MEMORIILE UNUI PREOT BĂTRÂN

NICOLAE BRÎNZEU

1
2
 NICOLAE BRÎNZEU

MEMORIILE UNUI PREOT BĂTRÂN

3
Cuvânt introductiv
În urmă cu 20 de ani am primit o carte intitulată Păstorul si
turma. Hodegetica scrisă de Pr. Canonic Nicolae Brînzeu. Pe atunci
nu ştiam prea multe despre această personalitate marcantă a Diecezei
de Lugoj, precum și a Bisericii Greco-Catolice din România. Cu
timpul am desco-perit că Pr. Nicolae Brînzeu a scris multe alte cărți de
teologie, studii, articole, recenzii, etc, dovedindu-ne astfel calitățile
sale de bun slujitor al bisericii greco-catolice și a poporului român.
Cu toate acestea, adevărata valoare a acestui slujitor în via
Domnului, aveam să o descopăr mai târziu în două etape, prima prin
anul 2008 când am avut ocazia să particip la lansarea cărții Memoriile
unui preot bătrân, editie apărută la Editura Marineasa prin grija D-nei
prof. Pia Brînzeu, nepoata canonicului de pie memorie. După ce am
citit acea carte am început să-l descopăr cu adevărat pe pr. Nicolae
Brînzeu, și nu doar pe el, am reusit să descopăr o parte din istoria
românilor din Transilvania și Banat. A doua etapă de cunoaștere a fost
publicarea volumului Jurnalul unui preot bătrân, eveniment care s-a
petrecut în anul 2011.
Întrucât ambele cărții au fost publicate într-un număr redus de
exemplare, în comparație cu bogăția de evenimente și de date pe care
cele două volume le readuc la lumină, dar și față de numărul celor
dornici de a le avea, și deoarece am considerat că este imperios
necesar o republicare, cu binecuvântarea PreaSfințitului Alexandru
Mesian Episcopul Greco-Catolic al Lugojului, am cerut sprijinul
Asociației L’Oeuvre d’Orient Paris. Acesteia i se cuvin mulțumiri
deoarece am putut readuce din nou în fața distinsilor cititori Memoriile
unui preot bătrân. Nu în ultimul rand aș vrea să multumesc D-nei
Prof. Pia Brînzeu pentru tot ce a făcut pentru republicare acestor
memorii cât și D-lui Dr. Sergiu Soica pentru munca deosebită pe care
a depus in realizare și completarea notelor de la această ediție.
Toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu.

Lugoj, 06 August 2014 Mons.Angelo Pop

Vicar General al Episcopiei Greco-
Catolice de Lugoj

4
 Am în faţa ochilor silueta slabă, nu foarte înaltă, a
bunicului meu, cu părul şi barba albe, cu vocea calmă şi privirea
dreaptă a omului care cunoaşte valoarea idealurilor sale şi nu
acceptă să se lasă înfrânt de duşmăniile istoriei. Stă în picioare la
un pupitru asemănător celor pe care le aveau scriitorii englezi ai
secolului al XVIII-lea şi, aşa cum o făcea mai tot timpul, scrie cu
tocul şi peniţa. Copilă fiind, nu ştiam pe atunci că îşi redacta
memoriile şi regretam că era aşa de absorbit de activitatea lui încât
nu avea timp să se joace prea des cu mine. Nu aflasem nici că era
proaspăt întors din perioada grea de detenţie prin care tocmai
trecuse. Auzeam doar şoaptele de avertizare ale celor mari despre
noul chiriaş introdus cu forţa în fosta sufragerie pentru a informa
asupra a tot ce se întâmpla în casă, căci bunicul, fiind mereu activ
în încercările sale de a salva Biserica Greco-Catolică după
interzicerea ei în 1948, era ţinut sub observaţia Securităţii. Din
cauza chiriaşului, mobila din sufragerie era depozitată în holul ce
ducea spre bucătărie, acoperită de o perdea care făcea ca holul,
redus la jumătate, să fie întunecat şi, prin urmare, înfricoşător
pentru mine. N-am avut niciodată curajul să trec dincolo de perdea
şi, ori de câte ori mă gândesc la vacanţele petrecute la Lugoj, o dau
la o parte pentru a mă strecura în partea necunoscută a casei şi a
vieţii bunicului meu. Fac acelaşi lucru acum, simbolic, şi cu
amintirile sale. Predate spre păstrare mătuşii Domnica cât timp
bunicul a fost arestat, recuperate ulterior de unchiul Iulian şi aduse
tatălui meu la Timişoara, când, după moartea bunicului, unchiul a
renunţat la gospodăria de la Lugoj, ele au ajuns în cele din urmă în
grija mea. Neconfiscate, din fericire, Memoriile unui preot bătrân
sunt oferite acum cititorilor ca o invitaţie atât de a cunoaşte
detaliile legate de viaţa lui Nicolae Brînzeu, dedicată menţinerii
şi dezvoltării Bisericii Greco-Catolice în perioadele grele de
după unirea Transilvaniei cu România, cât şi de a descoperi
istoria agitată şi dramatică a unui colţ interesant de Europă.

5
 Cine a fost, totuşi, Nicolae Brînzeu? Născut la 17
august 1883 în Vulcan, judeţul Hunedoara, a urmat şcoala
primară la Haţeg, liceul maghiar „Kun” la Orăştie, Universitatea
de la Budapesta, unde a studiat teologia, şi cea de la Viena,
unde şi-a luat doctoratul în 1908. A revenit pe valea Jiului ca
preot capelan în Petroşani, pentru a fi mutat ca preot paroh în
Vulcan între 1910-1917 şi ca protopop în Comloşu Mare între
1917-1920. În 1920, a ajuns la Lugoj, unde a funcţionat ca
redactor la ziarul „Drapelul” şi ca protopop consistorial,
devenind apoi canonic consilier eparhial al Episcopei în 1921 şi
funcţionând ca arhipresbiter-prepozit capitular din 1937 până în
1947, anul pensionării sale. A fost direct implicat în lupta
pentru Unire, organizând Adunarea Naţională din 7 noiembire
1918 la Comloş şi participând ca delegat titular la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia. Ca teolog a publicat o serie
de lucrări de specialitate (printre care Cultele în România, 1925;
Maslul, căsătoria, Sfânta Scriptură şi tradiţiunea, 1925;
Păstorul şi turma. Hodegetica, 1930, Semănătorul. Catehetica,
1936 şi Semănătorul II. Omiletica modernă, 1944), iar ca
jurnalist a colaborat la marile reviste ale timpului şi a editat
Cuvântul adevărului (mănăstirile Prislop 1913-1916 şi Bixad
1927-1930), Calea vieţii (Vulcan 1916 şi Comloşu Mare 1917-
1920), Drapelul (Lugoj 1919-20), Albina (Bucureşti 1921-22),
Sionul românesc (Lugoj 1920-27) şi Păstorul sufletesc (Lugoj
1929-31) (Anexa II A). A publicat unele încercări literare,
precum şi traduceri, datorate, desigur, şi faptului că era un bun
cunoscător al limbilor maghiară, germană, franceză, latină şi
greacă.
A fost arestat în 28 octombrie 1948 împreună cu ceilalţi
preoţi greco-catolici, a stat internat în lagărele de la mănăstirile
Neamţ şi Căldăruşani până în mai 1950, când a fost mutat la
închisoarea de la Sighet, iar între anii 1952-1954 a stat la
Călăraşi şi Orăştie cu domiciliu forţat. A murit la Lugoj în 30
decembrie 1962, memoria lui perpetuându-se în mai multe
lucrările de memorialistică, istorie şi literatură (Anexa II B).

