Apostolatul Social Ca Parte Integranta A Slujirii Bisericii

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

MASTER D.S.E.B.C.
TEZĂ DE DISERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PR. CONF. UNIV. DR. MARIAN VÎLCIU
ABSOLVENT:
TÂRGOVIŞTE
-2014-
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
MASTER D.S.E.B.C.
APOSTOLATUL SOCIAL CA PARTE

INTEGRANTᾸ A SLUJIRII BISERICII
COORDONATOR STIINŢIFIC:
PR. CONF. UNIV. DR. MARIAN VÎLCIU
ABSOLVENT:
TÂRGOVIŞTE
-2014-
2
Cuprins
Cuprins ................................................................................................................................ 3
Preliminarii .......................................................................................................................... 5
Capitolul 1
Temeiuri scripturistice ale apostolatului social ................................................................ 8
1.1. Vechiul Testament ......................................................................................................... 8
1.2. Noul Testament .............................................................................................................. 9
Capitolul 2
Temeiuri ale slujirii sociale în Sfânta Tradiţie ............................................................... 13
2.1. Iisus Hristos - slujitor al lumii ..................................................................................... 13
2.2. Aspecte practice ale slujirii .......................................................................................... 17
2.3. Muncă şi slujire ............................................................................................................ 19
2.4. Biserica - instituţie de slujire socială ........................................................................... 31
Capitolul 3
Incursiune istorică asupra apostolatului social .............................................................. 38
3.1. Slujirea socială în Biserica primelor veacuri ............................................................... 38
3.2. Apostolatul social în "veacul de aur" ........................................................................... 46
3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV ............................................. 49
3
Capitolul 4
Apostolatul social în Biserica şi în viaţa creştină ........................................................... 51
4.1. Slujirea creştină după învăţătura ortodoxă ................................................................... 58
4.2. Apostolatul social ca expresie a slujiri în viaţa creştină .............................................. 59
Capitolul 5
Biserica slujitoare în teologia Ortodoxă ......................................................................... 62
5.1. Caracterul social al Ortodoxiei .................................................................................... 64
5.2. Omul ca fiinţă deschisă pentru slujire .......................................................................... 67
5.3. Apostolatul social ca formă de pastoraţie în Biserica Ortodoxă .................................. 70
5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii .................................................................................... 76
Concluzii ............................................................................................................................ 78
Bibliografie ........................................................................................................................ 80
Listă de abrevieri .............................................................................................................. 88
4
Preliminarii
Creştinismul e religie de sus, e un dar dumnezeiesc. În creştinism se descoperă

deplinătatea dumnezeieştei iubiri, Dumnezeu iubitor, Dumnezeu-Dragoste. Din revelaţie
aflăm că Dumnezeu e dragoste, că El iubeşte şi că toate lucrările divine în primul rând sunt
determinate de bunătate.
În înţeles creştin, dragostea e, înainte de toate, manifestare a bunătăţii care şi-a ales
obiectul căruia să se reverse; deplin, ea e dăruire, dăruire totală de sine. Dragostea se
întemeiază pe esenţa lui Dumnezeu însuşi, e chiar această fiinţă însăşi, a Lui, văzută, sub
aspectul plinătăţii vieţii interpersonale, în comuniunea treimică, adică al fericirii negrăite a
acestei vieţi intratrinitare; ca şi sub aspectul lucrării Treimii Celei Atotsfinte; în dorinţa de
a face să participe şi creaturile la bunurile dumnezeieşti. Fiind dumnezeiască în natura ei,
dragostea e necreată. "(...)Ea e faţa Tatălui veşnic îndreptată spre Fiul şi spre Sfântul Duh,
faţa Fiului şi Sfântului Duh totdeauna îndreptată spre Tatăl, în totala şi inexprimabilă
dăruire reciprocă, ca şi faţa Treimei celei mai presus de fire şi cunoaşterea îndreptată spre
lume şi faţa fiecăruia dintre persoanele Sfintei Treimi şi deofiinţă, în lucrarea fiecăreia în
lume, în desăvârşită armonie".1
Dragostea creştină, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, se bazează
pe existenţa de sine a iubirii divine. Doar pentru că aceasta din urmă există, există şi cea
dintâi. Ea e răspunsul omului credincios la dragostea dumnezeiască. Astfel, "(...)dragostea
spre Dumnezeu are ca temelie şi premiză dragostea lui Dumnezeu; iar dragostea de
oameni izvorăşte şi îşi are baza neîncetat pe dragostea de Dumnezeu. (...)Ea, dragostea
creştină, constă tocmai în imitaţia dragostei divine; ea e dispoziţia şi efortul permanent de
a realiza cât mai deplin această imitaţie. Ea e, astfel, şi trăire şi faptă".2
Astfel, lucrarea dragostei de oameni şi a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos pentru
toţi oamenii din toate locurile şi timpurile e fără margini. În chip asemănător şi lucrarea
omului credincios ce vrea a fi ca Dumnezeu, adică să primească aceleaşi însuşiri
desăvârşite, trebuie să fie o lucrare de jertfă nemărginită, izvorâtă din dragostea de
1
Pr. Prof. Isidor Todoran, Eros şi agape, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4, p. 143;
2
Ibidem;
5
Dumnezeu şi de oameni, pentru că toţi poartă aceeaşi fire comună.
Dragostea de oameni, ca formă activă şi deplină nu se poate limita numai la un
sentiment sec şi neroditor. Deci dragostea noastră se prezintă ca răspuns la dragostea lui
Dumnezeu şi ca o datorie faţă de aproapele nostru a cărui persoană conţine de la creare
chipul lui Dumnezeu ca un dat ontologic. Astfel, dragostea noastră se exprimă creştineşte
întâi ca "milă", ceea ce ne cere să trăim compătimire pentru nefericirea semenului nostru şi
să ne străduim spre ridicarea lui la o stare superioară. În al doilea rând o gândim ca
"filantropie", adică drept strădania organizată, în mod principal, spre prevenirea şi
vindecarea spirituală şi materială a semenului nostru. Iar aceste două virtuţi au ca temelie
pe Dumnezeu în Treime, care e "(...)Dumnezeul milei, al îndurării şi al iubirii de oameni",
aşa cum ne spune mereu Biserica noastră. 3 Doar prin credinţa şi trăirea dogmei Sfintei
Treimi, ajungem la comuniunea creştină adevărată, deoarece în comuniunea Persoanelor
dumnezeieşti, aflăm cel mai sublim model de dragoste.
Aşadar, atunci când omul credincios începe la lucrarea virtuţii din dragoste de
Dumnezeu şi din dragoste de Dumnezeu caută să îşi arate dragostea şi de aproapele său,
doar atunci, poate ajunge la dragostea universală, ce restabileşte natura oamenilor, după
cum ne zice Cuviosul Dorotei: "(...)lumea e ca un cerc şi în mijlocul acestuia se află
Dumnezeu, iar liniile ce pornesc de la margine spre centru sunt drumurile, adică cetăţile
oamenilor (...); iată aşadar care e natura dragostei (...), cu cât ne apropiem de Dumnezeu
în dragoste faţă de El cu atât ne unim întreolaltă prin dragostea lui Dumnezeu".4
Prin dragostea lucrătoare, creştinismul slujeşte la toţi, ca toţi să se poată mântui.
"(...)Dragostea lucrătoare întemeiază comuniunea omului credincios cu Dumnezeu, iar
dacă această comuniune se sfărâmă, din pricina omului, numai dragostea poate să o
restabilească, coborându-se, slujind. Mântuirea e adusă ca dar. Aşadar, esenţial,
dragostea e darul coborârii mântuitoare a lui Dumnezeu însuşi în lume, ca har".5
Biserica, în calitatea ei de extensie în lume a Trupului înviat al lui Hristos, nu duce
o existenţă în solitudine, ci se stabileşte într-o realitate socială, făcându-şi prezenţa simţită
în lumea faţă de care are o seamă de responsabilităţi, îndatoriri ce provin din faptul că
amândouă, şi "(...)Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăţia
3
F. Funtas, Creştinismul şi istoria, Editura Atena, Bucureşti, 1981, p. 181;
4
N. Bughatos, Învățătura socială a părințlor greci, vol. III, Editura Apostoliki, Atena, 1984, p. 257;
5
Pr. Prof. Isidor Todoran, op. cit., p. 143;
6
dumnezeiescului Har, iar a doua fiind Împărăţia legilor naturale".6
Termenul de diaconie ori de slujire este una din ideile principale ale Sfintei
Scripturi. În Biblie, şi mai cu seamă în Noul Testament se află întreaga definiţie şi înţelesul
deplin al diaconiei ori slujirii. "(...)Diaconia ori slujirea este noţiunea-cheie a acţiunii
Bisericilor creştine de peste tot în raportul lor cu lumea şi cu omul, este o temă importantă
a învăţăturii neo-testamentare şi patristice de totdeauna"7.
Diaconia ori teologia slujirii, radiază din chiar învăţătura trinitară cu privire la
Dumnezeu, pentru că Sfânta Treime este structura supremei slujiri şi iubiri. Dumnezeu-
Tatăl, prin actul de creaţie şi purtarea de grija a Sa faţă de om şi de lume; Domnul Iisus,
prin învăţătura şi activitatea Lui soteriologică; Sfântul Duh, prin puterea Sa sfinţitoare şi
de conducere către adevăr si mântuire; slujesc personal şi treimic, fără oprire, de la
început. Teologia diaconiei se bazează astfel pe concepţia trinitară cu privire la Dumnezeu
şi se află pe un loc central în revelaţia Testamentului Nou.
Astfel, prin apostolat social se defineşte preocuparea Sfintei Bisericii pentru viaţa
socială a membrilor ei, slujirea dorinţelor de progres general al societăţii umane în inima
căreia ea îşi împlineşte lucrarea. Deşi misiunea esenţială a Sfintei Bisericii e mântuirea, ea
s-a ocupat mereu şi de problemele vieţii telurice a credincioşilor ei, deoarece creştinul
înaintează către mântuire şi creşte în desăvârşire prin faptele sale concrete faţă de oameni.
Într-o analiză completă a termenului vom afla că "(...)slujirea aparţine fiinţei şi
vieţii creştinismului în lume, deoarece ţine de însăşi credinţa creştină şi nu este o simplă
deducţie ori apariţie marginală"8. Aşadar, în lucrarea de faţă voi prezenta importanţa
apostolatului social în slujirea Bisericii.
6
Episcopul Oradiei Vasile, Prezenţa Bisericii în lume, în Mitropolia Ardealului XXVII (1982), nr. 1-3, p.
93;
7
Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, trad. rom. Maria Vinteler, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, p. 39;
8
Pr. Prof. Liviu Stan, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în Ortodoxia IX (1957), nr. 1, p. 94;
7
Capitolul 1
Temeiuri scripturistice ale apostolatului social
Pentru a afla temeiurile şi cadrul biblic al apostolatului social, s-a procedat la

cercetarea unor elemente şi forme de esenţă ale acesteia, aşa cum ni le descoperă
documentele Revelaţiei biblice.
1.1. Vechiul Testament

În Testamentul Vechi, ideea de diaconie a fost implicată în mai multe evenimente,
instituţii şi realităţi mesianice, între care aducem aminte unitatea de neam omenesc,
alegerea poporului lui Israel şi substituirea prefigurată a lui Ebed-Iahve. "În aceste
elemente nu a fost exprimată mereu în mod explicit şi direct ideea de diaconie, totuşi,
diaconia constituie substanţa din interior a mesianismului Testamentului Vechi".9
Există o legătură organică între diaconie sau apostolat şi unitate, pentru că aceasta
scoate în evidenţă, nu doar caracterul personal şi dinamic al lui Dumnezeu, aflat în Sfânta
Scriptură, ci şi "solidaritatea" lui Dumnezeu cu creaţia Sa, ca destin eshatologic şi istoric.
Un Dumnezeu "solidar" cu creaţia Sa e un Dumnezeu ce răscumpără prin diaconie. "Ideea
biblică a unităţii rămâne de esenţă conştiinţei ontologice a răspunderii reciproce a
oamenilor faţă de destinul pământesc şi veşnic al tuturor".10
Alegerea e o realitate în istoria Bisericii, unde se manifestă apostolatul mesianic.
Înţelesul universal a alegerii nu a fost cunoascut întotdeauna, de aceea, şi slujirea a fost
deseori limitată doar la relaţiile dintre Dumnezeu şi poporul ales, reprezentat către sfârşitul
perioadei mesianice, de acea "...rămăşiţă credincioasă", ce se va mântui. Era deci nevoie să
se restituie, o dată mai mult, ideea alegerii lui Israel ca slujire a toată omenirea, pentru care
avea să vină Mesia Hristos. Alegerea derivă din realitatea de unitate a neamului omenesc.
9
Pr. Conf. Dr. Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă, Editura Partener, Galaţi, 2007, p. 7;
10
Drd. Gheorghe Burtan, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în Studii Teologice XXV (1973), nr. 9-
10, p. 725;
8
"Fără aceasta, nu s-ar fi putut nici produce, nici îndreptăţi ca slujire".11
În teologia lui Isaia, şi mai cu seamă în concepţia lui despre Ebed-Iahve, diaconia
derivă din chiar funcţia de substituire a viitorului Mesia, din puterea Sa de a lua asupra Lui
"păcatele tuturor" (Isaia 53, 1-12). Prin "Legămintele" pe care le-a încheiat Dumnezeu cu
poporul evreu, diaconia a fost consacrată şi din punct de vedere formal; dar întrucât aceste
legăminte erau şi "Legăminte ale făgăduinţei", diaconia e corelată cu activitatea mesianică
viitoare. Această apropiere, între mesianism şi diaconie, a fost accentuată cu seamă de
profeţi, care au văzut în slujirea profetică şi, mai ales, în cea sacerdotală, preînchipuiri ale
apostolatului din Noul Legământ, reprezentat de Hristos. "Prin profeţi, mesianismul a oferit
un orizont mai larg slujirii, după cum diaconia a dat o direcţie mai umană
mesianismului".12
Substituirea apare, pe linia teologiei diaconiei, în Testamentul Vech, ca un corolar
al alegerii şi unităţii, în virtutea aceleiaşi solidarităţi ontologice, organice.
2.2. Noul Testament

În Testamentul Nou, "diaconia" are cea mai desăvârşită definiţie în persoana,
activitatea şi misiunea lui Hristos Iisus, care a zis: "Cel care e mai mare între voi, să fie
slujitorul vostru" (Matei 23, 11). Diaconia e, de fapt, modul existenţial şi istoric unde s-a
realizat "iconomia" mântuirii, planul lui Dumnezeu înfăptuit în şi prin Hristos (Efes. 1, 9;
3, 1-2).
În cadrul "iconomiei" lui Hristos s-au evidenţiat trei principale momente, ce
determină substanţa şi dimensiunea apostolatului creştin: recapitularea, adică procesul de
restaurare al tuturor în şi prin Iisus Hristos; instituirea slujirii şi trimiterea la slujire a
Apostolilor; ce dă Sfintei Bisericii starea ei de "trimisă în lume", de "comunitate
slujitoare", în perioada ei istorică, preeshatologică.13
Revelaţia Testamentului Nou, chiar dacă păstrează elemente esenţiale din
Testamentul Vechi, cu privire la iconomia mântuirii, află întelesuri şi noi dimensiuni ale
11
Pr. Prof. Dr. Constantin Pavel, Esenţa învăţăturii morale a Legii Vechi, în Glasul Bisericii XXXIV (1964),
nr. 3-4, p. 197;
12
I. Popescu-Mălăieşti, Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1932, p. 72;
13
Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi,
2002, p. 104;
9
diaconiei. Formulată aproape în maniera "Predicii de pe munte", unde Iisus Hristos îşi
descoperă mesajul mântuitor în comparaţie cu "ce s-a zis celor vechi", diaconia este însăşi
chiar esenţa misiunii Sale pământeşti: "Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El
să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10, 45).14
Ca împlinire totală a substituirii din Testamentul Vech, ce rămâne în sine o
înlocuire de exterior, mijlocită, recapitularea este punctul de final din taina iconomiei, pe
care Dumnezeu o lucrează în şi prin Fiul Său întrupat Iisus Hristos. Aproape în termenii
utilizaţi de către Isaia, care a zis că "(...)prin rănile Lui (Robul Domnului) ne-am tămăduit"
(53, 5), Sfinţii Părinţi au spus că, prin întruparea şi jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu Iisus
Hristos şi-a asumat firea omenească, a restaurat-o ca structură ontologică şi destinaţie
veşnică. Recapitularea e arcul ce uneşte creaţia, întruparea, răscumpărarea şi eshatologia în
cadrul acelei divine iconomii, de refacere a unităţii originare. "S-a subliniat, astfel, încă
odată, linia de continuitate cu premisele vechi-testamentare ale diaconiei".15
În Testamentul Nou, apostolatul are şi un caracter de iconomie, adică răspunde unei
nevoi mântuitoare, existenţiale. "Diaconia nu e o noţiune abstractă, ci ţine de misterul
existenţei şi mântuirii noastre în planul lui Dumnezeu".16
În Testamentul Nou, apostolatul nu e despărţit de evanghelizare, de "slujirea
cuvântului" şi de laudă. Aşadar, în lumina evanghelizării, în lumina cultului lui Dumnezeu,
diaconia practică îşi capătă temeiuri absolute. Slujirea e lauda ce o aducem în fiecare zi lui
Dumnezeu, mărturia credinţei, iubirii şi speranţei. Prin diaconie se extinde dragostea
creştină, la modul cel mai concret uman, deoarece slujesc o fiinţă vie, nu un obiect, şi
doresc ca acea fiinţă să se bucure, nu doar de sprijinul meu imediat, ci să intre în
bunăvoinţa lui Dumnezeu, să intre în realitatea mântuirii. Aşadar, odată cu diaconia
practică, misiunile de evanghelizare au fost, de astfel, în spiritul trimiterii, şi ele rămân de
actualitate atât timp, cât unii se mai află în afara Revelaţiei. Dar Mântuitorul Hristos dă
indicaţii şi cu privire la modul cum trebuie a se face evanghelizarea. Nu doar prin predică
pur şi simplu, ci prin predica însoţită de fapte evanghelice, ce să exprime caracterul şi voia
lui Dumnezeu: să vindece boli, să cureţe leproşi, să dea de mâncare, să stea în ajutorul
14
Daniel Benga, Misiunea Bisericii – liturghia după Sfânta Liturghie, în INTER– Revista Română de
Studii Teologice şi Religioase, vol. I, nr. 1-2, 2007, p. 119;
15
Ioan Ică jr., Germano Morani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Editura
Deisis, Sibiu, 2002, p. 34;
16
Ibidem;
10
oricărei neputinţe, şi totul în dar (Matei 10, 8). "(...)Propovăduirea nu a fost niciodată
despărţită de diaconia efectivă şi niciodată diaconia nu a fost practicată ca o urmare a
convertirii, ci a fost ori simultană, ori anterioară. Ea nu a fost condiţionată de convertire,
ci a stat în ajutorul convertirii. Se înţelege că diaconia nu trebuia să înceteze, în cazul în
care nu s-ar fi reuşit convertirea".17
Trimiterea apostolică e trimitere la propovăduire şi diaconie, în aceasta constă
caracterul ei permanent. Scriptura nu indică pe pământ o stare de după propovăduire şi
diaconie. Chiar în cer, îngerii slujesc mereu.
Aşadar, vorbind de momentul de instituire a apostolatului evanghelic şi de cel al
trimiterii Apostolilor la slujire, Hristos Iisus a aşezat Sfânta Sa Biserica într-o stare de
slujire permanentă, către Dumnezeu şi către lume. În actul "spălării picioarelor" s-a aflat în
modul cel mai clar "ascultarea" Fiului către Tatăl, supunerea voinţei Lui, către voinţa Celui
ce L-a trimis (Ioan 7, 17). "(...)Slujirea evanghelică e astfel un act de ascultare, de
acceptare şi împlinire jertfelnică şi voluntară de către om a voinţei lui Dumnezeu".18
Apostolatul Noului Testament nu se poate defini utilizând termenii de autoritate, ori
de dominaţie, deoarece autoritatea apostolică a fost înţeleasă ca slujire. "Deşi sunt liber faţă
de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi" (I Cor. 9, 19), zice
Sfântul Pavel, arătând, astfel, că libertatea creştină implică responsabilitate către alţii.
Apostolul, trimis ca "reprezentant al lui Iisus Hristos" (II Cor. 5, 20), este idealul slujirii
creştine. Deci "... preoţia şi toate instituţiile bisericeşti trebuie privite prin prisma
slujirii".19
Biserica, trupul tainic al lui Iisus Hristos, este mediul slujirii şi al responsabilităţii
către Dumnezeu şi către oameni. Dacă poporul Israel avea o gândire corporată, aceasta ca o
rămăşiţă a ideii de unitate a neamului omenesc, Sfânta Biserica e, ea însăşi, o comuniune
de credinţă, de dragoste şi slujire reciprocă. Biserica crede împreună, slujeşte şi se roagă
împreună, realizând în ea, temporal, unitatea finală a umanităţii. Prin diaconie, Biserica şi
lumea se readună în unitatea iconomiei divine, nedeplin în veacul acesta, dar, în mod total
şi deplin, în cel eshatologic.
17
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție şi în teologia contemporană,
în Studii Teologice XXIV (1972), nr. 5-8, p. 374;
18
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Virtute şi vieţuire creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 33;
19
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Pr. Prof. Dr. Constantin Pavel, Arhid. Prof.
Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 143;
11
Dacă în Testamentul Vechi, apostolatul se reducea, ajungând în final, la o persoană,
ce slujea celor mulţi, în Testamentul Nou el se extinde până la Biserica slujitoare, ce
slujeşte insului, aspiraţiilor lui imediate şi veşnice, slujeşte comunităţii, ce are interese
deosebite şi slujeşte întregii omeniri în nevoile ei comune. Deoarece Biserica slujitoare e
trupul lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte altora slujind, multiplicat în tot atâţia hristoşi, câţi
membri conţine Biserica. Aşadar, Sfânta Biserică desăvârşeşte slujirea din Testamentul
Vechi, o completează, o împlineşte, potrivit cuvântului lui Iisus Hristos ce a venit să
"plinească".
12
Capitolul 2
Temeiuri ale slujirii sociale în Sfânta Tradiţie
2.1. Iisus Hristos - slujitor al lumii

