Tatiana Niculescu

falsifică, plagiază și
maculează biografia
Părintelui Arsenie
Boca.
FANTASMAGORIIL
E HUMANITAS
JUNE 2, 2018 by MARTURISITORII 13
 TATIANA NICULESCU ROMANȚEAZĂ ȘI
FALSIFICĂ BIOGRAFIA
PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Drd. Florin DUȚU

Școala Doctorală a Universității din București

N-a trecut mult timp și, după broșuri de genul

„Convorbiri astrale cu Arsenie Boca”, o altă
„capodoperă” parazitară, și-a făcut apariția pe
tejghele. Ne referim la cartea „«Ei mă consideră
făcător de minuni». Viața lui Arsenie Boca”,
scrisă de Tatiana Niculescu și publicată la editura
Humanitas (!) pe 15 mai 2018. Aceasta conține
„superstiții mai savante”. Redăm câteva exemple
de încălzire: „Respirând rar când pe o nară, când
pe cealaltă, cu ochii închiși, cel care urmărește
dezvoltarea spirituală începe să vadă valuri de
culoare gălbuie învârtindu-i-se în jur, în spirale”
(p.188), ne asigură autoarea. Unde sunt „caii verzi
de pe pereți” se întreba un prieten? Să fie aceasta
metoda Tatianei Niculescu de cercetare?

Titul „Ei mă consideră făcător de minuni” nu

este o declarație a Părintelui Arsenie Boca, cum
susține autoarea (vezi coperta IV; sursa citatului
nu a fost menționată în carte!), ci este o notă
informativă a colaboratorului Securității ce se
semna cu numele conspirativ
„Vasile” (02.03.1967). Autoarea nu ne spune
nimic despre „Vasile”, dar preia o sursă la mâna a
treia căci, mai exact, este vorba de o preluare,
bătută la mașina de scris, a locotenentului de
Securitate Păduraru N. după nota (inexistentă în
dosar!) furnizată de „Vasile” (Arhiva CNSAS,
fond Informativ, dosar 2637, vol. IV, f.27). De
altfel, nota informativă a fost publicată cu ani în
urmă în: coord. Florian Bichir, Părintele Arsenie
Boca în arhivele Securității, vol.III, Ed. Agnos,
2016, p. 422. Cu alte cuvinte, cititorul este păcălit,
căci declarația nu aparține de fapt Părintelui
Arsenie Boca. Un biograf onest ar fi menționat
acest lucru. Iată că „Vasile” și „Păduraru N.” au
ajuns să dea un titlu la Humanitas!

Un șir de fantasmagorii, scriitoarea îl proiectează

de-a lungul întregii cărți, începând cu copilăria
Părintelui Arsenie Boca: „în serile cu lună plină, își
însoțește bunica la cules de ierburi de leac și de
descântec […] Dacă se îmbolnăvește, bunica îi ia
capul în poala ei și îl descântă de deochi, ținând
alături o strachină cu apă în care a pus un ou crud.
Moaie din când în când o crenguță de busuioc în
apă și-l atinge cu ea pe la tâmple, îngânând cuvinte
despre duhuri neștiute” (p.15). Deși
în Argument ne asigură că este vorba de „genul
biografiei documentare”, nu ne furnizează sursele
celui din urmă fragment, lăsându-ne să bănuim că
este vorba de niște arhive „astrale” la care biografii
neinițiați nu au acces fără exercițiile nazale de care
vorbea mai sus. Ori unul dintre principiile alcătuirii
unei biografii este acela ca toate sursele folosite să
poată fi identificate. Ceea ce nu se întâmplă cu cele
mai multe episoade descrise în carte!

Răsfoind cartea pe tarabă înainte de a risipi banii

pe ea, ne dăm seama că nu este o scrierea
științifică: nu are nici măcar bibliografie. În afara
unor note de subsol, ici-colo, lucrarea dă impresia
că a fost scrisă în câteva zile pe genunchi. Umberto
Eco susținea în faimoasa sa lucrare despre
întocmirea unei lucrări de cercetare că „operele
citate în note vor trebui să se regăsească în
bibliografia finală”. Dar vedem că nu există
bibliografie finală la această carte! Vedem că nu
respectă nici metodologia și nici etica cercetării!
Prin urmare, cartea este o ofensă adusă cercetării
universitare. După primele pagini, cititorul își dă
seama că are în față un roman prost: apare
ficțiunea. În cazul acesta de ce nu a fost publicată
cartea în colecția „Raftul Denisei” – Humanitas
Fiction? Să fie o eroare a directorului
editorial? Autoarea e cunoscută ca jurnalistă,
însă sare-n ochi faptul că nu are cunoștințe
minime despre istoria presei românești, din
moment ce gafează susținând că ziarul
„Telegraful Român” a fost înființat de
Mitropolitul Nicolae Bălan (p.59)! Această
gazetă este cea mai veche din istoria presei
româneşti. A fost lansată la 3 ian.1853 de către
sfântul ierarh Andrei Şaguna, când Mitropolitul
Nicolae Bălan (1882-1955) nici nu se născuse.

