ANDRE SCRIMA

ORTODOXIA
ŞI
ÎNCERCAREA
COMUNISMULUI
Volum îngrijit de
VLAD A LEX A N D R ESC U
Traduceri de
V L A D A L E X A N D R E SC U , L U C IA N P E T R E S C U
si M IR U N A T Ă T A R U -C A Z A B A N

HUMANITAS
BUCUREŞTI
 GÂNDURI ÎN FATA
> ICOANEI

Există două puncte de vedere deosebit de răspândite privind

icoana. Primul ignoră sau neagă complet sensul sacru al icoanei
si
> nu o consideră decât ca una dintre manifestările facultăţii >
creatoare a omului, manifestare care nu se distinge întru nimic
de celelalte forme de artă şi care nu are altă importanţă decât aceea
a unei „valori culturale“. Acest punct de vedere este răspândit
mai ales printre esteţi, istorici de artă, arheologi. La prima vedere,
el nu are nimic comun cu sensul spiritual al icoanei; totuşi,
cum vom vedea mai departe, are o importanţă capitală în rolul
pe care icoana îl joacă în epoca noastră, tocmai în calitatea ei
de imagine sacră.
Al doilea punct de vedere este propriu mai ales credincioşilor
practicanţi. Ei recunosc sensul sacru al icoanei, valoarea sa litur­
gică; însă, în acelaşi timp, ei recunosc aceeaşi semnificaţie oricărei
imagini având un subiect religios sau purtând o denumire reli­
gioasă. Singura diferenţă pe care o văd ei între o atare imagine
şi o icoană este o diferenţă de „stil“ . Una este pentru ei o icoană
„de stil vechi“, cealaltă „o icoană în stilul m odern“. S-ar putea
spune chiar că, foarte adesea, o icoană pictată în zilele noastre
„în vechiul stil“ este considerată ca tentativă de revenire la o
artă perimată.
O astfel de confuzie între icoană şi imaginile care nu au cu
ea decât foarte puţin sau, adesea, nimic com un există, de ase­
menea, în practica admisă în bisericile noastre în cursul ultimelor
 Texte de la Antim 73

H ,n iii i. Această stare de lucruri a luat naştere în epoca laicizării,

l i n s a precizat în veacul al XVU-lea. N u numai că ea n-a fost V
iii< îndată aprobată de Biserică, dar dimpotrivă: această practică
i siabilit împotriva rânduielilor Bisericii. Intr-adevăr, laicizarea
a mlliienţat nu num ai organizarea canonică a Bisericii, ci, de
im menea, şi arta sacră şi, mai ales, icoana şi cântul. Atât în

li i ii ii igrafia sa, cât şi în conţinutul său spiritual, imaginea sacră

,i suferit o deformare catastrofică ce a dus la dispariţia aproape
im.ila a artei îns[e]şi a icoanei şi a comprehensiunii ei de către
i mlincioşi. Uităm prea repede, astăzi, că învăţătura Bisericii
IMi.ne ii deformată prin imagine tot atât de bine ca şi prin cuvânt.
„I )acă cineva dintre păgâni vine la tine spunând: arată-mi
11 ei Iinţa ta, tu îl vei conduce într-o biserică şi îl vei pune înaintea
diverselor imagini sacre“ (Sf. Ioan Damaschin, Adu Const. CabaL).
Ai este cuvinte ale Sf. Ioan Damaschin revel[eaz]ă toată impor-
i.11 iţa icoanei ortodoxe. Unul dintre cei mai mari printre Părinţii
Bisericii, care a scris o expunere a credinţei ortodoxe şi a dat
fundamentarea teologică a icoanei în timpul perioadei icono-
i Liste, ştia bine ce însemnează „a explica —sau a «arăta» - cre­
dinţa ortodoxă“ .
Iar al 7-lea Conciliu Ecumenic a dat o expresie foarte pătrun­
şii oare a corespondenţei perfecte dintre imagine şi cuvânt. El
.it ribuie icoanei aceeaşi semnificaţie ca şi Sf. Scripturi: „Noi păs-
i răm, fără să introducem nici o inovaţie, toate tradiţiile Bisericii
lîxate pentru noi prin scris sau nu; tradiţii dintre care una ne învaţă
i i prezentarea iconografică [ce] corespun[de] istoriei predicării
evanghelice... Pentru că una corespunde celeilalte, incontestabil
ele se dovedesc una prin alta.“ Altfel spus, icoana corespunde
cuvântului nu num ai pentru că ele se explică una prin alta, ci,
de asemenea, şi pentru că una serveşte de probă celeilalte.
Această decizie conciliară, ca si cuvintele Sf. Ioan Damas-
chin, ne arată că Biserica vede în icoană nu numai o artă servind
să ilustreze Sf. Scriptură, şi încă mai puţin un simplu ornament
74 Ortodoxia şi încercarea comunismidui