6
 Memoriile de faţă au fost redactate după reîntoarcerea
lui Nicolae Brînzeu din detenţie. Lipsindu-i hârtia, scria pe
dosul unor chitanţe, ordonanţări de plată şi felurite acte,
interesante şi ele prin vechimea lor, astăzi, de aproape un secol,
ca de altfel şi scrisorile, documentele sau articolele din ziare,
ataşate memoriilor. Terminate în 1960, cu doi ani înainte ca
autorul lor să se săvârşească din viaţă, memoriile se referă la
perioada de dinainte de 1932, anul când a început să ţină un
jurnal cu notaţii aproape zilnice. Între 1932 şi momentul
arestării sale din 1948, bunicul a notat toate evenimentele mai
importante la care a participat şi care ar merita, de bună seamă,
să fie şi ele cunoscute. După reîntoarcerea sa în 1954, jurnalul
s-a redus la simple notaţii despre vreme şi mici activităţi
gospodăreşti, bunicul temându-se să mai încredinţeze hârtiei
ceva ce l-ar putea costa din nou libertatea. Era deja un om
obosit, doborât de potrivniciile istoriei. Şi, totuşi, încerca să mai
lupte pe ascuns pentru readucerea Bisericii Greco-Catolice în
legalitate, scriind scrisori episcopilor şi complotând la colţ de
stradă cu „prieteni”, care, aşa cum arată dosarul său de la
CNSAS, se grăbeau să informeze imediat Securitatea. Lupta cu
morile de vânt ale prezentului comunist nu l-a oprit însă de la a
se întoarce spre trecut şi de a recupera detalii din copilăria şi
tinereţea sa, devenite între timp istorie şi, astfel, în pericol de a
fi uitate dacă nu erau consemnate în scris. Desigur, bunicul nu
avea nicio speranţă de a-şi vedea vreodată manuscrisul publicat.
Astăzi, citindu-l, aflăm cu surpriză detalii neaşteptate
despre viaţa românilor de pe valea Jiului, despre eforturile
depuse atât de elevii români de la liceul maghiar din Orăştie, cât
şi de studenţii români de la universităţile din Budapesta şi Viena
de a nu întinde „coarda naţionalismului şovin, deci fals, şi a
creştinismul exclusivist, deci păgân” (pag. 111) sau despre
activitatea societăţii literare ,,Salba” a teologilor români din
Budapesta, al cărui preşedinte a fost între 1906-1907. Îi
cunoaştem pe colegii săi de şcoală – politicienii Petru Groza şi
Otto Roth, cântăreţul Nicolae Bretan sau Virgil Musta, viitorul

7
protopop de la Oraviţa etc. – şi pe cei de facultate, între care Ion
Agârbiceanu şi mulţi dintre conducătorii de mai târziu ai
Bisericii Unite. Pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a
trece ca student la Berlin, Octavian Goga a studiat şi el la
Budapesta, un bun prilej pentru Nicolae Brînzeu de a-l cunoaşte
şi de a se înscrie ulterior în rândurile partidului său.
Tot din aceste memorii mai aflăm despre relaţiile
încordate dintre diferitele culte creştine din Ardeal şi despre
lipsa unui spirit cu adevărat ecumenic, lipsă care obliga mereu
clerul greco-catolic să lupte pentru afirmare cu cel ortodox, pe
de o parte, şi cu cel calvin, pe de altă parte. De asemenea, ne
tulbură eforturile mari ale lui Nicolae Brînzeu (care, printre
altele, descrie şi conflictul avut cu Vasile Goldiş, atunci când
acesta a oprit tipărirea revistei Calea Vieţii la tipografia
„Concordia” de la Arad), ca şi cele ale altor clerici uniţi de a
scoate reviste religioase şi gazete pentru românii trăitori între
graniţele imperiului austro-ungar. Autorul nu ne lasă să uităm
nici greutăţile primului război mondial, emoţiile cu care se
aştepta momentul unirii cu România – „de dorul căreia ne-au
murit moşii şi părinţii” (p. 238) –, puţin cunoscuta autonomie a
Banatului, declarată de către Otto Roth la Timişoara în 31
octombrie 1918, sau eforturile cu care se călătorea în acea
vreme (drumul între Cluj şi Bucureşti dura treizeci de ore sau
cel de la Vulcan la Orăştie o noapte întreagă). Iar vocabularul
folosit de Nicolae Brînzeu, din care am păstrat relicve
sugestive pentru acele timpuri precum „a propune” pentru „a
preda”, „muzee” pentru „săli de clasă”, „mai sus” şi „mai jos”
pentru clasele mai mari sau mai mici din şcoală, dă şi el un iz
arhaic memoriilor de faţă.
Păţanii nostime şi evenimente trăite personal – cum se
copia, de pildă, la bacalaureat în anii de la începutul secolului al
XX-lea, cum putea un elev câştiga bani cu premiile la învăţătură
sau cu cele literare, învăţând toată noaptea, dar urmând şi
cursurile şcolii de dans ziua, cum îşi alegea un tînăr preot
mireasa înainte de hirotonire, cum vorbeau latina studenţii între

8
ei sau cu profesorii la cursuri –, toate sunt dovezi că efortul lui
Nicolae Brînzeu de a comenta, interpreta şi explica istoria
religioasă şi politică a Banatului din propriul său punct de
vedere se împleteşte cu plăcerea de a reconstitui istoria măruntă
a vieţii sale şi a evenimentelor, uneori cu totul neînsemnate, la
care a fost părtaş. O face cu tonul obiectiv şi detaşat al
realismului circumstanţial specific jurnaliştilor, dar într-o
încercare onestă de a stabili un liant între istoria mare, a
colectivităţii din care a făcut parte, şi microistoria vieţii sale
personale. Această încercare – la care am făcut doar mici
corecturi stilistice de dragul topicii moderne şi al consecvenţei
textului – era înnobilată şi prin dorinţa de a îmbărbăta inimile
celor care simţeau că istoria ostilă le spulberă încrederea în
aşezarea armonioasă a lumii. In plus, interesul oricui, chiar şi
cel al unui om obişnuit, pentru evenimentele trăite personal
provoacă întotdeauna o circulaţie a ideilor şi se opune
numeroşilor monştri înspăimântători de care este populată
lumea. Printre ei, foamea, mizeria, exploatarea, fanatismul şi
totalitarismul par să nu dispară niciodată. De aceea, publicarea
memoriilor lui Nicolae Brînzeu este bine-venită chiar şi pentru
cititorii unui nou mileniu. Ea reprezintă un act de necesară
dreptate atât faţă de autorul lor, cât şi faţă de toate celelalte
victime ale regimului comunist, ucise sau doar îngenuncheate
prin teroare. Să ne plecăm, prin urmare, frunţile cu smerenie şi
să citim atenţi paginile ce urmează pentru a ne însuşi lecţia de
istorie oferită cu generozitate de acest preot bătrân, trecut
demult cu trupul în lumea celor drepţi, dar rămas viu prin
spiritul slovelor sale.

Pia Brînzeu

9
10
11
12
 În toamna anului 1897, în vacanţa de culesul viilor – pe
vremea aceea cursurile începeau exact la 4 septembrie şi pe la
8-10 octombrie se dădea o vacanţă de opt-zece zile sub titlul
,,culesul viilor” – am mers cu fratele Petru1 cu care mă înfrăţisem
la şcoală să-i văd rudele de la Băcia şi Petreni, unde el petrecea
de regulă vacanţele. După trei zile urma să merg la Haţeg, iar de
acolo acasă. Petru s-a hotărât să mă însoţească, pentru a vedea
Ţara Haţegului.
Plecaţi cu trenul de la Băcia, am coborât la halta Bretea
şi am luat-o pe şosea, mai având vreo cinci kilometri până în
oraş. Când ne apropiam de pădurea care se găseşte pe versantul
dinspre Valea Streiului a dealului ce desparte această regiune de
Ţara Haţegului, iată se iveşte în calea noastră o caravană de
ţigani, care părea că ne ameninţă cu bătaia. Îngroziţi, am luat-o
la fugă şi am scăpat în desişul pădurii, sub protecţia căreia am
putut ocoli caravana şi, ajungând în spatele ei, am continuat
drumul pe şosea. Încă tremurând tot de spaimă, ajungem după
câţiva paşi pe culmea dealului, unde drumul coteşte printre vii
şi, cu o înclinare lină, intră în oraş.
Ce panoramă superbă se vedea în faţa noastră! Bazinul
acela minunat, căruia nu-i prea găseşti asemănare (poate doar în
Ţara Almăjului la Bozovici ori în Ţara Oaşului la Bixad), era ca
o veselă grădină cu diametrul de vreo 20 de kilometri, înconjurată
de munţi: la Miazăzi era complexul falnic al Retezatului, la
nord-vest munţii Poiana-Ruscăi, la est o ieşire a Râului Mare în
Valea Streiului, în dreapta căruia se întind Munţii Sebeşului; iar

1
Este vorba despre Dr. Petru Groza (1884-1958), ministru al Naţiona-
lităţilor Conlocuitoare în guvernul lui Averescu (1920-1921 şi 1926-
1927), prim-ministru al României în guvernul comunist (1947-1952) şi
preşedintele Marii Adunări Naţionale (1952-1958). Despre activitatea
lui vezi şi II. În lumea ideilor, 3. Doi colegi intraţi în istorie. (nota
mea, P.B.)

