Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei

Specializarea: Teologie Pastorală
Disciplina: Catehetică ortodoxă

Scurtă bibliografie a părinților Daniil Sandu

Tudor și Ilie Cleopa

Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Savelovici Anton

Susținător:
Pătrașcu Florin – Adrian
ANUL III, GRUPA II

Tărgoviște
2023

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: PĂRINTELE DANIIL SANDU TUDOR

CAPITOLUL II: PĂRINTELE ILIE CLEOPA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

După 23 august 1944, Partidul comunist şi aliaţii lui, grupaţi în noile structuri politice:
Frontul Naţional Democrat (FND) şi Blocul Partidelor Democratice (BPD) au acuzat constant că
„slujitorii Bisericii ar fi încetat să mai fie „apostoli ai poporului”, şi prin aceasta Biserica s-ar fi
îndepărtat de popor.
Imediat după 23 august 1944, Partidul Comunist a încercat să atragă în rândurile Uniunii
Patrioţilor mulţi preoţi. Din această formaţiune politică s-a născut Uniunea Preoţilor Democraţi
din România (UPDR), special creată spre a se opune Asociaţiei Generale a Clerului Ortodox
Român, organizaţie tradiţională a preoţimii1.
Se remarcă de către cercetători faptul că Securitatea a întreprins permanent, cu toate
mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) presiuni asupra principalelor
compartimente ale Bisericii. Dosare de obiectiv: Patriarhia Română sau Institutele Teologice din
bucureşti şi Sibiu, dosare de mănăstiri, există încă, nepredate CNSAS-lui care vor putea pune în
lumină alte aspecte ale problemei.
Multe din cazurile de urmărire a preoţilor apar în dosarele care privesc diferite mişcări de
rezistenţă armată. Aceste dosare de obiectiv demonstrează că Biserica era considerată un pericol
permanent şi de aceea trebuia supravegheată continuu. Toţi ierarhii aveau dosare de urmărire,
dosare care pun în lumină nenumărate răsturnări spectaculoase de situaţii, când se putea contura
imaginea unui colaborator obedient sau a unui duşman periculos al statului. Citarea fragmentară
ar favoriza o poziţie sau alta2. Efortul istoricului în acest caz a fost să stabilească exact
dimensiunea reală a activităţii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii ortodoxe
Române, gradul de periculozitate pe care îl prezenta în mod real pentru statul comunist şi în ochii
Securităţii.
Încă din anul 1945 au fost verificaţi ierarhii şi potenţialii candidaţi la episcopat, care ar
fi putut conveni vederilor comuniştilor. Sinodul BOR, primind un referat din partea autorităţilor
de stat, la data de 23 mai 1946, a trecut la pensionarea unor ierarhi, pe motiv de boală, dar în
realitate datorită faptului că nu erau corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii.

1
Cristian Vasile, Ascensiunea comunistă şi tentativele de control şi influenţare a Bisericii Ortodoxe Române 23
august 1944-6 martie 1945, în „Studii şi Materiale de Istorie Contemporană”, serie nouă, volumul II, 2003, p. 79.
2
Cristina Păiușan, Radu Ciuciureanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958),
București, 2001, p. 75.

3
 Există zvonuri, colportate mai ales de cei din emigraţie, precum că unii dintre ierarhi ar
fi fost otrăviţi: Grigorie Leu, Irineu Mihălcescu, Andrei Magieru, Sebastian Rusan etc3.
Unii dintre ierarhi au fost menţionaţi în funcţie, fără a fi semnat vreun pact cu puterea,
ci au fost realmente toleraţi…. Securitatea strânsese, la acea dată, tot ce putea fi compromiţător,
pentru unii dintre ierarhi. „O temă precum homosexualitatea preoţilor era o mină de aur pentru
scopurile Securităţii pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere
la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcţiei”4.
Erau ierarhi care au fost urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă preveniţi au reuşit să
evite manifestarea deschisă a ostilităţii lor. Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că
sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât
Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a securităţii se pare că era cea mai
eficientă metodă de descurajare.