Autoarea susține că se bazează pe documente din

Arhiva CNSAS. Atât! Însă acestea au fost deja
publicate în trei volume de dl. Florian Bichir, iar
studii bazate pe aceste documente au fost întocmite
de istoricii Adrian Nicolae Petcu și George
Enache. Demult, de paisprezece ani, adică din
2004, s-a atins nivelul cercetării vieții Părintelui
Arsenie Boca doar pe baza dosarelor sale personale
de la Securitate (Adrian Nicolae Petcu, „Părintele
Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din
România”, în: Arhivele Securităţii, C.N.S.A.S.,
coord. de Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2004, p. 194-276). Autoarea ascunde
aceste cercetări și nu informează cititorii despre
existența acestora! Cercetarea vieții Părintelui
Arsenie Boca nu se putea limita la cercetarea
dosarelor de la CNSAS după cum se observă în
lucrările menționate mai sus, prin urmare a fost
ulterior extinsă (în cadrul Universității din
București) prin căutarea, descoperirea și
consultarea arhivelor bisericești, eparhiale și
parohiale, a arhivei fostului Departament al
Cultelor (Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”
– Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o
biografie, cuv. înainte de PS dr. Daniil Stoenescu,
episcop al Daciei Felix, Bucureşti, Ed. Floare Albă
de Colţ, 2013; 2015).

Sursele documentare consultate de autoare sunt în

mare parte rapoartele întocmite de bestiile
Securitărții (Gh. Crăciun – fost cazangiu, Ene
Dumitru, Papalache, Pius Kovacs – zidar cu trei
clase elementare şi bacalaureat la 38 de ani!) și
agenții lor bolnavi recrutați în anii 50-60
(„Timotei”, „Neacșu”, „Florică”, „Vasile”, „Giar”
etc.), precum și fundamentaliștii religioși recenți
(anonimi) de pe internet (pp. 170-171), pe care-i
girează ca biografi ai Părintelui Arsenie Boca.
Tatiana Niculescu a căzut în capcana acestora
preluând tot felul de aberații. Un alt exemplu în
afara cărții: dacă Pacepa și alți agenți l-au etichetat
întru-un anume fel pe Părintele Andrei Scrima,
după cum am observat în dosarul său de urmărire,
punându-i în cârcă tot felul de manifestări prin
cluburile pariziene, înseamnă că cercetătorii
trebuie să preia metoda de lucru a torționarilor,
care de cele mai multe ori erau niște analfabeți???
Sau cazul Părintelui Arsenie Papacioc – obiectivul
„Bărbosul”, precum și alte mistificări despre
intelectualii din „Rugul Aprins” de la Antim. Căci
multe mizerii inventate de torționari au fost
preluate fără discernământ de autoare drept
mărturii credibile. Gravă eroare de metodologie,
căci „«adevărurile» istorice sunt de discernământ,
nu de simplă constatare și reproducere” (N.
Iorga, Generalități cu privire la studiie istorice,
București, 1944, p. 348). Iar biografia este o formă
de istorie. Pe lângă preluarea măgăriilor
securiștilor și fanaticilor religioși, autoarea
întreprinde ceva ieftin și ușuratic: preia cercetările
altora, adesea fără să le citeze, le stilizează puțin, și
le prezintă drept cercetări proprii. Cum se cheamă
această faptă în limbaj academic?