al bisericilor; ea o consideră ca [pe] un echivalent al Sf. Scripturi

şi îi atribuie aceeaşi valoare dogmatică, liturgică, mistică. In acelaşi
fel ca şi serviciul divin, icoana exprimă şi transmite credincio-
şilor dogm a, adică adevărul revelat, căruia Biserica i-a dat o
formulă, adevăr care intră, de asemenea, în viaţa poporului creş­
tin în întregime şi a fiecăruia în parte şi îi arată calea de urmat
în viaţă.
In Biserică, orice activitate umană, inclusiv creaţia artistică,
este supusă şi dirijată de către canon. Biserica, „îm părăţie care
nu este din lum ea aceasta“, trăieşte în lume şi pentru lume,
pentru mântuirea ei. E a are natura sa proprie, distinctă de cea
a lumii, şi serveşte lumea tocmai pentru că se deosebeşte de
ea. D e aceea, manifestările exterioare ale Bisericii, prin care ea
realizează acţiunea sa mântuitoare în lume, cuvântul, chipul,
cântarea etc. ... se disting de manifestările analoge din dom e­
niul profan. Toate, ele poartă ca o pecete, care, chiar exterior,
le distinge de tot ceea ce le înconjoară. Icoana, cântarea, poezia
încetează de a mai fi arte, urmând fiecare calea sa proprie, inde­
pendentă de celelalte, căutând efecte particulare - pentru a
deveni forme variate exprimând, fiecare în domeniul şi în felul
său, un acelaşi adevăr: Biserica. D e aceea, tot aşa după cum
Sf. Scriptură se distinge de literatura profană, icoana mărtu­
risind adevărul revelat se distinge de orice altă formă de artă
picturală. Nici Scriptura, nici imaginea sacră nu ar putea fi profane,
nici semiprofane; sursa care le hrăneşte nu mai este realitatea
acestei lumi, ci harul dumnezeiesc al Sf. Duh.
Caracterul specific al Bisericii, ale cărei manifestări sunt, pre­
tinde supunerea Scripturii şi a icoanei faţă de canonul lor.
Canonul este cel ce defineşte cărţile Sfintei Scripturi şi le dis­
tinge de apocrife şi, de asemenea, tot canonul este cel ce defi­
neşte imaginea sacră autentică. în am ândouă cazurile, Biserica
separă adevărul învăţăturii sale de multitudinea ideilor sau repre­
zentărilor umane.
 Texte de la Antim 75

Altfel spus, imaginea este un limbaj prin care Biserica îşi

exprimă învăţătura sa. D e fapt, tot astfel cum cuvântul Sfintei
Scripturi este o imagine, la fel imaginea, ea însăşi, este un cuvânt
(caligramă). Una, ca şi cealaltă, pe lângă semnificaţia lor directă,
ne pune în prezenţa lumii divine; a veacului ce va să fie; una,
ca şi cealaltă, este un simbol al Spiritului pe care îl revelă.
Tot asa cum în D um nezeu-O m ul Iisus H ristos „locuieşte
ttupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ 1, Biserica, Trup Iui Hristos,
organism divin şi uman în acelaşi timp, uneşte în ea, inseparabil
si fără confuzie, cele două realităţi: realitatea istorică, terestră, si
realitatea harului Sf. D uh, care sfinteste totul. Raţiunea de a fi
a artei sacre şi, în special, a icoanei, stă tocmai în faptul că ea
i ransmite sau, mai exact, mărturiseşte într-un fel vizibil aceste
două realităţi. E a este realistă în două sensuri. Ş i, tocmai prin
aceasta, icoana se distinge de orice altă reprezentare. Astfel, în
icoana unui sfânt, un „om ceresc şi înger pământesc“, adică în
imaginea unei persoane ce a dobândit harul D uhului Sfânt,
realitatea istorică, umană, aspectul său fizic, m odul particular
pe care l-a avut de a[-l] servi pe Dumnezeu (oricare a fost poziţia
sa: apostol, ierarh, p rin ţ...) este exprimată în iconografia sa cu
maximum de exactitudine. Insă ceea ce există îngeresc, ceresc,
sfinţenia sa - a doua realitate - nu este exprimabilă prin nici
un mijloc uman. Ea nu poate fi indicată cu ajutorul simbolului
formelor, liniilor şi culorilor instituite de către Biserică. Astfel,
fiecare icoană canonică este, în acelaşi timp, o mărturie istorică
atât de exactă pe cât posibil şi o imagine a împărăţiei Spiritului,
o revelaţie a sfinţeniei lumii ce va să fie, a transfigurării sale (ima­
ginea lumii spirituale iradiază de pe chipul, de pe obrazul sfân­
tului: icoana e o valoare esenţialmente antropologică, personală,
în om , şi num ai în om ul pneumatic, putem distinge de pe
acum configuraţia lumii viitoare). D e aceea, canonul iconografic