13
acolo în fund, la vest, Porţile de Fier ardelene, în faţa cărora îşi
aşezaseră dacii Sarmizegetusa, devenită mai târziu Ulpia
Traiana.
Stăm şi admirăm panorama, ca vrăjiţi.
- Ce frumos, spune Petru.
- Stai, să le vezi mai de aproape, zic eu.
- Tu de unde le cunoşti aşa de bine? întreabă el.
- Păi, n-am făcut eu doi ani şcoala primară la Haţeg?
- Dar tu nu eşti de aici, eşti „momârlan” de pe Valea
Jiului. Pe unde-i Valea Jiului? întreabă el.
- Priveşte spre Streiu în sus şi spre munţii ce se întind
la stânga lui. Dincolo de munţi e Jiul. Şi ca să ştii şi mai multe,
îţi voi spune ce mi-a povestit tata. Dar să stăm puţin jos.
Şi aşezându-ne pe iarbă, savurăm panorama; îi povestesc
lui Petru istoria satelor de pe Valea Jiului. Pe vremuri, tot ţinutul
acela forma proprietatea unor familii nobiliare din Valea
Streiului. Era fâneaţa cu sălaşe pentru vite. Încetul cu încetul s-au
aşezat pe acolo românii de dincoace de munţi, formând sate cu
numele satelor de origine, în forma adjectivală: cei de la Uric –
Uricani, cei de la Hebiţa – Hebiceni, de la Râubărbat –
Bărbăteni (de Sus şi de Jos), de la Valea Lupului – Lupeni, de la
Pareş – Paroşeni, de la Crivadia – Crivăzeni (cătun la Vulcan),
de la Coroeşti – Coroeşteni, de la Livadia – Livezeni, de la
Petreş – Petroşeni. Numai câteva sate au un nume care nu
trădează colonizarea de pe Streiu: Petrila, Iscreni, Vulcan şi
Câmpu-lui-Neag. Ultima aşezare, cea mai ascunsă între munţi, a
luat fiinţă datorită refugiaţilor din Oltenia, ca şi alte sate,
precum Hanzu, Tabară sau Muscalu, iar Vulcanul (Vlk = „lup”)
e vechea trecătoare între Oltenia şi Ardeal, comunicând cu
Valea Streiului peste Dealul Babii; pe aici a umblat şi Mihai
Viteazu. Aninoasa e de origine pur minieră.
- Interesant, zice Petru, va să zică patria ta ar fi pe
undeva aici, în faţa noastră, la Coroeşti.
- Aşa ar trebui să fie şi totuşi nu e aşa, răpund eu. Căci
uite care e povestea. Moşul meu a venit dintr-o comună de

14
lângă Sebeş-Alba şi s-a aşezat pe Jiu. Vezi munţii din faţa
noastră? Ei sunt plini de stâne, unde îşi duc oamenii vara oile şi
vitele cornute. Vin în Munţii Retezatului nu numai oamenii din
ţinutul acesta, ci şi de la mari depărtări, oierii de la Poiana
Sibiului şi din alte sate, care pătrund până la Dunăre, ba până
prin stepele Rusiei. Ei îşi au aici stânile lor din cele mai vechi
timpuri şi revin la ele an de an. Pe la 1845, doi fraţi din comuna
Lemani (de lângă Sebeş-Alba), Onea Ion şi Precup Turcu,
petrecând cu oile în munţii aceştia, au coborât în Valea Jiului şi
s-au căsătorit aici: Precup la Paroşeni, iar Onea la Coroeşteni,
luând pe fata lui Mihai Brînzeu. Intrând ca ginere în casă, a luat
numele Brînzeu, în conformitate cu vechiul drept românesc.
Iată, dragă Petre, cum munţii au influenţat viaţa oamenilor şi a
familiilor lor.1
Cu aceasta ne ridicăm şi coborâm în oraş. Aici tragem
la vechea mea gazdă, familia Greger; a doua zi eu plec cu
părinţii mei spre casă, iar Petru se reîntoarce la Băcia.

Cel mai puternic bazin carbonifer al ţării nu era

totdeauna ca astăzi. Nici situaţia lui naturală nu era aceeaşi,
fiindcă, în epoca terţiară, după cum spun învăţaţii, Jiul curgea
invers, spre Mureş, nu spre Dunăre, ca acum.
Bazinul sau Valea Jiului se compune din două văi
convergente, prin care îşi fac cursul două Jiuri, venind din
direcţii opuse: unul din Munţii Gorjului, numit Jiul românesc,
celălalt din Munţii Parângului şi ai Sebeşului, numit Jiul
unguresc sau transilvănean. Aleargă nebuneşte unul contra
altuia, primul vreo 4 km, al doilea vreo 25 km, până la hotarul

1
Ca întregire a celor expuse mai sus, vezi arborele familiei noastre
(Anexa I).

15
dintre comunele Livezeni şi Bărbătenii de Jos. Aici au ambele o
mică înclinare, se unesc şi o iau la vale pe defileul Surduc, pe
drumul croit prin spargerea munţilor cu puteri unite.
Ce viaţă patriarhală era pe aici înainte de a se începe
exploatarea cărbunelui! Erau fâneţe cu sălaşuri, iar pe ici, colo
se găsea câte un cătun ori un loc de refugiu, ca la Câmpu-lui-
Neag.
Povestea cărbunelui începe abia pe la jumătatea
secolului al XIX-lea. Se spune că la Vulcan, în anul 1782, s-a
aprins şi a ars un strat de cărbuni de la suprafaţă, în locul numit
,,Arsuri”, o coastă ce se ridică deasupra drumului ce leagă pasul
Vulcan de Ţara Haţegului. E de crezut că, tot pe vremea aceea,
generalul austriac Lauden, a aprins aici cărbunii şi a speriat pe
turci, care au năvălit prin Pasul Vulcan, cum făcuseră ei de
atâtea ori înainte de aceea. Lupta de la 1462, ,,in Alpibus
Welkan”, care a costat viaţa eroului român Nicolae Cândea
Kendeffz de Rîudemeri, o comemorează monumentul în formă
de buzdugan ridicat în 1896 la Vulcan, răsturnat în revoluţia din
1918 şi reaşezat de ai noştri cu o destul de defectuoasă
traducere a inscripţiei sale1.
Dar să reluăm istoria cărbunelui. Cum am spus,
exploatarea lui a început pe la anii 1840-50, dar era primitivă
atât din punct de vedere tehnic, cât şi în ceea ce priveşte
desfacerea cărbunelui. Transportul cu căruţele la turnătoriile de
pe Valea Bistrei, Călan şi Hunedoara, nu era o mare ispravă,
cum nu era voluminos nici comerţul făcut de românii noştri de
pe Jiu, care aduceau fierul brut pe şaua cailor până la vechea
frontieră, pe vârful muntelui, şi-l schimbau acolo cu sarea adusă
de cei din România!

1
Aici trebuie să rectificăm eroarea din unele cărţi (I. Radu, Istoria
Vicariatului greco-catolic alHaţegului, Lugoj, 1913, p. 341) că generalul
Lauden ar fi construit la 1778 nişte redute pe malul stâng al Jiului, ale
căror urme se mai văd şi astăzi. Aceste redute, de pe înălţimile de la
stânga Jiului, au fost construite de austrieci în 1877, în legătură cu
războiul ruso- şi româno-turc.