Se observă că autoarea nu a făcut nici cercetare de

teren, nici arhivistică. A preluat doar informații din
niște fotocopii de la CNSAS pe care le-a coafat!
Nu știe unde se află Mănăstirea Brâncoveanu,
susținând că Zian, „pe 11 septembrie 1936, este
hirotonit diacon celibatar la o mănăstire
improvizată în incinta unui palat al lui Constantin
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus” (p. 44). Poate
de pe altă planetă se vede așa, însă adevărul este că
Mănăstirea Brâncoveanu nu se află „în incinta”
palatului, ci este situată la 15-20 de kilometri față
de Palatul Brâncovenesc. Iar tânărul Zian nu a fost
hirotonit diacon la Sâmbăta de Sus cum fals susține
autoarea, ci pe seama Catedralei din Sibiu (unde a
avut loc și slujba hirotoniei la care a participat și
Pr. Dumitru Stăniloae) conform documentelor din
arhiva Mitropoliei Ardealului (Actul 7170/1936).
În schimb, Tatiana Niculescu calcă-n străchini și
ține să-i jignească pe făgărășeni și să le ofenseze
memoria strămoșilor și amintirea Părintelui
Arsenie, de la care au Filocalia la loc de cinste în
casele lor. Când prezintă situația acestora, autoarea
se exprimă astfel: „femeile din satele vecine cu
Sâmbăta de Sus abia așteaptă «vrăjile» tânărului
diacon”; „îl numesc de altfel «popa vrăjitorul»” (p.
50); „îl amuză ignoranța țărăncilor analfabete” (p.
51) etc. Ocolește sursele autentice și părerile
specialiștilor din perioada respectivă. Iată ce relata
Părintele Dumitru Stăniloae la 8 aug.1943 în ziarul
„Telegraful Român”: „De mult ne simţeam datori
să scriem în această foaie despre lucrarea
duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la
Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi şi adânci efecte
în viaţa poporului nostru… O facem deci, cu riscul
de a-l supăra pe părintele Arsenie [Boca],
ostenitorul smerit de la Sâmbăta, care consideră
vorba bună care i se spune ca cel mai mare rău ce i
se poate face… Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus
nu este loc pitoresc de excursii şi de distracţii
înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri
sufleteşti înnoitoare, de întâlniri serioase ale
sufletelor cu vocea lui Dumnezeu, Care le obligă la
o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi
plăcerilor uşoare. Pe pajiştea mănăstirii şi prin
încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinţe
omeneşti îngenuncheate pe sub streşinile ei în
rugăciune şi scrutându-şi trecutul de păcate a căror
povară nu o mai pot suporta… Despre viaţa
părintelui Arsenie nu este necesar să vorbim, căci
asprimea ei este cunoscută şi nu vrem să-l supărăm
lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea
de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină
ca trestia bătută de vânt, ci este întreg cum îi este
vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând
de mândrie… Programul părintelui Arsenie? Prin
ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce
propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai
autentic duh ortodox… Părintele Arsenie arată cât
de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul
dogmaticii şi al disciplinei răsăritene (Lucrarea de
la Mănăstirea Brâncoveanu).” Iată relatarea
specialistului de la fața locului, față de relatarea
unui biograf improvizat fără studii de teologie
ortodoxă. Zece ani s-a străduit Părintele Arsenie
Boca pentru publicarea Filocaliei alături de
academicianul Nichifor Crainic (care a lansat
proiectul în 1938 prin apelul său către Sfântul
Sinod) și Părintele Dumitru Stăniloae, iar Tatiana
Niculescu îl prezintă (fără dovezi!) ca pe un adept
al învățăturilor lui Rudolf Steiner. Volumul al III-
lea din 1948 i l-a dedicat Părintele Academician
Dumitru Stăniloae exclusiv: „Prea Cuc.[erniciei]
Sale Părintelui Ieromonah Arsenie [Boca], care a
reînviat, cu viaţa şi cu propovăduirea, duhul
Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru.”
Este evident că Tatiana Niculescu nu știe să facă
diferența între duhul Filocaliei (al părinților
duhovnicești bizantini) și Rudolf Steiner.

Citind cartea dnei Tatiana Niculescu mi-am adus

aminte de broșurile difuzate de niște fanatici
religioși în Piața Unirii din București. Niște
agitatori care instigau la haos social și ură
interreligioasă pe la marile hramuri. În scrierile
împărțite trecătorilor (nu au avut curajul să le
publice cu ISBN) îl denigrau pe Părintele Arsenie
Boca. Acești borfași cu atitudini sectare se
perindau printre credincioșii care participau la
sărbătoarea Ocrotitorului Bucureștilor, Sf. Dumitru
Basarabov. Dovadă stau actele jandarmilor care i-
au sancționat. Pe acești fundamentaliști religioși,
de altfel, Tatiana Niculescu îi creditează și îi
citează în cartea dumneaei (p. 171). Fiind abordat
de unul dintre acești „domni” pe holurile facultății,
care auzise că am alcătuit o lucrare de licență (la
Universitatea din București) despre biografia
Părintelui Arsenie Boca, i-am recomandat să scrie
un articol științific sau o carte în care să respecte
metodologia și etica cercetării, cu bibliografie și
note de subsol, în care să-și argumenteze punctul
de vedere despre activitatea Părintelui Arsenie
Boca. Au trecut cinci ani de atunci și persoana
respectivă, certată cu bunul simț și dreapta
judecată, nu a publicat nimic, în afara unor
comentarii pe internet și alte articole stupide.