3
George Enache, Ortodoxie şi Putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 789.
4
Paul Teodorescu, Securitatea şi Biserica Ortodoxă, în Lumea liberă, New York, nr. 478, 29 noiembrie 1997, p. 8.

4
 CAPITOLUL I: PĂRINTELE DANIIL SANDU TUDOR

ÎPS Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui

Sandu Tudor, „liderul grupului Rugul Aprins“. În Prefaţă îl caracterizează ca fiind un „om greu,
un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea
în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare” 5. În
acest volum găsim un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat de către
organele statului în anul 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu
cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric.
Sandu Tudor, pe numele de botez Alexandru Teodorescu, s-a născut pe 24 decembrie
1896. Deşi în Memoriu se consideră „fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu
şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă” 6, ÎPS Antonie Plămădeală precizează că
acesta „era însă fiu de mic moşier, tatăl său fiind Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
din Ploieşti”. Aşadar, şi-a putut face o cultură aleasă în familie, mai ales că avea la dispoziţie „o
bibliotecă personală de peste 8.000 de volume, aduse în cea mai mare parte din Franţa”7.
Paticipă la Primul Război Mondial. Iată ce scrie acesta: „Războiul m-a luat de pe
băncile şcolii, ca să-i plătesc birul, în ultimul an de liceu. În 1916, la vârsta de douăzeci de ani
eram sublocotenent pe front”8. Studiile liceale le-a făcut la Ploieşti. În 1921 revine de pe front şi
se înscrie la Academia de Belle-Arte, pe care o abandonează în scurt timp. Sandu Tudor
părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte pentru o perioadă de timp la Constanţa, oraş în care părinţii
săi aveau o locuinţă. „Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român
îmbarcându-mă ofiţer asistent (1922-1924)”9.
Dornic de a-şi continua studiile, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti şi urmează
cursurile Facultăţii de Filozofie. Intră în publicistică în calitate de colaborator al revistei
„Gândirea“, semnând pentru prima dată cu pseudoninul Sandu Tudor poezii scurte, de inspiraţie
religioasă. Scriitorul va colabora şi cu alte publicaţii literare precum: „Mişcarea literară“,

5
Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 3.
6
Ibidem., p. 7.
7
Ibidem., p. 10.
8
Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul,
Acatistul Preasfintitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 9.
9
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.

5
„Convorbiri literare“, „Contimporanul“. Aflându-se într-o situaţie materială „destul de precară“,
reuşeşte să fie numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, judeţul Buzău. Activitatea
profesională o îmbină cu cea filantropică.
În paginile revistei „Gândirea“, Sandu Tudor semnează o serie de poezii religioase. În
anul 1925 adună toate textele şi formează volumul Comornic. Tot în această revistă publică şi
două texte de proză cu temă religioasă: Gleb şi Pentru Alonie, cuviosul cel cu straie mândre.
Remarcăm deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea universului eclezial,
pentru că viaţa monahală până la acea dată era un subiect puţin abordat în publicistica
românească.
În anul 1928 Sandu Tudor obţine licenţa în Filozofie, fiind desemnat de către
Universitatea din Bucureşti „secretar al Oficiului Universitar, de ajutorare studenţească”10. Tot
în acest an este invitat la Chişinău de către decanul Institutului Teologic Gala Galaction, fiind
numit subdirector al Internatului Teologic din Chişinău.
În anul 1929 primeşte propunerea făcută de Mitropolitul Tit Simedrea de a pleca într-un
pelerinaj spiritual la Muntele Athos. În urma călătoriei revine în ţară „cu o bogată experienţă,
care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu”11. Revenit în ţară, după opt luni de
şedere la Muntele Athos, va publica în „Gândirea“, de-a lungul câtorva numere, Cartea Muntelui
Sfânt. Sandu Tudor a fost primul ziarist român care a adus la cunoştinţă cititorilor problemele
materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau la Muntele Athos. Marea noapte de
Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, o continuare a jurnalului său, va vedea
lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze
doar pentru sine câteva amintiri din această călătorie iniţiatică.
În anul 1932, din veniturile sale proprii, scoate un ziar cu tentă culturală, pe care îl
intitulează „Floarea de foc”. Printre colaboratorii revistei se numărau: Alexandru Sahia, Eugen
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Paul
Sterian.
În anul 1933, scoate o nouă publicaţie, intitulată sugestiv „Credinţa” care va apărea
zilnic până în 1938, când, la ordinul lui Octavian Goga, ajuns prim-ministru, ziarul va fi
suspendat. Ziarişti precum: Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Alexandru Mironescu, Eugen
Jebeleanu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu s-au numărat printre colaboratorii săi. După câţiva
10
Idem.
11
Sandu Tudor, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 15.