16
 O dată cu deschiderea liniei ferate Arad-Teiuş, a început
şi construirea liniei ferate Simeria-Petroşani1, menită a uşura
transporturile din Valea Jiului. Linia s-a deschis în 1871, în
urma unei convenţii între Statul maghiar şi Ţara Românească,
conform căreia se lega Ardealul cu România prin trei linii ferate:
una la Braşov, alta la Turnu-Severin şi a treia la Petroşani.
Ultima nu a mai trecut prin Carpaţi, ci în locul ei s-a făcut mai
târziu linia de la Sibiu, rămânând zilelor noastre mulţumirea de
a se vedea realizat şi acest deziderat printr-o lucrare care e o
minune a tehnicei româneşti: linia ferată Bumbeşti – Livezeni.
Şi linia Simeria – Petroşani, pe traseul Baru-Mare –
Cetatea Beli e una din cele mai frumoase realizări de pe atunci,
având înclinarea constantă de 24 la mie şi nouă tuneluri.
Acestea ar fi fost mai puţine la număr şi linia mai scurtă dacă de
la Merişori se trecea direct la Vulcan, pe sub Dealu Babii
(numirea aceasta românii mai bătrâni o pronunţă ,,Dealul de
babă”, nu pentru a indica compoziţia lui, ci pentru a arata că în
subconştient tot mai persistă forma genitivală veche cu ,,de”, ca
în limba franceză!). Dar linia ferată a trebuit terminată şi
exploatarea cărbunelui începută la Petroşani şi Petrila, unde
Statul maghiar şi contele Lenyai aveau proprietăţi de valorificat.
La Petrila colonia minieră a primit numele contelui şi de aici se
trage numele de Lenea în româneşte.

1
Numirea acestei localităţi e pronunţată de către băştinaşi Petroşeni, în
forma adjectivală naturală, cum sunt Livezeni, Bărbăteni, Paroşeni ş.a.
Totuşi cei din Gorj îi ziceau din vechime Petroşani, ca şi Drăgăşani sau
Focşani. Fireşte în România Mare numirea din urmă a ajuns la prepon-
derenţă, deşi oficial e când una, când alta. Se pretindeau şi motive
naţionale pentru schimbarea numelui, cică forma „Petroşeni” ar fi de la
unguri, pe când realitatea e că tocmai terminaţia „-ani” e deformare
ungurească la alte numiri, de exemplu Săceni – Szécsány, Pădureni –
Padurány, Văleni – Valány! Dacă e vorba de rectificări, inovatorii se
ocupau mai bine de numele unor localităţi care, în nomenclatura
oficială, sunt până azi traduse în formă neromânească, precum Jiu-
Coroeşti, Jiu-Paroşeni, Streiu-Sfântu-Gheorghe.

17
 În 1894 s-a deschis pe Defileul Surduc o minunată
şosea naţională, reducându-se importanţa Pasului Vulcan la o
trecătoare mai scurtă pentru ţăranii din Gorj, care continuau să
aducă alimente pentru Valea Jiului pe caii lor mărunţi şi să-şi
mâne vitele pe un plai mai liniştit unde nu-i conturbau
camioanele ca pe defileu. Până la 1918 se făcea contrabandă,
dar la înţelegere cu jandarmii maghiari, fiindcă alimentaţia
muncitorimii din Valea Jiului nu putea suferi din cauză că
Ungaria, ca stat maghiar, a interzis în 1871 importul animalelor
vii din România, invocând motive de boală. Cu toate acestea, la
Vulcan, pe lângă vamă, s-a menţinut până la urmă postul
periodic de medic veterinar, iar gara Vulcan, la construirea
liniei Petroşani – Lupeni, a primit ocol pentru încărcarea
animalelor. Nu s-a încărcat niciodată nici măcar un purcel; în
războiul din 1914-1918 le-ar fi prins bine ungurilor importul din
România şi au ridicat toate prohibiţiile, dar atunci România a
adoptat un alt punct de vedere. Contrabanda s-a continuat însă
pe o scară şi mai întinsă.
Devenind Petroşanii un centru industrial, a primit pretură,
medic de plasă şi de circumscripţie, secţie de jandarmi şi
protopopie. Fiind comunele din Valea Jiului aproape toate unite,
vicarul din Haţeg, Chiril Ţopa, a propus deja în 1810 înfiinţarea
unui protopopiat la Vulcan, centrul firesc al Văii Jiului.
În legătură cu construirea căii ferate şi cu exploatarea
minelor, a fost împestriţată Valea Jiului cu o populaţie neromâ-
nească, adusă din Austria, Italia, Slovacia şi Boemia; cei veniţi
din celelalte localităţi miniere ale Ţării (Baia Mare, Săcărâmb)
erau în bună parte tot români. Faţă de băştinaşii numiţi
momârlani, populaţia muncitorească poartă numele de baraberi,
nume ce nu vine de la Baraba din Biblie, ci de la Bauarbeiter
(„lucrător în construcţii”). Între aceste două feluri de populaţii
ale Jiului, antagonismul a fost şi este încă destul de mare, dar nu
se pronunţă decât la numite ocaziuni (de exemplu, când s-au
făcut primele biserici). Ortodocşii din Petroşani au reuşit să-şi
facă o biserică nouă cu condiţia să păstreze şi vechea biserică de

18
lemn a băştinaşilor, biserică pentru a cărei refacere citim chiar
şi în zilele noastre că se face apel la caritatea publică. Iar când
şi-au făcut uniţii din Lupeni biserică nouă, a fost demolată cea
veche şi s-a construit alta în locul ei. Atunci oamenii au mers în
delegaţie la Episcopie. Iar înţeleptul episcop Vasile Hossu, pus
în cunoştinţă de cauză, i-a luat cu vorba :
- Bine, dragii mei, dacă vă faceţi singuri biserica şi vor
veni şi barabele la voi la biserică, îi daţi afară?
- Doamne fereşte, nu, fu răspunsul bunilor creştini.
- Atunci pentru ce să nu vă ajute şi ei la zidirea
bisericii?
Şi oamenii au plecat fără niciun cuvânt.

*
În afară de Petroşani şi Petrila-Lenea, în restul Văii
Jiului românii numiţi momârlani (cuvânt greu de explicat, e o
probabilă reduplicare a cuvântului mârloi, mârloaie, după
înfăţişarea lor greoaie cu cojoacele şi căciulile lor în timp de
iarnă) duceau o viaţă patriarhală, care nici nu era atât de
necăjită, ca prin alte părţi. Dacă pentru agricultură exista prea
puţin teren, încât se putea cultiva doar ceva porumb şi nişte
legume (cartofi, varză, fasole, ceapă şi un fel de salată albă
numită brazbe), pe Jiu erau în schimb păşuni şi fâneţe bogate,
care favorizau cultura vitelor. Alimentaţia se făcea cu mălai.
Pâine de grâu nu se cocea decât la Crăciun (pâine simplă) şi la
Paşti (pâine şi cozonaci numiţi covrigi), apoi la nunţi şi la
pomeni (colăceii de pomană şi parastasele). Carnea se reducea
la afumături şi la câte o oaie, dacă nu se întâmpla să se taie
forţat vreo vită mare. Carnea de oaie se conserva în formă de
sleiu (fiartă fără oase, în grăsimea ei, şi închisă ermetic), cum
din necesitate o mai fac şi astăzi. Untura de porc nu se topea, ci
se punea la fum, ca şi slănina; la prăjit se tăiau bucăţele din ea.
Meniul ce se servea la mesele regulate (chiar şi lucrătorilor)
consta dintr-o mâncare groasă (varză acră ori frunze de brusturi,
primăvara), o ciorbă (cartofi, fasole verde ori uscată şi, mai rar,

19
tăiţei), cu carne afumată ori numai prăjită, brânză şi lapte, acesta
din urmă dulce, bătut sau covăsât. Ca prăjitură se cunoşteau
plăcintele cu brânză, scoverzile, pancovele şi uscăţelele. Prunele
se făcea ţuică sau se uscau. Păsări se consumau încă şi mai rar,
nici nu era abundenţă de ele, din cauza lipsei de grăunţe şi de
curţi mari, ca la ţară, ca să nu mai vorbim de vulpi; totuşi, nu
putem zice că le-ar fi detestat şi aici, aşa cum o făceau la Lunca
Cernii, unde pentru nimic în lume nu ar fi mâncat o găină.
Îmbrăcămintea era şi este încă cea caracteristică regiunii
de munte şi subcarpatine: hainele albe erau lucrate în casă,
ţesăturile fiind alese şi având multe cusături la femei. Ele purtau
pe cap o broboadă, care mai nou1 se abandonează şi astfel portul
lor se apropie tot mai mult de cel săliştenesc. Nici păr lung nu
mai vezi la generaţia tânără. Cizmele erau în vechime o
încălţăminte de sărbătoare chiar şi la femei, iar ghetele (papucii)
contau ca un semn de moravuri uşoare.
Satele de pe Valea Jiului nu erau compacte, cu străzi, ci
erau construite după sistemul de sălaşe, fiecare gospodărie fiind
aşezată în mijlocul ogrăzii şi având în jurul ei grădina de
legume, puţinul său teren arabil şi livezile cu fâneţe. Deosebite
de acestea erau fâneţele de pe dealuri, cu ogrăzi, grădini de
pomi şi sălaşe, unde stăteau vitele la păşune, toamna, după ce
coborau de la munte până la eliberarea hotarului, şi o parte din
iarnă, pentru a consuma fânul ce nu se aducea acasă. Multe
familii aveau şi cimitirul lor tot acasă.
Grupurile de case se formau prin descendenţii aceleiaşi
familii. Din asemenea grupuri au luat fiinţă toate cătunurile,
satele şi oraşele care poartă nume formate din adjectivul unui
nume propriu (Albeşti, Potreşti, Costeşti, Mirceşti, Iacobeni,
Bucureşti etc.).
Acum 50-60 de ani, în afară de coloniile muncitoreşti
de la Petroşani şi Petrila-Lenea, toată Valea Jiului era împestriţată
în acest sistem de sălaşe cu case atât la luncă, cât şi pe podişuri.