Din accentul important, pe care Părinţii apostolici şi scriitorii din veacul imediat
post-apostolic, îl pun pe unele probleme şi preocupări, ne putem da seama, ce anume au
crezut ei a fi substanţial mesajului creştin, şi ce anume le-a fost dat cu titlul de testament
teologic şi practic de către Apostolii Sfinţi. Am afirmat că Apostolii au fost trimişi să
propovăduiască, să mărturisească şi să slujească. Mai exact: să îşi însoţească propovăduirea
şi mărturisirea cu slujire, să le probeze prin slujire.
Studiind, ceea ce el numeşte "substructura" Testamentului Nou, C. H. Dodd află că
"Biserica primară a fost în chip special dominată, de chipul lui Iisus Hristos ca Ebed, ca
"rob", imagine ce a avut o circulaţie largă la început şi ce a supravieţuit încă vreme multă,
în textele liturgice".20
În "Învăţătura celor doisprezece Apostoli", Iisus Hristos este numit, într-adevăr,
"Robul Tău Iisus", atât în rugăciunea euharistică, "dar şi după Euharistie".21
"Opera unde Iisus Hristos e asociat, în mod cu totul special, cu Ebedul iudaic, e
Epistola lui Barnaba, al cărei autor încearcă, în maniera lui Matei, dar cu scop mai
deschis, să arate că Ebedul l-a preaînchipuit pe Iisus Hristos până în cele mai mici
amănunte".22 Acest procedeu e aspru criticat de O. Cullmann, "acuzându-l că ar duce la
acreditarea unui Iisus Hristos preexistent".23 O. Cullmann spune că Testamentul Vechi nu
este o descriere paralelă, ci, o pregătire a venirii lui Iisus Hristos, Ce a venit "în timp", S-a
întrupat la un moment dat, marcând un concret început şi nu situându-se pe nişte simbolice
coordonate, aşa cum s-ar putea deduce din "Epistola lui Barnaba".
Aflăm mai departe că, jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, din dragoste
pentru noi, a fost absolut necesară spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, pentru că noi
20
C. H. Dodd apud. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 382;
21
***, Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 22;
22
Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 350;
23
Oscar Cullmann apud. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 382;
13
să avem din nou acces la sfinţenie. Jertfa s-a transformat în izvor de viaţă, pentru toţi cei
incluşi în umanitatea Lui îndumnezeită, dându-le puterea să înfăptuiască virtutea ce,
săvârşită mereu, este sfinţenie.
Jertfa de pe Cruce scoate în evidenţă slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos,
concretizată în jertfa de Sine "pentru mulţi" (Isaia 3, 11-12), "înlăturând vina şi
condamnarea tuturor" (Matei 7, 17), "...restabilind comuniunea între om şi Dumnezeu"
(Marcu 10, 45), "...pentru că Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, conciliind dreptatea şi
dragostea, aşa a hotărât sfinţirea, deci mântuirea şi îndumnezeirea omului: prin
întruparea şi jertfa Fiului Său".24
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează cu scopul autojertfirii. "...Şi faptul că
Se face întru toate asemenea nouă, şi la înfăţişare om adevărat" (Filip. 2, 7) "...e o jertfă
pentru măreţia Lui, şi apoi pătimirea, moartea pe cruce a Celui fără prihană şi mijlocirea
necontenită între noi şi Tatăl, sunt acţiuni ale Arhiereului Hristos".25
Chiar Mântuitorul a spus despre jertfa Sa: "...Fiul Omului n-a venit să I se
slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20,
28).
Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că "...a coborât Cuvântul din cer şi s-a făcut ca
noi, slujitor al celor sfinte şi al cortului celui adevărat, pe care l-a clădit Domnul şi nu
omul... şi la sfârşit L-au răstignit. Dar a răsărit iarăşi şi a înviat Iisus Hristos, dezlegând
durerile morţii, precum s-a scris (Fapte 2, 24). Căci cum era cu putinţă să fie ţinut de
moarte, Cel ce era viaţa după fire, ca Dumnezeu?"26.
Deci, întreaga lucrare a Mântuitorului Hristos, de slujire a lumii conţine un profund
caracter de jertfă; "...începe de la întrupare, continuă cu învăţătura Lui de viaţă dătătoare
şi culminează cu moartea pe Cruce, căreia îi urmează slava acesteia, învierea şi înălţarea
la cer"27. După cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, după înălţarea Mântuitorului Iisus
Hristos "(...)a trimis pe Sfântul Duh, ca arvună a vieţii şi spre luminarea şi sfinţirea
sufletelor noastre, ca şi spre ajutorul, celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor prin
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Biserica şi lumea, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 479;
25
Ibidem;
26
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr. 41, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.
142;
27
Ibidem;
14
păzirea poruncilor Lui"28.
La această stare de jertfire, suntem toţi membrii trupului comunitar-sobornicesc al
lui Hristos-Biserica chemaţi, prin slujirea semenilor. Sfântul Chiril al Alexandriei a legat
strâns, sfinţenia de jertfire. Cine se pune în stare de jertfă, se pune în stare de sfinţenie. Prin
chiar faptul, că toţi creştinii se dăruiesc lui Dumnezeu, ori se jertfesc Lui, ceea ce exprimă,
deplina lor dăruire subiectului divin, ei devin sfinţi, sunt învăluiţi în sfinţenia şi în puritatea
dăruitoare a lui Dumnezeu, se deschid acesteia. Creştinii se pot jertfi în mod curat ori total,
numai dacă, se împărtăşesc de jertfa curată ori totală a lui Iisus Hristos, care jertfindu-Se
ori dăruindu-Se ca om într-o totală puritate Tatălui, S-a sfinţit, pentru ca şi noi să ne
sfinţim, unindu-ne cu El într-o stare de jertfă. Astfel, sfinţii au intrare la Dumnezeu ori la
comuniunea întru curăţie cu Subiectul suprem; "Şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine
însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr" (Ioan 17, 19).
Aşadar, arhieria Mântuitorului Iisus Hristos are o eficienţă permanentă, aşa cum
spune Sfântul Chiril: "...iar în timpul de acum socotesc eu că fiecare dintre credincioşi e
casă şi templu al lui Dumnezeu, având sălăşluit în Sine pe Iisus Hristos. Deoarece
"Locuieşte în inimile noastre prin credinţă, precum s-a scris" (Efeseni 3, 17). "...Căci e în
noi ca Logosul lui Dumnezeu, ca înţelepciunea, ca lumina, ca viaţa, ca pâinea cea vie din
cer"29.
Această pâine din cer este trupul Lui cel jertfit. El e, în cei credincioşi în toate
timpurile, şi ca Arhiereu, Ce se aduce jertfă, şi ne face şi pe noi să ne aducem jertfă de bună
mireasmă, împreună cu jertfa Lui.
După cum arată, tot Sfântul Chiril al Alexandriei, în pornirea spre puritate şi
delicateţea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, e implicată pornirea de a fi pur şi delicat în
relaţiile cu ceilalţi, de a te preda şi deschide lor în mod sincer şi total. Dar aceasta, nu o poţi
face, decât în favoarea unei persoane absolute. Numai aşa noi putem deveni sfinţi.
Această posibilitate ne-a dat-o, aşadar, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi
Capul Bisericii, prin tot ceea ce a făcut pentru noi, de la întrupare până la înălţare. Întregul
drum al umanităţii Sale, până la statura desăvârşirii Sale, îl străbatem, repetând sau
parcurgând sacramental şi moral-ascetic în Biserică, prin Sfintele Taine, administrate de
28
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II, trad. de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 312;
29
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 144;
15
episcopi sau preoţi, toate actele prin care a trecut omenitatea Sa.
"Ne putem deschide semenilor noştri şi lui Dumnezeu, în idealul de a deveni sfinţi,
prin slujirea semenilor, luându-L ca model pe Mântuitorul Hristos săvârşind cu ajutorul
harului lui Dumnezeu" (Romani 3, 24) şi "(...)credinţa puternică, fapta cea bună" (Iacov 2,
17; 22, 24; 26; Gal. 5, 6; Efeseni 2, 8-10), căci, în jertfa Lui e puterea jertfei noastre, în
preoţia Lui, puterea preoţiei noastre.
Prin har, credinţă şi fapte bune, omul îşi însuşeşte roadele întrupării, jertfei şi
învierii lui Hristos şi, prin ele, progresează treptat în sfinţenie. Astfel, prin Mântuitorul
Hristos, ni se transmite sfinţenia, ca supremă transparenţă reciprocă a Persoanelor Sfintei
Treimi; "această sfinţenie îşi imprimă pecetea pe relaţia cu Dumnezeu şi, totodată, prin
aceasta, şi între persoanele umane"30, de aceea, ea devine şi o misiune de realizat de către
fiecare, împreună cu harul lui Dumnezeu, ca membru al Bisericii Sale.
"Faptele bune, ca expresii şi roade ale slujirii creştine, absolut necesare, alături de
credinţă în Hristos, pentru dobândirea mântuirii şi îndumnezeirii, deci a sfinţeniei, sunt
toate faptele săvârşite de cei ce cred în Hristos, în adevărul Său şi în Biserica Sa, după
voia lui Dumnezeu(după poruncile dumnezeieşti) şi în numele şi cu puterea lui Dumnezeu"
(Col. 3, 17).31 Ele sunt sinergelice, teandrice şi izvorăsc din dragostea faţă de Dumnezeu şi
faţă de aproapele.
Deci nu sunt socotite fapte bune în vederea mântuirii, care să ducă la sfinţenie,
decât acelea care au o motivaţie religioasă. În rândul faptelor bune, absolut necesare pentru
a înainta în sfinţenie şi în obţinerea ei, intră toate faptele care, în Duhul lui Hristos,
contribuie la păstrarea şi propăşirea vieţii în direcţia binelui, a vieţii spirituale şi materiale,
atât a insului, cât şi a obştei credincioşilor, precum şi a întregii societăţi umane. "Evident,
în fruntea faptelor bune, cu valoare pentru dobândirea stării de sfinţenie, desăvârşire,
mărire şi îndumnezeire a celui ce crede în Hristos intră faptele legate de împlinirea
datoriilor faţă de patrie şi rânduielile ei" 32, căci, aceasta este comunitatea mare în care
trăieşte alături de ceilalţi semeni, ajutându-i la îmbogăţirea lor spirituală-materială, într-un
dialog relaţional bazat pe comuniune şi dragoste.
30
Ibidem;
31
Ibidem, p. 152;
32
Episcop Dr. Vasile Costin, Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine, în Ortodoxia XLIII
(1991), nr. 2, p. 147;
16
Sfântul Ioan Damaschin afirmă: "credinţa adevărată se încearcă prin fapte"33, iar
Sfântul Grigorie Palama († 1359) ne îndeamnă: "Noi să arătăm cu fapta iubirii faţă de
fraţii în Hristos, milostivindu-ne spre cei îndureraţi (...). Prin orice faptă şi cuvânt pe care-
1 adresăm să arătăm dragostea de noi, ca să ajungem la dobândirea iubirii lui Dumnezeu
şi să fim binecuvântaţi de El şi să moştenim împărăţia cerească şi veşnică, cea care a fost
făgăduită şi pregătită nouă de la întemeierea lumii"34.
2.2. Aspecte practice ale slujirii

Era normal, ca Părinţii apostolici să facă o aplicare imediată a înţelegerii lui Iisus
Hristos, ca slujitor, la viaţa practică a creştinilor. Chiar din timpul apostolic, au început
colectele pentru săraci, şi s-au organizat primele comunităţi pe principiul folosirii în comun
a bunurilor. Prin aceste două mari iniţiative practice, s-a făcut îndrumarea învăţăturii celei
noi, spre sfera concretă a vieţii, pentru că fapta creştină s-a înţeles, de la început, ca slujire,
ca act de dragoste, ca act de participare la viaţa celuilalt. "Viaţa celuilalt e şi a mea. Nevoile
celuilalt sunt, de fapt, ale mele, întrucât în Iisus Hristos, oamenii sunt o unitate, şi numai în
unitatea interumană, aceştia pot deveni dumnezei, adică pot intra în unitate cu
Dumnezeu".35
"În veacurile post apostolice, accentul s-a aflat, tot timpul, pe această căutare a
unităţii"36 prin diaconie, ce a devenit o misiune specială a Sfintei Bisericii. De exemplu,
"diaconii erau însărcinaţi cu funcţii liturgice"37, dar nu exclusiv liturgice.
Sub aspectul ei de întrajutorare, slujirea este mereu prezentă. Sfântul Iustin Martirul
descrie această practică, ce urma Euharistiei: "Cei ce au şi vor, dau liber, fiecare ce voieşte,
şi ceea ce se strânge se dă celui ce conduce, şi el ajută orfanii, bolnavii, văduvele, pe cei
neajutoraţi, oaspeţii străini, prizonierii, într-un cuvânt, el îi ajută pe toţi cei ce au
33
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. gr. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti,
1993, p. 250;
34
Sfântul Grigorie Palama apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie
Palama, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 10;
35
Sfântul Atansie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, nr. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 185;
36
Sfântul Ignatie, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p.
179;
37
Idem, Epistola către Tralieni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 199;
17
nevoie".38 Înţelegem că, prin "cei ce conduc", sunt numiţi episcopii, astfel, "avem aici un
prim indiciu despre apostolatul organizat de conducătorii Bisericii locale".39
Ideea e prezentă de-a lungul întregii perioade post apostolice. În secolul al III-lea, în
"Constituţiile Apostolilor", se arată rolul membrilor Bisericii în acţiunea de slujire.
Episcopii sunt îndemnaţi a fi blânzi, mărinimoşi, liniştiţi, milostivi, nemânioşi, paşnici, gata
de a da învăţături, îndemânatici în a întoarce la pocăinţă, mângâietori, primitori, nu bătăuşi,
nu mincinoşi, nu gâlcevitori, nu dispreţuitori, nu mândri, nu dedaţi vinului, nu beţivi, nu
îndeletnicindu-se cu desfătările, nu cheltuitori în zadar, nu mult cheltuitori, nu
întrebuinţând darurile lui Dumnezeu ca fiind străine, ci "...ca unii ce aţi fost puşi iconomi
buni, ca unii care veți da socoteală lui Dumnezeu".40
În "Martiriul Sfântului Policarp" se spune că, "dacă cineva are adevărată, acela nu
vrea să se mântuiască doar pe sine, ci pe toţi fraţii".41
Un text şi mai importanta, este în "Epistola către Diognet": "Să nu te prindă
mirarea că omul poate fi următor lui Dumnezeu(...). Poate, dacă vrea; căci fericirea nu se
află în a domni peste aproapele, nici a voi să ai mai mult decât cei mai slabi, sau în a fi
bogat şi a asupri pe cei de sub tine; nu în aceasta se află cineva următor lui Dumnezeu,
căci, acestea sunt în afară de maiestatea Lui; ci, cine ia asupra lui povara aproapelui, cine
e gata să ajute pe cel mai slab din puterea lui, cine dă celor lipsiţi din toate cele ce a primit
de la Dumnezeu şi se arată ca Dumnezeu pentru cei cărora le ajută, acela e următor lui
Dumnezeu".42
Ideea principală, deci, în perioada post apostolică, e aceea că oamenii sunt toţi fraţi.
În fond, nu este altceva decât "prelungirea ideii unităţii în Iisus Hristos"43, ca bază
scripturistică esenţială a slujirii. Pe ideea de unitate a crescut ideea de frăţietate, pe care
creşte, la rândul ei, aceea de dragoste. De altfel, însuşi un filozof păgân ca Lucian de
38
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I în favoarea creştinilor, în PSB, nr. 2, trad. de Pr. Dr.
32;
39
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 384;
40
***, Constituţiile Apostolice, apud. Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos,
Sibiu, 2008, p. 759;
41
***, Martiriul Sfântului Policarp, în PSB, nr. 11, traducere şi note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura
42
***, Epistola către Diognet, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
43
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 71;
18
Samosata (130-200) spune că frăţietatea e o virtute caracteristică creştinismului: "Este de
necrezut, zice el, grija cu care oamenii acestei religii se ajută în necazuri(...). Ei nu
precupeţesc nimic pentru asta. Primul lor dătător de lege i-a învăţat că toţi sunt fraţi".44 Cu
adevărat, iubirea semenilor constituie semnul distinctiv al creştinilor: "Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13,
35).
2.3. Muncă şi slujire

