistenţa mea relativă asupra gândirii brătieniste cu
privire la partidul politic derivă din realitatea investirii reflecţiei politice a
liderului liberal în perioadă ca discurs tutelar, în pofida caracterului ei polemic şi
conjunctural. Liberalii s-au întors mereu la acest text, pentru a conferi autoritate
şi legitimitate propriilor demersuri politice în societate 27.

Dintru începuturile implicării sale în viaţa politică, cuvântarea fiind din 9

decembrie 1903 în şedinţa Camerei, Ionel Brătianu considera partidele ca
reprezen- tând organe vii cu rădăcinile în istoria ţării şi nu grupări improvizate şi
efemere. Lipsa unei aristocraţii puternice, a unei burghezii solide sau a unei
biserici bine organizate, situaseră organizaţiile politice ca instrumentele
responsabile de toate progresele României, afirma liderul liberal 28. „Cel mai
temeinic instrument politic al
intrarea de noi membri: partidul era un proces social, nu o stare socială. Partidul politic
trăia prin organizaţia sa, care avea menirea să transforme masa socială din variată într-o
unitate socială integrală.
26
Aşezământul Cultural Ion I. C. Brătianu, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu publicate
de George Fotino, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1933-1940.
27
Vezi, de exemplu, în anii ’30, profesorul Eftimie Antonescu, Noţiunea de partid.
Doctrina şi programul politic. Discurs rostit în Senat la 12 decemvrie 1935, cu ocazia
discuţiunii la Mesaj după note stenografice, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, 1936.
28
„Discurs asupra răspunsului la mesagiul Tronului, Cameră, 9 decembrie 1903”, în
Discursurile lui Ion I. C. Brătianu...., vol. II (9 decembrie 1903-11 ianuarie 1909),
„Cartea Românească”, Bucureşti, 1933, p. 4-5. Era o proiecţie mai veche a liberalilor;
într-un articol din oficiosul „Voinţa Naţională, se scria că „partidele politice nasc din
evenimente extraordinare, reprezintă năzuinţe cari se întind dincolo de prezent, înainte şi
îndărăt, şi nu se pot nici decreba, nici decapita de unul singur, chiar în imperiile în care
absolutismul resumă ordinea socială”; împotriva intervenţiei Suveranului în viaţa
partidelor, ei afirmau că creaţia lor (a partidelor) aparţinea vieţii intime a naţiunilor, iar
modificarea lor aparţine mersului istoric, evoluţiunilor politice şi sociale. Partidele erau
reprezentate drept „mijlocitoare între simţirea şi voinţa unui popor şi Suveran. Partidele
nasc din Naţiuni şi trăiesc cu ele şi în ele, când sunt partide mari, fireşti, organice şi
organizate” („Partide”, în Voinţa Naţională, anul VIII, nr. 2155, 3 ianuarie 1892, apud
Sorin Radu (coord.), Geneza, definirea şi evoluţia conceptului de partid politic în
România până la primul război mondial. Antologie

23

Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică

vieţii constituţionale”, partidul era astfel abilitat, în viziunea lui Ionel Brătianu,
să asigure logistica operaţiilor politice, singurul în măsură să permită o „deplină
solida- rizare între idei şi acţiuni”29 şi necesar din perspectiva armonizării nu
numai a energiilor individuale, dar şi a intereselor de clasă30. Partidul politic era
legat însă de necesităţile statului, fiind capabil „a da vieţii politice acea
continuitate în raport cu viaţa statului, viaţă pe care individul este incapabil să o
asigure”31.

Într-o dezbatere marcată de acuze la adresa partidului liberalilor, privitoare la