6
ani, mai exact în 1936, revista „Floarea de foc” devine „Suplimentul literar de Duminică” al
ziarului „Credinţa”, care după câteva numere îşi va înceta definitiv activitatea.
Cele două jurnale ale sale, „Floarea de foc“ şi „Credinţa“, deveniseră, în 1934, printre
cele mai căutate ziare ale epocii, depăşind cu mult prin cota de vânzare unele dintre marile
publicaţii interbelice. În felul acesta, în scurt timp redactorul-şef a ajuns să deţină o avere
personală substanţială. Petre Pandrea, André Scrima, Mihail Sebastian, Nicolae Carandino, în
scrierile lor amintesc cu fină ironie faptul că Sandu Tudor, în perioada sa de glorie, obişnuia să
colinde străzile Bucureştiului la volanul autoturismului său personal mergând la operă şi teatru
„în frac şi mănuşi”. Mai mult, redactorul-şef îşi cumpărase şi un aeroplan. Precizăm că de o
asemenea achiziţie se bucurau Regele României, marele bancher Aristide Blank şi alţi câţiva
oameni de afaceri.
Începând cu anul 1939, Sandu Tudor este concentrat pe front. În anul 1941 este numit
profesor şi comandant la o şcoală tehnică de moto-mecanizare. În ziua de 12 noiembrie 1942 este
arestat de Siguranţa Generală, „împreună cu alţi scriitori de stânga”.  La presiunea Ministrului de
Război, este în scurt timp eliberat. Până în anul 1944 rămâne înregimentat. Întors la Bucureşti,
încearcă să-şi reia cariera de jurnalist dar, după cum însuşi mărturiseşte, „vechiul regim nu mi-a
îngăduit aceasta”12.
La sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, îşi cheamă toţi prietenii să participe la o serie
de conferinţe publice cu caracter cultural–religios organizate în cadrul Mănăstirii Antim.
Gruparea, intitulată sugestiv „Rugul Aprins“, era formată din câţiva călugări din cadrul
mănăstirii cărora li s-a adăugat un grup de mireni, prieteni mai vechi ai lui Sandu Tudor. Printre
aceştea se numărau: Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Paul Sterian,
Paul Constantinescu, Constantin Joja, Gheorghe Dabija, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu
şi alţii.
În anul 1946, Sandu Tudor, în urma celui de-al treilea divorţ, ia hotărârea să se
călugărească. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu
alte bunuri de mare valoare şi intră în monahism, în cadrul Mănăstirii Antim. Banii pe care i-a
obţinut din vânzarea bunurilor îi donează locaşului de cult, grav avariat în urma războiului. 

În anul 1948 sunt scoase în afara legii toate asociaţiile, de orice natură, incluse fiind şi
cele culturale sau cu specific religios. Cu toate acestea, întâlnirile din cadrul Rugului Aprins au
12
Sandu Tudor, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, p. 34.