Ca să rezulte o teză cât mai toxică, Tatiana

Niculescu nu a menționat că Părintele Arsenie
Boca a fost student la clasa maestrului pictor
Costin Petrescu (numele lui Costin Petrescu nu
apare în carte!). Nici că a pictat sub îndrumarea
acestuia în două biserici și scena „Intrării
Domnitorului Mihai Viteazul în Alba-Iulia” din
Marea Frescă de la Ateneul Român, de la
inaugurarea căreia se împlinesc 80 de ani. În
capitolul „student la Belle-Arte” (pp. 36-40) ține
însă să puncteze că Grivița, unde era situată
Academia, era „un fel de cartier roșu al plăcerilor
capitalei” (p. 36). În arhiva Universității Naționale
de Arte, pe care am cercetat-o cu aprobarea
domnului rector Cătălin Bălescu, am descoperit
informații despre profesorii și rezultatele tânărului
Zian-Vălean Boca. Rezultatele cercetării au fost
publicate. Am arătat că era unul dintre cei mai buni
studenți din promoția sa, cu calificative maxime. În
afară de maestrul Costin Petrescu, i-a avut
profesori pe următorii: arhitectul George M.
Cantacuzino la desen linear; pictorul Francisc
Șirato la pictură; Alexandru Tzigara-Samurcaș la
istoria artei; Horia Teodoru la perspectivă și
arhitectură etc. Diaconul Zian-Vălean Boca a
obținut calificativul „foarte bine” la examenul de
absolvire, în condițiile în care doar 4 studenți din
26 au fost punctați maxim. Mai târziu activitatea sa
artistic-bisericească a fost apreciată de pictorii laici
Gheorghe Popescu, Ștefan Constantinescu,
Gheorghe Vânătoru, precum și de părintele-pictor
Sofian Boghiu (nu găsim numele lor în cartea
Tatianei Niculescu!!!). Părintele Arsenie a lucrat
arta emailului alături de Ottilia Oteteleșeanu,
marea artistă a Casei Regale, dar nici aceasta nu
apare în carte. Tatiana Niculescu dezinformează
când susține că Părintele Arsenie Boca, la
Drăgănescu, „va realiza pictura murală din interior
după un proiect propriu și fără nici o opreliște din
partea preotului” (p. 173). S-a arătat – în
cartea „Părintele Arsenie Boca – Pictor bisericesc
la Drăgănescu” – că proiectul iconografic a fost
întocmit de Părintele-pictor Sofian Boghiu.
Autoarea nu știe că, în regulamentul Comisiei de
Pictură Bisericească, se interzicea ca proiectul să
fie alcătuit de către pictorii care participă la
licitație. Alexandru Valentin Crăciun, absolvent al
Facultății de Filosofie din București, a fost primul
care a publicat un studiu științific despre activitatea
de iconar a Părintelui Arsenie Boca. Deși autoarea
menționează de „Maica Domnului cu Iisus în
zeghe”, nu ne informeză, cum se cade într-o scriere
neromanțată, a cui a fost descoperirea. Activitatea
pastorală și artistic-bisericească sunt prezentate de
autoare prin prisma „superstițiilor savante” ale
antropozofiei și teozofiei. Să fie autoarea adeptă a
acestora?? Cu toate că este diletantă în materie de
pictură bisericească, autoarea nu ține cont de
părerile specialiștilor. Pictorul şi restauratorul Ion
Grigorescu a susţinut într-un interviu că Părintele
Arsenie Boca a folosit în materie de pictură
„formula contemporanilor săi” şi totodată „şi-a
depăşit maestrul” (în: Revista Lumea credinţei,
decembrie 2014, pp. 59-61).

Tatiana Niculescu ori nu știe să citească ori

falsifică datele din documentele de la CNSAS.
Exemplu: deschidem cartea dumneaei la pagina
122 și citim un fragment referitor la prima arestare
a Părintelui Arsenie Boca și trimiterea sa la Canal:
„[Maica Zamfira, n.n.] sub imperiul emoțiilor
puternice iscate de arestare și cu dor de el, se
semnează Zamfira Mândrina. Este, probabil,
numele cu care duios-ironic o alintă Arsenie Boca,
aducându-i aminte de demonii cu care are de
luptat.” Chiar așa să fie oare? Mergem să cercetăm
documentul original din arhiva CNSAS și vedem
că Maica Zamfira s-a semnat de fapt „Zamfira
monahia” (ACNSAS, fond Informativ, dosar
2637, vol.3, f.17 verso).
Ridicolul atinge cote maxime când autoarea revine
cu aceeași inepție și bate câmpii despre pictura de
la Drăgănescu: „ea poartă o rochie galbenă fiindcă,
în teozofie, galbenul e culoarea forței intelectuale,
iar gulerul portocaliu înseamnă mândrie (n-o
tachina el pe vremuri cu numele Mândrina?”
(p.185). Este o certitudine că avem în față o carte
parazitară! Cititorul poate verifica adevărul
mărturiei noastre mergând într-o librărie sau
bibliotecă și să consulte documentul transcris în:
Dr.Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca
Toderel, Părintele Arsenie Boca în arhivele
Securității, vol.II, Ed. Agnos, 2014, p. 153, precum
și în: Florin Duțu, Părintele Arsenie Boca la
Mănăstirea Prislop în epoca torționarilor
comuniști, Ed. Floare Albă de Colț, 2014, p. 76.