disciplină şi personalizarea formaţiunii în jurul liderului, Ion I. C. Brătianu
definea indirect partidul ca realitate socială. El rezuma condiţiile seriozităţii unui
partid printr-un trecut care să-i stabilească caracterul în ochii tuturor şi să arate
ce este capabil să facă, printr-un lider experimentat şi autorizat, ascultat şi
respectat de colaboratorii săi politici, prin aderenţi numeroşi şi convinşi care să
susţină acţiunea politică şi proiectele sale strategice, printr-un program care să
fie o sinteză a diferite- lor concepţii din cadrul partidului şi, mai ales, prin
disciplină, pentru ca formaţiunea politică să nu fie locul „intrigilor şi şoaptelor
răuvoitoare”32. Liderul liberal revenea,
de texte, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005, p. 80-81). După
1918, această perspectivă era continuată de N. D. Chirculescu, care afirma în Camera
Deputaţilor că „Partidul liberal trăieşte cu societatea însăşi, este refluxul ei; un partid
politic trainic nu-l formez nici eu, nici d-l Mihalache, nici chiar d-l Brătianu. Partidele
politice se nasc şi durează cu nevoile şi aspiraţiunile societăţii pe care o reprezintă. La
baza existenţei unui partid este totdeauna o idee politică şi un scop politic, el fiind prin
excelenţă un organ social” (N. D. Chirculescu, Cuvântarea D-lui N. D. Chirculescu,
deputat de Putna. Concepţia despre un partid politic a ţărăniştilor* Lipsa de program şi
de concepţii sănătoase a partidului ţărănist (după note stenografice). Discuţia Adresei de
răspuns la Mesagiul Tronului în Adunarea Deputaţilor, Focşani, Atelierele Grafice
„Învăţătorul Român”, S.A., 1923, p. 21).
29
Ion I. C. Brătianu, Cuvintele..., p. 53; Idem, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu ..., vol.
IV, (25 Februarie 1913 - 1 noiemvrie 1918), Bucureşti, „Cartea Românească”, 1940, p.
259.
30
„Discuţiunea răspunsului la Mesagiul Tronului, Camera, 13 şi 15 Decembrie 1908”, în
Ibidem, vol. II, p. 666.
31
Ibidem, p. 666-667. În mod fundamental, liderul liberal lega partidul politic de stat: „Un
partid politic este un instrument, nu pus la dispoziţia cutarei sau cutarei persoane, ci pus la
dispoziţia statului”, susţinea el („Discurs rostit la banchetul dat în onoarea lui Alex.
Crăsnaru, membru al Consiliului superior administrativ, R.-Vâlcea, 10 Noembrie 1908”,
în Ibidem, vol. II, p. 614); totodată, el stabilea că un partid politic trebuia „să fie născut
din interesele mari pe care el are menirea ale apăra şi a le servi” (Ibidem, p. 666).
32
Ibidem, p. 2; Idem, Cuvintele..., p. 39. Într-un discurs rostit la 5 decembrie 1909, cu
ocazia Răspunsului la Mesaj, Ion I. C. Brătianu considera că liberalii veniseră la guvern
pentru că ne chema conştiinţa naţională, şi ne chema conştiinţa naţională din pricina
creditului nostru de partid... Din pricina creditului acestui partid care totdeauna, în fiecare
moment istoric a ştiut care îi este datoria de stat.... Din pricina organizării noastre de
partid, care făcuse ca sub conducerea unui şef cu autoritate şi cu experienţă partidul
nostru să simtă şi să lucreze ca un singur om. Din pricina însăşi a şefului acelui partid,
care era omul cu cea mai mare autoritate politică din acest stat. Din pricina programului
acestui partid, în care se oglindeau tocmai toate leacurile impuse pentru vindecarea
primejdiei ce ne ameninţa” (Ion. I. C. Brătianu, „Discursul rostit în şedinţa Camerei dela 5
Decembrie 1909 cu

24

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

cu un alt prilej, asupra hulitei „discipline” a liberalilor, considerând că eficienţa

unei structuri de partid era fundată pe disciplină şi unire de idei33. El respingea,
de asemenea, insinuările cu privire la caracterul conducerii liberale sau la
reţeaua de putere a liderului, considerând că ambiţia unui corifeu sau clientela
unei perso- nalităţi meteorice nu puteau constitui niciodată „o grupare
istorică”34. În consecinţă, programul unui partid nu trebuie să se schimbe o dată
cu echipa de conducere, ci ţinând cont de necesităţile societăţii şi de mişcarea
evenimentelor35.