7
continuat să se desfăşoare într-un spaţiu mult mai restrâns, cu precădere la domiciliile lui
Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu şi Barbu Slătineanu.
Sandu Tudor, devenit între timp rasoforul Agaton, este arestat în 1949 pe când se afla la
Mănăstirea Crasna. „A fost condamnat la doi ani de închisoare pentru delictele de instigare la
cercetări abuzive şi lovirea inferiorului, pe care le-a săvârşit în timpul războiului, pe timpul
când era militar”13. Procesul s-a încheiat cu sentinţa: „cinci ani de temniţă grea”, din care a
executat doi ani la Canalul Dunăre – Marea Neagră. André Scrima îşi aminteşte că, „după
eliberare ne-a împărtăşit inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-şi fi pierdut liniştea
interioară şi nici ascuţimea cuvântului”14.
În anul 1952, după ce petrece o perioadă de timp în cadrul Mănăstirilor Neamţ şi
Slatina, Sandu Tudor se stabileşte definitiv la Schitul Rarău, locaş de cult aflat în vârful muntelui
Rarău. Aici se consacră întru totul „rugăciunii, meditaţiei, dar şi literaturii, compunând
numeroase versuri, mai ales poeme filocalice, rămase în manuscris” 15. De câteva ori pe an,
părintele Daniil Sandu Tudor obişnuia să coboare din vârful muntelui la Bucureşti, fiind găzduit
vreme de câteva zile de Alexandru Mironescu. Cu această ocazie se întâlnea cu mai vechii săi
prieteni. La întruniri participau, pe lângă gazdă, un grup restrâns de călugări din anturajul
Rugului Aprins şi câţiva scriitori. Discuţiile aveau un caracter preponderent literar.
Începând din vara anului 1946, părintele Daniil Sandu Tudor începe să lucreze la un
amplu poem, de rit bizantin, dedicat „Rugului Aprins al Maicii Domnului”. La această poezie
mistică, intitulată Imnul Acatist al Rugului Aprins, a lucrat până în anul 1948. Pentru un timp,
manuscrisul a circulat printre prietenii săi sub formă de samizdat. Treptat, poezia a fost
îmbunătăţită cu alte metafore – simbol, ajungând la douăsprezece condace şi treisprezece icoase.
La această ultimă variantă a lucrat până în momentul arestării sale din anul 1958. Considerăm că,
din toată creaţia sa artistică, acest poem este cel mai valoros, atât din punct de vedere estetic cât
şi religios. 
Părintele Daniil Sandu Tudor a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pe când
se afla în Bucureşti, într-o vizită la Alexandru Mironescu. A fost condamnat la douăzeci şi cinci
de ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile Uranus, Jilava, Gherla şi Aiud. În noaptea de 16
spre 17 noiembrie 1962, în urma unei bătăi crunte, a trecut la cele veşnice, pe când se afla în

13
Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 13.
14
André Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed. a III a, Editura Humanitas, București, 2010, p. 128.
15
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 59.

8
închisoarea Aiud.

CAPITOLUL II: PĂRINTELE ILIE CLEOPA

Părintele Cleopa s-a născut la 10 aprilie 1912 în comuna Sulița, județul Botoșani, primind
din botez numele Constantin. În primele două luni după naștere, pruncul Constantin, viitorul
Părinte Cleopa, era tot timpul bolnav. Neștiind ce să mai facă, mama lui s-a dus cu pruncul la
vestitul duhovnic Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, care a sfătuit-o să dăruiască pe
copil Maicii Domnului. Atunci mama s-a închinat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, făcând
trei metanii, și, căzând în genunchi, a zis plângând: „Maica Domnului, îți dăruiesc ție copilul
acesta al meu, că este bolnav și plânge mereu. Fă ce știi tu cu el!”16.
După ce a fost dăruit Maicii Domnului, pruncul Constantin s-a făcut sănătos și nu a mai
fost bolnav de moarte toata viața sa. Iar părintele Conon a zis mamei sale că acest copil o să
trăiască cel mai mult dintre toți – iar cuvintele sale se vor dovedi adevărate.
Dorind de o viață duhovnicească mai aleasă, cei trei fericiți tineri s-au sfătuit să
îmbrățișeze viața călugărească. Primul care a plecat la mănăstire a fost fratele Gheorghe, mai
întâi la Cozancea, apoi la Sihăstria, unde a devenit monahul Gherasim. Apoi i-au urmat și ceilalți
doi, Vasile și Constantin, în anul 1929. Pentru a fi închinoviat la Sihăstria, Părintele Cleopa Ilie a
trebuit să aștepte trei zile la poarta mănăstirii, această ispitire canonică fiind rânduită de starețul
Ioanichie Moroi.
Prima ascultare încredințată la mănăstire fratelui Constantin a fost păstorirea oilor. Acolo,
în seninul nopților și în sânul curat al naturii, a învățat el tainele Sfintei Scripturi, a deprins
cuvintele Sfinților Părinți și a practicat o curată viață călugărească.
În iulie 1937, rasoforul Constantin, luat sub mantie de bătrânul și blândul schimonah
Proclu Popa, a devenit monahul Cleopa, fiind călugărit de egumenul Sihăstriei, Protosinghelul
Ioanichie Moroi. Bătrânul egumen, în vârstă de 82 de ani, era foarte bolnav. Nu mai putea sluji
Sfânta Liturghie și cu greu spovedea și dădea sfaturi17.