1 Col. 2, 9.
 76 Ortodoxia şi încercarea comunismului

rânduieşte nu numai subiectul, ce este reprezentat, ci, de ase­

menea, şi cum trebuie să fie reprezentat, mijloacele prin care
starea de transfigurare trebuie indicată.
Tot astfel după cum mari sfinţi ne-au lăsat exprimate prin
imagini verbale descrieri ale acelei îm părăţii a lui Dumnezeu
care era în ei, alţi sfinţi ne-au lăsat aceleaşi descrieri servindu-se
de imagini vizibile, într-un limbaj de simboluri artistice, şi măr­
turia lor este tot atât de autentică. E aceeaşi teologie, însă în
f imagini în loc de a fi în cuvinte. „N oi vorbim după contem-
p J plaţiile noastre“, mărturiseşte Sf. Simeon N oul Teolog, „şi, de
| aceea, ceea ce spunem noi trebuie să se numească o istorisire
/ de lucruri văzute, şi nu un concept“ .2 (Iconografia, imnografia,
ca şi gândirea unor Sfinţi Părinţi ne dezvăluie m odul esenţial
şi propriu de a-fi-în-spirit, adică elementele ocultate ale veacului
octav, prezente de pe acum aici.) Aşadar, ca şi Sf. Scriptură,
imaginea sacră transmite nu idei sau reprezentări umane despre
adevăr, ci Adevărul el însuşi — revelaţia divină. Iconografia e
tot ce poate fi mai străin de conceptul de „artă idealistă“, care
presupune o denaturare în sens subiectiv a realităţii. O sciziune
între cuvântul Scripturii şi icoană —consecinţă a laicizării —se
observă în reprezentarea naturistă şi fantezistă a învierii
D om nului. încercând să reprezinte ceea ce îl depăşeşte - şi
ignorând canonul - , artistul este forţamente obligat să
inventeze după gustul subiectiv, să improvizeze, să idealizeze.

Aplicând picturii iconografice aceleaşi criterii ca şi picturii

realiste care a apărut la sfârşitul Evului Mediu în Italia şi Flandra,
se ajunge în m od fatal la deprecierea ei peste măsură. însă e
absurd să tratezi cu aceleaşi criterii pictura bizantină, frescele

2 Or. 63, par. 3.

 Texte de la Antim 77

florentine sau „retablele“ flamande. E vorba de două arte antitetice,

diferind nu numai prin tehnică şi teme, ci prin chiar concepţia
despre pictură. începând din secolul al XV-lea, efortul pictori­
lor occidentali tinde să evoce relieful obiectelor, modelarea
umbrelor şi a luminilor; să sugereze adâncimea prin artificii de
perspectivă, să spaţieze planurile, să redea fuga depărtărilor, pe
scurt, să substituie simplei decoraţii a suprafeţelor reprezentarea
spaţiului.
Pictorul iconar rămâne cu desăvârşire străin acestor căutări.
El nu se sileşte să copieze natura; nu se preocupă nici de anatomie,
nici de perspectivă. El nu se interesează deloc de volum sau
de p lan ...
C u un cuvânt, el este mai puţin pictor, cât caligraf. D in acest
punct de vedere, iconografia se înrudeşte stilistic cu pictura
decorativă a vaselor greceşti sau cu stampele japoneze. Aceeaşi
grijă, ordonată pe o severă selecţionare a liniilor, de a reuşi stiliza­
rea realităţii, transfigurarea ei în pură semnificaţie. într-aceasta
constă, de altfel, şi unul dintre elementele libertăţii interioare
a zugravului bizantin: el poate „nesocoti“ datele „realităţii“, cu
condiţia să le încadreze în stil, garanţie a autenticităţii efortului
său plastic. întâlnim, astfel, aptitudinea deosebită de a detaşa silu­
etele, de a alungi proporţiile, de a rezuma peisagiile.
Artă ce devine în aparenţă „abstractă“, dar care, în realitate,
dovedeşte că s-a putut ridica până la înălţimea stilului. Pentru
pictorii occidentali, e o dificultate aproape insurmontabilă conci­
lierea imitării realiste a naturii cu exigenţele stilului. S-a spus
că desenul este „o artă de sacrificii“. Trebuie să recunoaştem că
aceste sacrificii necesare sunt m ult uşurate, pentru pictorul
iconar, de către extrema simplificare a tehnicii sale. El lucrează
cu elemente deja stilizate, reduse la simple jocuri de linie. Nu-i
mai rămâne decât să le combine pentru a face operă de frumuseţe.
Pictura bizantină este o mare artă prin nobleţea şi puritatea
stilului. Compoziţia simplă şi lipsită de orice încărcare, idealismul
78 Ortodoxia si încercarea comunismului