Autoare nu se oprește doar la falsificarea

documentelor din arhiva CNSAS și falsifică
rezultatele altor cercetători: „începând cu data de 1
iunie a acelui an, 1967, Boca anunță Patriarhia că e
nevoit să renunțe la postul său… Se gândește să
urmeze un tratament și să meargă să picteze niște
biserici din provincie…Una dintre biserici e cea de
la Bogata, dar, la o evaluare făcută de doi pictori
profesioniști, rezultase că «realizările lui Boca
Zian nu sunt din punct de vedere al calității
artistice, la înălțimea cerințelor…» Fresca pictată
de el în absida bisericii va fi, prin urmare, ștearsă”,
susține Tatiana Niculescu (p. 173). Autoarea
falsifică rezultatele din cartea pe care o indică în
nota de subsol (Florin Duțu, „Și cărțile au fost
deschise” Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o
biografie, cuv. înainte de PS dr. Daniil Stoenescu,
episcop al Daciei Felix, Bucureşti, Ed. Floare Albă
de Colţ, 2015, pp. 224-236). Adevărul este că
Părintele Arsenie Boca pictase în vara anului 1961
fresca de la Bogata Olteană, nu în 1967 cum
susține Tatiana Niculescu. Părintele Spiridon
Cândea s-a gândit apoi să decoreze interiorul cu
mozaic de Murano în loc de frescă și de aceea a
așteptat o sponsorizare din partea lui Iosif
Constantin Drăgan, tergiversând astfel lucrările în
frescă. După câțiva ani, Pr. Spiridon Cândea a fost
implicat într-un proces (Securitatea îi instalase
microfoane în casă și auzise injuriile la adresa
regimului comunist), a fost arestat și nu i s-a mai
dat voie să se implice în pictarea bisericii. Dar
fresca Părintelui Arsenie a rămas pe absida
altarului. A fost mult mai târziu acoperită, odată cu
întocmirea altui proiect în frescă în 1978. Lucrurile
au stat cu totul altfel față de cum le prezintă
autoarea. În plus, Părintele Arsenie Boca a fost
lăudat și promovat pentru fresca de la Bogata
Olteană de pictori excepționali.
Autoarea nu stăpânește terminologia bisericească
și nu cunoaște contextul eclezial. Consideră că
„Rugul Aprins” a fost o „grupare de laici creștini”
(p. 115). Părinții Daniil Teodorescu, Ioan Kulîghin,
Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima
etc. au fost laici sau călugări??

Etimologic, cuvântul plagiat provine din

lat. „plagiarius, plagium“ și se traduce prin „cel
care răpește copilul sau sclavul altuia pentru a-l
vinde”, adică a te folosi de bunurile și
descoperirire altcuiva pentru a obține foloase
necuvenite. Prin urmare, cum se pot numi aceia
care se folosesc de cercetările altora fără a cita
sursele? Umberto Eco spunea că „notele folosesc
spre a plăti datorii”, iar a arăta sursa din care s-a
preluat înseamnă a plăti o datorie. Fără să citeze
vreo sursă, la pagina 191, Tatiana Niculescu a
preluat următoarea descoperire: „în 1976, aparatul
de fotografiat al securistului însărcinat cu
informarea despre participanți surprinde, la ieșirea
din biserică, un bărbat elegant, îmbrăcat cu un
costum închis la culoare, croit după moda vremii,
cămașă alba, cravată, iar pe cap pălărie de fetru…
Poartă ochelari fumurii” (p. 191). Cărțile din care a
preluat Tatiana Niculescu fără să indice sursele
sunt următoarele: „Documentele ne descoperă că
Părintele Arsenie a participat la parastasul de un an
ţinut pentru Nichifor Crainic şi soţia sa Aglaia, de
la Biserica Enei (19 august 1973, unde a slujit ca
preot şi Părintele Dumitru Stăniloae), precum şi la
parastasul de patru ani din 23 mai 1976, tot de la
Biserica Enei, unde toţi participanţii au fost
fotografiaţi de Securitate. Părintele apare elegant,
îmbrăcat la costum cu cravată, cu pălărie de fetru şi
ochelari, coborând treptele bisericii” (fotografia și
textul în: Florin DUȚU, „Și cărțile au fost
deschise” – Părintele Arsenie Boca – o biografie,
ed. a II-a, Ed. Floare Albă de Colț, 2015, p. 243);
„Părintele Arsenie Boca a fost prezent şi la
parastasul de patru ani din 23 mai 1976, slujit tot la
Biserica Enei: «printre aceştia se numără
NICOLAE CREVEDIA, ARSENIE BOCA,
EMILIAN VASILESCU cu soţia şi LAE LUPU
care au participat la parastas, la biserică, unde au
fost prezente circa 30-40 de persoane dintre care
foarte multe femei în vârstă foste cunoscute şi
paciente ale Dr. AGLAIA CRAINIC…»
(ACNSAS, fond Informativ, dosar 391469, vol 1,
f. 53). Cu această ocazie au fost prezenţi şi agenţii
Securităţii care i-au fotografiat pe participanţi la
ieşirea din biserică, inclusiv pe părintele Arsenie
Boca (fotografia de pe coperta cărţii), descoperită
de autorul acestei cărţi în Arhivele Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii”
(în: ACNSAS, fond Informativ, dosar 391469, vol
1, f. 47-52, în: Florin DUȚU, Mistica ortodoxă și
schimbarea la față a teologiei românești: Nichifor
Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Ed.
Floare Albă de Colț, 2013, p.22; pp. 331-334).
Dosarele în care au fost descoperite acestea nu fac
parte din dosarele personale de urmărire ale
Părintelui Arsenie Boca.