În concepţia Sfântului Ioan Hrisostom virtutea cea mai mare e milostenia, însă
munca este aceea care îi dă adevărata ei valoare. A face milostenie din munca ta dă sensul
adevărat lui "a da". El nu împiedică milostenia bogaţilor, dar nu-i acordă aceeaşi valoare,
pentru că milostenia acestora e mai degrabă un act de reechilibrare a vieţii sociale, pe care
Sfântul o consideră ca o datorie a lor, nu ca o milă propriu-zisă, ca un act esenţialmente
caritabil. Cât despre milostenia făcută din câştiguri, despre care se ştie că sunt chiar formal
necinstite, cum ar fi camăta, el spune limpede : "e mai bine să nu dai nimic săracului, decât
să-i dai bani astfel câştigaţi".45
"Analizele sale referitoare la muncă merg încă şi mai la adânc. La un nivel, să
zicem imediat, general şi de suprafaţă, el propovăduieşte munca socotind-o unicul mijloc
cinstit de existenţă(...). Dar pe un plan mai profund, munca nu mai e luată în sine,
indiferent de scopul căreia îi e dedicată. Spre exemplu, dacă prin muncă vrei doar să-ţi
măreşti averea, străduinţa e mai degrabă inutilă".46 O astfel de muncă nu numai că
serveşte diferenţierilor dintre oameni, dar îl pune pe om într-un fel de situaţie de
deznădejde, deoarece lucrează din teama zilei de mâine.
"O altă raţiune care motivează munca este, bineînţeles, în afară de agonisirea
strictului necesar, ajutorarea celorlalţi(...). Omul nu lucrează numai pentru a-şi pune
încrederea în munca sa, ci şi pentru a da celor în nevoie " 47. "(...)Banii sunt buni, dar
numai când sunt afectaţi nevoilor tuturor, când intră în circuitul carităţii, cum exprimă
44
45
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 483;
46
Ibidem;
47
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului
19
această idee L. Daloz" 48. Dacă unii se puteau apăra, zicând că sunt dedicaţi unor lucrări
duhovniceşti, şi că aceasta e "munca" lor, Sfântul Ioan Gură de Aur le răspunde:
"(...)munciţi cu mâinile voastre", citând textul clasic din Sfântul Apostol Pavel. Probabil se
referă la unii asceţi care aşezau asceza în rândul muncii, socotind că aceasta le-ar da dreptul
la întreţinere gratuită. Adevărata activitate duhovnicească e să dai altora din roada muncii
mâinilor tale. Cu aceasta nu se poate compara nimic.
În concepţia hrisostomică, munca are o funcţie etică, soteriologică şi eshatologică.
Omul se mântuieşte prin muncă, pentru că în ea slujeşte şi aproapelui. "Milostenia n-ar
avea sens soteriologic dacă n-ar fi făcută "în Hristos", adică în perspectiva mesajului
creştin, cu scop anumit, ca faptă bună şi aceasta nu din interesul egoist al "plăţii"
mântuirii personale, ci pentru afirmarea unităţii trupului lui Hristos în care membrele sunt
solidare"49.
Ideea sa capitală referitoare la muncă este deci aceasta: a munci pentru a putea
folosi şi altora rodul muncii. Fiindcă a fost obsedat de ideea milosteniei, Sfântul Ioan Gură
de Aur n-a mai cercetat în mod expres şi alte implicaţii ale problemei muncii, ca de pildă:
aspectul solidar al muncii în ateliere, aspectul social al muncii organizate, aspectul
complementar al diferitelor munci, dar, dacă le-ar fi tratat, fără îndoială le-ar fi considerat
aspecte ale slujirii. Ceea ce l-a interesat, îndeosebi, a fost nu implicarea, mai mult sau mai
puţin conştientă, în slujirea socială, ca rezultat al sistemului de organizare a societăţii, ci
mai ales aspectul moral, personal, fapta directă. A da tu, din al tău, nu unui organism
anonim, ci exact celui care nu are, celui care flămânzeşte. Nu trebuie să se piardă din
vedere că el căuta să răspundă exact solicitărilor veacului său şi să găsească soluţii
imediate. Dar l-a preocupat desigur şi soluţia de perspectivă. N-a fost un apostol exclusiv al
faptei individuale. A accentuat mai ales aceasta, dar a avut în vedere şi o acţiune de
proporţii mai generale.
Spre deosebire de societatea păgână, creştinismul a acordat muncii şi vieţii zilnice o
atenţie deosebită. În viaţa practică nu existau impedimente pentru ca un creştin să fie soldat
sau bancher, dar era important ca meseria să fie făcută în acord cu principiile evanghelice şi
cu respectarea poruncilor divine. Creştinii au încercat să-şi păstreze vechile meserii, după
48
Ibidem;
49
Idem, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti,
1942, pp. 214-215;
20
convertirea la creştinism, căutând să fie cât mai aproape de Dumnezeu prin ceea ce făceau.
Virtutea şi faptele bune primau în orice meserie, iar cei care avuseseră meserii
incompatibile cu morala creştină erau nevoiţi să le abandoneze. Părinţii bisericeşti au fost
de acord să recunoască că, în privinţa meseriilor, creştinii nu se diferenţiază prea mult de
păgâni.
Deosebirea venea din modul lor de practicare, pentru că un creştin punea preţ pe
cinste, onestitate şi hărnicie, pe când un păgân se gândea şi la lucruri neîngăduite în morala
creştină, cum ar fi hoţia, minciuna şi trândăvia. În viaţa zilnică creştinii se intersectau cu
păgânii în aproape toate locurile publice, iar necesitatea fac ea ca relaţiile de convieţuire să
fie normale.
Tertulian descrie modul de viaţă al creştinilor şi raportul lor cu păgânii, din punct de
vedere al apologetului creştin care încă nu trecuse la montanism: "Nu suntem o castă de
brahmani sau de gimnosofişti indieni. Ne amintim doar să fim recunoscători Domnului
Dumnezeu şi Creatorului nostru(...). Nu respingem nici un fruct al operei Sale, dar ne
temperăm folosinţa, pentru a nu abuza şi a nu greşi. Astfel nu lipsim de la frecventarea
forurilor, pieţei, băilor, hanurilor, avem relaţii în ceea ce priveşte convieţuirea cu voi,
lucrăm pământul şi din fructele sale facem negoţ, vânzând pentru uzul vostru produsele
meseriei noastre"50.
Apologetul cartaginez vorbeşte despre meseriile creştinilor, arătând că meseriile
bune şi morale nu sunt ocolite de creştini. Păgânii îi socoteau pe creştini oameni inutili
societăţii, incapabili să conducă o afacere sau să facă negoţ. Tertullian combate aceste
acuzaţii ale păgânilor, descriind modul de viaţă şi de muncă al creştinilor. Origen susţine că
munca câmpului, negoţul, meşteşugurile şi meseriile bune sunt practicate de creştini, cărora
le este interzisă hoţia şi trândăvia. Lumea creştină şi lumea păgână au două concepţii
diferite despre muncă, de aici provin şi abordările diferite în ceea ce priveşte munca ale
scriitorilor creştini şi păgâni. Creştinismul a susţinut dreptul de a munci al fiecărei
persoane, fie că este om liber sau sclav, sărac sau bogat, pentru că munca a fost înnobilată
de Mântuitorul lisus Hristos, Care şi-a câştigat pâinea prin muncă cinstită. Faptul că Hristos
şi Apostolii au muncit pentru a-şi asigura cele necesare traiului trebuie să fie o pildă pentru
creştini. Păgânii vedeau altfel acest exemplu, Celsus se arată scandalizat de o religie al
50
Tertulian, Apologeticum, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 3, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 38;
21
cărei întemeietor a fost tâmplar, iar ucenicii săi nişte pescari sau muncitori.
Sfântul Apostol Pavel le scrie creştinilor din Corint, expunându-le câteva din
principiile despre muncă, pe care un creştin ar trebui să le respecte. Fiecare este îndemnat
să se hrănească de pe urma muncii sale: "Sau numai mie şi lui Barnaba nu ne stă putere să
nu ne întreţinem din muncă? (...) Cine slujeşte vreodată în oaste cu solda lui? Cine sădeşte
vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei?
Oare după judecata omenească spun eu acestea? Oare nu şi legea le spune? Că scris este
în legea lui Moise: Să nu legi gura boului care treieră. (...)Oare de boi se îngrijeşte
Dumnezeu sau chiar de dragul nostru o spune? Că de dragul nostru s-a scris: Cel ce ară
trebuie să are cu nădejde şi cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că-şi va avea
partea Iui"51 (I Corinteni 9, 6-10). Apostolul Pavel le vorbeşte creştinilor din Efes despre
vechi obiceiuri ale creştinilor proveniţi din rândul păgânilor, care înainte de convertire
trăiau din furt şi din mici tâlhării. Ei sunt îndemnaţi de Pavel să muncească cinstit, iar din
rodul mâinilor să facă parte şi celor lipsiţi: "Cine a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să
se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie"
(Efeseni 4, 28). Concepţia cea mai clară despre muncă poate fi găsită în cea de a doua
epistolă a Sfântului Pavel către creştinii din Tesalonic, pe care Apostolul îi mustră pentru
neorânduiala de a nu munci, aşteptând ziua venirii Domnului şi judecata finală: "Fraţilor,
în numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncim să vă feriţi de orice frate care umblă
fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. (...) Că voi înşivă ştiţi
cum trebuie să ne urmaţi; că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat
de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu osteneală am lucrat noaptea şi ziua, ca pe
nimeni dintre voi să nu-l împovărăm: nu doar că n-aveam puterea, ci pentru ca pe noi
înşine să ne dăm vouă pildă, spre a ne urma. Că şi în timp ce eram La voi vă porunceam:
Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. (...) Fiindcă auzim că pe la voi umblă
unii fără rânduială, nu să facă treabă, ci să se afle În treabă. Unora ca aceştia le poruncim
şi-i îndemnăm în domnul Iisus Hristos: să lucreze în linişte şi să-şi mănânce propria lor
pâine" (II Tesaloniceni 3, 6-12).
Părinţii bisericeşti au scris despre muncă tangenţial, atunci când munca era în
legătură cu hărnicia şi cu datoria de a face milostenie. Apologeţii creştini vorbesc despre
51
Episcop Dr. Vasile Costin, op. cit., p. 154;
22
valoarea morală a muncii şi despre meseriile bune din punct de vedere etic. Biserica nu s-a
preocupat de elaborarea unor tratate economice, pentru că scopul era altul: mântuirea
creştinilor, prin respectarea principiilor evanghelice şi a moralei creştine. În cadrul acestor
principii, munca era respectată şi preţuită, cu toate că, în secolele II-IV situaţia economică a
statului roman nu era una fericită, datorită abuzurilor imperiale, fiscalităţii excesive,
numeroaselor războaie şi birocraţiei ineficiente. Scriitorii creştini au susţinut necesitatea
muncii, nu ca pe o obligaţie, ci ca pe o slujbă către Dumnezeu, El fiind Stăpânul tuturor.
Sfântul Clement Romanul le scrie corintenilor despre binecuvântarea venită asupra
celui care munceşte şi îşi câştigă roada muncii sale şi despre ruşinea celor trândavi, care nu
mulţumesc celor care le-au dat de lucru: "Lucrătorul cel bun primeşte cu îndrăznire pâinea
muncii lui; dar cel leneş şi trândav nu se uită în ochii celui care i-a dat de lucru... Ne
îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot
lucru! bun"52.
În timp ce păgânii aveau o concepţie pur economică despre muncă, creştinii dădeau
muncii un sens eshatologic şi social.
Rezultatele muncii oneste se văd în ajutorul dat celor lipsiţi, pentru care cei
milostivi şi harnici vor primi răsplată în împărăţia lui Dumnezeu. Un creştin care muncea
se putea hrăni din sudoarea frunţii lui, el şi familia sa, având şi cum să ofere milostenie
celor care nu puteau munci.
Dumnezeu a creat lumea şi bunurile pământeşti pentru a fi stăpânite de om şi pentru
a fi lucrate, inventivitatea şi creativitatea omului urmând să iasă în evidenţă. Origen
vorbeşte despre ocupaţiile creştinilor şi despre strădania lor de a munci, pentru a duce o
viaţă demnă şi religioasă: "lucrurile necesare vieţii sunt produse în agricultură, în
viticultură, în horticultură, în metalurgie, iar tot aici se fac ustensilele necesare meseriilor
care slujesc vieţii... Lipsa de lucruri utile a dat naştere în alte regiuni la produse care sunt
transportate prin navigaţie iar comerţul maritim le poartă acolo unde lipsesc"53.
În concepţia creştină munca presupune o demnitate, pe care păgânii o înţelegeau
prea puţin. Păgânii preţuiau atât de puţin munca, încât mulţi dintre ei nu aveau nici o
meserie, aşteptând ca statul roman, prin braţul împăratului, să-i hrănească şi să le ofere
52
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni..., p. 71;
53
Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982, p. 142;
23
spectacole, pentru a-şi alunga plictiseala. Împăraţii romani îi obişnuiseră pe locuitorii din
Roma să le acorde un subsidiu în grâu în fiecare an, pentru a-şi hrăni familiile. Gestul
împăratului, care dădea grâu gratuit romanilor, nu rămânea fără urmări, suveranul îşi
apropia masele, care îl respectau, până la proba contrarie. Atunci când poporul era sătul,
avea grâu şi avea şi spectacole, împăratul roman ştia că avea linişte în capitala Imperiului.
Acesta era ultimul stadiu de demnitate al celui mai puternic popor din antichitate. În secolul
al II- lea, 175.000 de persoane beneficiau în Roma, de împărţirea gratuită a grâului, pentru
care statul roman face eforturi uriaşe. Dacă socotim că aceştia erau capii familiilor, iar
romanii aveau în medie doi, trei copii, reiese că aproape 700.000 de persoane erau hrănite
anual prin bunăvoinţa împăraţilor romani, ceea ce însemna circa jumătate din populaţia
Romei ).
Biserica s-a confruntat, încă din perioada apostolică, cu fenomenul trândăviei şi al
"pelegrinilor de meserie", care se plimbau dintr-un oraş în altul, fără să aibă vreo meserie,
apelând doar la bunătatea creştinilor pentru a fi hrăniţi. Autorul scrierii "Învăţătura celor
12 Apostoli'' recomandă ca un drumeţ să fie găzduit doar trei zile. Dacă el doreşte să
rămână mai mult în acea comunitate creştină, atunci trebuie să lucreze, pentru a-şi merita
pâinea oferită prin milostenia creştinilor de acolo 54. Sfaturile acestea erau necesare,
deoarece mulţi creştini, sub masca evlaviei, făceau "pelerinaje", stând un timp într-un oraş
şi beneficiind de bunătatea şi de ospitalitatea creştinilor, în timp ce ei erau nişte trândavi.
Munca este un mijloc divin, pentru ca omul să aibă toate cele de trebuinţă în viaţă,
să îşi întreţină familia, să facă milostenie şi să se bucure de creaţia pe care Dumnezeu i-a
dat-o în stăpânire. Creştinismul a stabilit că nici o muncă nu este degradantă şi înjositoare
pentru om, în afara meseriilor interzise pentru creştini, cum sunt cele de gladiator, ghicitor,
prostituată, concubină şi altele asemenea. Dacă un creştin munceşte cu nădejde că
munceşte pentru Domnul şi pentru mântuirea sa, munca sa va fi înnobilată. Un astfel de om
va socoti că Dumnezeu este Cel Căruia trebuie să îi mulţumească pentru toate, fiindcă, prin
muncă, are posibilitatea să se bucure de hrană şi de toate darurile divine: "Prin acestea
două a voit să credem în bunătatea Lui (Dumnezeu), (...) să-L socotim Hrănitor, Tată,
învăţător, Sfătuitor, Doctor, Minte, Lumină, Cinste, Slavă, Putere şi Viaţă şi să nu ne
îngrijim de îmbrăcăminte şi hrană"55.
54
***, Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli..., p. 28;
55
Constantin Nonea, Asistenţa socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română LXIX (1951), nr. 3-6, p.
24
Munca serveşte pentru procurarea celor necesare vieţii, nu pentru acumularea de
averi sau pentru bunuri de lux, care duc la o viaţă plină de vicii. Clement Alexandrinul
susţine că, ce se câştigă mai mult din muncă şi nu este necesar familiei, aparţine săracilor.
Cine lucrează pentru a se îmbogăţi, acela cultivă viciul, în locul virtuţilor creştine. Munca
trebuie să dezvolte virtutea şi nu să ducă spre păcat sau patimă. Autorul Alexandrin crede
că dreapta socoteală este necesară şi în muncă, totul trebuie să se facă în spiritul iubirii
aproapelui şi al credinţei. Pedagogia creştină dăruieşte adevăratul echilibru, Clement îi
sfătuieşte pe cei care muncesc să o facă cu măsură, pentru a nu se epuiza, ştiut fiind că
mulţi creştini lucrau în condiţii grele, fiind angajaţii unor păgâni sau chiar sclavii acestora.
"Răul tratament aplicat sclavilor, fie ei creştini sau nu, a fost aspru condamnat de
Clement(...), care considera sistemul de muncă cu ajutorul sclavilor depăşit"56.
Societatea păgână antică era materialistă prin excelenţă şi nu punea mare accent pe
muncă, deoarece existau sclavii care munceau în multe domenii, în agricultură, în minerit şi
în metalurgie, de multe ori în condiţii inumane. Anticii puneau preţ pe bogăţie, dar fără ca
acest lucru să aibă legătură cu munca. Cât despre valoarea spirituală sau etică a muncii în
societatea antică, ea era întâlnită ici şi colo, în scrierile anumitor filosofi, dar lipsea din
conştiinţa oamenilor de rând. Clement Alexandrinul afirmă că este importantă menţinerea
conştiinţei creştine despre muncă şi despre valoarea ei, chiar dacă păgânismul nu oferă
astfel de concepţii. "Creştinii, chiar dacă oprimaţi de păgâni, pot deveni prin credinţă, prin
muncă şi prin conştiinţă, liberi, autonomi şi suficienţi lor, inclusiv din punct de vedere
economic"57.
Un exemplu interesant în ceea ce priveşte schimbarea concepţiei despre muncă şi
despre valoarea ei îl întâlnim la Herma, care, înainte de convertire fusese un mic negustor
cu afaceri locale, la ţară şi rareori implicat în schimburi comerciale la oraş. Datorită
dorinţei sale de a fi bogat s-a extins, şi negoţul îi ocupa majoritatea timpului, neglijându-şi
familia. Din cauza păcatelor, Herma a avut un mic eşec în afaceri, cel puţin aşa reiese din
cuvintele îngerului. După convertire şi schimbarea vieţii, Herma vede în muncă o
posibilitate ca cineva să îşi câştige cinstit pâinea şi să facă şi milostenie. Tentaţia ocupării
251;
56
Pr. Ioan Roşescu, Misiunea caritativă a Bisericii, în Glasul Bisericii L (1991), nr. 1-3, p. 116;
57
Diac. Dr. N. I. Nicolaescu, Sensul vieţii sociale după Noul Testament, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1946, p. 13;
25
timpului cu afaceri este periculoasă, căci apare pericolul neglijării celor spirituale: "Fă,
dar, roade, ca în vara aceea să fie cunoscut fructul tău; abţine-te de la multe treburi şi nu
păcătui deloc; că cei care fac multe, păcătuiesc şi mult; fiind prinşi de afacerile lor, nu
slujesc Domnului lor. (...) Cum va putea unul ca acesta, mi-a spus el mai departe, să ceară
ceva de la Domnul şi să primească, odată ce nu slujeşte Domnului? Cei ce-I slujesc
Domnului, aceia vor primi cererile lor, iar cei ce nu slujesc Domnului, nu vor primi nimic.
Cel care se îndeletniceşte numai cu o singură treabă, acela poate sluji domnului; că nu i se
va strica mintea lui cu privire la Domnul, ci-I va sluji Lui, având curată mintea"58.
Afacerile şi munca peste măsură, fără simţul echilibrului, sufocă sufletul şi inima,
făcându-le neroditoare pentru Dumnezeu. Un astfel de suflet arid, împovărat cu grijile
negoţului şi ale muncii sale, cu greu va mai fi atras spre rugăciune şi spre viaţa spirituală,
fiindcă inima lui, şi prin urmare, şi comoara lui, nu se află în cer, ci îngropată în bunurile
materiale de pe pământ.
Bogăţia acumulată de un astfel de creştin devine o piedică în calea mântuirii.
Îngerul Domnului îi aseamănă pe cei bogaţi şi pe cei care au afaceri multe cu spinii şi cu
ciulinii, iar verdictul rostit este unul aspru: cu greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu,
deoarece timpul lor s-a irosit în cele lumeşti, iar pe săraci nu i-au miluit: "Credincioşii din
cel de-al treilea munte, cel cu spini şi ciulini, sunt aşa: unii din ei sunt bogaţi, iar alţii
amestecaţi în multe afaceri. (...) Ciulinii sunt bogaţii, iar spinii sunt cei amestecaţi în
felurite afaceri. Aşadar, aceştia, cei care sunt amestecaţi în multe şi felurite afaceri, nu se
lipesc de robii lui Dumnezeu, ci se rătăcesc, fiind înăbuşiţi de faptele lor; iar bogaţii cu
greu se lipesc de robii lui Dumnezeu, de teamă ca nu cumva să ceară ceva de la ei; unii ca
aceştia cu greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. (...) După cum este greu să mergi cu
picioarele goale prin ciulini, tot aşa şi unora ca aceştia le este greu să intre în împărăţia
lui Dumnezeu"59.
Din scrierile autorilor creştini ai Bisericii primare se poate observa o tendinţă în
sânul comunităţilor creştine din primele secole de a aspira spre o comunitate semi-
monastică, ascetică, în care bunurile materiale şi proprietăţile să fie în comun, după
modelul apostolic al vieţii de obşte. Dorinţa Bisericii era de a reduce sărăcia, mizeria, de a
ajuta clasele sociale cele mai de jos, de a restrânge sclavia şi de a ajuta bătrânii, văduvele şi
58
Constantin Nonea, op. cit., p. 253;
59
Ibidem;
26
orfanii. Pentru antichitate, o asemenea societate era utopică şi ideală, căci, în practică,
mustrările şi eforturile Părinţilor bisericeşti au demonstrat că, în rândul creştinilor, există
destui zgârciţi, egoişti şi trândavi, incapabili să înţeleagă intenţiile nobile ale Bisericii.
Îngerul păstor îi arată lui Herma un tablou nu tocmai vrednic de laudă al societăţii creştine
din secolul al II-lea, ceea ce arată că majoritatea creştinilor nu era pregătită să pună în
practică frumoasele idealuri creştine: "Înainte de toate stă pofta de femeie străină sau de
bărbat străin, pofta de luxul bogăţiei, de multe mâncăruri deşarte, de băuturi ameţitoare şi
de alte multe petreceri nebuneşti; că orice petrecere este nebunească şi deşartă pentru
robii lui Dumnezeu. (...)Poftele acestea sunt rele şi ucid pe robii lui Dumnezeu"60.
Era greu de cerut creştinilor simpli să fie cinstiţi, harnici, milostivi şi iubitori, dacă
păstorii lor nu dădeau un asemenea exemplu. Autorul "Didahiei", îi sfătuieşte pe creştini să
îşi aleagă clerici vrednici, neiubitori de argint, care să se dedice întru totul slujirii lor:
"Hirotoniţi-vă vouă episcopi şi diaconi, vrednici de Domnul, bărbaţi blânzi, neiubitori de
argint, adevăraţi şi încercaţi; că şi ei îndeplinesc slujirea profeţilor şi a dascălilor"61.
Îngerul păstor îi arată lui Herma câţi clerici trăiesc şi slujesc cu nevrednicie, fiind iubitori
de argint, răpind cele ce se cuvin ajutorării văduvelor şi orfanilor. Pentru efervescenţa
trăirii creştine din secolul al II-lea, o astfel de mustrare, arată că printre clerici se aflau
destui creştini care fuseseră hirotoniţi nefiind pregătiţi sufleteşte pentru o asemenea slujire:
"Credincioşii din cel de-al nouălea munte, cel pustiu, care avea pe el târâtoare şi fiare,
care vătămau pe oameni, sunt aşa: unii au pete; aceştia sunt diaconii, care şi-au îndeplinit
rău slujba, care au răpit mijloacele de trai ale văduvelor şi ale orfanilor şi s-au îmbogăţit
de pe urma slujbei, pe care au primit s-o facă(...); dacă stăruie în pofta lor, au murit şi nu
mai au nici o nădejde de viaţă; dar dacă se întorc şi-şi împlinesc curat slujirea lor, vor
putea să trăiască"62.
Părinţii bisericeşti din primele secole au afirmat că sacerdoţii creştini trebuie să
trăiască de pe urma muncii lor, după principiul paulin. În acelaşi timp, creştinii erau
avertizaţi să nu fie păcăliţi de falşii profeţi şi apostoli, oameni fără căpătâi care colindau
cetăţile şi trăiau de pe urma naivităţii comunităţilor vizitate. Scriitorii creştini s-au
60
***, Păstorul lui Herma, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
61
***, Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli..., p. 24;
62
***, Păstorul lui Herma..., p. 265;
27
pronunţat împotriva pseudo-profeţilor şi a falşilor apostoli, care, cereau bani pentru vestirea
Evangheliei lui Hristos: "Cu privire la apostoli şi profeţi, potrivit dogmei Evangheliei, să
faceţi aşa: orice apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul: dar să nu rămână decât
o zi: iar dacă e nevoie şi a doua zi; dar dacă rămâne trei zile, este profet fals(...).
Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic, decât pâine, până ce găseşte alt sălaş; dar dacă
cere hani, este profet fals"63. Dacă profeţii şi misionarii care vestesc Evanghelia sunt
creştini adevăraţi, care învaţă potrivit predaniei apostolice, atunci ei sunt vrednici de plata
lor, iar comunităţile creştine sunt datoare să se îngrijească de hrana şi de adăpostirea lor, pe
durata şederii profeţilor. Respectul acordat misionarilor, în antichitatea creştină, era mare,
iar harismele Duhului Sfânt erau, şi ele, pe măsura credinţei şi iubirii creştinilor: "Orice
profet adevărat, care vrea să se stabilească Ia voi, este vrednic de hrana lui. La fel,
dascălul adevărat este vrednic şi el ca lucrătorul de hrana lui. Luaţi dar toată pârga
produselor linului, a ariei, a boilor şi a oilor şi daţi profeţilor pârga, că ei sunt arhiereii
voştri. Iar dacă nu aveţi profet, daţi-o săracilor(...). Dacă faci pâine, ia pârga şi dă-o
potrivit poruncii. La fel, dacă deschizi un vas cu vin sau cu untdelemn, ia pârga şi dă-o
profeţilor. Ia, după socotinţa ta, pârga din argintul, din hainele şi din toată averea ta şi o
dă potrivit poruncii"64.
Munca dă omului cinste şi demnitate, atunci când sunt respectate legile divine,
preceptele morale şi sfaturile evanghelice. Aceasta îşi pierde valoarea, atunci când,
meseriile sunt aducătoare de păcate, patimi şi pagubă sufletească. Produsele muncii
creştinilor trebuiau să fie bune sau să fie vândute celor care aveau nevoie. Cel care
construieşte, sau cel care vinde trebuie să se poarte cu toată sinceritatea, ca şi cum ar lucra
pentru Dumnezeu, afirmă scriitorii creştini la unison.
Creştinul trebuie să se comporte ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă în timpul lucrului
său, abia atunci munca sa va fi binecuvântată cu roade bune. Sfatul cel mai bun în alegerea
meseriei este ca scopul muncii să fie unul bun şi cu folos spiritual; când sunt împlinite
acestea, atunci meseria este de folos creştinului. Activităţile care implicau lovirea sau
uciderea aproapelui din punct de vedere trupesc şi sufletesc erau interzise creştinilor, cum
ar fi meseria de gladiator, slujitor al templelor păgâne, ghicitor, necromant, proxenet.
Sfântul Ignatie al Antiohiei îl sfătuieşte pe iubitul său ucenic, episcopul Policarp al
63
Constantin Nonea, op. cit., p. 255;
64
Pr. Ioan Roşescu, op. cit., p. 117;
28
Smirnei, să-i instruiască pe creştini în privinţa pericolului pentru suflet al meseriilor
neîngăduite: "Fugi de meseriile rele; dar, mai bine spus, vorbeşte despre ele"65.
Marea majoritate a meseriilor, din societatea romană antică, erau permise de
Biserică, aceasta încercând chiar să le încreştineze, prin promovarea principiilor moralei
creştine în raporturile dintre lucrători. "Creştinii nu puteau fi preoţi păgâni, slujitori ai
templelor, meşteşugari care făureau statui păgâne, constructori de temple, negustori cu
produse destinate cultului idolatru, astrologi, magi, ghicitori şi altele asemenea lor după
mărturia lui Tertullian"66. Alegerea unei meserii, din cele enumerate mai sus, era în
incompatibilitate cu credinţa creştină. Dacă un creştin alegea, totuşi, să aibă una dintre
aceste meserii, era exclus din sânul Bisericii şi din comunitatea creştină.
Mai erau câteva categorii de meserii, care nu erau privite cu ochi buni de Biserică,
deşi practicarea lor nu însemna implicit negarea credinţei creştine. Creştinilor din Biserica
primară nu le era îngăduit să fie actori sau să slujească în teatre, circuri sau hipodromuri,
întrucât anatema morală plana asupra spectacolelor de teatru cu caracter păgân. Taţian
Asirianul a fost unul dintre cei mai aspri critici ai artelor păgâne, el era categoric împotriva
schimonosirii chipului uman, pe care Dumnezeu l-a creat cu un anumit scop. Din acest
motiv, el îi dispreţuia pe actori, pe muzicieni, pe mimi, pe poeţi, pe oratori, pe declamatori,
pentru schimonosirea persoanei umane şi pentru vanitatea şi orgoliul cuvintelor lor.
Condamnarea lui Taţian era un lucru de neacceptat pentru păgâni, într-o epocă, în care
frecventarea forurilor, era aproape o necesitate, iar discursurile publice erau deosebit de
apreciate. "Taţian îi dispreţuia şi pe atleţi, pe gladiatori şi pe toţi cei care erau pasionaţi de
frumuseţea trupului uman"67.
Meseria de negustor era acceptată, dar cu anumite rezerve, pentru că, în contractele
dintre comercianţi, existau multe fraude şi hoţii. Tertullian îi condamnă pe negustorii care
caută să cumpere ieftin şi să vândă scump, pentru a realiza un profit. În opinia sa, cea mai
bună afacere este dreptatea şi răspândirea unui nume bun: "Cine vinde sau cumpără nu zice
niciodată două preţuri pentru lucrurile care se vând sau se cumpără. (...) Spunând un
singur preţ, simplu, încearcă să ţină dreptatea, chiar dacă nu riscă (să facă profit - n.n. ),
65
Sfântul Ignatie, Epistola către Policarp, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr.
187;
66
67
Ibidem;
29
pentru faptul că ţine dreptatea, realizează o afacere, pentru corectitudinea gândirir"68. În
ceea ce priveşte meseria de profesor, în sistemele didactice ale epocii, învăţarea limbii
latine şi a celei greceşti presupunea studierea poeziei şi prozei autorilor clasici, unde multe
teme erau idolatre sau imorale. Tertullian consideră semi-idolatrică profesiunea de dascăl,
deoarece copiii erau obligaţi să studieze, printre altele şi cosmogonia păgână, precum şi
elemente ale religiei greco-romane. "Deşi apologetul cartaginez nu oferă creştinilor soluţii
practice, în cazul renunţării la meseria de profesor, el afirmă că mai bine cineva să moară
de foame decât să devină dascăl al idolatriei"69.
Clement Alexandrinul s-a pronunţat împotriva meseriei de sculptor, pe baza
motivului idolatriei. Creştinismul nu ajunsese încă la maturitatea înţelegerii că arta nu
înseamnă neapărat sculptarea de statui zeităţilor. Bazându-se pe un text din decalogul dat
pe muntele Sinai: "Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în
cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub
pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeştr" (Ieşirea 20, 4-5) şi "care a fost greşit
interpretat, autorul alexandrin îi sfătuieşte pe creştini să nu devină sculptori(...)"70. În afara
meseriilor care aveau legătură cu idolatria sau cu imoralitatea, Părinţii bisericeşti nu au
acceptat nici activităţile care dezonorau un creştin. în timpul unei incursiuni a goţilor în
provincia Pont, au fost creştini care au profitat de cei luaţi prizonieri sau ucişi, însuşindu-şi
bunuri care nu le aparţineau. Sfântul Grigorie Taumaturgul a intervenit, şi a impus,
restituirea tuturor proprietăţilor şi bunurilor aşa cum fuseseră înainte de invazia barbarilor.
Creştinii care munceau trebuiau să-şi practice meseriile cu onestitate, cu
devotament, ca şi cum ar lucra pentru Domnul, iar din rodul muncii lor cinstite puteau să-i
ajute pe cei lipsiţi.
Chiar în timpul muncii, un om virtuos îşi aducea aminte de poruncile divine şi de
Împărăţia cerurilor. Clement Alexandrinul crede că fiecare meserie trebuie făcută cu
pasiune şi cu dăruire, acesta fiind succesul unei munci bine făcute: "Dă atenţie câmpului,
dacă eşti agricultor, dar cunoaşte-L şi pe Dumnezeu, în timpul lucrului la câmp.
Navighează, dacă te-ai dedicat marinăriei, dar fă rugăciuni către Căpitanul cerurilor. (...)
68
Pr. Olivian Pop, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Editura Centrului de Reeducare Găeşti, 2001, p.
76;
69
70
Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB, nr. 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
30
Eşti pasionat de serviciul militar? Ascultă-l pe comandantul care iţi dă ordine drepte"71.
2.4. Biserica - instituţie de slujire socială