1
Memoriile au fost redactate între anii 1958-1960 (nota mea, P. B.).

20
Singur Câmpu-lui-Neag a fost de la început mai compact.
Numai târziu au început să se ridice case de-a lungul drumului
judeţean, construit în 1885 până la extremitatea comunei
Uricani (cătunul Firezeni, Mârşevoni ori Buhani). Traseul peste
podişuri (ploştine) al acestui drum, între comunele Iscreni –
Lupeni, în locul vechilor drumuri comunale de prin luncă,
îngreunează acum mult comunicaţia. S-a făcut pentru a-l feri de
capriciile Jiului, dar după construirea liniei ferate prin luncă asta
nu ar mai fi fost o problemă, mutarea lui reclamând însă fonduri
negăsite până astăzi.

*
O gospodărie pe Jiu se compunea de regulă din
următoarele construcţii, care erau absolut toate din lemn,
inclusiv acoperişurile: o casă de locuit cu o cameră cu intrarea
din târnaţ, mai rar din tindă; alături o cameră mai strâmtă, ca un
fel de magazie. Mai erau şi două cămări distincte: una pentru
hainării, care se aşezau jur împrejur pe culmi (nişte ruzi cât
pereţii); altă cămară era pentru alimente, unde se păstrau
ciuberele cu brânză, afumăturile, putina cu varză, dacă aceasta
nu avea loc în magazie, împreună cu cartofii şi cu brozbele1.
Porumbul se aşeza în cotarcă, iar cel sfărâmat în hambar.
Acesta, ca şi diferitele sicrie din cămări, erau lucrate de ţigani
lemnari, care nu lucrau nici cu clei, nici cu cuie de fier. Toate
construcţiile erau prinse în cuie de lemn, neavând alt fier în ele
decât ţâţânile de la uşi şi fereşti.
Ceea ce observă I. Radu în lucrarea citată mai sus
(p.17) este că jienii, dacă vor să onoreze un oaspete, îl duc în
cămara de haine şi îl omenesc acolo cu adevărat. Aşa era mai
demult, fiindcă faţă de singura cameră de locuit, cămara cu
expoziţia ei de haine curate, de ţesături şi de alte lucruri, oferea
un loc mai agreabil. Aici se punea masa principală la nunţi, iar
vara patul de oaspeţi.

1
Sfeclă folosită ca hrană pentru animale (nota mea, P. B.).

21
 La nunţi, se invita cu plosca: unul sau mai mulţi holtei
plecau călare în mai multe direcţii, cu o ploscă frumos
împodobită şi foloseau cuvinte alese, iar cel invitat accepta prin
gustarea din ploscă. Oaspeţii invitaţi se numeau cuscri şi luau
masa cei dintâi, pentru ca apoi să treacă la joc. Urma masa
pentru lumea care venea neinvitată; aceştia se numeau terfari
(cuvânt ce în Dicţionarul lui Resmeriţă derivă de la latinescul
teres = „politicos” şi fari = „a mărturisi”, însemnând că invitaţii
miresei erau aleşi ca martori). La nuntă, cuscrii aduceau
plocoane, îmbogăţind masa cu felurite bunătăţi, iar la ridicarea
mesei, li se ofereau lor, din partea mirilor, daruri în forma unor
năframe frumoase.
Obiceiurile speciale de la înmormântări erau pomenile
şi bradul la bărbaţii tineri. Un fir de brad, de o înălţime
respectabilă, frumos împodobit la vârf cu o năframă şi cu flori
artificiale din lână colorată, se împlânta lângă cruce, la căpătâiul
morţilor tineri, începând cu vârsta adolescenţei. El se aducea
din pădure cu frumoase cântece de jale, iar aceste cântece
răsunau atât de duios şi la convoiul mortului – pe lângă
bociturile de la casa lui –, încât e pagubă că nimeni nu a cules
încă aceste produse speciale ale Văii Jiului.
După înmormântare se întindea masă mare, adică
pomana. Masa avea picioare numai la un capăt, de aici încolo se
întinde un val de pânză, în jurul căreia se aşezau, pe bârne,
mesenii, aducându-şi lingurile de acasă. Meniul la pomeni era
acelaşi: varză, ciorbă cu carne de oaie în dulce, ciorbă de fasole
în post, pe urmă păsat de porumb cu brânză în dulce, prăjit
simplu cu ulei în post. Toată lumea primea un colăcel cu
lumânărică.
Pe lângă aceasta, se dădeau lucruri de pomană. După
terminarea serviciului funerar, înainte de a se pleca cu mortul, o
femeie dintre rude împărţea, deasupra sicriului, mai întâi
hainele şi alte obiecte ale decedatului, apoi indica anumite
animale de casă, care se ridicau după înmormântare.

22
 Învăţătorul Gheorghe Şandru din Lupeni făcea mult haz
de următoarea întâmplare. Când era încă la Petroşani, a luat
parte la o înmormântare în Dealu Babii, cu preotul ortodox,
Stanca, tatăl consilierului eparhial şi al simpaticilor doctori
Costi şi Demi Stanca. Stând ei la o parte, până se dădea de
pomană, deodată aud:
- Părinte! ...
Preotul se duce lângă sicriu.
- Ţine un cap de cal, să fie a lui Pătru!
- Domnule învăţător! ... Ţine un cap de porc, să fie a
lui Pătru!
Dascălul primeşte şi el pomana, apoi se retrage cu popa.
Deodată ce-i vine în aminte dascălului? Îl întreabă pe preot:
- Părinte, eu cu capul de porc fac ce fac, dar Sfinţia Ta
ce faci cu capul de cal? ...

*
Să mai spunem ceva şi despre starea religioasă din
trecutul Văii Jiului. Băştinaşii de pe Jiul românesc au fost şi au
rămas uniţi. La comunele de pe Jiul unguresc, Petrila, Petroşani
şi Livezeni, nu a putut fi evitată influenţa schitului Lainici din
Defileul Surduc şi cea a Sibiului, cu ai cărui munţi se mărgineşte.
Pe la anul 1820, un notar calvin cu numele de Buda Naţi a
căutat să facă tulburări în comunele din Jiul românesc (Iscrani,
Coroeşteni, Vulcan), adunând bani pentru aducerea unor preoţi
,,de lege nouă” – cum se numesc în Ardeal ortodocşii reveniţi
de la Uniţi –, dar nu a reuşit. Pentru pacificarea celor de pe Jiul
unguresc, a venit în anul 1832 în vizită canonică Episcopul
Lemeni de la Blaj, dar, văzând îndârjirea lor, ar fi spus
următoarele: ,,Nu în zădar se numesc comunele acestea
Petroşeni şi Petrila, căci inimile oamenilor sunt tari ca piatra”
(Semantism Istoric, Lugoj, p.484). Cei din Livezeni l-au primit
cu ascultare şi au rămas uniţi încă 13 ani, după care i-au cucerit
din nou călugării din Lainici (Gazeta Transilvaniei, 1845, nr.55).