expresiilor, euritmia şi acordul delicat al figurilor şi peisajului,

coloritul clar şi duios conferă operelor autentice ale genului
un farmec rar si j
ales.
Să analizăm mai îndeaproape fiecare dintre elementele ce
concură la această impresie de frumos. Simplicitatea limpidă
a compoziţiei este unul dintre caracterele cele mai constante ale
frumoaselor icoane bizantine. Detaliile sunt întotdeauna riguros
subordonate ansamblului: rareori se întâm plă ca atenţia să fie
distrasă prin amănunte inutile. Artistul se interesează numai de
esenţial. Meritul acestei simplicităţi revine, în mare parte, carac­
terului monumental al oricărei bune picturi bizantine şi tradiţiei
străvechi de pictură murală.
în al doilea rând, fizionomiile personajelor au ceva supra-
mundan şi supraindividual. Figurile, costumele, decorurile de
arhitectură şi de peisaj nu sunt nici datate, nici localizate. Arta
bizantină se situează dincolo de spaţiu şi timp. Acest „supra-
realism“ , care înnobilează chiar şi lucrările cele mai mediocre,
ridică genul mai presus de atingerea oricărei vulgarităţi şi sur­
prinde, într-o lume burgheză şi mercantilă, prin distincţia sa
aristocratică.
Un alt dar eminent al pictorilor bizantini este simţul ritmu­
lui. Grupurile de figuri se unduiesc şi se echilibrează în chip
armonic. Liniile se cheamă şi îşi răspund precum vocile în cor.
Peisajul stilizat este la unison cu figurile: nu e vorba de un simplu
cadru, ci, ca să spunem astfel, de un fel de rezonator. El nu se
mulţumeşte să limiteze subiectul, ci îl subliniază si îl întăreşte.
Se întâm plă adesea ca, în scene ca „Pogorârea de pe Cruce“ şi
„Punerea în m orm ânt“, artistul să ne comunice em oţia sa mai
puţin prin expresia chipurilor care îşi păstrează un caracter impa­
sibil şi abstract, cât prin simpla grupare a siluetelor şi elocvenţa
liniilor calme sau neliniştite,
> ţâşnitoare
>> sau abătute.
Şi, oricât de abilă ar fi ea în combinarea jocurilor de linii expre­
sive sau numai ornamentale, pictura bizantină nu este totuşi
 Texte de la Antim 79

o artă exclusiv liniară şi grafică. Una dintre principalele sale

atracţii este, dimpotrivă, un colorit proaspăt şi luminos (vesel),
în care se afirmă sensul culorii şi gustul armoniei.
Adevărul —sau realitatea —artei bizantine nu e propriu-zis
un adevăr obiectiv, ci unul supraobiectiv; pentru că ea cuprinde
nu numai obiectul, ci şi ansamblul organic de sensuri şi stări
pe care vederea acestuia l-a suscitat în spiritul creatorului şi care
îmbogăţeşte considerabil realitatea percepută la acest nivel mai
înalt, până la a-i deveni inseparabil. Tocmai această participare
inevitabilă a spiritului în creaţia artistică justifică şi explică liber­
tatea artei bizantine şi îndrăzneala ei faţă de realitatea brută.
Stilizarea este efectul unei operaţii dinspre spirit, dinspre creato­
rul ce distinge în interiorul realităţii liniile spirituale afine cu
propria sa structură.
In acest joc de căutări, ordonat de o găsire prealabilă, Spiritul
se simte eliberat de povara adeseori presantă şi insuportabilă
a lucrurilor, şi îşi extrage din libertatea sa o profundă bucurie.
Stilul bizantin oferă artistului posibilitatea libertăţii totale:
depăşirea necesităţii fizice. D ar pentru ca noul m od să nu som-
breze în fantezie anarhică şi vidă, viziunea bizantină trăieşte
şi într-un „stil“ al libertăţii: libertatea este solid integrată în categorii
originare, respiră un văzduh superior care o alimentează cu valori
consistente, ce sporesc supleţea spiritului în raport cu lumea
obişnuită şi îl îm piedică să rămână suspendat în neant.