În această acţiune lărgită, Sfântul Ioan Gură de Aur a angajat şi Biserica. Nu se
cunoaşte această activitate a sa, atât cât se cunoaşte cea similară a Sfântului Vasile cel
Mare, dar există suficiente elemente care s-o ateste. Poate că n-a fost de proporţia şi de
însemnătatea aceleia a Sfântului Vasile cel Mare, dar nu a fost neglijată. El a conceput
Biserica drept o instituţie de slujire. Prin Biserică, se înţelege clerul ei, întreaga comunitate
de credincioşi şi avutul ei, adică toate aspectele sub care teologia defineşte Biserica.
Vorbind despre sine, mărturiseşte: "în ochii mei nimic nu este mai frumos decât slujirea. Pe
mine mă cinsteşte să fiu slujitorul dragostei voastre, căci această slujire, dacă o fac bine,
mă duce la împărăţia cerurilor"72.
"Despre episcopi spune că trebuie să fie gata să ia apărarea dreptăţii şi să le ţină
parte în procesele nedrepte, mai ales săracilor"73. Dar îi sfătuieşte, ca şi pe preoţi, să se
ocupe şi de buna administrare a averilor bisericeşti, pentru a le împărţi cu grijă săracilor. El
se plânge, la un moment dat, că bisericile sunt acuzate că au bogăţii, în timp ce el predică
împotriva bogaţilor. La aceasta răspunde: "Când vă gândiţi la aceste mari resurse, amintiţi-
vă, de asemenea, numărul mare de săraci înscrişi în listele bisericii, mulţimea bolnavilor,
aceste nenumărate cereri de ajutoare. (...) Examinaţi, studiaţi, nimeni nu vă va împiedica:
noi suntem gata să vă dăm socoteală"74. Şi apoi precizează: "Din cauza zgârceniei voastre
Biserica e obligată să păstreze bunurile ei, pentru a ajutora văduvele, fecioarele, străinii,
călătorii fără adăpost, prizonierii, bolnavii şi tot felul de nevoiaşi"75.
"Se pare totuşi că el nu e cu totul mulţumit de faptul că preoţii trebuie să se ocupe
de aceste lucruri"76, dar aceasta, desigur, numai din cauza bănuielilor pe care le atrag şi,
poate, din cauza unor abuzuri, sau din pricină că, ştiind că Biserica posedă resurse, nimeni
nu se mai ocupa de săraci, lăsând totul pe seama Bisericii: "Cât de puţin se ocupă unii de
71
Ibidem, p. 164;
72
Sfântului Vasile cel Mare Drd. George Apostolu, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice XLIV
(1992), nr. 3-4, p. 111;
73
Drd. George Apostolu, op. cit., p. 111;
74
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S.
Teodosie Atanasiu, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 86;
75
Ibidem;
76
Diac. Dr. N. I. Nicolaescu, op. cit., p. 16;
31
fraţii lor. (...) Se ştie bine că există o casă a Bisericii numită spital, dar fiecare ar trebui
să-şi ia această sarcină pentru sine, să meargă la porţile oraşului şi să primească pe cei
care sosesc. Dar aici, dimpotrivă, se contează pe resursele Bisericii. (...) Se uită că
milostenia are un dublu scop, o dublă eficacitate: ea trebuie să-i folosească şi celui care
dă şi celui care primeşte"77. Şi mai departe dă sfaturi: "Faceţi în casa voastră un
xenodochion (casă de primit oaspeţi); puneţi în această sală pentru străini un pat, o masă,
o lumânare. (...) Şi cei mai credincioşi din servitorii voştri să se ocupe de asta, să-i
introducă pe cei lipsiţi, pe cerşetori, pe cei fără adăpost"78.
După această informaţie istorică, Biserica avea, deci, un spital la Constantinopol,
întreţinut din veniturile episcopale, căruia Sfântul Ioan Gură de Aur îi afectează: "doi
preoţi, doctori şi bucătari pentru a ajuta pe trecătorii care au căzut bolnavi şi nu are cine
să-i ajute"79. De asemenea, din Cap. 62 al Sinodului de la Elvira, din Constituţiile
Apostolice (VIII, 31), ca şi dintr-o epistolă (a 2-a) a Sfântului Ciprian, reiese că cei
convertiţi erau obligaţi să renunţe la anumite ocupaţii socotite infamante, cum ar fi aceea de
actor sau gladiator. "Ori, pe aceştia, până învăţau o nouă meserie, trebuia să-i întreţină
Biserica".80 "(...)Şi în Consolare către Stagiriu se aminteşte de spitalele şi ospiciile din
Constantinopol, în care erau leproşi şi incurabili"81.
El însuşi dă un răsunător exemplu de punere a Bisericii în slujba celui oprimat,
ascunzându-i pe Eutropiu şi spunând ostaşilor care voiau să intre: "veţi intra în altar numai
peste trupul meu". Fapta este cu atât mai remarcabilă, cu cât Eutropiu făcuse numai rău
Bisericii şi Sfântului personal. În Omilia în favoarea lui Eutropiu, el spune că atitudinea sa
de a se interpune între mânia împăratului şi furia poporului, pe de o parte, şi Eutropiu pe de
alta, onorează Biserica.
Cuvântarea referitoare la Eutropiu se deschide cu textul: "Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!" (Eccl. 1, 2). Sfântul Ioan Hrisostom nu tratează
77
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinţi
părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de Arhim. Theodosie Atanasiu – Egumenul Mănăstirii Precista
Mare din Roman, Atelierele grafice Soce & Co, Bucureşti, 1908, p. 371;
78
Idem, Cuvântări la praznice împărăţeşti..., p. 218;
79
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan
Chrisostom..., p. 374;
80
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel..., p. 74;
81
Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în PSB, nr. 3, traducere şi note de Prof. Nicolae
Chițescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 442;
32
sistematic nici despre autoritate, dar aceste cuvinte ar putea fi considerate drept o concluzie
referitoare la caracterul schimbător şi amăgitor al autorităţii. Pentru a înţelege această
atitudine, privind autoritatea, trebuie să se aibă în vedere concepţia sa despre putere, pe
care o dezvoltă pornind de la esenţa raporturilor dintre oameni.
După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul nu e un aruncat de Dumnezeu într-o lume
care îi e complet străină, în care îl ameninţă forţe oarbe, împotriva cărora el ar fi lipsit de
apărare. Între lume şi om există o comunitate de destin, căci şi lumea şi omul sunt opera lui
Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creaţiei şi încoronarea ei. Lumea a fost făcută pentru
om. De aceea Dumnezeu e numit "filantrop, căci El a iubit omul şi a făcut lumea pentru
aceasta"82. Deci toată creaţia e în slujba omului. "(...)Dumnezeu a făcut întâi palatul şi l-a
ornat, şi la urmă pe om"83. În legătură cu aceasta e de remarcat, mai întâi, observaţia sa că
omului i s-a dat toată puterea asupra tuturor celor vizibile. În al doilea rând, că din cele
vizibile cineva este exceptat totuşi, şi anume chiar el, omul, căruia nu i s-a dat "despotia"
asupra semenului său. Căci în acest sens se poate înţelege afirmaţia Sfântului Ioan Gură de
Aur că omului i s-a dat puterea numai asupra fiinţelor lipsite de raţiune. Puterea omului
este imensă, dar nu şi asupra oamenilor. Oamenii, între ei, sunt fraţi.
Originea puterii omului stă în faptul că el e creat după chipul lui Dumnezeu. "(...)În
virtutea faptului că omul se prezintă în lume cu acest chip, ca un slujbaş împărătesc care
poartă cu el semnele împăratului, e ascultat ca şi împăratul. Să facem pe om după chipul şi
după asemănarea noastră!"84 Ce înseamnă aceasta: chipul şi asemănarea noastră?
Dumnezeu vorbeşte de chipul suveranităţii. "(...)Aşa cum în cer nu este nimeni mai presus
de Dumnezeu, pe pământ nu trebuie să fie nimeni mai presus de om"85.
"(...)E adevărat că după cădere, suveranitatea omului asupra creaţiei a scăzut, dar
ea n-a fost niciodată anulată complet, ci numai diminuată"86. Şi chiar în această situaţie de
diminuare, el mai rămâne încă suficient de puternic, datorită filantropiei lui Dumnezeu,
care nu-i retrage toată puterea. Sfântul Ioan Gură de Aur nu va trage însă toate consecinţele
acestei teorii a stăpânirii omului numai asupra fiinţelor lipsite de raţiune. El nu o aplică, de
82
83
Ibidem;
84
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel..., p. 78;
85
86
33
pildă, sclaviei, care era o realitate tristă a veacului în care a trăit.
Pentru a înţelege exact gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie, neapărat, să-l
situăm în epoca sa. Apelurile sale la milostenie, uneori patetice, sentimentale, alteori
însoţite de recomandări utopice, erau încercări de a rezolva o mare plagă a vremii: sărăcia.
Sistemul economic nu garanta securitatea socială a individului, iar împărţirea pe clase era
strictă şi rămăsese aşa, chiar şi atunci când creştinismul a devenit religie de stat. El
propovăduieşte egalitatea, dar soluţiile lui urmăresc mai ales rezolvări parţiale: milostenia
de la om la om. El are în vedere şi soluţii mai generale, dar pentru unele nu dispune de
suficiente mijloace materiale, iar pentru altele nu-i putea convinge pe cei înstăriţi. Una din
soluţiile cu caracter general este asistenţa caritativă organizată de Biserică, în propriile ei
spitale şi case pentru străini. Dar săracii erau cu miile şi străinii abundau, fie surghiuniţi, fie
în căutare de lucru. Din apelurile sale ca să se deschidă xenodohii şi în casele particulare,
înţelegem că Biserica nu putea face faţă tuturor nevoilor.
Argumentele sale sunt înainte de toate teologice. Ideea centrală pe care şi-a axat
întreaga propovăduire a fost aceea a comuniunii, a apartenenţei tuturor, în mod egal, la
trupul lui Hristos.
În această perspectivă, fiecare devine un Hristos, de aceea dând săracului, dai lui
Dumnezeu: "(...)Dumnezeu se ascunde în sărăcie: săracul întinde mâna şi Dumnezeu
primeşte".87 Nu săracul e cel care cerşeşte, ci Dumnezeu. "(...)Pregătiţi deci un azil lui
Hristos, rezervaţi-i o cămară în casele voastre, căci El umblă gol şi străin şi n-are
acoperiş".88 Sfântul Ioan Gură de Aur apelează la sentimentul umanitar: "(...)Nu fiţi
inumani şi cruzi. Ar trebui să-L primiţi pe Hristos în cele mai bune locuinţe ale voastre,
dar dacă nu vreţi, primiţi-L măcar în cele mai modeste. Căci El a spus că va fi în fiecare
sărac".89
Sfântul Ioan Gură de Aur a vrut să reorganizeze comunitatea de bunuri aşa cum e
descrisă în Faptele Apostolilor. A fost marele lui vis, dar cu toate încercările întreprinse,
planul lui n-a putut fi realizat. El demonstra că cei 100.000 de bogaţi, care aveau între un
milion şi trei milioane de livre de aur, adunate la un loc, dacă ar fi pus aceşti bani într-un
87
88
89
Ibidem;
34
fond comun, ar fi putut trăi din ei şi cei 50.000 de săraci. "Ascultaţi-mă, zice el încredinţat,
şi totul se va înfăptui cu bine". Dar "îndemnurile sale au fost considerate utopice" şi n-au
fost luate în serios. De aceea, chiar el n-a insistat prea mult asupra acestui lucru şi s-a întors
mereu la milostenia individuală, ca faptă directă, ca relaţie cu sens religios, răscumpărător
şi unificator. Implicaţia socială e de la sine înţeleasă.
Nimeni n-a condamnat mai aspru bogăţia, luxul, care se făceau prin exploatare şi
furt, dar protestul său n-a depăşit aspectul moral al apelului la schimbare, la generozitate.
"(...)S-a spus despre predica sa că a fost inofensivă din punct de vedere social, pentru că
niciodată n-a chemat pe săraci la revoltă, nu i-a ridicat împotriva bogaţilor".90 Observaţia
este adevărată: el a imaginat săracul mereu cu mâna întinsă, nu cu ea înarmată; cu ea
deschisă, nu prefăcută în pumn.
Viziunea lui a fost, totdeauna, aceea a înţelegerii şi a rezolvării prin dragoste, deşi
era conştient că bogaţii se lasă greu convinşi cu astfel de argumente. Se poate totuşi aprecia
că, ceea ce a făcut el era suficient pentru a crea şi trezi conştiinţa nedreptăţilor sociale.
Când le spunea bogaţilor că averea lor e un furt, ne imaginăm că nu bogaţii îl aplaudau! E
de la sine înţeles că un om ca Sfântul Ioan Gură de Aur care are o atât de puternică
conştiinţă a egalităţii oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu creaţi egali, nu va fi de acord ca
unii să fie sclavi altora. Nimeni, zice el, "n-a fost creat să fie sclav". "Sclavia e
incompatibilă atât cu creaţia cât şi cu răscumpărarea, căci Iisus se jertfeşte pentru toţi şi
aduce libertatea deplină" (Iacob 1, 21). "În perspectiva răscumpărării în Hristos, nu mai
există sclavi sau liberi" (Gal. 3, 28), "ci toţi sunt un trup" (I Cor. 12, 13). "Sfântul Apostol
Pavel îl redă pe Onisim ca om liber" (Fil. 5, 16).
După părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, sclavia a venit pe lume prin păcat, este
ceva accidental şi exterior, nu originar şi structural omenirii. Dar soluţia lui nu constă în
abolirea în fapt a sclaviei, ci în transformarea relaţiilor dintre stăpân şi sclav. El dădea
exemplu spălarea picioarelor Apostolilor de către Iisus, şi recomandă o slujire reciprocă
între stăpân şi sclav crezând că "astfel sclavia nu va mai exista". Dădea, de asemenea, drept
exemplu pe Avraam care, "deşi a avut sclavi, nu i-a tratat niciodată ca atare" şi nota faptul
că atunci când Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte de comunitatea din Ierusalim, în care
totul era în comun, nu menţionează pentru sclavi un regim separat. " (...)Iar stăpânelor le
90
Ibidem, p. 112;
35
atrage atenţia că sunt surori cu sclavele, că au acelaşi suflet şi că merg la aceeaşi
împărtăşanie, întrucât au aceeaşi origină nobilă, în Dumnezeu".91 Şi cu altă ocazie,
spusese că pentru el nu are nici o importanţă nobleţea lumească. "(...)Nu-mi spune că tatăl
tău a fost consul. Ce mă interesează? După nobleţea caracterului eu dau sclavului nume de
patrician şi patricianului nume de sclav. Adevăratul sclav e cel păcătos".92
I se reproşează Sfântului Ioan Hrisostom, de către unii istorici, faptul că doar în
teorie el ar fi mers până la consecinţe ultime, pe când în realitate el n-ar fi cerut direct
abolirea sclaviei. Dar cuvintele sale nu sunt oare atacuri directe la structura societăţii
vremii? Căci sclavia era instituţie de stat, socotită în ordinea naturală, iar bătaia nu mira pe
nimeni. Posesiunea de sclavi nu era considerată delict, şi nici el n-o priveşte ca atare. El a
vrut însă să schimbe raporturile sociale din interior, să le pună pe alte baze, pe dragoste şi
pe egalitate, urmând ca în felul acesta instituţia să dispară de la sine. Dar chiar acest lucru
era, în condiţiile acelei vremi, o adevărată revoluţie socială. "(...)Să mustri pe bogaţi, cu
autoritatea de ierarh, că nu au dreptul să poruncească unor fiinţe raţionale ca şi ei, să le
spui că sunt egali eu sclavii lor, ba chiar că le sunt inferiori dacă sunt păcătoşi, iar pe de
altă parte, să arăţi sclavilor că nu trebuie să se considere mai prejos de stăpânii lor şi că
au exact aceleaşi drepturi, fiind în egală măsură fii ai lui Dumnezeu şi ai răscumpărării" 93,
constituie atitudini ferme, cu implicaţii sociale.
De altfel, din cauza acestor atitudini, conducătorii societăţii timpului său nici nu l-
au iertat. A trebuit să plece în exiluri şi să facă faţă multor conflicte cu autoritatea civilă.
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, slujirea este aceea care face din toţi oamenii o preoţie
universală, şi aceasta este poate ideea care sintetizează întreaga sa demonstraţie asupra
milosteniei.
Slujirea este jertfă şi ea nu e rezervată preoţilor, ci aparţine tuturor oamenilor.
"(...)În fiecare oră din zi putem, chiar laici fiind, să devenim preoţi ai lui Iisus Hristos,
învestiţi cu splendorile tainice ale unui nou sacerdoţiu (s.n.). Care este altarul nostru?
Iată-1, altar sfânt, sfânta sfintelor minunată: mâna săracului. Şi jertfa? Milostenia noastră
a cărei mireasmă va urca până la cer. Chiar când nu vom însoţi ofranda noastră de imne
91
92
93
36
sacre, când ne vom ruga în tăcere, fapta noastră bună va vorbi pentru noi mai elocvent
decât am vorbi noi înşine. Dumnezeu va primi din mâinile noastre jertfa de laudă".94
Sfântul Ioan Gură de Aur a recomandat neîncetat transformarea iubirii în faptă. Pentru el,
slujirea este fapta iubirii: "Tu convinge păgânii cu viaţa ta, nu cu vorbe; acesta este
adevăratul fel de a argumenta: dovada prin fapte".95
Capitolul 3
Incursiune istorică asupra apostolatului social
94
95
Sfântul Ioan Gură de Aur apud Drd. George Apostolu, op. cit., p. 116;
37
3.1. Slujirea socială în Biserica primelor veacuri
Biserica primară se poate asemăna cu un organism viu al cărui cap este Hristos, iar
sângele care menţine acest trup în viaţă este dragostea, prin Sfintele Taine. Intrarea
creştinilor în Biserică, prin poarta Botezului, a generat nu numai o nouă viaţă, ci şi o
dependenţă a unora faţă de ceilalţi, toţi sunt fraţi şi nevoia unuia este şi a celuilalt. Viaţa
creştină, din punct de vedere comunitar, este o slujire a fratelui şi a aproapelui, iar în cele
din urmă devine slujirea lui Dumnezeu. În spiritul ce îi anima pe creştinii din Biserica
primară fiecare se regăsea în dragostea faţă de aproapele, căci toţi se considerau fiii lui
Dumnezeu şi copii ai Aceluiaşi Tată.
După cuvintele Mântuitorului, Care se identifică cu cei săraci şi nevoiaşi, creştinii
din perioada apostolică şi post-apostolică, şi-au manifestat credinţa prin slujirea aproapelui,
conştienţi că Îi slujesc lui Hristos: "(...)Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi
sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna în faţa Lui toate
neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va
pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci împăratul va zice celor din
dreapta Sa: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu. Moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă
de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat
să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci îi vor răspunde drepţii, zicând: Doamne, când
Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am
văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau
în temniţă şi am venit la Tine? Şi răspunzând împăratul, le va zice: Adevăr vă spun,

întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut"96 (Matei 25,
31-40).
Martirul Apollonius îi vorbeşte proconsulului Perennis despre cum ar trebui să fie
purtarea unui om faţă de Creator, în fiecare zi, prin slujirea aproapelui: "(...)Apollonius
zise: Eu speram, proconsule, că ai acum gânduri bune şi că ţi s-au luminat ochii sufletului
prin apărarea mea, încât inima ta a devenit roditoare pentru a adora pe Dumnezeu,
Creatorul tuturor, şi spre a-i aduce în fiecare zi numai Lui singur rugăciuni prin milostenii
96
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 72;
38
şi purtare iubitoare de oameni, ca jertfă nesângeroasă şi curată lui Dumnezeu".97
Milostenia era socotită, în antichitatea creştină, una din virtuţile cele mai
importante, alături de dragoste. Comuniunea de dragoste dintre creştini se manifestă nu
numai între cei vii, ci şi între vii şi cei răposaţi, deoarece milostenia se putea face şi în
numele celor morţi. Dragostea celor din Biserica luptătoare, străpungea barierele ce separau
lumea aceasta de lumea nevăzută, unde se aflau cei din Biserica triumfătoare. Milostenia
izvorăşte din dragoste şi află izvorul în Tainele Bisericii şi în rugăciune. Sfântul Ciprian al
Cartaginei afirmă că, rugăciunea nu se face numai pentru sine, ci în folosul tuturor, fiind
expresie a iubirii, a comuniunii şi a milosteniei: "(...)Înainte de orice lucru, Iisus Hristos,
ca şi Doritor al păcii şi învăţător al unităţii, doreşte ca noi să nu ne rugăm doar pentru noi
înşine şi în particular, deoarece El însuşi nu Se rugase doar pentru Sine. Noi nu spunem:
Tatăl meu, Care eşti în ceruri; nici: Dă-mi astăzi pâinea mea; dar avem o rugăciune
publică şi comună, iar când ne rugăm, ne rugăm nu pentru o singură persoană, ci pentru
tot poporul, fiindcă tot poporul formează o unitate. Dumnezeu, învăţătorul păcii şi al
înţelegerii. Care învaţă unitatea, vrea ca fiecare să se roage pentru toţi, aşa cum ar fi un
singur glas, pentru că El îi ascultă pe toţi"98.
Comuniunea euharistică, atât de importantă pentru unitatea unei comunităţi, s-a
prelungit în comuniunea agapelor, în timpul cărora se putea exprima milostenia faţă de
aproapele. Sfântul Ignatie al Antiohiei le scrie creştinilor din Magnesia, despre importanţa
unităţii în jurul jertfelnicului şi al clericilor: "(...)După cum Domnul n-a făcut nimic, nici
prin El însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi, să nu faceţi
nimic fără episcopi şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a
face ceva de unul singur, ci în comun: o singură rugăciune, o singură cerere, o singură
minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este Iisus Hristos,
decât Care nu este nimic mai bun. Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu,
ca la un altar, în jurul Unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unu! Tatăl, Care este Unul şi
la Tatăl S-a întors".99
Sfântul Pavel exprimă importanţa iubirii aproapelui, între celelalte virtuţi necesare
97
PS Dr. Damaschin Coravu, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut şi astăzi, în vol. Pastorație şi
Misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partner, Galați, 2007, p. 197;
98
Sfântul Ciprian, op. cit., p. 444;
99
Sfântul Ignatie, Epistola către Efeseni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura
39
unui creştin: "Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. întru frăţească
prietenie iubiţi-vă unii pe alţii, unii pe alţii întrecându-vă cu cinstirea. În râvnă nu
pregetaţi; fiţi arzători cu duhul: Domnului slujiţi-I; întru nădejde bucuraţi-vă; fiţi
răbdători întru necaz, stăruitori în rugăciune; luaţi parte la nevoile sfinţilor; iubirii de
străini daţi-i urmare" (Romani 12, 9-13). Comentând epistola către Romani a Sfântului
Pavel, Origen consideră că dragostea aproapelui, trebuie să urmeze iubirii lui Dumnezeu,
deşi mulţi oameni nu cred că dragostea celor de lângă ei este necesară. "Fratele şi
aproapele trebuie iubiţi, nu judecaţi",100 afirmă Origen. Milostenia poate îmbrăca forme şi
mijloace diferite, dar toate sunt spre binele aproapelui şi spre mântuirea celui care este
milostiv. Prin caritate, creştinul se apropie mai mult de Dumnezeu, Care este milostiv cu
făpturile Sale. Milostenia trebuia făcută în sânul comunităţii creştine, fie direct, ajutând
personal pe cei nevoiaşi, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să
fie ajutaţi cei în cauză.
Darurile către temple nu erau întâlnite doar în creştinism. în Egiptul antic, stela
funerară de la Rosetta s-a ridicat în onoarea lui Ptolemeu Epifanios, care a dăruit templului
şi sacerdoţilor din Memphis bani şi alimente, precum şi părţi din recoltă, în fiecare an.
Preoţii egipteni au fost recunoscători, iar împărţirea darurilor faraonului s-a făcut, probabil,
conform uzanţelor egiptene. Darurile către temple erau întâlnite şi la babilonieni, perşi,
fenicieni şi evrei. Marea deosebire, era faptul că, în timp ce în celelalte religii darurile
primite de sacerdoţi nu erau obligatoriu împărţite celor săraci, în creştinism marea
majoritate a darurilor strânse în biserici, se împărţea celor nevoiaşi.
Darurile strânse de creştini erau adunate, aproape lunar, în biserici şi depozitate în
anumite locuri, numite "collegia tenuiorum". Nu există o cotă anume, ci fiecare dăruia după
putinţă. Prin aceste fonduri, căci mulţi dăruiau bani, Biserica primară reuşea să asigure
plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor şi ajutorul celor care aveau
nevoie: văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri, condamnaţi, exilaţi. Bisericile locale
ajutau Bisericile surori din cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului Roman, atunci când
se auzea că, într-un anumit loc, există o nevoie reală de ajutor. Astfel se manifestă
dragostea, solidaritatea şi universalitatea Bisericii creştine primare. Pentru ajutorarea celor
închişi pentru credinţă, se cumpăra adesea, bunăvoinţa gardienilor, pentru a se purta mai
100
Pr. Dr. Gheorghe Soare, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea ei în primele secole,
Tipografia cărților bisericești, Bucureşti, 1948, p. 12;
40
omeneşte cu martirii. Erau plătiţi cu bani paznicii care trebuiau să păzească rămăşiţele
martirilor, astfel, Biserica a putut să răscumpere moaşte preţioase.
Ajutorul dat de creştini celor nevoiaşi se făcea fără discriminare, fie că era vorba de
un alt creştin sau de un păgân. Binele trebuia săvârşit, fără ca cineva să se uite la religia sau
statutul social al aproapelui. Fireşte că, în primul rând, erau ajutaţi confraţii de credinţă,
dintr-o frăţietate care trebuia practicată şi nu declamată. Tertulian descrie modul în care era
practicată asistenţa socială în Biserica din Africa de Nord: "(...)Oamenii cei mai încercaţi
dintre bătrânii noştri precizează comunitatea, obţinând această onoare nu prin cumpărare,
ci prin caracterul lor. Nu există nici un fel de cumpărare sau vânzare în lucrurile lui
Dumnezeu. Deşi avem o lădiţă a donaţiilor, ea nu se umple din bani care provin din
vânzări, ca şi când religia ar avea un preţ al ei. Într-o anumită zi din lună, dacă cineva
doreşte, dăruieşte Bisericii o mică donaţie, dar doar dacă acest lucru este plăcerea sa şi
numai dacă poate, căci nu există obligativitate, totul este voluntar. Aceste daruri sunt,
precum au şi fost, un fond de depozit al pietăţii. Ele nu sunt luate şi cheltuite pe petreceri,
pe întreceri de băut sau pe mâncat, ci pentru ajutorul celor nevoiaşi, pentru îngroparea
celor săraci, pentru ajutorul băieţilor şi fetelor rămaşi fără părinţi, pentru ajutorul celor
bătrâni, care nu mai pot ieşi din casă, pentru ajutorul celor care au naufragiat".101
Administrarea bunurilor strânse prin donaţii se făcea, într-un mod asemănător, în
toate comunităţile creştine, de către episcopi şi diaconi. Autorul "Epistolei către Diognet"
subliniază faptul că majoritatea creştinilor care dăruiau Bisericii bani sau bunuri erau săraci
şi, totuşi, nimeni nu ducea lipsă de nimic: "Sunt săraci (creştinii - n.n.), dar îmbogăţesc pe
mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos".102 Din păcate, nu întotdeauna clericii
administrau în mod corect bunurile donate Bisericii, astfel încât, încă din Biserica primară
s-au înregistrat abuzuri. Majoritatea clericilor se străduiau însă să aibă grijă de cei nevoiaşi
şi să dea fiecăruia cu măsură, astfel încât toţi să fie mulţumiţi. Autorul lucrării "Păstorul lui
Hernia"103 vorbeşte, într-un mod admirativ, despre episcopii care şi-au împlinit slujirea lor
faţă de aproapele: "(...)Episcopii şi iubitorii de străini, care totdeauna au primit fără
făţărnicie în casele lor pe robii lui Dumnezeu. Episcopii, prin slujirea lor, au ocrotit
neîncetat şi totdeauna pe cei lipsiţi şi pe văduve şi au trăit totdeauna în curăţie. Aceştia,
101
Tertulian apud Pr. Dr. Gheorghe Soare, op. cit., p. 15;
102
***, Epistola către Diognet..., p. 342;
103
41
dar, vor fi neîncetat ocrotiţi de Domnul. Cei care au săvârşit acestea sunt slăviţi de
Dumnezeu; iar locul lor este deja cu îngerii, dacă stăruiesc până la sfârşit să slujească
Domnului".104 În aceeaşi scriere, îngerul păstor îi descrie lui Herma semnele după care ar
trebui să fie recunoscut un bun episcop sau diacon, şi faptele bune pe care ar trebui să le
săvârşească: "(...)Ascultă apoi pe cele ce urmează acestora: să sprijini pe văduve, să
cercetezi pe orfani şi pe săraci, să izbăveşti din nevoi pe robii lui Dumnezeu, să fii iubitor
de străini, că în dragostea de străini se vede uneori facerea de bine, să nu te împotriveşti
nimănui, să fii liniştit, să fii mai sărac decât toţi oamenii, să respecţi pe bătrâni, să faci
dreptate, să păzeşti frăţietatea, să înduri ocara, să fii îndelung răbdător, să nu ţii minte
răul, să mângâi pe cei cu sufletul chinuit, să nu respingi pe cei zdruncinaţi în credinţă, ci
să-i întorci şi să-i faci veseli, să sfătuieşti pe cei ce păcătuiesc, să nu asupreşti pe datornici
şi pe lipsiţi şi altele asemenea acestora".105
Caritatea creştină era în strânsă legătură cu dragostea. Dragostea era centrul vieţii
creştine din Biserica primară. În jurul ei, toate se simplifică şi se cristalizează. Dragostea
este virtutea care face ca un creştin să nu fie egoist, ci să dăruiască cu plăcere fratelui său
lipsit. Sfântul Clement Romanul le vorbeşte creştinilor din Corint despre adevărata
dragoste, dându-le exemple şi din viaţa păgânilor, care au fost în stare să-şi jertfească viaţa
pentru semenii lor: "Dar să aducem şi pilde de la păgâni. Mulţi împăraţi şi conducători, în
vreme de ciumă, în urma hotărârii unui oracol, s-au dat pe ei la moarte, ca să-şi
izbăvească cetăţenii cu sângele lor; mulţi au plecat din cetăţile lor, ca să nu se facă mai
mare tulburare. Cunoaştem pe mulţi de-ai noştri, că s-au lăsat puşi în lanţuri, ca să scape
pe alţii; mulţi s-au lăsat vânduţi ca robi, pentru ca, cu preţul primit, să hrănească pe
alţi".106 Dragostea păgânilor care şi-au dat viaţa era nu numai pentru poporul lor, ci şi
pentru aproapele, fiindcă poporul era constituit din concetăţenii acestora. Sfântul Clement
le dă pildă corintenilor, pe cele două curajoase femei evreice, pe Iudita şi pe Estera, care şi-
au primejduit viaţa din dragoste faţă de semenii lor: "(...)Fericita Iudita, pe când cetatea
era asediată, a cerut voie de la bătrâni s-o lase să se ducă în tabăra celor de alt neam.
Punându-se pe sine în primejdie, pentru dragostea de patrie şi de poporul asediat, s-a dus;
şi Domnul a dat pe Olofern în mâinile femeii. Nu într-o mai mică primejdie s-a pus şi
104
Ibidem;
105
Ibidem;
106
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni..., p. 71;
42
Estera, cea desăvârşită în credinţă, ca să scape pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel
de pieirea ce le ameninţa. Prin postul şi smerenia ei, a rugat pe Stăpânul Cel
Atoatevăzător, pe Dumnezeul veacurilor, Care, văzând smerenia sufletului ei, a izbăvit
poporul, pentru care Estera îşi primejduise viaţa".107
În rugăciunea din finalul scrisorii sale către creştinii din Corint, Sfântul Clement
exprimă dragostea pentru cei nevoiaşi în faţa lui Dumnezeu. După laudele aduse
Creatorului, episcopul Romei îi aminteşte pe toţi cei suferinzi şi necăjiţi, cerând
milostivirea divină pentru fiecare, într-un gest plin de caritate: "(...)Pe Tine Te rugăm,
Stăpâne, fii ajutorul şi sprijinitorul nostru. Mântuieşte pe cei dintre noi care sunt în
strâmtorare; pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor din nevoi arată-Te, pe
cei bolnavi vindecă-i, pe cei rătăciţi din poporul Tău întoarce-i; satură pe cei flămânzi,
slobozeşte pe cei legaţi dintre noi, ridică-i pe cei slabi, mângâie pe cei slabi la suflet, ca
toate neamurile să Te cunoască pe Tine, că Tu eşti singurul Dumnezeu şi Iisus Hristos Fiul
Tău, iar noi poporul Tău şi oile păşunii Tale".108 Prin astfel de rugăciuni, creştinii din
primele secole cereau ca dragostea lor să se manifeste prin milostivirea lui Dumnezeu
asupra fraţilor necăjiţi şi în nevoi. Diferenţa, dintre viaţa creştinilor şi cea a păgânilor, era
dată nu numai de trăirea în virtute, dar şi de dragoste, sentiment şi virtute de care păgânii
erau aproape străini. Dragostea, compasiunea, milostivirea erau virtuţi care îi apropiau pe
creştini, dând putere vieţii sociale din Biserica primară şi prelungindu-se în veşnicie.
Cine iubeşte cu adevărat şi este milostiv faţă de aproapele, se aseamănă cu
Dumnezeu, Care se bucură când vede faptele bune şi depărtarea de cele rele, precum cele
enumerate de Sfântul Policarp al Smirnei: "(...)Iar Cel Care L-a înviat pe El din morţi ne
va învia şi pe noi, dacă facem voia Lui şi mergem în poruncile Lui şi iubim ceea ce a iubit
El, depărtându-ne de orice nedreptate, lăcomie, dragoste de argint, vorbire de rău,
mărturie mincinoasă, nerăsplătind răul cu rău sau ocara cu ocară, lovitura cu lovitură sau
blestemul cu blestem".109 Sfântul Policarp al Smirnei avea o asemenea dragoste pentru cei
din jurul său. Încât grija sa faţă de aproapele s-a manifestat şi în ajunul martiriului său.
Episcopul Smirnei era conştient că dragostea şi caritatea mântuiesc sufletele, salvându-le
pentru veşnicie: "(...)Căci, asemenea Domnului, el a aşteptat să fie dat morţii, pentru ca şi
107
Ibidem;
108
Ibidem;
109
***, Martiriul Sfântului Policarp..., p. 36;
43
noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci şi cele ale aproapelui.
Căci dragostea adevărată şi statornică urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe
sine, ci pe toţi fraţii".110 Fericitul Policarp a dat dovadă de dragoste şi de milostivire până
şi în ultima zi a vieţii sale pământeşti, când i-a cucerit pe soldaţii romani veniţi să îl prindă,
prin evlavia, naturaleţea, milostenia şi dragostea sa. În rugăciunea tăcută înainte de a-l duce
spre locul martiriului, Policarp a pomenit pe toţi cei cu care se întâlnise, precum şi pe
membrii Bisericii catolice (universale).111
Astfel, Biserica primară s-a îngrijit de sufletele şi trupurile celor pe care îi avea în
rândurile ei, conducându-i spre veşnicie. Apostolatul social a devenit, în primele secole, un
mijloc de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, pe lângă ajutorul dat celor nevoiaşi. Viaţa
socială era extrem de diversă şi bogată, conştiinţa unităţii şi a comuniunii ecleziale fiind
reală. Creştinii din antichitate erau conştienţi că nu trăiesc doar pentru ei, ci pentru întreaga
comunitate, iar durerea şi suferinţa aproapelui devenea durerea şi jertfa tuturor. În scrierile
Părinţilor bisericeşti din primele secole, sunt conturate deja principiile de bază ale asistenţei
sociale. Dacă ajutorul trebuie dat fără deosebire, din anumite raţiuni, stabilite încă din
epoca apostolică, văduvele şi orfanii se numărau printre primii care erau ajutaţi. Episcopii,
preoţii şi diaconii trebuiau să fie milostivi faţă de toţi creştinii, dar mai cu seamă faţă de
văduve şi faţă de orfani: "(...)Preoţii să fie miloşi şi milostivi cu toţi; să întoarcă pe cei
rătăciţi, să cerceteze pe toţi bolnavii, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau
pe sărac, ci să se gândească pururea la ceea ce este bun înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor''.112 Îngerul păstor vorbeşte despre nevrednicia clericilor care nu administrează
cum se cuvine darurile creştinilor pentru Biserică şi se arată nemilostivi faţă de săraci, faţă
de văduve şi faţă de orfani, ceea ce înseamnă că în primele secole lipsa carităţii şi a iubirii
era considerată un lucru grav, nu numai pentru un cleric, dar şi pentru un creştin laic:
"(...)Credincioşii din ce! de al nouălea munte, cel pustiu, care avea pe el târâtoare şi fiare,
care vătămau pe oameni, sunt aşa: Unii au pete; aceştia sunt diaconii, care şi-au îndeplinit
rău slujba, care au răpit mijloacele de trai ale văduvelor şi ale orfanilor şi s-au îmbogăţit
de pe urma slujbei, pe care au primit s-o facă; dacă stăruie în pofta lor, au murit şi nu mai
110
Ibidem;
111
Ibidem;
112
44
au nici o nădejde de viaţa".113 Sfântul Ignatie al Antiohiei îi scrie lui Policarp, despre
îndatoririle unui bun episcop. Printre ele, se numără şi ajutorarea văduvelor, care sunt în
îngrijirea episcopului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: "(...)Să nu fie neglijate
văduvele! După Domnul, fii tu îngrijitorul lor! Nimic să nu se facă fără aprobarea ta şi
nici tu fără Dumnezeu să nu faci ceva".114 Scriitorii bisericeşti din primele secole s-au
inspirat şi din cărţile Vechiului Testament, atunci când au tratat despre asistenţa socială,
arătând principiile acesteia. Patrimoniul moral al cărţilor sacre evreieşti se regăseşte în
lucrările Părinţilor apostolici şi ale Apologeţilor. Citate din profeţii Vechiului Testament
sau din alte cărţi pot fi întâlnite în majoritatea lucrărilor creştine din Biserica primară.
Îngerul păstor îi vorbeşte lui Herma, despre importanţa faptelor bune izvorâte din
milostivire şi din dragoste, faţă de cei care au nevoie. Păgânii, care au o altă concepţie
despre modul în care aproapele ar trebui ajutat, nu donează nimic săracilor, ci învestesc în
cumpărarea de câmpuri şi de proprietăţi. Adevărata avere a unui creştin, după spusele
îngerului, trebuie să fie purtarea de grijă faţă de văduve şi de orfani: "(...)În loc de moşii,
cumpăraţi-vă suflete necăjite, pe cât poate fiecare: cercetaţi pe văduve şi pe orfani şi nu-i
treceţi cu vederea; cheltuiţi bogăţia şi toate averile voastre, pe care le-aţi primit de la
Dumnezeu, cu astfel de ogoare şi case".115
Virtuţile creştine trebuie să se regăsească în opere de caritate. Credinţa cea mai
mare, fecioria cea mai trainică şi răbdarea statornică nu sunt de mare preţ în ochii lui
Dumnezeu, dacă nu sunt însoţite de faptele milosteniei. În faţa incapacităţii statului roman
de a rezolva problema asistenţei sociale, atât de necesară în secolele II-IV în Imperiul
Roman, Biserica a intervenit la timp, alinând suferinţele multora şi arătând adevărata viaţă
a creştinilor, cea trăită în slujba aproapelui. Nu puţini au fost păgânii, care au fost îngrijiţi
de creştini, au fost hrăniţi sau adăpostiţi, conform principiului iubirii universale. Împăraţii
Traian şi Antonin Pius au încercat să pună bazele unei politici sociale, în ceea ce priveşte
ajutorul copiilor din familii sărace şi în ceea ce priveşte creşterea demografică. Intenţiile
celor doi destoinici împăraţi nu au fost continuate şi de urmaşii lor, astfel încât statul roman
a fost incapabil să gestioneze criza socială din ultima sa perioadă înfloritoare. Spre
113
Ibidem;
114
Sfântul Ignatie, Epistola către Romani, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura
115
45
deosebire de politica împăraţilor romani, Biserica nu a cunoscut limite în acordarea
ajutorului, dragostea trebuia să se manifeste spre toţi oamenii, indiferent de religie sau de
statutul social.
3.2. Apostolatul social în "veacul de aur"