Autoarea pomenește de „Ecaterina Teodorescu” (p.

186), în loc de Ecaterina Constantinescu – numele
bătrânei care i-a oferit găzduire Părintelui Arsenie
Boca, după ce a fost alungat din mănăstire. O
confundă cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu?
În același paragraf îl prezintă drept „preot consilier
la Patriarhie” (p. 186) pe părintele pictat la
Drăgănescu în scena botezului. Nu știm cât de mult
și-ar fi dorit această funcție părintele Constantin
Grigorescu, căci despre el este vorba. Însă știm
sigur din cercetările întreprinse că nu a fost
niciodată consilier patriarhal, deși avea toate
calitățile necesare. Nici nu ar fi avut timp. Cu
vocea sa de bas, caracterizată de maestrul Dumitru
Botez (1904-1988) ca „valoare națională”,
părintele Grigorescu cânta în corul Radiodifuziunii
și la Filarmonica „George Enescu”. Câtă
superficialitate să mai suporte cititorul din partea
autoarei?

Alte buimăceli din carte:

– „[Zian Vălean Boca, n.n.] va rămâne cu
convingerea, împărtășită de mulți români în acele
vremuri tulburi, că evreii pun la cale o conspirație
mondială” (p. 23). Fals! Nu există în gândirea sau
în atitudinea Părintelui Arsenie Boca convingeri de
genul acesta. Autoarea trunchiază informația din
dosare și falsifică grosolan informațiile conținute,
acuzându-l pe Părintele Arsenie de manifestări
străine de concepția sa despre lume. Mai departe,
în același document, Părintele Arsenie a declarat că
„din fondul cărții pe care am citit-o, cât și din urma
mișcărilor studențești, mai târziu am putut ca să-mi
dau seama că nu există o înțelegere între
naționalitățile existente în România” (ACNSAS,
fond Informativ, dosar 2637, vol.II, f.33); „aveam
coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram
prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu
eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul
împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine
şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul
acesta te voi concura în viaţă” (Autobiografie, 17
iulie 1945, ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f.
17-21). Unde a văzut autoarea dovada convingerii
de care vorbește?

– „Arsenie Boca nu știe că vărul său, învățătorul

Vasile Crucin din Buteni, petrecuse un an în
lagărul de la Capul Midia” (p.125). Informație
preluată fără a preciza sursa (Florin Duțu, Viața
Părintelui Arsenie Boca 1910-1989, ed.a II-a, Ed.
Floare Albă de Colț, 2016, p. 65)

– „…experiența lui la Canal pare suportabilă. În

orice caz, el se arată senin, deși e închis în cel mai
neîndurător loc din gulagul românesc. Pesemne că
nu vrea să-i îngrijoreze pe cei de la mănăstire, dar
este și convins că o ființă evoluată spiritual trebuie
să elimine cât mai mult din viața sa negativitatea”
(p. 125), iar la nota de subsol autoarea citează
lucrarea lui Rudolf Steiner, Bazele ezoterismului,
2017 (!?). Se vede că autoarea nu a cercetat
contextul istoric și nu știe să analizeze
documentele în contextul în care au fost elaborate.
Din cartea lui Alexandru Salcă,
intitulată Canalul (Ed. Transilvania Expres,
Brașov, 2000), aflăm că nu puteai să-ți trimiți
cartea poștală la care aveai dreptul dacă nu reieșea
din primele rânduri că o duci bine. Deținuții
politici, „dușmanii poporului”, ce trebuiau
reeducați prin muncă istovitoare, reprezentau o
mână de lucru gratuită. Mulți nu s-au mai întors la
casele lor. Aceștia erau treziți cu goarna dimineața
la ora 5 și erau obligați să-i salute cu „să trăiți” pe
imbecilii de reeducatori, care erau de obicei niște
delincvenți de care se foloseau comuniștii. O cafea
din orz, o felie de pâine și 30 grame de marmeladă
reprezenta micul dejun, ce trebuia să le asigure
energia nutrițională pentru a da cu târnăcopul și a
căra cu roaba până la prânz. Speculațiile ilare ale
Tatianei Niculescu bazate de ezoterism și alte
„supestiții savante” nu au nicio legătură cu
realitatea istorică. Autoarea scornește tot felul de
lucruri („Anastase”?), susținând că Părintele „e
cruțat de regimul aspru de muncă… se ocupă de
întocmirea registrelor contabile” (p. 127). Ce
dovezi documentare are autoarea? Cum poate să
creadă și să răspândească asemenea aberații? Ce
contabilitate? A cadavrelor și a târnăcoapelor?
Rezultă că pentru autoare Canalul a fost un fel de
firmă de audit. În epocă circula și un banc
„reacționar” pentru care intrai în atenția organelor
de represiune: „Pentru reabilitare un fost membru
de partid a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea
Neagră; de acolo respectivul i-a scris mamei sale
despre «fericirea» pe care o simte că muncește la
așa operă gigantică. «Am o singură amărăciune,
mamă, că nu m-ai trimis la canal de când eram
mic»” (ACNSAS, dosar 375829, f. 61).