16
Arhim. Ioanichie Bălan, Viața și nevoințele arhimandritului Cleopa Ilie, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iași, 1999, p. 5
17
Ibidem, p. 28.

9
 În aceste condiții, Părintele Cleopa este rugat să accepte funcția de locțiitor de stareț.
Temându-se de o asemenea răspundere, Părintele Cleopa a cerut o lună de răgaz, să se roage și să
se mai gândească. Astfel, trecând o lună de rugăciune și așteptare, având și binecuvântarea
Părintelui Paisie, Părintele Cleopa Ilie a luat conducerea administrativă a obștii.
Noul egumen era foarte prețuit, atât de obștea schitului, cât și de credincioșii refugiați
aici, întrucât era foarte evlavios, postea mult, era blând, îi îmbărbăta pe toți, și îndeosebi avea
darul cuvântului, prin care călăuzea și hrănea duhovnicește pe fiecare.
Părintele Cleopa Ilie nu voia să primească hirotonia, căci se temea de această mare
răspundere înaintea lui Dumnezeu. Spovedindu-se la duhovnicul său și primind îndemnul de a
primi preoția, Părintele Cleopa Ilie nu s-a mai împotrivit hirotoniei și așa, din ascultare, a fost
hirotonit ierodiacon în ziua prăznuirii Sfântului Arhidiacon Ștefan, 27 decembrie 1944, iar preot
la 23 ianuarie 1945, când se prăznuiește Sfântul Sfințit Mucenic Clement; nu după mult timp a
fost numit oficial egumen al Sihăstriei18.
În acea perioadă se simțea nevoia unei reîmprospătări duhovnicești în multe mănăstiri din
Moldova. Și cum adevărata viată călugărească, în duhul Sfinților Părinți, în post, rugăciune,
dragoste, sărăcie și ascultare, ce se ducea la Sihăstria, și avântul și creșterea sa duhovnicească,
atrăgea atenția oricui, iar vestea despre vrednicul ei păstor, Părintele Cleopa Ilie, ajunsese
departe, Preafericitul Patriarh Justinian a decis ca Sihăstria să ajute și alte mănăstiri. Astfel, în
anul 1949, Părintele Cleopa Ilie este trimis ca stareț la Mănăstirea Slatina, împreună cu un grup
de 23 de părinți.
Șapte monahi bătrâni a găsit Părintele Cleopa Ilie la Mănăstirea Slatina. Foarte curând,
slujbele de zi și de noapte au intrat în rânduială, spovedania a devenit săptămânală, s-a înființat o
școală monahală pentru frați.
În 1952 Mănăstirea Slatina devenise un adevărat focar duhovnicesc. Părintele Cleopa Ilie
avea acum sub supraveghere duhovnicească opt mănăstiri, pe lângă Mănăstirile Slatina și
Sihăstria, cu schiturile lor Rarău și Sihla, se adăugaseră Mănăstirile Orata, Cămârzani, Râșca și
Moldovița, în care se introdusese de asemenea rânduiala ca la Sihăstria19.
Din cauza persecuțiilor din partea autorităților hotărăște să se retragă în pădure. În locul
retragerii sale, Părintele Cleopa Ilie și-a găsit adăpost într-un bordei în pământ, făcut de un

18
Adrian Nicolae Petcu, Părintele Cleopa Ilie în documentele Securității, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, An.
II, Nr. 1, 2011, p. 238.
19
Ibidem, p. 240.