"(...)Interesul Părinţilor în domeniul filantropic nu s-a arătat doar teoretic, ci s-a
concretizat într-o imensă lucrare socială. În acest sens, Sozomen vorbeşte de înfiinţarea
primului spital din Edesa, în începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului IV de către
Sfântul Efrem Sirul (306-373)"116, ce a fost destinat pentru "ajutorarea săracilor şi miluirea
lor"; iar ultimele zile din viaţa lui i-au fost îngreunate de o secetă mare, care a venit asupra
Edesei, determinându-l să vândă tot ce deţinea, pentru a da nevoiaşilor şi el însuşi,
"(...)aşezând aproape treizeci de paturi, avea grijă şi de cei bolnavi".117
Ca exemplu de urmat al misiunii social-creştine, a fost şi Sfântul Vasile cel Mare
(329-379), care e ştiut ca tatăl şi iniţiatorul tuturor aşezămintelor sociale cunoscute astăzi,
cu genericul nume de "asistenţă socială".
Sfântul Vasile a ridicat cu banii săi cunoscuta "Vasiliadă" (370), care e unul dintre
cele mai mari exemple de filantropie creştină din antichitate; "(...)o adevărată cetate a
dragostei creştine, unde era aliniată toată suferinţa şi nevoia omenească".118
Sfântul Grigorie de Nazianz, în cuvântare funebră rostit în cinstea Marelui Vasile,
afirmând, între altele, despre această activitate socială a Sfântului Vasile cel Mare, zice:
"(...)Ieşi puţin în afara oraşului şi vezi oraşul cel nou, această vistierie a smereniei,
această investiţie comună a bogaţilor, unde, cu îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare se
depun bogăţiile prisositoare, iar acum şi cele necesare pentru viaţă şi astfel se scutură
molia, nu se mai aduce bucurie tâlharilor, jefuitorilor, şi se risipeşte invidia si stricăciunea
timpului în ea (Vasiliada), boala e înfruntată cu filosofică dispoziţie, necazul ajunge
bucurie şi împreună pătimirea cu aproapele e practicată".119
De atlfel, Sfântul Vasile a ajutat şi la întemeierea altor spitale şi case pentru săraci
116
PS Dr. Damaschin Coravu, op. cit., p. 202;
117
F. Funtas, op. cit., p. 192;
118
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2004, p. 72;
119
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos,
Huşi, 1931, p. 119;
46
în jurul Cezareei, şi, cu seamă, unul dintre ele a fost spitalul de leproşi, despre care se află
menţiuni istorice că a fost primul din lume de acest gen.
La fel a procedat şi Sfântul Ioan Gură de Aur care a întemeiat "(...)case de
ospitalitate şi ale iubirii în Iisus Hristos".120
Părinţii Sfinţi ai Bisericii, rămânând credincioşi învăţăturii Scripturii, au fost în
frunte şi în lupta pentru dreptate şi egalitate socială, promovând un duh de lucrare socială,
luptând cu toată forţa împotriva tendinţelor individuale, ce corupeau esenţa activităţii
comunităţii creştine. "(...)Ei se opuneau cu mare curaj, oricăror forme de nedreptate, luând
partea săracilor, pe care îi numeau "victime" ale bogaţilor, şi tuturor celor neputincioşi,
formulând principii sociale înalte, deosebit de radicale, ce au inspirat minţi luminate
numeroase din orânduirile ulterioare antichităţii".121
Sfântul Vasile a fost unul dintre cei ce a luptat cu pasiune mare şi nu a considerat că
este bine să tacă, nici să se ascundă, nici să mintă şi să arate indiferenţă faţă de problemele
sociale ale vremii sale.
"(...)Dar cea mai importantă parte a vieţii sociale pe care a arătat-o cu amărăciune
şi despre care a vorbit şi a scris cu timp şi fără timp, denunţând-o ca pe o calamitate
nedemnă de comunitatea creştină, a fost împărţirea acestei societăţi în săraci şi bogaţi,
inegalitatea celor destinaţi să fie fraţi şi egali, bucurându-se împreună de bunurile
pământeşti".122
De altfel, Sfântul Ioan Hrisostom, după mărturia biografului său Paladie, "(...)ridică
spitale unde pune slujitori doi evlavioşi bătrâni, doctori, bucătari şi îngrijitori necăsătoriţi
ce erau apreciaţi pentru cinstea lor, ca să se poată îngriji numai de cei străini aflaţi în
oraş sau pe cei ce atunci când ajungeau bolnavi, nu avea cine să se îngrijească de ei, şi
acestea le făceau spre binele în sine şi pentru mărirea lui Dumnezeu"123, fiind toţi convinşi
că viaţa şi faptele omului primesc valoare doar când sunt oferite lui Dumnezeu, către care
trebuie să tindă tot omul. Paladie spune, că activitatea socială a Sfântului Ioan Hrisostom,
cuprindea domenii multe şi diferite, aşa cum au fost: "(...)tutelarea văduvelor,
însănătoşirea bolnavilor, educarea fecioarelor, ajutorarea celor în nevoie, mângâierea
120
121
Antonio Maria Baggio, Doctrina socială creştină: identitate şi metodă, în Gândirea socială a Bisericii,
coordonat de Ioan Ică jr. şi Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 286;
122
123
Antonio Maria Baggio, op. cit., p. 287;
47
celor zdrobiţi, recuperarea celor pierduţi şi vizitarea celor din închisori".
Teodoret Episcopul Cirului, scriind despre dragostea bogată a Sfântului Ioan
Hrisostom, zice: "(...)Unul îl trage şi îl sileşte să îi vină spre ajutor, altul ce se judecă îl
chema ca avocat pledant; altul căruia îi e foame îl roagă să îi dea hrană. Un altul,
rugându-l, îi ia şi hainele cu care e îmbrăcat. Iar altul, care e în doliu, are nevoie de
cuvintele mângâietoare ale lui. Un altul îl roagă, cu voce tare, să fie eliberat din
închisoare. Altcineva îl trage pentru a vizita pe cei străini, bolnavi ori exilaţi. Văduva
strigă tare: "miluieşte-mă", iară alta plânge pentru orfanii ei".124
Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că "(...)Biserica din Antiohia întreţinea 3000 de
fecioare, văduve şi mulţi bolnavi şi din cei ce erau în închisoare, şi alţi 5000 din aceste
categorii la Constantinopol. Împreună cu cei de mai sus, întreţinea şi acorda în fiecare zi
hrană şi îmbrăcăminte celor adăpostiţi în casele pentru străini, celor leproşi, celor aflaţi în
călătorie şi celor ce ajutau la slujire".125
Milostenia, numită şi "(...)împărăteasă a virtuţilor", pe care o predică cu stăruinţă
încât a fost supranumit de cei de după el "(...)cel milostiv", aduce iertarea de păcate şi ne
duce spre Împărăţia Cerurilor, aşa cum zice acelaşi Părinte, "(...)chiar dacă ai multe
păcate, nu te teme, dacă ai milostenia în ajutor"126, pentru că e "(...)vrednică de a şterge şi
alte păcate şi judecata să o îndepărteze. (...)Aşadar aceasta duce pe oameni în cerurile
cerurilor".127
Sfântul Ioan Hrisostom, care a mai fost numit şi "(...)ambasadorul săracilor",
poseda o credinţă arzătoare în forţa creatoare a dragostei creştine, devenind chiar el un
model viu de urmat, a căutat în tot timpul vieţii sale să elimine nedreptatea socială, pentru a
nu mai fi bogaţi şi săraci, nici robi, nici liberi (Gal. 3, 28); de aceea zicea: "(...)Dumnezeu a
dat fiecărui om mâinile şi picioarele ca să nu aibe nevoie de slugi, pentru că dacă ar fi
avut nevoie de ele, după Adam ar fi trebuit să fie creat sluga".128
Prin toate acestea, " Sfântul Ioan Hrisostom a lucrat pentru întemeierea Împărăţiei
124
125
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura
126
Ibidem;
127
Antonio Maria Baggio, op. cit., p. 289;
128
Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Umanismul la Sfântul Ioan Gură de Aur, teză de doctorat, Tesalonic,
1971, p. 103;
48
lui Dumnezeu pe pământ, fapt ce e mărturisit viaţa sa de întreagă ".129
3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV

Apostolatul social al Sfintei Biserici e continuat şi după "secolul de aur" al ei, unde
au trăit cei mai cunoscuţi dintre Părinţi. Vom da enumera câteva exemple.
Episcopul Paladie de Elenopol († 430), referindu-se la anahoreţii din muntele
Nitriei, zice: "(...)Pe acest munte se află şapte brutării ce servesc pe cei şase sute de
bărbaţi ce sunt acolo şi în împrejurimile pustiei...", apoi continuând, spune: "Aparţine
Bisericii şi o casă spre primirea de străini, unde rămâneau cei nou veniţi, chiar dacă voiau
să rămână doi sau trei ani ori până când singuri, de bunăvoie, voiau a pleca... În acest
munte se mai aflau şi bucătari şi doctori ".130
Acelaşi scriitor bisericesc mai zice că "(...)în acest oraş am aflat şi un monah
isihast... ce era atât de iubitor de oameni şi darnic încât şi nopţile cutreiera şi miluia pe cei
ce îl rugau... Acesta nu uita nici spitalul, nici închisoarea, nici pe cel bogat, nici săracul, ci
pe toţi îi miluia; pe cei neomenoşi îi miluia cu vorba; iar celor ce aveau nevoi trupeşti le
da chiar şi haine".131
Cuviosul Isidor Pelusiotul († 435),cu referire la indiferenţa unora, faţă de modul
hrănirii nevoiaşilor, zice: "Nu trebuie să fie dată hrană nevoiaşilor fără de a fi gustat-o;
(...) dacă ar consuma ceva peste limita admisă, vinovatul devine un pângăritor"132,
deoarece "dacă tu crezi că ai ajuns bogat, nu trebuie să dispreţuieşti pe nevoiaşii care se
află uşor de cucerit".133
Cuvios Samson, cel numit Ospitalierul, de pe la mijlocul secolului al patrulea, ce e
caracterizat printr-o mare dragoste de oameni, "(...)dădea bunurile nu cu zgârcenie, nici cu
picătura, nici cu întristare, ci împărţind din belşug cu amândouă mâinile (...) şi aceasta o
făcea nu doar odată, nici de două ori, ci în viaţa sa toată, căci milostenia i-a ajuns tovarăş
nedespărţit până către sfârşitul vieţii".134 Astfel, "(...)Pentru Samson, primirea de străini,
129
Ibidem;
130
Pr. Dr. Gheorghe I. Soare, op. cit., p. 65;
131
Ibidem, p. 68;
132
Pr. Dr. Adrian Niculcea, Biserică şi societate, Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2004, p. 98;
133
Ibidem;
134
Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia
contemporană..., p. 583;
49
iubirea de oameni şi mai cu seamă compătimirea săracilor, a devinit o necesitate, aşa cum
e pentru soare a lumina şi pentru foc să ardă".135
În Alexandria din secolul al VII-lea, un model strălucit de apostolat social, l-a oferit
Sfântul Ioan cel Milostiv († 617), "ce se îngrijea şi sprijinea pe cei care erau refugiaţi, îi
ajuta pe suferinzi, din pricina ororilor războiului, răscumpăra pe cei din robie, iar pe
săraci şi cerşetori îi declara domnii săi".136
Aşadar, caracteristică e şi solicitudinea sa, în timpul foametei mari din Alexandria,
către femeile înfometate şi sărace, ce născuseră de curând, şi "(...)când a auzit de ele
Dumnezeu a zidit şapte spitale de lehuze în diferite zone ale oraşului, în fiecare a aşezat
patruzeci de paturi, unde aveau dreptul femeile lehuze a se odihni pentru şapte zile, iar
apoi, dându-le o sumă de bani, se duceau acasă".137
Sfântul Grigorie Palama († 1359), "luminătorul Ortodoxiei", ne zice: "(...)Noi să
arătăm cu fapta iubirea faţă de fraţii în Iisus Hristos, milostivindu-ne spre cei îndureraţi,
întorcând pe cei rătăciţi la credinţă, ajutând la însănătoşirea grabnică a suferinzilor (...),
vizitând pe cei care se află la închisoare, dar şi răbdând pe cei ce ne-au supărat şi
iertându-i pe ei, şi cu simplitate, prin orice faptă şi cuvânt şi în orice mod pe care îl
adresăm să arătăm iubirea din noi, pentru a reuşi să câştigăm iubirea lui Dumnezeu şi să
fim binecuvântaţi de El şi să moştenim Împărăţia Veşnică şi Cerească, ceea ce a fost
promisă şi pregătită nouă de la începutul lumii".138
De altfel, şi Marele Fotie ne cere să împodobim credinţa noastră cu diferite virtuţi:
"(...)Astfel şi noi te îndrumăm şi te sfătuim, să împodobeşti credinţa cu virtuţi, şi prin
credinţă virtuţile mai luminos să le desăvârşeşti".139
Capitolul 4
Apostolatul social în Biserica şi în viaţa creştină
135
Ibidem;
136
Orest Bucevschi, op. cit., p. 140;
137
Ibidem;
138
139
50
Pentru religia creştină al cărei principiu esenţial este dragostea, practicarea
filantropiei este o urmare şi o îndatorire firească. Dumnezeu este "iubitor de oameni"140, iar
omul este chemat să imite "filantropia"141 lui Dumnezeu. Iisus a fost modelul acestei
filantropii, pogorât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii faţă de om.
Împreună cu dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, dragostea oamenilor între ei duce la
realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care este dragoste.
Sfinţii Părinţi fac din doctrina sinergiei un punct central al soteriologiei creştine. În
perspectiva teologiei ortodoxe şi a celei catolice, poate mai puţin a celei protestante,
credinciosul este angajat prin dragostea faţă de oameni la determinarea destinului său
veşnic. Este o perspectivă dinamică, de angajare şi de răspundere, de libertate şi demnitate.
Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună lucrător cu Dumnezeu. Prin dragostea
Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creaţiei. Omul îşi sprijină, pe
dragostea lui Dumnezeu, setea sa de sens şi scapă de sentimentul de părăsire şi singurătate.
Dar aceleaşi experienţe le trăieşte el şi în întâlnirea iubirii celorlalţi oameni. Filantropia,
cum observă D. Constantelos, nu-şi epuizează conţinutul prin fapta de milostenie ca atare,
prin gestul material. Ea este ceva mai mult şi mai esenţial: este dragostea. Ea răspunde setei
de dragoste reciproce a oamenilor. Nimeni nu primeşte bucuros un ajutor care izvorăşte din
dispreţ, sau chiar din indiferenţă. În concepţia creştină, "fără agape, filantropia sau
apostolatul social nu înseamnă mare lucru, de aceea numai cel care iubeşte când face
fapte filantropice, nu micşorează demnitatea celui care primeşte".142
O filantropie, care ar urmări doar un ajutor fără dragoste, n-ar fi în spiritul
Evangheliei lui Hristos. Dragostea de oameni, după modelul lui Hristos, este unificatoare,
nu discriminatoare. Nu milostenia propriu- zisă e, deci, importantă în principiu, ci faptul că
cel care o face se aşează pe aceeaşi treaptă cu cel, care o primeşte. De aceea, el nici nu
aşteaptă răsplată pentru ea; dragostea se răsplăteşte pe ea însăşi, trăieşte prin ea însăşi.
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva caracteristicii principale ale
apostolatului social sau ale filantropiei în istoria Bisericii. Această temă a constituit
preocuparea principală a unui cercetător ortodox, Dimitrios I. Constantelos, care, în
140
Filaret Costea, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în Revista Teologică I (1991), nr. 4, p. 78;
141
Ibidem;
142
Ibidem, p. 79;
51
lucrarea sa "Byzantine Philanthiopy and Social Welfaie", a ilustrat tema prin numeroase
exemple din întreaga perioadă bizantină. "Şi în alte studii, autorul a tratat această temă, fie
în alte perioade, fie alte aspecte ale temei, fie în aceeaşi perioadă".143
În afară de aceasta, şi R. P. Riguet a studiat problema în Orient, indicând însă şi o
bibliografie pentru partea occidentală.
De la apostolatul social ca atribut al lui Dumnezeu, la apostolatul social ca relaţie
între oameni. "Dragostea de oameni" a fost atribuită la început numai lui Dumnezeu. În
primele trei secole, observă D. Constantelos, "termenul curent pentru descrierea relaţiilor
dintre oameni era agape".144 Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen,
Sfântul Atanasie înţeleg prin "philanthropia", dragostea lui Dumnezeu către oameni. Din
filantropie, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat asupra Sa păcatele oamenilor şi a pătimit.
Şi tot din dragoste de oameni, întreaga creaţie este pusă în slujbaş omului, cum spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul. Philanthropos este prin definiţie şi un atribut al lui Iisus
Hristos. Bizantinii însă, când vorbesc despre "iubitorul de oameni" (philanthropos), ei
înţeleg atât pe "(...)Dumnezeu-Fiul întrupat cât şi pe Dumnezeu-Tatăl, care din dragoste de
om L-a trimis pe Fiul în lume".145
Începând cu secolul al III-lea, se face tot mai evidentă tendinţa de a raporta acest
termen şi la oameni. D. Constantelos deşi nu cercetează cauzele evoluţiei de la primul
înţeles la lărgirea lui, afirmă că philanthropos tinde să înlocuiască pe agape, iar mai târziu
să desemneze acţiunile de caritate. Este adevărat că acum termenul şi-a restrâns sensul
iniţial, denumind mai ales acţiunile de caritate. Numai din acest punct de vedere, el s-a
substituit lui agape, dar înlocuind pe agape, i-a preluat de fapt conţinutul. În general
vorbind, nici nu l-a înlocuit cu exclusivitate.
Ceea ce e important aici este îndeosebi trecerea "filantropiei" de la calitatea ei de
atribut al lui Dumnezeu, la aceea de relaţie între oameni. Dar nu se poate proceda la
delimitări absolute, căci în fapt termenul e întrebuinţat chiar în Sfânta Scriptură cu ambele
sensuri. Astfel, referitor la oameni îl găsim în Faptele Apostolilor 27, 3 şi 28, 2, iar referitor
la Dumnezeu în Epistola către Tit 3, 4.
Faptul că Sfinţii Părinţi l-au utilizat mai întâi cu privire la Dumnezeu e firesc.
143
Pr. Ilie V. Iacobescu, Filantropia creştină în trecut şi azi, în Studii Teologice XLII (1990), nr. 4, p. 105;
144
Ibidem;
145
Filaret Costea, op. cit., p. 80;
52
Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru oameni, jertfa Sa ispăşitoare pentru iertarea
păcatelor lor şi învierea Sa, sunt fapte ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. În ele s-a
manifestat concret filantropia divină. În viziunea creştină, Dumnezeu este philanthropos, în
primul rând, pentru că a creat pe om din dragoste, şi, pentru că, a trimis pe Fiul Său în lume
s-o recreeze, iar Fiul este philanthropos, pentru că din dragostea Sa faţă de om a primit
întruparea şi jertfe Sa răscumpărătoare. Numai în al doilea rând, s-a revelat mesajul şi
porunca iubirii de oameni: "Iubiţi-vă unii pe alţii".
Pe măsură ce s-a închegat o teologie a Bisericii ca trup al lui Hristos, pe măsură ce
au intrat în conştiinţe învăţăturile despre înfierea tuturor în mod egal, despre apartenenţa
tuturor la acelaşi trup tainic Biserica, despre datoria tuturor de a merge împreună spre
aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu, apostolatul social a devenit semnul de recunoaştere
reciprocă şi de solidaritate. Desigur, pe măsură ce învăţătura despre Hristos, ca Dumnezeu
adevărat şi om adevărat, s-a precizat, apostolatul social a căpătat o nouă valoare: dragostea
lui Hristos-Omul. În această perspectivă philotheos a devenit egal cu philanthropos. De aici
s-a făcut un pas mai departe. Iisus a îndumnezeit firea umană care era unită în Sine
neîmpărţit şi nedespărţit, de aceea a putut spune că "Ceea ce faceţi unuia dintre aceştia,
Mie îmi faceţi" (Matei 25, 40). Filantropia era deci filotia, chiar aplicată numai oamenilor.
"(...)În afară de aceasta, tot pe linia interpretării teologice, Iisus Hristos era
filantropos şi ca om, nu numai ca Dumnezeu. (...)Aşadar, e foarte probabil că trecerea de
la agape la philanthropia, se datoreşte nu numai clarificării ideilor teologice despre
persoana Mântuitorului, ci şi clarificării doctrinei despre om în perspectiva noii teologii
creştine. (...) În acest sens, philanthropia nu a înlocuit pe agape, diminuând-o, ci
dimpotrivă, s-a impus ca o expresie concretă şi lărgită a lui agape".146
Agape se defineşte şi ca dragoste de oameni şi ca dragoste de Dumnezeu în acelaşi
timp. Ea devine o dragoste actuală, faţă de stările din lume. Apostolatul social reprezintă,
prin urmare, înainte de orice, fundamentul şi expresia unei antropologii creştine, în lumina
căreia omul de aici constituie o valoare importantă, iar istoria o realitate care trebuie privită
ca atare. Condiţia istorică a omului devine o preocupare creştină. Creştinul are de
îndeplinit o misiune faţă de semenul său, faţă de condiţiile în care trăieşte acesta. Îndeosebi,
el este preocupat de instaurarea condiţiilor în care toţi oamenii să fie fraţi egali.
146
53
Dumnezeu a fost cel dinţii philanthropos. Iisus a fost prin excelenţă philanthropos şi
a lăsat acest mesaj ucenicilor Săi din toate timpurile. "El s-a referit întotdeauna la fapte
concrete de dragoste umană (Luca 4, 18). În acest sens se înţelege şi acel synergos Theou
al Stfîntului Apostol Pavel (I Cor. 3, 9).
De la antropocentrism la hristocentrism, la vechii greci, apostolatul social era
exclusiv antropocentric şi era limitat la prieteni, la concetăţeni, la rude sau la străini mai
apropiaţi. "În creştinism, el devine teocentric şi, prin Iisus, hristocentric",147 deoarece în
fiecare om iubim pe Hristos, îl iubim ca pe Hristos şi pentru Hristos. Iubind pe aproapele,
iubim trupul lui Hristos-Biserica, într-un fel, deci, ne iubim pe noi înşine. Nici nu se poate
să nu-l iubim pe aproapele, căci ar însemna să fim împotriva noastră înşine. Apostolatul
social devine astfel o condiţie a existenţei noastre în Biserică. E semnul recunoaşterii că
aparţinem toţi, în mod egal, lui Hristos. E condiţia sine qua non a propriei noastre situări în
raport cu Hristos: "Prin aceasta, toţi oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei, de
veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35).
"(...) Apostolatul social, astfel fundamentat teologic, se manifestă ca solidaritate a
membrelor între ele, în ascultare de unicul Iisus Hristos-Cap".148 În această legătură
existenţială e cuprinsă insă întreaga omenire, căci Iisus a venit şi a murit pentru toţi. De
aceea apostolatul social în creştinism marchează încă o trecere, şi anume aceea de la
particular la universal.
De la particular la universal. Trebuie observat că noţiunea de philanthropos
"(...)este mai largă decât filocreştin, de pildă. Aceasta e marea noutate pe care a adus-o
Iisus Hristos, subliniind-o faţă de religia iudaică şi faţă de filozofia lumii vechi: Aţi auzit
că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei care vă
iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai
pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii acelaşi lucru?" (Matei V, 43-44,
46-47).
În secolul al IV-lea, Împăratul Iulian (361-363) se plângea că creştinii îşi întindeau
filantropia lor nu numai spre cei de o credinţă cu ei, ci până şi la cei ce credeau în zeii
147
148
54
Olimpului. Într-o scrisoare către Arsacios, marele-preot din Galatia, el scria: "(...)E cu totul
neplăcut că aceşti galileeni necredincioşi nu ajută numai pe ai lor, ci şi pe ai noştri".149
Porunca iubirii de oameni a fost mai întâi înţeleasă ca o datorie personală,
individuală. Dar ea a dus, încă din vremea Apostolilor, la o asemenea creştere a
sentimentului solidarităţii şi a răspunderii reciproce, încât ea a fost preluată îndată şi de
Biserică, în prima ei formă de organizare, adică de comunităţile descrise în Faptele
Apostolilor. Aşa s-a ajuns de la caritatea individuală la instituţionalizarea filantropiei.
"(...)La început s-au practicat colectele duminicale, apoi Biserica s-a îngrijit să
aibă un fond permanent pentru acţiuni filantropice. Pe planul acţiunii caritative, Biserica
trebuia să fie ca o mamă pentru orfani, mângâiere pentru văduve, invalizilor să le dea
ajutoare, străinilor adăpost, flămânzilor de mâncare, celor însetaţi să le dea de băut, să-l
îmbrace pe cel gol, să-i viziteze pe cei bolnavi şi pe cei prigoniţi".150
D. Constantelos arată că Biserica a avut chiar o instituţie numită diaconia. Membrii
ei erau însărcinaţi cu distribuirea milosteniei şi cu alte îndatoriri religioase, legate de
ajutorarea credincioşilor. Membrii acestei instituţii erau clerici şi mireni, cheltuielile ei
fiind suportate de dioceze şi mânăstiri. O astfel de diaconie era organizată pe lângă
Bisericile Sfânta Fecioară şi Sfântul Mihail din cartierul Eugeniou din Constantinopol.
Sfântul Andrei († 740), care mai târziu a devenit episcop al Cretei, a fost conducător al
acestor diaconii. V. Laurent, pe baza studierii ştampilelor diferitelor diaconii, conclude că
"(...)ele au durat în Biserica Bizanţului mai mult de şapte secole".151
Dar, gloria epocii bizantine o fac instituţiile de caritate organizate de Biserică
pentru bolnavi, pentru săraci, pentru bătrâni etc., care erau aşezate în jurul bisericilor şi
aveau ca îndrumător un preot. Multe din ele funcţionau în mânăstiri. Trebuie notat, că în
marea lor majoritate, toate instituţiile bisericeşti de asistenţă socială se susţineau din
contribuţia publică. Din lista lor, care e impresionant de lungă, vom însemna doar
categoriile de instituţii şi câteva aprecieri despre ele.
Spitalele, despre care, un istoric modern al medicinii, spune: "(...)Erau din toate
punctele de vedere desăvârşite şi aproape asemănătoare cu instituţiile similare din zilele
noastre... Acelea au fost cele dintâi spitale europene complet dotate. Spitalele bizantine
149
Ibidem;
150
Pr. Ilie V. Iacobescu, op. cit., p. 106;
151
Ibidem;
55
tratau toate felurile de boli, inclusiv lepra. Găsim multe apeluri către credincioşi,
îndeosebi pentru strângerea de fonduri pentru leiproşi".152
Xenones, hospices, casele pentru străini, pentru pelerini, pentru călători.
Cercetătorii precizează însă că deosebirea între nosokomeion (spital) şi xenones nu era prea
mare, căci în xenones erau tot bolnavi. "Probabil era şi casă de adăpost, dar mai ales
pentru săraci şi bolnavi".153
Gerocomeia sau geiontocomium erau casele pentru primirea bătrânilor, azile, şi
urmele lor se găsesc la Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Heracleea, Niceea, Efes,
Nioomidia, Corint etc.
Orphanages sau orphanotrophium erau case pentru adăpostirea orfanilor. Funcţia de
conducător al unei astfel de case, era foarte importantă şi adesea, cel care trecea pe aici,
devenea episcop. Aşa s-a întâmplat cu Euphimios care ajunge chiar patriarh, iar un episcop
de Niceea, obligat să demisioneze, devine conducătorul unui orphanotrophium.
Ptochia erau casele pentru săraci, infirmi şi cerşetori. Canonul 8 al Sinodului din
Calcedon, arată că ptochotropos a fost un aşezământ bisericesc. "Canonul pune pe
conducătorul unei case pentru săraci sub jurisdicţia episcopului".154
Alte instituţii: brephotrophium, "(...)pentru copii găsiţi, argirocomium, pentru
incurabili, xenotapheia, cimitire pentru săraci, typhlocomion, case pentru orbi,
parthenones, case pentru fete fără rost, cherotropheion, case pentru văduve sărace".155
D. Constantelos, în unul din studiile sale, insistă asupra faptului că apostolatul
social sau filantropia instituţionalizată nu mai este dragoste, ci, un fel de umanism legalizat,
o expresie rece a unei obligaţii impuse din afară. El se referă, desigur, mai ales la instituţiile
laice, dar nu precizează cum trebuie interpretate instituţiile organizate de Biserică. El spune
că, filantropia greco-ortodoxă a fost o relaţie personală dintre credincios şi fiecare om.
Filantropia, ca poruncă a lui Dumnezeu, este personală şi este legată de mântuire, de
iertarea păcatelor şi de trăirea sentimentului de responsabilitate comună, frăţească, în faţa
lui Dumnezeu, pentru realizarea egalităţii pe pământ.
Punctul de plecare în dezvoltarea conceptului de filantropie, a fost omul, nu o
152
153
Ibidem;
154
Ibidem;
155
56
relaţie abstractă. D. Constantelos notează că, din pricina aceasta, filantropia organizată de
Biserică a fost locală, la nivelul comunităţilor, ceea ce corespunde adevărului. Corespunde
practicii creştine şi afirmaţia că filantropia sau apostolatul social a fost înţeleas, ca relaţie
de la om la om, cum reiese din cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dar toţi cei care s-au ocupat de acest aspect, au observat că filantropia, lăsată la
dispoziţia credinciosului şi limitată la relaţia personală, riscă să fie lipsită de continuitate,
să nu aleagă bine pe cel asupra căruia se exercită şi, mai ales, să nu curme inegalitatea. În
această privinţă, instituţiile organizate de Biserică, au fost mai eficiente.
"Au riscat ele oare să se transforme în instituţii reci şi anonime? A dăunat celor
care făceau daruri faptul că nu le făceau direct unei persoane? A fost, fireşte, mai greu să
antrenezi o filantropie adresată anonim unei instituţii, decât una adresată unei persoane
anume. Dar situaţia e mai mult psihologică, deoarece nici o filantropie anonimă nu
împiedică una directă".156
Latura psihologică a problemei nu poate fi ocolită. R. P. Riquet observă că a existat
riscul ca, prin înfiinţarea instituţiilor ospitaliere, creştinii să se fi simţit dezangajaţi personal
de îndatorirea filantropiei, lăsând totul pe seama celor însărcinaţi oficial, substituind astfel
actul de milostenie direct cu donaţia anonimă. Lucrul acesta a fost prevenit de Sfântul Ioan
Gură de Aur şi mulţi alţii. Dar nici unul din aceste riscuri, nu justifică rămânerea exclusivă
la filantropia personală. Ele au trebuit, bineînţeles, să fie evitate, dar din pricina lor
filantropia n-a fost limitată la o exercitare privată, pe care Biserica doar s-o fi sfătuit, fără
să purceadă ea însăşi la dezvoltarea ei. Biserica a socotit că e bine, să se organizeze şi
instituţiile filantropice, căci niciun principiu nu poate justifica absenţa Bisericii de la aceste
îndatoriri şi ca instituţie, nu numai ca indivizi luaţi în parte. "(...)Porunca evanghelică se
adresează într-adevăr indivizilor, dar ea nu intră în amănunte, şi în orice caz nu împiedică
asocierea indivizilor pentru scopuri filantropice".157
4.1. Slujirea creştină după învăţătura ortodoxă

În strânsă legătură cu "(...)sfinţenia se află slujirea, noţiune ce are mai multe
156
Ibidem;
157
Ibidem;
57
sensuri"158. Slujirea, după învăţătura Bisericii, înseamnă lucrare pentru altul şi pentru alţii,
o "angajare"159 voluntară pentru altul şi pentru alţii. Ea este, astfel un aspect al sfinţeniei în
viaţa creştină, fiind cerută de însuşi aspectul comunitar al fiinţei şi vieţii umane, care
constituie un dat ontologic. După învăţătura ortodoxă, omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Acest chip al lui Dumnezeu există în toţi oamenii şi, de aceea,
constituie elementul lor comun. Deşi sunt persoane diferite, au în comun ca dar de la
Dumnezeu, viaţa şi ca dat ontologic, chipul. Prin protopărinţii noştri, Adam şi Eva, toţi
oamenii sunt chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l facă vizibil prin asemănarea cu Creatorul.
Crearea după chipul Lui, o explică relaţia specială a omului cu Dumnezeu, care trebuie
întreţinută prin slujirea semenului, deoarece nimeni nu există de unul singur sau numai
pentru sine însuşi. Omul însuşi a fost creat bărbat şi femeie (Facere 1, 27, 2, 18) şi există în
lume ca pluralitate de inşi ce se simt legaţi între ei prin unitatea firii umane (Fapte 17, 26),
deţinută şi afirmată de fiecare în mod propriu. Prin căderea în păcatul strămoşesc, au fost
afectaţi de consecinţele acestuia toţi oamenii în virtutea principiului unităţii neamului
omenesc. Dar, solidari în cădere, pe temeiul unităţii lor ontologice, oamenii sunt solidari şi
în restaurarea, înnoirea şi îndumnezeirea chipului lui Dumnezeu din fiecare. Omul, prin
firea lui, este o fiinţă deschisă pentru slujire. Fiecare dintre noi simte că există pentru altul
şi împreună cu altul. Şi simte că există pentru altul, pentru că şi altul simte că există pentru
el. "(...)Eu exist pentru alţii şi prin alţii... Altul este finalitatea şi cauza mea, mai bine zis
ceilalţi, căci nimerii nu există printr-un om şi pentru un om. Pentru creştini, desigur,
ceilalţi oameni nu sunt cauza şi finalitatea ultimă, ci numai o finalitate şi o cauză
intermediară, mai precis cauza instrumentală şi finalitatea intermediară principală. Cauza
şi finalitatea ultimă pentru creştini este Dumnezeu"160.
Astfel, este întreţinută relaţia vie şi conştientă cu semenii noştri şi prin ei, cu
Dumnezeu, care se dezvoltă mereu prin puterea Sfântului Duh. Această relaţie se întreţine,
aşadar, şi prin slujire, care izvorăşte din dragostea aproapelui; ea îi este omului absolut
necesară pentru a realiza deplin chipul dumnezeiesc din el prin asemănarea cu Dumnezeu,
deci la mântuirea, îndumnezeirea sau desăvârşirea lui în Hristos, izvorul puterii sale în
acţiunea de slujire.
158
159
Ibidem;
160
58
4.2. Apostolatul social ca expresie a slujiri în viaţa creştină
Acest termen exprimă slujirea practică a Sfintei Bisericii în actualitatea socială,
bazată pe divinul ei mandat (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16). Prin apostolat social se
exprimă preocuparea Sfintei Bisericii pentru viaţa socială a membrilor ei, slujirea
aspiraţiilor de ridicare generală a societăţii umane în cadrul căreia ea îşi împlineşte
lucrarea. Cu toate că, misiunea de esenţă a Sfintei Bisericii e mântuirea, ea s-a ocupat
permanent şi de problemele vieţii pământeşti ale credincioşilor ei, doarece creştinul
înaintează către mântuire şi se ridică în desăvârşire prin faptele sale concrete către oameni.
Aşadar, "(...) apostolatul social e o actualizare pe planul pastoraţiei şi al vieţii spirituale a
mesajului evanghelic"161.
"(...)În ultima vreme, Sfânta Biserică a fost nevoită să îşi redescopere şi să îşi
actualizeze lucrarea socială a ei, fiind provocată într-un fel de însăşi dinamica lumii din
exteriorul ei"162. "(...)Spiritualitatea individuală a fost trecută; în ziua de azi, mai mult ca
oricând, e timpul unei spiritualităţi a slujirii"163.
Apotolatul social în contextul societăţii contemporane, nu cere renunţarea la tradiţia
Sfintei Bisericii, ci se înscrie pe traseul acesteia, cunoscând noi etape de afirmare. Pe plan
intern, obiectivele principale ale apotolatului social sunt: sprijinirea acţiunilor obşteşti spre
prosperitatea crescândă a poporului întreg, pentru adâncirea unităţii spiritual-morale şi
social-naţionale a poporului în acţiunea lui de afirmare în toate domeniile (economic,
cultural, social, spiritual); "(...)pe plan extern aceste obiective sunt: pacea şi securitatea
printr-o largă înţelegere între oameni şi popoare, în spiritul demnităţii umane şi naţionale
egale pentru toţi şi al responsabilităţii, aspiraţiile de dreptate socială ale tuturor
popoarelor, dar şi idealul de unitate al tuturor creştinilor" 164.
Ca idei fundamentale ale "apostolatului social"165, putem enumera: îndatoririle
Sfintei Bisericii faţă de societate, ce îşi au rădăcina în porunca Sfintei Evangheliei de a iubi
şi sluji omul de peste tot, pentru că toţi suntem fraţi; valorile impuse de experienţa timpului
161
Pr. Olivian Pop, op. cit., p. 82;
162
163
Ibidem;
164
Pr. Nicolae Stoleru, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, (partea I), în Ortodoxia XLII (1990), nr.
2, p. 42;
165
Ibidem;
59
trebuie luate în considerare în activitatea de slujire a lumii ; "apostolatul social" e expresia
slujiri a lui Dumnezeu şi a oamenilor deopotrivă, a Sfintei Bisericii şi poporului ce aceasta
îi aparţine prin ai săi credincioşi.
Apostolatul social e o slujire a semenilor, însă şi a lui Dumnezeu, în acelaşi timp.
Ca esenţă a apostolatului social, slujirea este prezintată sub două principale forme, ce se
întrepătrund: individuală şi colectivă. "(...)Slujirea individuală are în jumătatea ei mai
întâi fapta caritativă a creştinului către de apropele său şi apoi aportul creator, personal
la creşterea bunurilor materiale şi spirituale, destinate comunităţii"166.
Dar, slujirea individuală are şi o arie şi o formă limitată. "De aici, datoria Sfintei
Bisericii de a organiza şi susţine slujirea şi în forme colective" 167.
Cele două slujiri, colectivă şi individuală, se desfăşoară în acelaşi timp pe două
planuri: local, la nivelul de relaţii eu-tu, la nivelul parohiei şi Bisericii locale, naţionale, şi
universale, la nivelul marilor regiuni, ori la nivelul mondial. "Prezenţa Sfintei Bisericii în
lume prin slujire, atât pe planul local, dar şi pe planul universal, e o necesitate a mesajului
primit de ea de la Iisus Hristos, Capul ei, prin Apostolii Sfinţi (Matei 28, 19-20; Marcu 16,
15-16) şi al lucrării ei în vederea mântuirea tuturor" 168. "(...)În săvârşirea apostolatului se
include normal relaţia deschisă între cel ce slujeşte şi cel căruia i se slujeşte, la baza
căreia se află bucuria şi comuniunea"169.
Slujirea creştină, în dublul ei aspect, colectiv şi individual, e în esenţă o "teologie a
semenului", cerută azi, mai cu seamă ca oricând, de edificarea încrederii între oameni şi
între popoare, în slujba vieţii şi în slujba lumii întregi. Adevărata slujire e mereu în slujba
noului în domeniile toate, a mutaţiilor, nu doar în relaţiile dintre oameni, ci în toată creaţia.
Însăşi Biserica are îndatorirea de a susţine lumea, în formarea ei permanentă, asigurând un
echilibru între partea spirituală şi cea socială al vieţii umane. "(...)Ortodoxia a pus mereu
un accent pe noţiunea de transformare, din care a desprins o viziune dinamică, optimistă
asupra lumii"170.
Însă, slujirea socială implică spiritualitatea, pentru că spiritualitatea creştin-
ortodoxă autentică implică şi ea participarea activă a credinciosului la viaţa lumii. Ele sunt
166
167
Ibidem;
168
169
Ibidem;
170
Ibidem;
60
forme fundamentale ale lucrării Bisericii şi vieţii creştine.
Se păstrează un echilibru perfect între contemplare şi activitate după învăţătura
ortodoxă, ceea ce duce ca spiritualitatea monastică din răsărit să posede, ca una din
caracteristicile esenţiale, filantropia ori slujirea aproapelui în dragoste. Astfel, nu există
slujire creştină adevărată, fără o spiritualitate creştină autentică.
"(...)Doar prin spiritualitate, doar prin trăirea deplină a noastră în Duhul lui Iisus
Hristos, în mod personal, conştient şi moral, dispare diferenţa dintre vorbirea frumoasă
despre dragoste, slujire, pace şi acţiunea deficitară mai mereu neconformă cu pacea,
sfinţenia şi înnoirea în Iisus Hristos prin lucrarea Sfântului Duhul în noi"171 .
Capitolul 5
Biserica slujitoare în teologia Ortodoxă
Biserica Ortodoxă n-a formulat o doctrină privind relaţia Bisericii cu lumea, în

cadrul unei hotărâri a vreunui Sinod ecumenic ori Conferinţe panortodoxe, care să aibă un
171
61
caracter normativ pentru lucrarea ei în societate. Aceasta nu înseamnă, că ea nu are o
atitudine faţă de lume întemeiată teologic, şi că nu are o practică în slujirea lumii. Lipsa
unei doctrine oficiale se explică, pe de o parte, prin faptul că nu este în spiritul Ortodoxiei
să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi slujire, care este anterioară şi izvor al
oricărei definiţii teologice. Pe de altă parte, împletindu-şi organic misiunea ei cu aspiraţiile
comunităţii în care trăieşte, Biserica Ortodoxă este prin definiţie o Biserică a slujirii, în
îndoitul ei aspect: slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Pentru că slujirea ţine de
aspectul comunitar, eclezial, al vieţii creştine. Comunitatea creştină se realizează ca
"ecclesia" nu numai prin mărturisire de credinţă şi prin cult, ci şi prin slujire faţă de lume.
Slujirea este, de fapt, expresia vieţii lăuntrice a creştinului şi a Bisericii, în relaţia lor cu
lumea. în acest sens, Ortodoxia n-are o doctrină formulată a slujirii, dar are experienţa
slujirii, care, dacă nevoia o cere, poate fi formulată.
în ultima vreme, acest lucru a devenit necesar. Teme ca "Biserica şi lumea" şi