– „de-a lungul timpului vor mai apărea indicii că

Zamfira colaborează de bunăvoie cu Securitatea”
(p. 149). Fals! Ar putea autoarea să ne arate un
document măcar, în sprijinul afirmațiilor sale? Nu
ar putea deoarece nu există nicio dovadă privind
colaborarea Maicii Zamfira cu Securitatea! Nici
angajament, nici note informative, nimic. Urmașii
sau apropiații Maicii Zamfira o pot da în judecată
pe autoare pentru asemenea acuzații grave fără
acoperire documentară.

Operațiunea Tatianei Niculescu de denigrare a

Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1882-
1955), membru de onoare al Academiei Române,
este ilegală (pp. 26-27; p. 56; p. 116). Sub
presiunea agenților sovietici și a armatei sovietice
s-a încercat epurarea sa din postul de mitropolit,
după cum ne mărturisește Șef Rabinul Alexandru
Șafran în memoriile sale, pregătindu-i-se un dosar
cu materiale contrafăcute cu conținut obscen (pe
care Tatiana Niculescu le citează ca surse sigure!).
Este ilegală preluarea și difuzarea din arhivele
CNSAS a unor astfel de obscenități: în
conformitate cu prevederile art.28 alin. (3) din
O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr.293/2008, „în activitatea
de documentare, cercetătorii acreditați au obligația
să respecte și să ocrotească viața intima, familială
și privată a celor care au fost persecutați de
organele Securității Statului”. Șef Rabinul
Alexandru Șafran ni-l înfățișează pe Mitropolitul
Nicolae Bălan ca salvator al evreilor. De
asemenea, acest mitropolit a fost unul dintre
ctitorii Filocaliei românești (reeditată cu lipsuri
inclusiv la Humanitas) și are meritul de a fi trimis
66 de bursieri la universități de prestigiu din
Europa, care au devenit importanți oameni de
cultură, medici, compozitori etc. Salvarea evreilor
de către acest mitropolit (care e batjocorit în cartea
Tatianei Niculescu!) din ghearele lui Hitler a fost
evocată de către rabinul Alexandru Şafran în
memoriile sale: „Când, în luna august 1942,
conducătorii comunităţilor din Transilvania au
venit la Bucureşti pentru a ne preveni că se
pregătesc deportări masive din Ardealul de Sud,
Consiliul s-a reunit urgent, mai întâi pentru a
verifica la Direcţia Căilor Ferate, unde lucra unul
de-ai noştri, dacă ştirea era exactă. Nu numai că
era exactă, dar deportările erau iminente”.
Apelează degrabă la Regele Mihai, regina-mamă,
la ambasadorul Elveţiei, la delegaţii Crucii Roşii,
la Iuliu Maniu, la Dimitrie Lupu (preşedintele
Înaltei Curţi de Justiţie), la universitari de renume,
la dentistul familiei regale dr. Winkler, la Nunţiul
Apostolic. Nimeni nu poate face nimic. În sfârşit,
„«Sfatul evreiesc» a hotărât să se încerce un
demers îndrăzneţ, disperat: să-l contactez pe
Mitropolitul Bălan, şeful Bisericii Ortodoxe din
Transilvania”. Astfel, Rabinul Şafran, care nu
putuse să se deplaseze la Sibiu de teamă să nu fie
prins de Gestapo, a trimis un curier „pentru a-i face
cunoscut Mitropolitului faptul că vreau să-l văd de
urgenţă la Bucureşti. Şi iată, minunea s-a produs…
I-am descris situaţia destul de critică în care se
aflau evreii din sudul Transilvaniei, a căror
deportare în Polonia nu mai era decât o chestiune
de ore… Mitropolitul s-a aşezat din nou şi m-a
privit cu o intensitate crescândă. Faţa lui părea mai
blândă. A ridicat receptorul telefonului care se afla
lângă el şi a chemat biroul mareşalului Antonescu,
spunând că vrea să fie primit de urgenţă. Însuşi
mareşalul a venit la aparat şi l-a invitat, chiar în
aceeaşi zi, la dejun… A doua minune: Bălan a
telefonat şi i-a cerut primului ministru să se ocupe
de această problemă. Iar evreii de pe strada Sfântul
Ioan Nou nu au mai fost deportaţi… Ora dejunului
se apropia. Mitropolitul se pregătea să răspundă
invitaţiei mareşalului. L-am condus în curte până la
automobilul său. Pleca. Simţeam că pleacă într-o
misiune de care depindea soarta a zeci de mii de
evrei. Cu o voce tremurătoare i-am repetat acest
lucru. Odată instalat în automobil, mi-a întins
mâna, m-a privit drept în ochi şi mi-a şoptit să nu
uit această zi… La orele 3 a sunat telefonul. O
voce gravă şi sigură de sine s-a făcut auzită. Era
Mitropolitul Bălan. Vroia să-mi spună că a obţinut
de la mareşalul Antonescu anularea ordinului de
deportare a evreilor din sudul Transilvaniei.
Miracolul… de, miracolul s-a produs; ei erau
salvaţi…!” (Alexandru ŞAFRAN – Şef Rabin al
Genevei, Fost Şef Rabin al României -, Un tăciune
smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din
România 1939-1947. Memorii, intro. de Jean
Ancel, trad. Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 1996, pp. 98-100).