10
pădurar credincios, care îi și aducea, cam la o lună de zile, un rucsac de cartofi și ceva pâine
uscată, pentru a putea supraviețui.
În 1954, Patriarhul Justinian a obținut aprobare pentru cei doi nevoitori, Părinții Cleopa
Ilie Arsenie Papacioc, ca să nu mai fie persecutați și să poată veni la Patriarhie. Aici au stat
câteva luni și au fost trimiși la mai multe mănăstiri din jurul capitalei, pentru a spovedi și povățui
pe călugări și pe maici. Apoi s-au reîntors la mănăstire, spre bucuria călugărilor și a
credincioșilor20.
Văzând situația grea din cauza persecuțiilor din partea autorităților, Părintele Cleopa,
îndemnat de Duhul Sfânt, s-a retras din nou, pentru a treia oară, în munții Moldovei, la mult
iubita sa liniște. Pe măsură ce treceau anii, toți așteptau reîntoarcerea Părintelui Cleopa. Însă el
nu venea, gândindu-se că, dacă se va reîntoarce, va fi iarăși arestat. Totodată se deprinsese cu
liniștea și cu neîncetata rugăciune, iar mângâierile Duhului Sfânt îi odihneau sufletul ziua și
noaptea.
În anul 1964, Dumnezeu ne-a binecuvântat țara cu puțină libertate; în luna august au fost
eliberați toți deținuții politici închiși de regimul comunist. Părintele Ioanichie Bălan, ucenicul
său, a mers în taină la bordeiul Părintelui Cleopa și l-a rugat, în numele întregii obști și al
credincioșilor, să revină la mănăstire.
După o lună de zile, timp în care s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate voia Sa,  Părintele
Cleopa s-a întors definitiv în Mănăstirea Sihăstria la 29 septembrie 1964.
În toamna anului 1974, Părintele Cleopa, împreună cu un grup de părinți din Sihăstria și
alți pelerini din țară, au mers să se închine la Mormântul Domnului și la celelalte Locuri Sfinte21.
La întoarcerea în țară, Părintele Cleopa a mărturisit unor ucenici că nu s-a simțit împlinit
până nu s-a închinat la Mormântul Domnului și la Sfintele Locuri. După trei ani, în septembrie
1977, Părintele Cleopa Ilie, împreună cu alți părinți de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele stareț,
Arhim. Victorin Oanele, și Părinții Ioanichie Balan și Vartolomeu Florea, au plecat în pelerinaj
la Sfântul Munte Athos, „Gradina Maicii Domnului”. Și acest pelerinaj l-a marcat profund pe
Părintele Cleopa, și va povesti multor credincioși ce vor veni la chilia sfinției sale, despre obștea
Schitului romanesc Prodromul din Sfântul Munte, despre nenumăratele icoane făcătoare de
minuni ale Maicii Domnului22.

20
Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 40
21
Ibidem, p. 45.
22
Ibidem, p. 50.