"Biserica şi societatea" au fost abordate mai întâi la nivelul unor conferinţe şi întâlniri
teologice mai restrânsă. Apoi, Biserica Ortodoxă a participat la elaborarea unor documente
de acest fel, în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în cadrul altor organizaţii
creştine internaţionale.
Tema slujirii a preocupat şi pe teologii ortodocşi în cercetările lor personale, încât
există astăzi, în teologia ortodoxă, unele puncte de referinţă în fiecare Biserică Ortodoxă
locală. Privită în ansamblu, studierea acestei teme a urmărit două obiective :
a) Să ia atitudine împotriva unor păreri teologice din Bisericile apusene, potrivit
cărora Ortodoxia n-ar avea o "conştiinţă socială"172, fiind orientată exclusiv spre
contemplaţie şi asceză.
b) Să aprofundeze şi să Sublinieze bazele teologice esenţiale ale relaţiei Bisericii cu
lumea, care asigură slujirii perspectiva ei autentic creştină.
Teologii ortodocşi au trebuit să combată părerea, acreditată mai ales în teologia
apuseană, că Ortodoxia se caracterizează printr-un imobilism în materie de progres social,
pus pe seama fidelităţii excesive faţă de tradiţie, faţă de formele trecutului, faţă de viaţa
liturgică şi monastică, din primul mileniu. În acest sens, ei au arătat că, dimpotrivă, în
viziunea ortodoxă, existenţa umană, lumea, istoria, au un caracter dinamic, că acestea sunt
172
62
nişte realităţi deschise unui proces de continuă dezvoltare. Transfigurarea, specifică
Ortodoxiei, defineşte un proces de permanentă mişcare a întregii creaţii şi istorii, spre
forme din ce în ce mai desăvîrşite.
Desigur, pentru a sublinia perspectiva creştină a slujirii şi dinamismul ei, teologia
ortodoxă a trebuit să analizeze o serie de noţiuni fundamentale, biblice şi patristice.
Căutând să răspundă problemelor ridicate de angajarea Bisericii in slujirea lumii, aceasta a
fost pusă în situaţia să arate atât temeiurile evanghelice ale slujirii, cât şi direcţiile acesteia.
Ortodoxia a avut întotdeauna grija să păstreze slujirea pe o bază teologică şi într-o
perspectivă creştină, deoarece relaţia Bisericii cu lumea a avut şi are un profund caracter
dialectic. Numai în felul acesta, Ortodoxia a putut evita procesul de secularizare, de
desacralizare şi de criză, care se observă azi în creştinismul apusean.
În Biserica Ortodoxă, slujirea nu este determinată sociologic, în scopul de a scoate
Biserica dintr-o criză generată de confruntarea ei cu lumea, ci, mai degrabă, slujirea este
forma de pastoraţie care ţine Biserica deschisă umanităţii, într-un mod adecvat situaţiilor
prin care aceasta trece în evoluţia ei istorică.
Deşi, au fost studiate până acum diverse aspecte ale slujirii, cercetarea ortodoxă de
astăzi n-a ajuns să formuleze o "teologie a slujirii"173 propriu-zisă. În studiile publicate în
ultima vreme au fost subliniate o serie de elemente şi aspecte preţioase, ce pot fi totuşi
integrate într-o viziune unitară a slujirii. Din contribuţiile teologilor ortodocşi, se pot reţine
unele aspecte care, chiar dacă nu sunt cu totul specifice Ortodoxiei, tratarea lor va indica
puncte de vedere ortodoxe.
5.1. Caracterul social al Ortodoxiei

Prof. Savvas Agurides expune, într-un eseu, câteva din părţile de esenţă ale
atitudinii Ortodoxiei faţă de societate şi lume. Din punctul lui de vedere, Ortodoxia e nu
doar o Koinonia latreias, ce îşi concentrează toată activitatea în liturghie şi în viaţa
liturgică, ci ea îşi evidenţiază responsabilitatea pentru viaţa socială. Responsabilitatea
aceasta vine din profetismul Testamentului Vechi, aşa că ea are temeiuri revelate puternice.
Pasiunea profeţilor pentru punerea în practică a poruncilor divine se află la temelia
173
63
doctrinei creştine despre modificarea condiţiilor de viaţă.
Dintre ideile din Testamentul Nou, Prof. S. Agurides pune accent pe cel mai de
seamă: drumul spre Dumnezeu trece prin iubirea semenului. "(...)Orice relaţie cu
Dumnezeu, ce ar ignora relaţia cu semenul, ar duce către o pietate individualistă, centrată
pe un Dumnezeu ce nu ar fi Dumnezeul tradiţiei iudeo-creştine, ci o zidire
fantasmagorică"174.
Extinzând bazele descoperite ale caracterului social al Ortodoxiei, Prof. S. Agurides
învaţă că temele de esenţăale creştinismului ca întruparea, învierea, învăţătura despre
Sfânta Biserică şi despre eshatologie, exprimă dinamica modificării omului şi a lumii.
Bazându-se pe acestea, toată tradiţia Sfinţilor Părinţi din Răsărit pune accentul pe
"metamorphosis"175. "(...)Pentru Sfinţii Părinţi din Răsărit există o conexiune dialectică
între voinţa personală şi restul lumii, există o reciprocitate între om şi societate, şi tocmai
această reciprocitate cere responsabilitatea omului pentru el însuşi şi pentru semenii
săi"176.
O altă idee e aceea a Bisericii ca "familie a lui Dumnezeu"177. Şi astfel, Ortodoxia
exprimă în sensul cel mai adânc caracterul social al mesajului creştin. Biserica e o "mare
comunitate"178, o unitate a celor mulţi ce alcătuiesc un trup, o familie, o comunitate de viaţă
şi credinţă.
Prof. S. Agurides afrimă că însăşi învăţătura ortodoxă cu privire la eshatologie
exprimă, în mod paradoxal, caracterul social al Bisericii: "(...)Caracterul eshatologic al
Ortodoxiei e el însuşi o expresie a profetismului ortodox"179. "(...)Forţa profetică a
aşteptării eshatologice este şi o atitudine critică către starea prezentă a lucrurilor, ceea ce
imprimă Bisericii un "dinamism moral" de o valoare inestimabilă"180.
Cu privire la practica ajutorării sociale, se ştie că în timpul Părinţilor, a fost foarte
activă filantropia Bisericii, dar cu vremea această activitate s-a micşorat. "S. Agurides
consideră că aceasta se datorează particularităţilor timpului în care a trăit Ortodoxia în
174
Prof. Savvas Agurides, The social character of Ortodoxy apud Antonie Plămădeală, op. cit., p. 250;
175
176
Ibidem;
177
Ibidem, p. 251;
178
179
Prof. Teodor M. Popescu, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia IV (1952), nr. 3-4, p. 337;
180
Pr. Prof. Petru Rezuş, Rolul social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice I (1949),
nr. 7-8, p. 502;
64
fiecare ţară"181.
Dacă se ţine acont de fundamentarea teologică a relaţiei dintre Biserică şi lume,
discuţia dintre "orizontalişti" şi "(...)verticalişti îşi pierde caracterul de dispută, pentru că
ambele perspective sunt biblice"182 şi complementare. De altfel, Ortodoxia nu doreşte să se
înscrie în mod exclusiv în vreuna dintre ele. Însă unele tendinţe anahoretice răsăritene,
trebuie să fie interpretate favorabil deoarece, în fapt, ele au împiedicat secularizarea
gândirii teologice şi a trăirii bisericeşti din acea vreme.
"Dimensiunea socială a ecleziologiei ortodoxe este analizată de foarte mulţi teologi
ortodocşi români şi străini "183.. Arătând că sarcina teologiei ortodoxe de azi este de a
preciza slujirea socială a Bisericii şi de a pune baze unei "ecleziologii sociale"184, se recurge
la numeroase texte biblice şi patristice, pentru a arăta că doctrina socială a Bisericii ţine de
însăşi esenţa creştinismului. Dacă s-a acreditat ideea unei "societăţi responsabile"185, în
ajutorul ei nu poate veni decât o "Biserică responsabilă"186. Ca şi S. Agurides, Evdokimov
porneşte deci de la datele Revelaţiei, de la Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. El este de
acord că ne aflăm într-o "stare de urgenţă"187, care nu mai consideră lucrurile la
dimensiunea provincialismului bisericesc, ci la scară universală, dar dacă este vorba de un
aport ortodox, acesta constă în actualizarea gândirii Sfinţilor Părinţi. "(...)Numai în
conformitate cu învăţătura patristică se pot formula principiile directoare ale unei
ecleziologii sociale"188.
La temeiul slujirii Bisericii în societate, se află faptul că ea e întemeiată să ajungă
"conştiinţa morală a omenirii"189. "(...)Slujirea Bisericii are un caracter harismatic şi ea se
adresează totalităţii umane, care e creaţia lui Dumnezeu şi obiectul misiunii apostolice"190.
Chiar dacă nu se ocupă în special de formele şi structurile sociale, Sfânta Evanghelie
observă atitudinea fundamentală creştină în relaţiile dintre oameni. Deja în comunitatea din
181
Athanase Negoiţă, Ideile umanitare ale creştinismului, în Studii Teologice III (1951), nr. 5-6, p. 338;
182
Pr. Prof. Sofron Vlad, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în Studii Teologice VI
(1954), nr. 3-4, p. 160;
183
Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 339;
184
Pr. Prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 504;
185
186
Athanase Negoiţă, op. cit., p. 340;
187
Pr. Prof. Sofron Vlad, op. cit., p. 162;
188
189
190
65
timpul apostolilor, alături de slujirea sacramentală a cultului şi a cuvântului, existau
slujitori ce au avut o funcţie cultică şi socială în acelaşi timp. Diaconii, aleşi spre "slujirea
la mese"191, întruchipează diaconia Bisericii, distinctă de funcţia sacramentală propriu-zisă.
Aşadar, Sfânta Biserică, deşi nu a schimbat regimul politic şi social al lumii din antichitate,
a transformat relaţiile umane: "(...)Răul social a luat un corectiv în opera iubirii sociale, în
diaconia comunităţilor creştine"192. "(...)De fapt, creştinismul, după Sfinţii Părinţii din
Răsărit, nu e pur şi simplu religia mântuirii individuale, ci e religia transfigurării
conştiinţei umane, a proiectării ei spre transcendent, a prefacerii ei, ceea ce cere o
schimbare de calitate a relaţiilor dintre oameni"193.
Discutând despre "etica socială"194, iese la iveală ideea că spiritualitatea ortodoxă
nu tinde spre "dominarea"195 lumii, ci că ea îşi are centrul de echilibru între transcendenţă şi
imanenţă, între ceresc şi pământesc. În acest sens, Sfânta Biserica nu poate să rămână pe o
poziţie defensivă, fără a da problemelor sociale răspuns pozitiv.
"(...)Paul Evdokimov învaţă că ecleziologia socială se susţine, de fapt, pe ideea de
comuniune, idee ce a fost dezvoltată de A. Homiacov, în texte rămase cunoscute în teologia
creştină"196. Însă ideea de comuniune îşi are rădăcina în "rudenia"197 dintre Dumnezeu şi
om şi a oamenilor între ei, ce e o participare ontologică, nu doar o simplă solidaritate
omenească. Potrivit cu misterul treimic, natura umană e, şi ea, o unitate în multiplicitate, de
aceea Unus Christianus-nullus Christianus, deoarece, doar unde sunt doi sau trei este şi
Dumnezeu: "Acesta e fundamentul evanghelic de necontestat al socialului"198, deoarece
"(...)doar în comunitatea credincioşilor poate fi aflat Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi
aceasta doar pentru că El nu se află decât în mijlocul celor ce sunt uniţi"199. Creştinii nu
mai sunt "nici grec, nici iudeu", ci tertium genus, un totus Chiistus, şi pe această
comunitate frăţească îşi are baza Biserica "dogma socială"200.
191
192
193
194
195
196
197
198
199
200
66
Ea nu este parte din învăţătura dogmatică definită în mod direct de către Biserică,
dar se poate afirma că face parte din fondul dogmatic originar al creştinismului, cel ce nici
nu avea necesitate a fi definit în mod direct, fiind evidenţiat prin sine însuşi.
"Sfânta Biserica e numită macro-anthropos, aşa cum omul e un microcosmos".201
Macro-anthropos, adică doar un om la dimensiune universală, o unitate, o comunitate. De
unde, în mod logic, se ajunge la ideea de răspundere reciprocă, de solidaritate, de slujire.
5.2. Omul ca fiinţă deschisă pentru slujire

Pornind de la acest principiu fundamental al antropologiei şi ecleziologiei ortodoxe,
Prof. D. Stăniloae a conturat şi aprofundat concepţia ortodoxă despre slujirea lumii.
Într-un studiu despre "Servire şi proexistenţă"202, Prof. D. Stăniloae leagă noţiunea
de "servire" de structura comunitară a societăţii. El constată că "chipul individualist" al
societăţii de altădată a fost înlocuit ca "chipul vieţii de comunitate", aşa încât, întreaga
activitate a omului a primit o "direcţie spre comunitate, un caracter de servire, în locul
direcţiei spre sine, în locul caracterului de aservire a altora"203. Prof. D. Stăniloae constată
în viaţa socială de azi, ca şi în viaţa creştină, o orientare generală spre o servire reală,
orientare care se opune atât tendinţei de dominare cât şi celei de introvertire pietistă,
nepăsătoare faţă de problemele lumii.
Redescoperirea "dimensiunii- slujirii" pune pe activitatea omului o pecete de
dăruire, în locul celei de absorbire. Pentru teologia ortodoxă, servirea provine din spiritul
de comunitate care este fundamental creştinismului primar. De fapt, "servirea porneşte
dintr-un sentiment al egalităţii şi al comunităţii naturale a oamenilor şi urmăreşte
refacerea lor"204. Aceasta se vede chiar în modelul slujirii creştine, adică în însăşi slujirea
Mântuitorului, care răstoarnă concepţia lumii despre cel ce serveşte şi despre cel servit.
Toată viaţa părintească a lui Iisus Hristos este plină de sensul slujirii. Jertfa Sa se
încadrează tot în slujire.
Această coborâre în slujire nu înseamnă o stare de neantizare, ci dimpotrivă, o cale
201
202
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Servire şi proexistenţă, în Glasul Bisericii XXII (1963), nr. 11-12, p.
1020;
203
Ibidem;
204
Ibidem;
67
de înălţare. Orice act de servire a altora este o înălţare pentru cel ce serveşte. "(...)Există
deci o corelaţie între slujire sau dăruirea pentru alţii şi înălţare"205.
Prof. D. Stăniloae este de părere că în trecut Biserica s-a preocupat mai mult de
slujirea lui Dumnezeu în sens strict, dar spune că, astăzi se dă o mare atenţie şi slujirii
omului. De fapt, slujind pe oameni, creştinul slujeşte în acelaşi timp lui Dumnezeu. Sub
influenţa occidentală începuse să se vorbească şi în teologia ortodoxă, pe la începutul
secolului nostru, de o Biserică "luptătoare" şi de una "triumfătoare", termeni străini
tradiţiei patristice. Astăzi, chiar şi Bisericile apusene părăsesc aceşti termeni; cu atât mai
mult trebuie să fie evitaţi în ecleziologia ortodoxă. În locul lor, termenul cel mai adecvat,
cel mai corespunzător, este acela de "Biserică slujitoare sau Biserică a slujirii". Căci
Biserica nu este trimisă în lume pentru a domni triumfător, ci pentru a servi, pentru a se
face tuturor toate.206
Termenul "slujire" exprimă o angajare voluntară, şi aceasta nu este decât consecinţa
morală a faptului ontologic al proexistenţei, adică al existenţei pentru alţii, prin alţii şi
împreună cu alţii. Slujirea urmăreşte deci realizarea comunităţii umane şi ridicarea ei pe
trepte tot mai înalte. "(...)Căci omul are o fiinţă proexistentă, fiind aşezat într-o relaţie de
reciprocitate cu semenii şi deci responsabil de mai buna existenţă a semenilor săi"207.
Prof. D. Stăniloae subliniază, în mod deosebit, "corelaţia" dintre slujirea lui
Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Faptul este cu atât mai important, cu cât în trecut accentul
a căzut adesea pe slujirea lui Dumnezeu, prin cult şi prin viaţa liturgică.
În slujirea lui Iisus Hristos, este greu să se facă o distincţie netă, între dimensiunea
verticală şi cea orizontală, deoarece El împlinea, prin întrupare, voia Tatălui şi prin aceasta
îi servea pe oameni. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu slujirea creştină. În slujirea lui
Dumnezeu, se cuprinde şi slujirea oamenilor şi invers. Cele două slujiri sunt unite într-o
unică responsabilitate umană.208
Slujirea are şi funcţia de necontenită înaintare în cunoaşterea şi dezvoltarea omului.
Prin slujirea reciprocă, oamenii îşi dezvoltă fiinţa lor autentică în mod continuu. De aceea,
în slujire este pusă în aplicare răspunderea noastră, a unuia faţă de altul şi, în ultimă
205
206
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 1021;
207
Ibidem;
208
Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVIII (1970),
nr. 3-4, p. 409;
68
instanţă, răspunderea faţă de Dumnezeu.
"Ideea că omul este o fiinţă deschisă semenilor săi a fost tema şi a altor studii" 209,
în care Pr. Prof. D. Stăniloae a evidenţiat consecinţele acesteia, între care aspectul
comunitar şi responsabil al vieţii creştine.
Aspectul de comuniune al Bisericii constituie "(...)cel mai definitoriu element al ei,
şi cel mai eficient în opera de mântuire"210. Acest aspect de comuniune, poate fi dezvoltat
astăzi într-un mod mai profund, întrucât s-au creat noi condiţii sociale. Astăzi se desfăşoară
o mişcare generală spre viaţa de comuniune, care a cuprins întreaga omenire; de aceea
Biserica poate deveni factor activ al mişcării spre viaţa de comunitate a oamenilor, în
general. Există o corelaţie între sensul de comuniune al Bisericii şi viaţa de comunitate a
popoarelor: participarea noastră, ca creştini, la formele vieţii de comunitate ale oamenilor
de azi, trebuie să o socotim cu atât mai folositoare, cu cât creştinul nu se poate realiza
deplin ca om, decât într-o comunitate în care se trăiesc toate problemele contemporane ale
existenţei, şi nu închis într-o comuniune preocupată numai de problemele religioase.
Biserica niciodată n-a înţeles că trebuie să închidă pe credincioşii săi într-o comunitate
preocupată exclusiv de problemele de credinţă, ci, întrucât aceştia sunt şi ei fiinţe omeneşti
reale, vrea să contribuie la creşterea lor, spre a deveni factori folositori ai comunităţii
umane deschise vieţii largi, preocupată de toate problemele existenţei.
Viaţa de comuniune, nu numai, că exclude separaţiile individualiste şi interesele
egoiste, dar creează condiţii pentru solidaritatea între persoane, singura formă concretă de
integrare a oamenilor într-o unitate. În felul acesta, "societatea se transformă în
comunitate", iar aceasta devine mediul în care se dezvoltă personalitatea. În trecut, exista o
luptă între ins şi societate; astăzi "(...)societatea a devenit comunitate, a devenit colectiv".
Depăşind îngustimea orizontului particular şi interesele divergente, omul nu se dezvoltă în
izolare, ci în comunitate şi solidaritate. Societatea a devenit acum prietena omului,
îndrumătoarea şi susţinătoarea lui.
Creştinismul învaţă că la baza acestei înţelegeri a societăţii, ca o comunitate, stă
dragostea, dar e vorba de o dragoste care nu poate fi despărţită de dreptate. Dragostea
constituie forţa care înlătură interesele egoiste. Aplicată la posesiunea bunurilor materiale,
de pildă, dragostea înlătură alipirea excesivă de avere sau posedarea bunurilor într-o
209
Ibidem;
210
Idem, Comunitatea prin iubire, în Ortodoxia XV (1963), nr. 1, p. 53;
69
exclusivitate egoistă.
În concepţia Pr. Prof. D. Stăniloae, aşadar, comuniunea, proexistenţa, slujirea şi
solidaritatea au la temelie învăţătura despre om ca fiinţă deschisă pentru semenii săi.
"(...)Omul este o fiinţă dialogică"211, intercuvântătoare, nu simplu cuvântătoare, sau simplu
logică. Între om şi om este un continuu schimb, prin care se realizează o îmbogăţire în
comun. Faptul că omul este o fiinţă cuvântătoare, îl arată ca fiind deschis pentru alţii.
Cuvântul îi arată pe oameni într-o proexistenţă reciprocă.
5.3. Apostolatul social ca formă de pastoraţie în Biserica Ortodoxă