La rândul său, Mitropolitul Nicolae Bălan i-a cerut

ajutorul Rabinului Alexandru Şafran, după 23
aug.1944, când s-a pus problema epurării sale: „Ca
urmare a intervenţiilor mele, Mitropolitul Bălan a
scăpat de arestare şi de a fi judecat ca criminal de
război. De altfel, şi-a păstrat postul de Mitropolit al
Transilvaniei” (Alexandru ŞAFRAN, Un tăciune
smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din
România 1939-1947. Memorii…, pp. 218-219).

Autoarea s-a așezat în fotoliul biografului fără a

avea cunoștințele și metodele necesare.
Parafrazându-l pe Henri-Irénée Marrou susținem
că biografia nu se face după ureche, ci se face cu
documente la fel cum motorul cu explozie
funcționează cu carburant. Schema lui Marrou,
privind etapele succesive ale elaborării istorice,
include cultura generală, problematizarea,
euristica. Dar când cunoștințele tale de istorie
bisericească și de cultură teologică sunt egale cu
zero, ce poți înțelege, explica și sintetiza?? Citești
câteva cărți de Rudolf Steiner și alte note
informative din dosarele Securității și vezi viața
Părintelui Arsenie prin ochelarii lor. Iată biografia
Tatianei Niculescu de 29 lei lansată cu mare fast!
Marrou vorbea despre „marele istoric care va ști
cel mai bine să elaboreze un program practic de
cercetări, care să-i permită să găsească și să dea la
iveală cele mai multe documente, cele mai sigure,
cele mai revelatoare” („De la connaissance
historique”). Bazându-te doar pe documentele
fostei Securități, care oricum au fost publicate și
folosite în elaborarea diverselor studii științifice
(pe care autoarea le ignoră!), nu poți alcătui decât o
scriere infectă, care nu se sprijină pe o muncă de
cercetare serioasă. Dacă numele Părintelui Arsenie
Boca a fost pomenit într-o adunare sectară, după
logica autoarei, înseamnă că Părintele Arsenie era
adeptul acelei „superstiții savante”!? Îi
recomandăm autoarei să consulte biblioteca
Facultății de Teologie Ortodoxă din București și să
vadă rafturi pline de cărți sectare, de cărți ale lui
Rudolf Steiner etc. Va trage probabil concluzia că
profesorii și studenții sunt adepții acelor mișcări
sectare, în realitate fiind vorba despre materiale de
lucru pentru cursurile de misiologie din anii 3-4,
ținute de Părinții profesori David Pestroiu și Radu
Petre Mureșan. Iată necesitatea orei de religie în
școli! Consecințele lipsei orei de religie în timpul
regimului comunist se văd în prezent la cei care
vor să scrie biografii ale personalităților bisericești,
dar nu au minime cunoștințe de cultură eclezială și
istorie bizantină, aceștia fiind formați cu marxism-
leninism în perioada când elita intelectuală a
României Mari fusese umilită și lichidată în
temnițele comuniste.

Ne oprim aici, cu toate că sunt mult mai multe

mistificări de semnalat. Poate vom reveni cu partea
a doua. Păcat de hârtia prăpădită pentru tipărirea
acestei cărți. Tatiana Niculescu se adresează
probabil unor pitecantropi din Secta Credulitate
fără Frontiere, care citesc prima lor carte. Oricum,
Părintele Arsenie Boca i-a rămas autoarei total
necunoscut.

Lecturând cartea Tatianei Niculescu ne-am mai

adus aminte de următoarele însemnări ale
Părintelui Arsenie Boca: „de ce proastă calitate e
apocrifa aceasta, a unui fanatic, incult și mincinos”
(Cărarea Împărăției, p. 343; celui care se folosise
de numele său, atribuindu-i eronat scrieri), „model
de stâmbare” (Cărarea Împărăției, p. 342).

Din intensa publicitate rezultă că Tatiana

Niculescu își va lansa cartea la Bookfest (sâmbătă,
2 iunie 2018, ora 14.00). Printre cei invitați să
vorbească despre carte este și dl. Marian Voicu,
care își va lansa la rândul său cartea „Matrioșca
mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”
tot în aceeași zi. Dl. Marian Voicu are în cartea
Tatianei Niculescu un exemplu clar de „fake
news”, manipulare etc. Ar fi chiar penibil pentru
Tatiana Niculescu să se laude după târg că lucrarea
sa a fost un „bestseller”.