11
 Ajuns acasă, la Mănăstirea Sihăstria, cu nețărmurită dragoste și jertfelnicie, s-a pus în
slujba aproapelui, mângâind, povățuind, îndreptând, uneori mustrând și rugându-se pentru toți
cei care veneau la sfinția sa, iubindu-i duhovnicește pe toți și tuturor dorindu-le din tot sufletul
mântuire.
Întrucât Părintele Cleopa era un iscusit autodidact, la îndemnul unor ierarhi și teologi a
scris mai multe cărți: Predici pentru monahi (Urcus spre Înviere), Spovedania arhiereilor,
Spovedania călugărilor, Spovedania preoților de mir, Despre credința ortodoxă, Predici la
praznice împărătești și la sfinți de peste an, Predici la duminicile de peste an, Valoarea
sufletului, Despre vise și vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Acatistier, Versuri către
Maica Domnului, cât și alte broșuri și convorbiri duhovnicești de folos sufletesc și de apărare a
dreptei credințe23.
Mulți ani de zile Părintele Cleopa s-a bucurat de sănătate trupească, fiind binecuvântat de
Dumnezeu cu un organism rezistent. Dar, după împlinirea vârstei de 70 de ani, se simțea tot mai
obosit și suferind. Anii petrecuți în munți, ca și încercările prin care a trecut în perioada ateistă, l-
au marcat profund.
Toate aceste suferințe l-au ținut pe Părintele Cleopa treaz, fiind mereu în așteptarea
ceasului celui de pe urmă, cu gândul la Hristos și cu neîncetata rugăciune în inimă.
Către sfârșitul lunii septembrie, într-un asfințit de soare, Părintele Cleopa a cerut să se
ducă în cimitir să vadă pentru ultima dată mormintele fraților săi, mormântul marelui stareț
Ioanichie Moroi, mormântul duhovnicului său, ieroschimonahul Paisie Olaru, și mormintele
celorlalți părinți și duhovnici mai vârstnici decât el. La toate mormintele s-a închinat sprijinit de
ucenici, a sărutat sfintele cruci și a rostit câte o sfântă rugăciune, zicând: „Rugați-vă și pentru
Cleopa păcătosul, că iată mâine, poimâine, ne întâlnim înaintea lui Hristos!”24.
După mărturia ucenicilor, de duminică 29 noiembrie seara până luni dimineața, timp de
11 ore, Părintele Cleopa a fost în răpire duhovnicească la cele cerești. În tot acest timp a stat pe
scaun, nemișcat și fără a răspunde la întrebările ucenicilor.
Luni, 30 noiembrie, și marți, 1 decembrie, părintele a stat cu credincioșii și a dat sfaturi
ca de obicei. Luni seara însă, în chip neobișnuit, Părintele Cleopa a cerut să i se citească
23
Arhimandrit Grichentie Natu, Arhimandritul Cleopa Ilie - predicator și învățător al Evangheliei, în limba greacă:
lucrare de Doctorat susținută la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Editura Barbunaki, Tesalonic, 2017
24
Ioan Gansca, Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie - Îndrumări duhovnicești, Editura Teognost, București,
2011, p. 129.

12
rugăciunile dimineții, pentru că, deși nimeni nu știa, el se pregătea de călătoria către cele cerești.
Marți, deși era foarte obosit, a primit pe toți cei ce au venit la dânsul. S-a culcat târziu, dând
semne de mare oboseală. În cameră ardeau doar cele trei candele în fața icoanei Sfintei Treimi și
una la icoana Maicii Domnului. Miercuri dimineață la ora 2;20, ucenicul său a auzit ca părintele
respiră din ce în ce mai rar. Când s-a apropiat de el, părintele a răsuflat adânc și și-a dat sufletul
în mâinile lui Hristos. Astfel a plecat la cele cerești marele nostru duhovnic, arhimandritul
Cleopa.
La sfârșitul slujbei de înmormântare, cântarea de biruință „Hristos a Înviat!” a umplut
văzduhul, vestind credința tuturor că Părintele Cleopa Ilie a trecut din această viață la viața cea
nepieritoare, devenind rugător pentru toți înaintea tronului Preasfintei Treimi.