23
 E interesant ce se spune într-un raport din 1835 al
Episcopului Lemeni: legea unită era combătută şi pe motivul că
era învechită, pe când cealaltă era considerată o haină nouă;
apoi se spunea că preoţia la uniţi nu avea nicio valoare, fiindcă
se dădea gratis, pe când cei de la Petrila au cheltuit peste două
mii de florini ca să se pregătească.1
Voi mai menţiona că bisericile erau toate de lemn, iar
preoţii fără şcoală şi doar barba îi deosebea de ceilalţi ţărani.
Şcolile s-au deschis pe Valea Jiului abia prin anii 1840-50 şi
erau primitive de tot.
În fine, să spunem ceva şi despre contactul dintre
românii de pe Valea Jiului şi fraţii lor din România liberă.
Că Valea Jiului a fost în trecut curat românească nu
încape nicio îndoială. Nu ne mai impresionează deloc aiurările
unor scriitori maghiari, care derivă numele satului Câmpu-lui-
Neag de la ungurescul Nyakmezö („Câmpul grumazului”) ori
scot din ortografia curioasă a vechilor documente că cele două
pâraie din Vulcan, Merişoara (Mariswar) şi Căprioara (Napriswar),
ar fi fost nu ştiu ce cetăţi!2 Haţegul a ţinut de Muntenia doar
până prin secolul al XIV-lea.
Legăturile dintre Valea Jiului şi fraţii de peste munţi au
fost întotdeauna vii. Ele se manifestau prin căutarea de serviciu,
prin căsătorii, prin relaţii comerciale şi prin vizite prieteneşti.
De fapt, multă lume a trecut de aici în Gorj şi s-a aşezat
acolo. Mai multe localităţi de acolo au o parte numită ,,Ungureni”,
căci nu toţi au revenit după ce au făcut parale servind la boierii
din Ţară. Se ştie că pe Jiu vorba „mă duc la ţară” însemna că
merg spre şes, spre câmpie, tot în Ardeal; „mă duc în ţară”,
însemna că se duc în Ţara Românească, singura ţară a românului.
Mai presus de toate, era legătura sufletească dintre ei.
Când românul de la noi voia să-şi răzbune puţin necazul, trecea
dincolo. În casa unui prietin, la un vin bun şi ieftin, omul îşi

1
Vezi Radu, op.cit., p. 395.
2
Vezi Radu, op.cit., p. 30-31.

24
vărsa amarul şi cântau împreună cântecele de veselie ori de jale
ale neamului. ,,Cine trece Oltul mare” ori ,,Colo-n Plevna şi-n
redute” sunt cântări pe care le auzeam de mic copil, de la tata,
în clipe de veselie, aşa cum le învăţase el de la fraţii de dincolo,
cu care, trecând prin cunoscuta vamă a ,,Cucului”, atât de des şi
de bucuros se vedea ...1

Satul nostru, Coroeşteni (cu denumirea oficială Coroeşteni-

Jiu, nu barbara denumire Jiu-Coroeşti!), care face parte azi din
comuna Vulcan, cu casele risipite după sistemul de sălaşe, se
întindea pe un teritoriu de circa 3,5 km² pe lunca Jiului, pe
platoul din dreapta lui şi pe coastele mai puţin înclinate ale unei
văi numite ,,Plesnitoare”. În 1853 avea 378 locuitori, pe când
Vulcanul cu cătunul Crivedia avea 296. 2
Deşi abia ultima orânduială românească l-a înglobat în
comuna Vulcan şi deşi în trecut îi era superior economiceşte şi
numericeşte, satul nostru a format întotdeauna o unitate morală
cu Vulcanul. Asta din cauză că Vulcanul era centrul Jiului
românesc, având un oficiu vamal, o circumscripţie notarială,
care se întindea de la Livezeni până la Câmpu-lui-Neag,
jandarmi, gardă financiară etc.

1
Cf. N. Brînzeu, „Valea Jiului acum 50 de ani”, în gazeta Avântul
(Petroşani, nr. jubilar) din 1 ianuarie 1938.
2
Aici ţinem să se ştie că, în vechime, sub Vulcan se înţelegea punctul
vamal, cu cele câteva case în jurul lui. Acest Vulcan avea doar 46 de
locuitori în 1853. Satul adevărat, cu biserica, se afla pe valea şi pe
coastele pârâului ce venea de la Dealu Babii, numit Crivedia. Satul
avea atunci 250 locuitori. (Şi la munte avem ,,izvorul Crivezanului”,
dar nu are nimic comun cu numele Vulcanului – pronunţat altfel de
popor: Vâlcan). În aceeaşi vreme, Petroşanii figurează cu 219 locuitori,
iar Lupenii cu 329. A se vedea Semantismul Istoric al Diecezei
Lugojului, 1903, pp.79-80.

25
 Şcoala – în forma sa primitivă de tot – a fost comună.
Deschisă pe la 1850 de preotul Pavel Oneasă ca învăţător, a fost
continuată mai târziu de un absolvent al cursului învăţătoresc
ţinut la Haţeg, Petru Burlec din Iscreni. El a adunat la
Coroeşteni pe copiii din cele trei sate: Coroeşteni, Vulcan şi
Iscreni. Burlec s-a făcut preot la Iscreni în 1866, după ce mai
întâi fugise de armată în România, apoi a luat parte la un curs
pregătitor, aşa încât între anii 1860-1869 nu s-a ţinut deloc
şcoală. Ea s-a redeschis la Vulcan, prin Avel Stoicuţa, fiu de
preot, dar rămas ţăran; în 1873 şcoala a trecut iarăşi la Coroeşteni,
unde a rămas definitiv, pentru comunele Vulcan şi Coroeşteni.
Şi bisericeşte s-au contopit cele de la comune, în 1865.
Atunci a murit la Coroeşteni preotul Pavel Oneasă şi parohia a
trecut sub administrarea preotului din Vulcan, Adam Stoicuţa;
când a murit şi acesta în 1880, Vulcanul a trecut sub
administrarea preotului din Paroşeni, iar Coroeştenii sub aceea a
preotului Burlec, naşul de cununie al părinţilor mei şi naşul meu
de botez. În 1892 s-a refăcut parohia Coroeşteni, cu filiala
Vulcan, primind ca preot pe Nicolae Todoran. După zece ani i-a
urmat Ioan Patachi, ca după alţi opt ani, acesta îmbolnăvindu-
se, să cadă pe mine soarta de a păstori aici şapte ani, pentru a
construi noua şcoală şi casă parohială.
Eu eram teolog în vara anului 1906, când a murit
preotul Burlec la Iscreni. Înainte de moarte, a fost solicitat să
lase ceva bisericii. A spus cu glas sufocat: „Las bisericii locul
(cutare), dar să rămână finuţul în locul meu”. Locul a fost luat
în primire şi schimbat cu unul mai bun, pe care preotul Alimpie
Suciu a construit actuala casă parohială; finuţul şi-a văzut de
treabă, scăpând şi de această combinaţie, cum scăpase de aceea
cu Câmpu-lui-Neag, despre care vom vorbi mai târziu.
Dar să revenim la vremile de mai înainte.

*
Casa în care m-am pomenit eu era casa lui Mihai Brînzeu,
cu o cameră spaţioasă de locuit şi o magazie alături. Avea un tavan