"Apostolatul social" este o lucrare de includere a Sfintei Biserici în realităţile şi
aspiraţiile sociale ale credincioşilor ei şi ale întregului popor. "Apostolatul social"
reprezintă o Biserică vie şi deschisă către societate, o "Biserică socială".
"Apostolatul social" e o slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor în acelaşi timp:
"Preotul slujeşte lui Iisus Hristos, slujind semenilor săi, călăuzindu-i pe calea cea dreaptă,
luminându-i şi ajutându-i din toate forţele lui în strădania lor spre fericire şi lumină.
Acesta e sensul adevărat al preoţiei ortodoxe: slujirea lui Dumnezeu şi a poporului"212.
Într-un mesaj către O.N.U. Prea Fericirea Sa spunea: "(...)Prin slujire udăm sămânţa din
care a crescut, de-a lungul veacurilor, înalta conştiinţă morală a umanităţii
contemporane"213. Slujirea a fost specificul creştinismului românesc de când există, spunea
Prea Fericirea Sa: "(...)Cu asemenea zestre sufletească, părinţii neamului nostru au primit,
chiar din primul veac creştin, credinţa cea nouă şi mântuitoare. Creştinismul nostru s-a
zidit, aşadar, pe temelia trainică a unor virtuţi străbune, pe care le-am păstrat cu sfinţenie
şi le vom păstra de-a pururi"214. Slujirea, în contextul situaţiei lumii de azi, nu presupune,
deci, renunţarea la tradiţia Bisericii, ci se înscrie pe linia tradiţiei.
"Obiectivele majore ale slujirii creştine sunt: pacea, aspiraţiile la dreptate socială
ale tuturor popoarelor şi idealul de unitate al tuturor creştinilor". "(...)Testamentul
Mântuitorului Hristos este un testament al slujirii omului care, după învăţătura noastră
creştină, este fratele tuturor oamenilor, indiferent de culoarea pielii ori de credinţa sa".
211
Ibidem, p. 56;
212
213
Justinian Marina, Apostolatul social, vol. VIII, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1966, p. 328;
214
Ibidem, p. 189;
70
"Angajându-se în acelaşi spirit în activitatea practică în lume, confesiunile creştine vor
găsi mai repede calea spre unitate".
"(...)Doctrina apostolatului social s-a născut din integrarea mea în realităţile vieţii
bisericeşti şi naţionale a poporului nostru"215, spunea Prea Fericirea Sa.
Iată, în scurt, câteva din principiile "Apostolatului social", care stau la baza
experienţei din Biserica Ortodoxă Română:
a) Îndatoririle Bisericii faţă de societate, decurg din porunca Evangheliei de a iubi omul,
din caracterul uman al mesajului lui Hristos şi din trimiterea Bisericii de a sluji omul de
pretutindeni.
b) "Apostolatul social" înseamnă şi aprecierea valorilor etice şi umane pe care le-a impus
experienţa istorică. Biserica de azi a devenit receptivă la principiile pe care le promovează
societatea şi le realizează spre binele tuturor oamenilor. "(...)Biserica Ortodoxă Română
crede că, în opera pe care o întreprinde noua societate contemporană, sunt puse în
aplicare, într-un mod istoric specific, valori umane şi principii etice promovate şi de
creştinism"216. De pildă, morala creştină dă o mare apreciere respectului faţă de libertatea şi
demnitatea umană, aspectului comunitar al proprietăţii, grijii pentru bunăstarea tuturor,
muncii în comun, principii pe care le susţine, cu alte temeiuri, şi morala socială seculară,
necreştină.
c) "Apostolatul social" este expresia slujirii deopotrivă şi simultană a Bisericii şi a
poporului. Căci dacă Biserica se preocupă de raportul cu lumea în general, cu atât mai mult
trebuie să se preocupe de raportul cu poporul în mijlocul căruia trăieşte. Membrii Bisericii
înţeleg lumea în dimensiunile ei concrete, istorice. "(...)Apostolatul social constituie deci
forma de pastoraţie şi de angajare socială în contextul societăţii,în care Biserica Ortodoxă
Română există şi îşi îndeplineşte misiunea sa"217.
În altă ordine de idei, vocaţia diaconală a continuat în lumea bizantină şi în
Bisericile ortodoxe naţionale, în aceeaşi măsură în care a continuat şi în creştinătatea
apuseană. În cadrul unei istorii a diaconiei creştine, diaconia practicată în Biserica
Ortodoxă Română se înscrie pe linia de continuitate a teoriei şi practicii carităţii creştine,
215
Ibidem;
216
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Datoriile individului faţă de colectivitate după concepţia creştină, în Studii
Teologice III (1952), nr. 7-8, p. 363;
217
Ibidem, p. 364;
71
după modelul basilian.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române se pot identifica mari preocupări, în care ea a
fost permanent angajată, împletindu-şi viaţa şi misiunea sa duhovnicească eu viaţa şi
nevoile poporului: preocuparea de mîntuîiea credincioşilor săi, care a mers mână în mână
cu efortul de a asigura poporului mai întâi independenţă, apoi libertate şi eliberare din
starea de semisclavie şi exploatare, o susţinută activitate de culturalizare şi, în sfârşit, grija
pentru sănătate, care constituie o datorie creştină înscrisă în testamentul uman al lui
Hristos: cercetarea bolnavilor.
Biserica Ortodoxă Română n-a fost niciodată ruptă de nevoile credincioşilor ei.
Când s-au încercat, transplantate din alte ţări, orientări în monahism spre o linie exclusivă
de contemplaţie, a intervenit o corectură ce a îndrumat împărţirea grijii monahilor atât spre
desăvârşirea lor, cât şi spre asistenţa celor care se găsesc în lipsuri şi nevoi. "Aceasta
constituie caracteristica specifică a spiritualităţii ortodoxe româneşti, aşa cum a fost
promovată de şcoala cernicană, inaugurată de Stareţul Gheorghe şi Sfântul Calinic de la
Cernica".218
E un adevăr istoric faptul că în mânăstiri s-au organizat cele dintâi şcoli româneşti
şi preoţii au fost cei dintâi învăţători. Biserica era loc de închinare, dar tinda Bisericii era şi
şcoală. "(...)În mânăstiri au luat fiinţă primele tipografii, iar călugării şi clericii au
fost primii tipografi, ceea ce explică faptul că de aici au ieşit şi primele cărţi".219 În secolul
al XVIII-lea, în Moldova, problemele de cultură şi de organizare şcolară din întreaga ţară,
intrau în atribuţiile mitropolitului. Veniamin Costachi (1803-1842) vorbeşte înflăcărat
despre "luminarea norodului" "(...)şi îndeamnă la învăţarea geometriei, astronomiei şi
fizicii. Cultura românească veche este nu numai implicată în viaţa Bisericii, ci este o
cultură începută şi dezvoltată de Biserică. Nu se poate vorbi despre aceasta, fără a pomeni
de Ieromonahul Macarie, de diaconul Coresi, sau de mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, spre
a pomeni numai câteva nume. Un călugăr, Sofronie Vârnav, este fondatorul Pinacotecii
Naţionale din Iaşi".220
Clerul ortodox român a fost întotdeauna alături de poporul român în lupta lui pentru
revendicări naţionale şi sociale. Preotul n-a fost numai un iconom al tainelor şi slujitor la
218
219
Teoctist Arăpaşu, În slujba ortodoxiei româneşti, Mănăstirea Neamţ, 1978, p. 27;
220
Ibidem;
72
biserică. Preotul ortodox, trăind în mijlocul poporului, ducând aceeaşi viaţă cu el, având
familie şi gospodărie, a stat adesea în fruntea satului, nu numai pentru a mijloci intervenţia
lui Dumnezeu prin rugăciuni, ci şi pentru a câştiga prin luptă drepturile lui social-politice,
nesocotite de reprezentanţii claselor privilegiate. E deajuns să amintim de răscoala din
1907, care a dat mulţi preoţi luptători şi chiar martiri pentru cauza dreaptă a răsculaţilor.
Dar prezenţa preoţilor a fost în egală măsură activă şi în alte revendicări drepte ale naţiunii
române. "Există o literatură bogată care consemnează participarea preoţilor ortodocşi la
astfel de acţiuni sociale, în interesul întregului popor".221
"Şi în ce priveşte îngrijirea sănătăţii, Biserica Ortodoxă Română este cea care a
înfiinţat primele spitale din România"222. Spre ilustrare, amintim că cele dintâi spitale, din
Moldova, au fost întemeiate de Mitropolitul Anastasie Crimca la începutul secolului al
XVIII-lea: unul la Suceava, reşedinţa sa metropolitană, şi altul la ctitoria sa, Mănăstirea
Dragomirna. Primul a fost făcut "pentru săracii din Târgul Suceava", ceea ce înseamnă că
asistenţa medicală era gratuită, al doilea era probabil pentru călugări.
"În Ţara Românească, cercetările de până acum au stabilit existenţa unui spital la
Mânăstirea Vodiţa, deci în prima mânăstire românească cunoscută".223 Dintr-un hristov de
danie din 1542 aflăm de existenţa unui spital la Simidreni şi a unei xenodoehii la Argeş, în
faţa Mânăstirii care, desigur, imita xenodochiile bizantine. N. Vătămanu, care s-a ocupat cu
acest aspect din trecutul Bisericii noastre, scrie: "în aria de cultură bizantină, de unde s-a
extins apoi în toată Europa, xenodochiul a fost conceput ca o operă de binefacere, în
raport eu condiţiile epocii".224 Hospitalele din Italia, Hotel Dieu-urile din Franţa şi
fundaţiile asemănătoare din toate ţările erau concepute ca nişte "gazde ale lui Dumnezeu",
pentru a veni în ajutorul numeroşilor călători, care băteau fără încetare drumurile. Căci în
Evul Mediu se călătorea mult. În ciuda drumurilor rele, pietonul sau călăreţul răzbătea
pretutindeni. Puteau fi întâlniţi pe drumuri negustori, pelerini sănătoşi şi mai ales bolnavi în
căutarea unei vindecări miraculoase, simpli curioşi, aventurieri mai mult sau mai puţin
interesaţi, vagabonzi şi saltimbanci nelipsiţi de la marile adunări populare cum erau
bunăoară hramurile. Mulţi plecau de acasă bolnavi "(...)alţii se îmbolnăveau pe drum, sau
221
Daniel Ciobotea, Taina fratelui, în Candela Moldovei II (1994), nr. 1-2, p. 14;
222
Teoctist Arăpaşu, op. cit., p. 32;
223
224
N. Vătămanu apud Daniel Ciobotea, op. cit., p. 15;
73
cădeau victime ale atacurilor tâlhăreşti, la drumul mare. Toţi aceştia aveau nevoie de
îngrijire, de un ajutor medical: xenodochiile erau în stare să-l acorde".225 Cum însă timpul
de găzduire era limitat la câteva zile, prima calitate ce se cerea ajutorului medical dat de
xenodochii era rapiditatea, eficacitatea ; bolnavul sau rănitul trebuia pus cât mai curând în
stare să-şi continue drumul şi, prin urmare, popasul în "xenon" să fie cât mai scurt. De
aceea în toată Europa de Răsărit şi de Apus din aceste xenoane au luat naştere spitalele, în
care s-a dezvoltat o medicină apropiată de cea modernă, care se practică în dispensar, în
ambulatoriu. "În timp ce vechile nosocomii pentru laici au evoluat spre tipul de spitale de
boli cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele creiau spitalele în spiritul modern".226
Atât bolniţă de la Simidreni cât şi xenodochiul de la Argeş erau întreţinute de Mitropolia de
la Argeş.
Unul din cele mai vestite spitale din Ţara Românească este până astăzi spitalul
Colţea din Bucureşti. De remarcat că spătarul Mihai Cantacuzino, care îl înfiinţează (1695-
1714), întemeiază în acelaşi timp o mânăstire, Colţea, pe locul bisericuţei de lemn clădite
mai înainte de clucerul Colţea. Spitalul nu e conceput independent de mânăstire şi, desigur,
călugării de aici au fost cei dintâi infirmieri şi medici ai acestuia. Lângă mânăstire şi spital,
el înfiinţează în acelaşi timp o şcoală de româneşte şi slavoneşte. N. Vătămanu crede
"(...)că hramul Sfinţii Trei Ierarhi, dat de către ctitor mânăstirii, semnifică, cele trei
instituţii create acolo".227
Spitalul Pantelimon din Bucureşti, nu mai puţin vestit decât Colţea, s-a înfiinţat şi el
tot pe lângă o mânăstire, Pantelimonul, zidită între 1735-1750 de Grigore al II-lea Ghica
Voievod.
Exact în acelaşi fel se petrec lucrurile şi în Moldova. Cel mai mare spital al
Moldovei, "Spiridonia" din Iaşi,, se întemeiază la Mânăstirea Sfântul Spiridon, între 1753-
1755. De notat că atât spitalele din Ţara Românească, precum şi acestea din Iaşi aveau
secţii pentru boli grave cum ar fi ciuma, , aşa cum Sfântul Vasile cel Mare avea în
Basiliadă secţie pentru leproşi. Până aproape de vremurile noastre, , spitalul Sfântul
Spiridon a fost condus de Mitropolia Moldovei. Un alt spital, din Roman, e înfiinţat de
egumenul Gherasim Putneanul, iar un altul la Bârlad, , de monahul Sofronie Vârnav.
225
226
Ibidem;
227
N. Vătămanu apud Daniel Ciobotea, op. cit., p. 17;
74
Spitale vestite au fost la Mânăstirea Neamţ, , la Mânăstirile Slatina, Tărâţa etc.
Nu este lipsit de interes să se citeze aici două gramate a doi patriarhi răsăriteni, care
se referă, una la Spitalul de la Colţea, , cealaltă la Spitalul Sfântul Spiridon. În 1715
Patriarhul Alexandriei scrie, despre Colţea, că e un aşezământ unic, în care mânăstirea,
spitalul, casa pentru hrana săracilor şi şcoala sunt împreună, toate spre slava lui Dumnezeu
zidite. Iar la 1763 Patriarhul Samuel al Constantinopolului scrie despre Spiridonie că e un
aşezământ "(...)pentru slujba bolnavilor".
Îndată după războiul al doilea mondial, , printre cei care au depus strădanie pentru
refacerea Spiridoniei dărâmate, , a fost egumenul Mânăstirii Sfântul Spiridon şi vicar al
Mitropoliei Moldovei, , Episcopul Iustinian, actualul Patriarh al României. Când în 1957 s-
au serbat două sute de ani de la înfiinţarea acestui spital, , Prea Fericitul Părinte Patriarh
Iustinian ţine, la Iaşi, o cuvântare în care expune misiunea Bisericii de slujire a poporului şi
de slujire a aproapelui, , potrivit poruncii Mântuitorului.228
Spitale au intrat în sistemul naţional de asistenţă socială, ,fiind întreţinute de către
Stat. Biserica a organizat o asistenţă socială internă, ,pentru preoţi, călugări, bătrâni şi
bolnavi, ,şi pentru preotese văduve şi fără familie, în aşezăminte mânăstireşti, cum erau, ,de
exemplu, la Mânăstirea Dealul, Mânăstirea Viforâta, ,Mânăstirea Slatina sau la Mânăstirea
Neamţ.
Faptul că Statul a preluat, complet o sarcină care era odinioară şi a Bisericii, nu face
decât să dea posibilitate Bisericii, pentru alte acţiuni de slujire, ce ţin de misiunea ei.
Biserica este prezentă, şi intervine acolo unde, sprijinul ei este solicitat şi aşteptat. De
altfel, aşa a fost şi în trecut. Biserica a făcut şcoli, pentru că nu existau, şi a întemeiat
spitale, pentru că Statul nu era încă în situaţia, de a le putea întreţine. "(...)În aceste
condiţii, Biserica Ortodoxă Română a fost, ori de câte ori s-a simţit nevoia, prezentă şi
activă în slujirea oamenilor"229, urmând linia tradiţională a slujirii, aşa cum s-a practicat, în
lumea bizantină şi cum, desigur, s-a practicat şi în creştinismul apusean. ,
Prezentarea atât a misiunilor cât şi a filantropiei şi a instituţiilor de caritate pe care
le-a organizat Biserica în trecut, a avut menirea doar să schiţeze principiile şi practica
diaconiei în istoria Bisericii, spre a face din ele un punct de plecare în confruntarea
Bisericii cu noile probleme puse de lumea contemporană. Pentru degajarea unui "(...)cum
228
229
Ibidem, p. 40;
75
trebuie să fie", drumul trebuie să treacă neapărat prin "(...)cum este azi". Biserica nu
inventează nici instituţiile, nici principiile, întrucât viaţa şi activitatea ei derivă din
Revelaţia divină şi din tradiţia vie care s-a perpetuat şi dezvoltat în istoria ei. De fapt,
prezentând unele forme istorice ale diaconiei, am căutat să relevăm linia de continuitate,
spre a situa pe aceeaşi linie şi soluţiile cerute de confruntarea contemporană, în care este
angajată şi Biserica noastră în cadrul "apostolatului social".
5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii

În prezentarea de mai sus au fost scoase în evidenţă câteva aspecte şi elemente de
teologie a slujirii în Ortodoxie. "(...)Deşi nu există documente oficiale bisericeşti sau
tratate sistematice, teologii ortodocşi sunt preocupaţi să alcătuiască o teologie a slujirii,
pe temeiul revelaţiei biblice şi al tradiţiei patristice"230, ţinând seama de experienţa
Bisericii, precum şi de aspiraţiile societăţii în continuă dezvoltare.
Cea mai preţioasă contribuţie adusă de cercetarea ortodoxă actuală în problema unei
teologii a slujirii este concepţia realist dinamică despre relaţia Bisericii cu lumea.
Societatea nu mai este privită ca ceva static, guvernată de legi neschimbabile, ci e privită ca
un organism viu, în continuă transformare.
Providenţa nu fixează legi fatale, ci proniază însăşi schimbările, în măsura în care
ele înseamnă forme noi, mai bune, din ce în ce mai desăvârşite, de existenţă umană.
Desigur, "(...)Biserica nu revendică vreun drept de a prescrie forme de organizare socială,
de aceea ea nici nu se confundă cu vreo structură politică sau formă de civilizaţie
determinată istoriceşte. (...)Dar aceasta nu înseamnă că ea nu are o conştiinţă socială şi o
răspundere faţă de societatea în care trăieşte. Biserica nu elaborează programe de ordin
general; ea elaborează, pe baza învăţăturii sale revelate, principii de activitate pastorală
privind umanizarea relaţiilor sociale, în numele iubirii, al egalităţii şi al originii comune a
oamenilor"231.
230
Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Slujirea lumii, mijloc de apropiere pentru Bisericile creştine, în Ortodoxia
XVIII (1966), nr. 1, p. 152;
231
Ibidem, p. 154;
76
Concluzii
Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu

care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai
întâi prin profeţi şi apoi prin Iisus Hristos. Am văzut cum Sfinţii Părinţi reprezentativi au
considerat slujirea, în mod firesc, drept atributul esenţial al Bisericii şi am văzut că, de-a
lungul istoriei, Biserica s-a străduit pretutindeni să descopere forme concrete şi eficiente
prin care să răspundă acestui mandat divin.
Principiile biblice ale slujirii au valoare eternă, dar Sfinţii Părinţi le-au tâlcuit şi le-
77
au aplicat pentru vremea lor, aşa cum Biserica a făcut de altfel de-a lungul întregii sale
istorii. Accentul major a fost pus, în trecut, îndeosebi pe caritate, care se bazează pe
unitatea neamului omenesc în actul creaţiei, pe răscumpărarea prin Iisus care a înfiat pe toţi
oamenii în mod egal şi i-a făcut coresponsabili în procesul mântuirii şi, bineînţeles, pe
dragoste ca principiu de unitate şi solidaritate. Caritatea s-a exprimat în fapte filantropice
individuale sau organizate şi, de la început, a mers paralel cu propovăduirea cuvântului,
exprimată prin organizarea misiunilor în vederea integrării tuturor în trupul lui Hristos,
pentru ca toţi să se bucure de roadele întrupării şi ale jertfei Sale răscumpărătoare.
Numim ca "teologie a slujirii(...)", cercetarea teologică sistematică, ce îşi
concentrează interesul pe aflarea argumentelor din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi, în
ideea dovedirii că misiunea divină încredinţată oamenilor, luaţi izolat ori în grup, e aceea să
slujească unii altora, deoarece doar aşa slujesc şi mărturisesc pe Dumnezeu.
La baza teologiei slujirii se află realitatea de unitate ontologice originară între
Dumnezeu şi om. Teologia slujirii e o teologie de profunzime a unităţii dintre Dumnezeu şi
om, unitate ce se situează la temelia întrupării şi răscumpărării. Unitatea aceasta provine de
la Dumnezeu şi conduce către El, şi ea acordă sens teologic imperativului slujirii. Prin
apotolat social ne reînscriem permanent în unitate şi în apartenenţa la Dumnezeu. În izolare
însă ne îndepărtăm de la Dumnezeu. Îl uităm, îi uităm şi poruncile şi nu mai avem drumul
de întoarcere către El. Sfântul Pavel afirmă că există nişte verigi de legătură de care nu
trebuie să uităm vreodată: "Toate sunt ale voastre; voi însă sunteţi ai lui Iisus Hristos, iar
Iisus Hristos este al lui Dumnezeu(...)" (I Cor. 3, 22-23).
Biserica Ortodoxă nu a formulat o doctrină socială anumită. Ea nu propune norme
ce să fie aplicabile peste tor şi care să dea naştere la o formă de civilizaţie singulară, de
cultură ori de tehnică. Biserica Ortodoxă are o poziţie suplă şi deschisă mutaţiilor sociale,
tehnice şi culturale, fiind gata a se adapta la noile dezvoltări în orice situaţie a lumii
actuale, fără să renunţe în vreun mod la un adevăr de credinţă ori a abdica de la mesajul dat
ei de Iisus Hristos prin Apostoli, cu privire la mântuirea celor încorporaţi în Iisus Hristos ca
mădulare ale ei.
Aşadar, creştinii trebuie să devină factori activi în slujirea şi modelarea lumii, prin
sprijinirea structurilor de dreptate şi de progres uman general.
Specificul Bisericii Ortodoxe constă în atitudinea pozitivă, de angajare şi slujire
78
autentică a lumii, căci a te consacra slujirii înseamnă a merge spre acel "pământ nou(...)" de
care vorbeşte Sfânta Scriptură (Apocalipsa 21, 1).
Bibliografie
1. Izvoare:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf.
Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2008;
79
2. Surse patristice:
1. ***, Didahia sau Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, nr. 1, traducere şi
note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
2. ***, Epistola către Diognet, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979;
3. ***, Martiriul Sfântului Policarp, în PSB, nr. 11, traducere şi note de Pr. Prof. Ioan
Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1982;
4. ***, Păstorul lui Herma, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Bucureşti, 1979;
5. Clement Alexandrinul, Stromatele, în PSB, nr. 5, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982;
6. Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;
7. Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru

Bucureşti, 1979;
8. Atansie cel Mare, Sfântul, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, nr. 15, trad. de
80
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
9. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr.

41, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
10. Ciprian, Sfântul, Despre unitatea Bisericii ecumenice, în PSB, nr. 3, traducere şi
note de Prof. Nicolae Chițescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
11. Clement Romanul, Sfântul, Epistola I către Corinteni, în PSB, nr. 1, traducere şi
note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
12. Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare,
trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931;
13. Ignatie, Sfântul, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în

PSB, nr. 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
14. Idem, Epistola către Tralieni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Bucureşti, 1979;
15. Idem, Epistola către Efeseni, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Bucureşti, 1979;
16. Idem, Epistola către Policarp, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 1, trad.
de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
81
17. Idem, Epistola către Romani, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru
Bucureşti, 1979;
18. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, trad. din lb. gr. de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993;
19. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere (I), trad., introd. şi note de Pr. D.
Bucureşti, 1987;
20. Idem, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Izvoarele
Ortodoxiei, Bucureşti, 1942;
21. Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S.
Teodosie Atanasiu, Editura Christiana, Bucureşti, 2005;
22. Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinţi
părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere de Arhim. Theodosie Atanasiu –
Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, Atelierele grafice Soce & Co,
Bucureşti, 1908;
23. Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2008;
24. Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru,
1994;
25. Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia I în favoarea creştinilor, în PSB, nr.
2, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
26. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Capetele teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II,
trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993;
82
27. Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii şi cuvântări, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;
28. Tertulian, Apologeticum, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 3, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981;
3. Surse în volum:
1. Arăpaşu, Teoctist, În slujba ortodoxiei româneşti, Mănăstirea Neamţ, 1978;
2. Bughatos, N., Învățătura socială a părințlor greci, vol. III, Editura Apostoliki,
Atena, 1984;
3. Cornițescu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Umanismul la Sfântul Ioan Gură de Aur, teză
de doctorat, Tesalonic, 1971;
4. Funtas, F., Creştinismul şi istoria, Editura Atena, Bucureşti, 1981;
5. Ică, Diac., Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008;
6. Idem; Morani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente,

analize, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
7. Marina, Justinian, Apostolatul social, vol. VIII, Tipografia cărţilor bisericeşti,

Bucureşti, 1966;
8. Mladin, Mitropolit Dr., Nicolae; Bucevschi, Prof. Diac. Dr., Orest; Pavel, Pr. Prof.
Dr., Constantin; Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I,
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
9. Nicolaescu, Diac. Dr., N. I., Sensul vieţii sociale după Noul Testament, Tipografia
cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946;
83
10. Niculcea, Pr. Dr., Adrian, Biserică şi societate, Editura Vasiliana 98, Iaşi, 2004;
11. Pop, Pr., Olivian, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Editura Centrului de
Reeducare Găeşti, 2001;
12. Popescu-Mălăieşti, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Tipografia

cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1932;
13. Schmemann, Alexander, Biserică, lume, misiune, trad. rom. Maria Vinteler, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
14. Soare, Pr. Dr., Gheorghe, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea ei
în primele secole, Tipografia cărților bisericești, Bucureşti, 1948;
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama,
2006;
16. Vizitiu, Pr., Mihai, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul
Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
17. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Virtute şi vieţuire creştină, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2005;
4. Articole şi studii:
1. Apostolu, Drd., George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice XLIV

(1992), nr. 3-4;
2. Baggio, Antonio, Maria, Doctrina socială creştină: identitate şi metodă, în

Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. şi Germano Marani, Editura
Deisis, Sibiu, 2002;
3. Bel, Pr. Conf. Dr., Valer, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol.
84
Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partener, Galaţi, 2007;
4. Benga, Daniel, Misiunea Bisericii – liturghia după Sfânta Liturghie, în INTER–

Revista Română de Studii Teologice şi Religioase, vol. I, nr. 1-2, 2007;
5. Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Datoriile individului faţă de colectivitate după

concepţia creştină, în Studii Teologice III (1952), nr. 7-8;
6. Burtan, Drd., Gheorghe, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în Studii

Teologice XXV (1973), nr. 9-10;
7. Ciobotea, Daniel, Taina fratelui, în Candela Moldovei II (1994), nr. 1-2;
8. Coravu, PS Dr., Damaschin, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut şi astăzi, în

vol. Pastorație şi Misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partner, Galați, 2007;
9. Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în Revista Teologică I

(1991), nr. 4;
10. Costin, Episcop Dr., Vasile, Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri
creştine, în Ortodoxia XLIII (1991), nr. 2;
11. Iacobescu, Pr., Ilie V., Filantropia creştină în trecut şi azi, în Studii Teologice
XLII (1990), nr. 4;
12. Negoiţă, Athanase, Ideile umanitare ale creştinismului, în Studii Teologice III
(1951), nr. 5-6;
13. Nonea, Constantin, Asistenţa socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română
LXIX (1951), nr. 3-6;
14. Pavel, Pr. Prof. Dr., Constantin, Esenţa învăţăturii morale a Legii Vechi, în Glasul
Bisericii XXXIV (1964), nr. 3-4;
15. Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție şi în
85
teologia contemporană, în Studii Teologice XXIV (1972), nr. 5-8;
16. Popescu, Prof., Teodor M., Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia IV

(1952), nr. 3-4;
17. Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Biserica şi lumea, în Îndrumări misionare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
18. Rezuş, Pr. Prof., Petru, Rolul social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în
Studii Teologice I (1949), nr. 7-8;
19. Roşescu, Pr., Ioan, Misiunea caritativă a Bisericii, în Glasul Bisericii L (1991), nr.
1-3;
20. Sârbu, Pr. Prof., Corneliu, Slujirea lumii, mijloc de apropiere pentru Bisericile
creştine, în Ortodoxia XVIII (1966), nr. 1;
21. Stan, Pr. Prof., Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în
Ortodoxia IX (1957), nr. 1;
22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Servire şi proexistenţă, în Glasul Bisericii XXII
(1963), nr. 11-12;
23. Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă

Română LXXXVIII (1970), nr. 3-4;
24. Idem, Comunitatea prin dragoste, în Ortodoxia XV (1963), nr. 1;
25. Stoleru, Pr., Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, (partea I), în
Ortodoxia XLII (1990), nr. 2;
26. Todoran, Pr. Prof., Isidor, Eros şi agape, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4;
27. Vasile, Episcopul Oradiei, Prezenţa Bisericii în lume, în Mitropolia Ardealului

XXVII (1982), nr. 1-3;
28. Vlad, Pr. Prof., Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în
86
Studii Teologice VI (1954), nr. 3-4;
Listă de abrevieri
pr. - preot
prof. - profesor
dr. - doctor
univ. - universitar
87
conf. - conferențiar
nr. - număr
PSB - Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
p. - pagina
op. cit. - operă citată
trad. - traducere
introd. - introducere
arhid. - arhidiacon
88

Apostolatul Social Ca Parte Integranta A Slujirii Bisericii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apostolatul Social Ca Parte Integranta A Slujirii Bisericii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

APOSTOLATUL SOCIAL CA PARTE

Listă de abrevieri .............................................................................................................. 88

Creştinismul e religie de sus, e un dar dumnezeiesc. În creştinism se descoperă

Pentru a afla temeiurile şi cadrul biblic al apostolatului social, s-a procedat la

1.1. Vechiul Testament

2.2. Noul Testament

2.1. Iisus Hristos - slujitor al lumii

2.2. Aspecte practice ale slujirii

2.3. Muncă şi slujire

2.4. Biserica - instituţie de slujire socială

în temniţă şi am venit la Tine? Şi răspunzând împăratul, le va zice: Adevăr vă spun,

3.2. Apostolatul social în "veacul de aur"

3.3. Lucrarea socială a Bisericii în perioada după secolul IV

4.1. Slujirea creştină după învăţătura ortodoxă

Biserica Ortodoxă n-a formulat o doctrină privind relaţia Bisericii cu lumea, în

în ultima vreme, acest lucru a devenit necesar. Teme ca "Biserica şi lumea" şi

5.1. Caracterul social al Ortodoxiei

5.2. Omul ca fiinţă deschisă pentru slujire

5.3. Apostolatul social ca formă de pastoraţie în Biserica Ortodoxă

5.4. Ortodoxia ca Biserică a slujirii

Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu

6. Origen, Despre principii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

7. Pseudo-Barnaba, Epistola, în PSB, nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru

9. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, nr.

13. Ignatie, Sfântul, Epistola către Filadelfieni, în Scrierile Părinților Apostolici, în

23. Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2008;

28. Tertulian, Apologeticum, în Scrierile Părinților Apostolici, în PSB, nr. 3, Editura

1. Arăpaşu, Teoctist, În slujba ortodoxiei româneşti, Mănăstirea Neamţ, 1978;

4. Funtas, F., Creştinismul şi istoria, Editura Atena, Bucureşti, 1981;

6. Idem; Morani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente,

7. Marina, Justinian, Apostolatul social, vol. VIII, Tipografia cărţilor bisericeşti,

12. Popescu-Mălăieşti, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Tipografia

1. Apostolu, Drd., George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice XLIV

2. Baggio, Antonio, Maria, Doctrina socială creştină: identitate şi metodă, în

4. Benga, Daniel, Misiunea Bisericii – liturghia după Sfânta Liturghie, în INTER–

5. Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Datoriile individului faţă de colectivitate după

6. Burtan, Drd., Gheorghe, Rolul îndrumător al Vechiului Testament, în Studii

7. Ciobotea, Daniel, Taina fratelui, în Candela Moldovei II (1994), nr. 1-2;

8. Coravu, PS Dr., Damaschin, Misiunea filantropică a Bisericii în trecut şi astăzi, în

9. Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în Revista Teologică I

15. Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție şi în

16. Popescu, Prof., Teodor M., Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia IV

23. Idem, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în Biserica Ortodoxă

24. Idem, Comunitatea prin dragoste, în Ortodoxia XV (1963), nr. 1;

27. Vasile, Episcopul Oradiei, Prezenţa Bisericii în lume, în Mitropolia Ardealului

S-ar putea să vă placă și