CONCLUZII

Cruciada comunismului împotriva misticii și anatemele aruncate asupra cuvântului

13
„mistic” sunt suficiente pentru a ne da seama în ce paradigmă ne aflăm. Persoana starețului
Daniil Sandu Tudor se dezvăluia într-o realitate răsturnată, inaccesibilă statului comunist
ermetizat pentru că-și dinamitase toate punțile de acces înspre exterior. Autosuficiența,
obtuzitatea, gândirea mioapă, sistemul autarhic, alergia la nuanțe, obsesia inamicului, anafilactic
în fața metafizicului, sunt doar câteva simptomatologii care vor profeți implozia regimului și
colapsul politic. In contextul acesta apare ciocnirea comunismului cu creștinismul, în general, și
cu părintele Daniil, în special, pentru că el era atras de viața mistică și cu apetență spre
spiritualitatea isihastă. De fapt, adevăratul stareț de la Rarău va rămâne necunoscut și ascuns
pentru statul comunist, dar epifanic și transparent pentru atâția ucenici ai săi: părinte blând,
extrem de atent cu fiii săi duhovnicești, rugător isihast, însetat de Dumnezeu.
Părintele Daniil de la Rarău, cel mai mare imnolog si poet mistic român contemporan,
mărturisitor, este model și ajutor deopotrivă monahilor și intelectualilor creștini ortodocși. Prin
sfințenia vieții sale a mărturisit credința ortodoxă prin cuvânt și faptă, prin scrierile și minunile
savârsite în timpul vietii și după mutarea la viața cea veșnică și prin sfârsitul mucenicesc.
Vrednicul de pomenire, Părintele Cleopa, a fost ucenic al Ieroschimonahului Paisie
Olaru (20 iunie 1897 - 18 octombrie 1990)* şi vieţuitor al Mănăstirii Sihăstria din Moldova,
unde a fost şi egumenul acesteia şi unde mulţi români ortodocşi l-au căutat la scaunul Sfintei
Taine a Mărturisirii înainte de 1989 şi până când şi-a dat duhul în Domnul la 2 decembrie 1998.
Cu precizarea că Părintele Cleopa a vieţuit şi la Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, unde
a fost egumenul acesteia. Acolo, la Mănăstirea Slatina, fusese trimis de către însuși Patriarhul
Justinian, în 1949, spre a anihila proiectul autorităților comuniste de a o transforma in spital. Și
făcând ascultare imediata Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Parintele Cleopa, împreuna cu
30 de călugări de la Mănăstirea Sihăstria, printre care și duhovnicul său, Părintele Paisie, au
salvat astfel Mănăstirea Slatina. Totodată, Părintele Cleopa a fost rânduit de Mitropolia de la Iaşi
să îndrume şi să supravegheze viaţa duhovnicească şi a altor mănăstiri moldovene din apropiere;
Putna, Moldoviţa, Râşca, Sihăstria şi Rarău.
La formarea duhovnicească a Părintelui Cleopa a contribuit şi fostul stareţ al Mănăstirii
Sihăstria şi "duhovnicul său de formaţie atonită - Protosinghelul Ioanichie Moroi.
Despre marele duhovnic şi trăitor al Ortodoxiei, Părintele Cleopa, s-a scris mult şi se va
mai scrie, cu siguranţă. În fine să mai amintim că deja s-au realizat şi două filme: "Părintele
Cleopa în dosarele securităţii" şi "Sfaturi şi convorbiri duhovniceşti - părintele Cleopa Ilie".

14
Realizatorul primului film a fost Rafael Udrişte, iar al celui de al doilea, Rafael Udrişte şi
Bogdan Pîrlea.

BIBLIOGRAFIE

1. Bălan, Arhim. Ioanichie, Viața și nevoințele arhimandritului Cleopa Ilie, Editura Trinitas a

15
 Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iași, 1999.
2. Enache, George, Ortodoxie şi Putere politică în România contemporană, Editura Nemira,
Bucureşti, 2005.
3. Gansca, Ioan, Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie - Îndrumări duhovnicești, Editura
Teognost, București, 2011.
4. Natu, Arhimandritul Grichentie, Arhimandritul Cleopa Ilie - predicator și învățător al
Evangheliei, în limba greacă: lucrare de Doctorat susținută la Facultatea de Teologie din
Tesalonic, Editura Barbunaki, Tesalonic, 2017.
5. Păiușan, Cristina, Ciuciureanu Radu, Cristina Păiușan, Radu Ciuciureanu, Biserica Ortodoxă
Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), București, 2001.
6. Petcu, Adrian Nicolae, Părintele Cleopa Ilie în documentele Securității, în revista „Biserica
Ortodoxă Română”, An. II, Nr. 1, 2011.
7. Plămădeală, Antonie, Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002.
8. Teodorescu, Paul, Securitatea şi Biserica Ortodoxă, în Lumea liberă, New York, nr. 478, 29
noiembrie 1997
9. Tudor, Sandu, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfântului
Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfintitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1997.
10. Idem, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
11. Idem, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucureşti, 1999.
12. Idem, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.
13. Scrima, André, Timpul Rugului Aprins, ed. a III a, Editura Humanitas, București, 2010.
14. Vasile, Cristian, Ascensiunea comunistă şi tentativele de control şi influenţare a Bisericii
Ortodoxe Române 23 august 1944-6 martie 1945, în „Studii şi Materiale de Istorie
Contemporană”, serie nouă, volumul II, 2003.

16