26
lucrat artistic, cum rar se mai vede. Avea vatra focului, deasupra
căreia, cam la înălţimea de 1,20 m, era construit ,,caleniul”, care
închidea ,,ungheţul” cu vatra focului, pentru a-i capta fumul.
Acesta ieşea pe o deschizătură ce avea ,,caleniul” la tavan;
deasupra deschizăturii era un acoperiş, ca fumul cu eventualele
scântei să nu meargă direct la acoperişul casei, ci să se
răspândească în pod. Podul astfel încălzit servea iarna de
adăpost găinilor şi de uscătoare porumbului, ce se recolta necopt
pe deplin. Iată de ce în Ardeal nu se ştia de pelagră, teribila
boală de peste munţi, dar, totuşi, şi la noi se simţea o mare
plăcere când se trecea de la mălaiul din pod la cel din ,,cotarcă”.
Această casă avea data construcţiei gravată pe uştierul
drept, în partea din târnaţ: ,,1846 ianuarie 16 zile”. Moşul Onea
a stat cu socrii în această casă timp de 15 ani, apoi în 1865 şi-a
construit în aceeaşi ,,bătătură” o casă cu două camere, cu cămări
proprii, cu şură şi grajduri, dar fără poiată. ,,Poiata” era o
construcţie lungă, cu pereţi de bârne la spate şi la cele două
capete, iar partea dinainte era deschisă; ea servea la adăpostirea
animalelor de casă contra ploii şi a zăpezii, nu şi contra frigului.
Pe vremea mea numai oile se mai lăsau în poiată, celelalte
animale se închideau în grajduri.
Casa moşului era podită cu scânduri, pe când cea veche,
în care am crescut eu, era numai cu pământ bătut. Vatra focului
avea ,,tăpşan” (bordură de lemn) în faţă, ea fiind mai ridicată.
Lângă vatră exista în fiecare casă, deja pe vremea mea, un cuptor
de gătit pentru iarnă, construit din cărămidă ori din piatră.
Casele de bârne de pe valea Jiului nu se tencuiau pe
dinafară, numai dinlăuntru, dar şi aci iată cum: peste bârne nu
se băteau lanţuri (late), ci pene făcute de ţigani-lemnari
(,,bănieşi”); între acestea se arunca lut, nu mortar de var, după
cum nu se dădea nici pe deasupra cu var, ca să albească, ci se
,,muruia” cu un pământ alb. Muruiala aceasta se repeta şi la
Paşti, în fiecare an; ea nu se cojea şi nu se îngălbenea, ca varul.
Din păcate, casa noastră, lărgită pe la 1900, a fost
demolată în 1922, fără să fi rămas o fotografie cu ea, cum nu a

27
rămas nici de la părinţii mei. Era să nu-i mai rămână nici locul,
aşa cum s-a îmtâmplat şi în elegia unui poet maghiar despre
Agata, o domnişoară singură în casa ei din apropierea râului
Someş. Pe măsură ce Agata îmbătrâneşte, se apropie şi râul tot
mai mult de casa ei. Neputincioasă în faţa ameninţărilor naturii,
în cele din urmă Agata înnebuneşte... Cam aceasta a fost şi
tragedia casei noastre.
Situată în luncă, dincolo de curtea noastră, era casa şi
curtea moşului, apoi un pârâuaş ce venea dinspre întinsa ,,luncă
boierească” a moşului (pe unde e acum gara Vulcan), urma apoi
o ogradă cu arătură şi fânaţ, iar dincolo de ea începea zăvoiul cu
albia Jiului. Încetul cu încetul, Jiul a venit tot mai aproape, a
dus cu el ograda, balta, curtea şi chiar şi locul unde fusese casa
moşului, vândută în 1910 şi transportată în altă comună. A
distrus astfel sufletul tatei: durerea aceasta, împreună cu durerea
cauzată de moartea mamei şi ducerea pe front a fratelui meu, au
făcut ca în dimineaţa zilei de 12 octombrie 1914 să fie găsit
mort în pat. Avea 63 de ani.

*
Moşul ştia citi şi era un om autoritar, cu multă vază,
încât se spunea că oamenii îşi lăsau căciula afară când intrau în
casa lui. Era şi bine situat. Patrimoniul adus de la Lomani a fost
de 40 de sute rele (bani devalorizaţi de către austrieci la 30% în
1832) sau 1200 florini de aur. Cu aceştia îţi puteai face bună
rânduială pe vremea aceea. Am auzit că într-o vreme moşul avea
vreo 40 de vite cornute, 16 cai şi peste 100 de oi şi capre. Cu
toate acestea el nu a primit nici măcar o dată să fie primar în sat.
Pe Tata, după ce şi-a însuşit az-buchile acasă, l-au ţinut
doi ani la şcoala grănicerească din Haţeg (1863-1865). Haţegul,
în a cărui regiune fusese concentrată administraţia dacă şi
romană, a rămas un puternic centru al neamului românesc după
declinul Ulpiei Traiane. În secolul al XIII-lea găsim aici cneji şi
nobili români, de aici se trag voievozii Litovoi şi Bărbat. Aici s-a
păstrat mai puternică tradiţia românească de-a lungul secolelor.

28
Cu dreptate s-a spus odată că Ţara Haţegului e ,,România
Transilvaniei”1. Aici era, pe vremea de care vorbim, o şcoală
elementară de stat, cu limba de propunere română şi germană.
Învăţător pe vremea aceea era Vasile Dumbravă, iar vicar era
Petru Pop, prepozitul lugojan de mai târziu. Când, după 40 ani,
în 1903, m-am prezentat la Lugoj să fiu primit la Teologie,
văzându-mi documentele, el mi-a spus: ,,Şi tatăl tău a învăţat
bine”. M-a mai întrebat şi dacă la noi toaca e tot agăţată într-un
prun, ca pe vremuri (memorie de octogenar!).
Serviciul militar făcut între anii 1871-1873 la Arad a
complectat formaţia Tatei. Îndemânatic la scris, cunoscător la
perfecţie al limbilor germană şi maghiară, nu e de mirare că în
anul 1873, revenit acasă, a trebuit să primească însărcinarea de
învăţător suplinitor, slujbă pe care a purtat-o zece ani. În aceeaşi
vreme, a fost ales şi cântăreţul bisericii, slujbă pe care a purtat-o
până la sfârşitul vieţii.
În 1875, Tata s-a căsătorit cu Maria Oneasă, care era
abia de 14 ani.
Familia Oneasă2, singura familie de grăniceri în
Coroeşteni, în care se căsătorise deja un preot şi se va mai
căsători unul, era o familie de frunte. Un strămoş al familiei,
Mihu, a luat parte la luptele napoleoniene din Italia.
Tata era omul cel mai căutat din sat. Când venea vreun
domn în sat, vreo comisie, vreun ordin de executat, îndată se
întrebau: ,,Unde e Ion al Onii?”. El le făcea sătenilor toate
lucrările scripturistice şi doar el singur avea gazetă: Gazeta
Transilvaniei de Duminică şi Calicul, plus ce mai venea gratis
pe la Primărie, primarul fiind un om foarte ordonat, dar

1
Gaz. Trans. nr. 54 din 1844.
2
Oneasă e un nume format din numele Onea cu sufixul – să, aşa cum
avem Iliasă, Mihăiasă ş.a. Pare a fi un sufix mai vechi decât -escu
(Iliescu, Mihăescu). Însuşi numele Onea e o variantă a numelui Ion,
variantă ce nu mai există pe Jiu, doar prin alte părţi. Moşul a venit cu
acest nume de la Lomani. (Alte variante mai sunt: Oanea, Onu ş.a.)

29
analfabet. Să nu vă miraţi: analfabet era pe vremea aceea şi
factorul poştal din Vulcan. Magistra îi punea corespondenţa în
ordinea caselor şi el ştia din memorie unde are ceva de dat şi
unde nu.
Dumnezeu să-l odihnească, Tata era un suflet bun şi a
ajutat pe multă lume cu împrumuturi, din care atâtea au rămas
de pomană! Un lucru însă îi lipsea: stăruinţa; se descuraja
repede. Îi mai lipsea şi simţul pentru afaceri. Ar fi putut face
multe învârteli la deschiderea minelor şi a coloniilor în Vulcan,
dar el nu s-a lăsat mişcat de niciuna din numeroasele stăruinţe
ce s-au depus pe lângă el. O spunea câteodată în familie: „Eu nu
am făcut avere, dar am păstrat tot ceea ce am primit”.
Mama era o fire foarte sensibilă şi sfioasă, care mult a
suferit din cauza irascibilităţii soţului ei. Căsătorită de tânără, la
o casă grea, a dus o viaţă foarte trudită. O boală îndelungată i-a
curmat firul vieţii, la 20 septembrie 1914. Peste câteva săptămâni
i-a urmat şi Tata.
Fratele meu Ion, ca băiatul cel mai mare, îşi permitea
mai multe licenţe şi le făcea supărări părinţilor. Eu unul o spun
aşa cum o ştiu, nu-mi aduc aminte să-i fi supărat vreodată pe
Tata ori pe Mama în aşa măsură încât să primesc ocară ori
bătaie de la ei. Nici cu fratele nu-mi amintesc să fi avut o vorbă
legănată, decum să ne batem, ca între copii.
Copilăria nostră nu a fost lipsită de bucuriile pe care ţi
le oferă viaţa de la ţară. Ele sunt legate de sărbătorile bisericeşti
şi de viaţa în natură.
Traiul la sate este – şi era mai ales pe vremea aceea! –
în strânsă legătură cu anul bisericesc, din care partea cea mai
grea o formează posturile. Ele se ţineau cu stricteţe. La prinderea
postului, se lua o cină mai bună, cu rachiu şi cu plăcinte; apoi se
schimbau nu numai alimentele, ci şi vasele, blidele şi lingurile!
Se posteau şase săptămâni înainte de Crăciun, şapte înainte de
Paşti, două înainte de Sântă Măria-mare.
Postul lui Sânpietru intra deja pe atunci în desuetudine.
Dar în celelalte posturi, precum şi Miercurea şi Vinerea tot anul,