Din perspectiva construită asupra partidului politic dar şi legitimat de un trecut
care îl plasa printre fondatorii noului stat, conferindu-i experienţă şi autoritate,
Partidul Naţional Liberal întruchipa partidul modernităţii româneşti prin
excelenţă. Conştiinţa propriului rol politic şi mesianismul care a dominat a doua
generaţie politică a familiei Brătianu, Ion I.C. Brătianu declara în Parlament, în
decembrie 1905, că „Partidul Naţional-Liberal nu s-a născut ca o formaţiune
spontanee şi teoretică, el nu e concepţiunea unor savanţi doctrinari (...). Partidul
Naţional- Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi
neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de execuţie al necesităţilor
vitale ale României şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le
precedă şi pe toate le rezumă, de la care şi-a luat chiar numele lui de naţional-
liberal, a fost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”36.
ocazia Răspunsului la mesagiu”, Bucureşti, Tipogafia ziarului „Voinţa Naţională”, 1909,
p. 34-35. Vezi şi „Cuvinte pentru regele Carol I şi pentru opera partidului naţional-liberal,
cu prilejul punerii pietrii de temelie a palatului administrativ din Craiova”, Craiova, 24
Iunie 1909, în Ibidem, vol. III, (1 ianuarie 1909-19 decembrie 1912), Bucureşti, „Cartea
Românească”, 1939, p. 141).
33
Ibidem, vol. II, p. 4. Organizarea şi disciplina în cadrul partidelor se impunea pentru o
„sănătoasă viaţă politică”: „disciplina nu are de ce ştirbească şi să rănească amorul
propriu al nimănui, căci ea nu se impune ca supunere unui om... ci intereselor superioare
pe care un partid le serveşte” (Ibidem, p. 5).
34
Ibidem, p. 605; „un partid politic trebuie să fie constituit încât încrederea acelora care-l
conduc să nu se rezeme pe o hipertrofie a personalităţii lor sau pe poftele partizanilor, ci
pe acel sprijin de înaltă esenţă morală pe care-l ai când simţi că reprezinţi interesele cele
mari ale statului, când simţi că reprezinţi interesele legitime ale neamului” (Ibidem, p.
666); „orice partid are o parte care se poate numi clientela partidului şi prin clientela
partidului înţeleg nu oamenii care umblă după afaceri, care servesc partidul din cutare şi
cutare interes, ci oamenii care sunt în partid pentru legăturile lor personale cu cutare sau
cutare ministru. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi cu şefii de partid şi atunci (...) se poate
înregistra o ciocnire de interese şi rivalităţi” (Ibidem, vol. I, p. 320).
35
Ibidem, vol. II, p. 671. „Dispariţia unui lider nu trebuie să afecteze în nici un fel modul
în care partidul şi-a propus să-şi îndeplinească îndatoririle sale faţă de interesele cetăţii şi
ale cetăţeanului” (Ibidem, vol. IV, p. 48).
36
Desbaterile Adunărei Deputaţilor, 1905-1906, „M.O”., nr. 13 din 12 Ianuarie 1906, p.
150- 164, apud Ibidem, vol. II, p. 240. Răspunzând acuzelor unui conservator democrat
despre dificultatea manifestării liberale, Ionel Brătianu afirma în 1909 că „organismele cu
o durată lungă au manifestări mai încete; este natural ca unui partid constituit în şease luni

25

Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică

Ideea de partid era prin urmare esenţială pentru liberali din perspectiva fiinţării
lor politice şi a impunerii în societate, ei susţinând sistemul de partide ca fiind
cel mai viabil pentru societatea românească. În organizaţia democratică a
statelor moderne, partidele politice reprezentau, după C. Rarincescu,
instrumentul necesar şi inevitabil al guvernării. Dar, marcând o diferenţă în
sensul canonului liberal, al modelului politic pe care liberalii doreau să-l
instituţionalizeze, omul politic liberal considera că decăderea vieţii politice în al
doilea deceniu interbelic era cauzată de multitudinea partidelor, de grupările şi
întovărăşirile care dezlănţuiseră o propa- gandă demagogică şi anarhică,
coborând în mod iresponsabil nivelul vieţii politice37. La nivel teoretic, liberali s-
au situat în postura de apărători ai sistemului partinic şi ai democraţiei, ca regim
politic. Practicile lor publice şi structurarea partidului ca reţea de putere arătau
însă o cultură politică de tip parohial, patrimonial.