30
se postea cu stricteţe. Abia nouă, copiilor, ne dădea Mama la 2-
3 săptămâni ceva lapte ori vreun ou, pe furiş. Cu atât mai mare
era bucuria sărbătorilor mult aşteptate.
Noaptea Crăciunului trecea cu vizitele colindătorilor,
care veneau pe rând, până după miezul nopţii. Dar nici după
aceea nu prea mai dormeam, căci Mama trebuia să ne frigă
cârnaţi să gustăm încă înainte de a se face ziuă. Paştile aveau un
farmec deosebit. Fiecare trebuia să primească ceva îmbrăcăminte
nouă: brâu, pieptar, opinci, pălărie (ori măcar flori la pălărie).
Ce era de cumpărat, se cumpăra la târgul Floriilor de la Sântă-
Mărie (la Haţeg, târgurile se ţineau alternativ pe teritoriul
Haţegului ori al comunei Sântă-Mărie-Orlea); dar cămaşa, cu
cusături, se făcea acasă, de cosea biata Mama în postul Paştilor
nopţi întregi la cămăşi, ca de Ziua de Paşti să fie toate gata.
Cămaşa nouă se îmbrăca aşa cum ieşea din lucru; odată spălată
nu mai era nouă!
La Paşti – o sărbătoare împreunată cu reînvierea naturii
– bucuria era şi mai mare. Toată lumea, îmbrăcată în ce avea
nou ori mai bun, se aduna la biserică, unde după slujbă se ţineau
adevărate agape în ograda bisericii: fiecare familie îşi scotea
bucatele şi întindea masa pe iarbă verde, după ce toată lumea
defila prin naia bisericii, luând eulogia Paştilor (pâine cu vin) şi
primind de pomană un colăcel cu ou roşu şi cu o luminiţă, o
bucată de caş ori slănină şi, pe deasupra, un pahar din vinul
Paştilor. Pomana o dădeau pe rând oamenii mai cu dare de
mână, înscrişi la rânduiala aceasta a ,,păşticarelor”. Prin aceasta
se dădea posibilitate şi celor mai săraci să ia parte la bucuria
generală. Se ciocneau ouă roşii, se glumea, iar noi, copiii,
băteam tocile şi trăgeam clopotul în voie, toată ziua. Adică,
vorbă să fie: de Vecernie nu se ştia nici măcar în ziua de Paşti,
după cum nu se făceau nici celelalte rânduieli din săptămâna
mare; chiar şi joimăritul ieşea din uz pe vremea aceea.
În ziua de Paşti se puneau în pragul casei sălcii înflorite.
Fie că se nimereau Paştile mai de timpuriu ori mai
târziu, cu ele se schimba întreaga noastră viaţă şi toată atmosfera.

31
Fericiţi copiii care nu trebuiau să meargă la şcoală, ci puteau
merge cu vitele în natura înflorită, cu merinde de dulce, cu
soare de primavară!
Dar să trecem şi pe la şcoală.
Era o construcţie de bârne, la marginea platoului, unde
e acum cimitirul eroilor. De aci a fost mutată fără a se demonta,
în 1892, pe locul unde stă acum casa parohială. A fost trasă cu
boii, peste nişte tăvăluguri. Îmi aduc aminte ca astăzi: se
adunase multă lume, cu perechi de bouleni, cum avea lumea pe
Jiu. Când a venit tata cu boii lui cumpăraţi nu demult la Haţeg,
am auzit zicându-se: “Aştia o duc singuri …” Dar nu au dus-o
singuri; s-au prins de ea mai multe perechi şi au tras-o frumos
până la noul ei loc. În cuprinsul edificiului era o sală de
învăţământ, plus o cameră-bucătărie şi cămară pentru învăţător.
Mai târziu, Statul maghiar a ameninţat că închide şcolile ale
căror săli şi ferestre nu aveau dimensiunile prescrise şi întregul
edificiu s-a transformat în sală de învăţământ, cu ferestrele
lărgite, iar pentru învăţător s-a făcut o modestă locuinţă aparte.
În vara anului 1888 stăteam cu fratele meu acasă, pe
prag. S-a pornit o furtună mare şi, deodată, am văzut un fulger
puternic şi am auzit o detunătură. După aceea am aflat că trăznise
în şcoală, unde învăţătorul Paveleniu stătea la taifas cu doi
creştini. Toţi trei au fost atinşi, dar nu mortal. În aceeaşi vară,
învăţătorul a părăsit comuna noastră, astfel încât toamna, când
am mers eu la şcoală, am găsit acolo pe învăţătorul Ion Pepenariu.
Aveam 5 ani împliniţi. Am fost dus la şcoală ca să-l
schimb pe fratele meu, de care era nevoie la gospodărie. Eu
eram slăbuţ de constituţie.
Regret mult că nu-mi mai amintesc cine a fost copilul
care m-a dus mai întâi la şcoală. A venit trimis de învăţător. Pe
drum îl întrebam: – Cum e la şcoală, ce facem acolo? – Învăţăm,
mi-a răspuns el foarte cuminte. – Ce învăţăm? am insistat eu. –
Rugăciunile, a răspuns el. Şi imediat m-a învăţat ,,pentru
rugăciunile sfinţilor părinţi…”, aşa cum începe la Ceaslov. De
atunci, şi ca preot, tot aşa îmi încep rugăciunile de dimineaţă.

32
 Dar ce şcoală, ce învăţământ era atunci la noi? Nici
vorbă de plan de învăţământ, registre şcolare, matricole! Pe
pereţi erau tablele de citit, iar copii învăţau unii de la alţii.
Manuale erau doar abecedarul la clasele inferioare, legendarul
la clasele superioare şi în acestea două se cuprindea toată
ştiinţa. Mai erau şi manuale de religie, pe care le propunea tot
învăţătorul, fără să ne explice ceva. Totuşi la un examen – lucru
nemaipomenit! – am reuşit să primesc ca premiu 20 de crăiţari
de argint de la unul dintre asistenţi, teologul învăţător I. Zehan.
Mai avea şcoala maşină de calculat şi tabla înmulţirii. La
disciplina şcolară juca mare rol ,,joarda” (nuiaua), chiar în
administraţia tipică a ,,Sfântului Nicolae” de la Popa Tanda.
Pot spune cu inimă liniştită şi eu: ,,Nu-mi amintesc
deloc ce m-au învăţat la prima şcoală pe care am frecventat-o.”1
Îmi amintesc de alte lucruri, pe care le voi mai fixa aici.
Nu-mi amintesc nici când am văzut lumina soarelui şi asta e
mare pagubă. Anume: Mama îmi spunea că m-am născut
miercuri după Sânpietru, care a fost într-o luni. Pe vremea aceea
Sânpietru era la 11 iulie după calendarul gregorian, deci ar urma
că m-am născut la 13 iulie 1883. Totuşi, în Matricola Botezaţilor
(singurul registru de stare civilă de pe vremea aceea) sunt
introdus cu data de 17 august. De unde marea diferenţă? Nu
mi-o explic altcum decât că la Botez toată lumea a petrecut
bine, iar preotul, care mi-a fost şi nănaş, a uitat de matricolă şi
m-a introdus abia mai târziu.
Memoria mea păstrează două imagini de când eram de
trei ani. Una: eram la conacul nostru de la fâneţe, la Anineasa,
unde moşul Ştefan (celălalt moş al Tatii) stătea la vatra focului,
iar eu mă jucam alături. Alta: era lume multă la casa noastră,
probabil era înmormântarea moşului. Când am ajuns la patru
ani, îmi amintesc bine că mergeam pe holdă după plug şi
spuneam: “Eu sunt de patru ani”.
1
Lincoln Steffens, L’Enfant á Cheval, Overseas Editions, New York,
p. 14.

33
 Când s-a deschis linia ferată Petroşani-Lupeni eram de
nouă ani. Am aşteptat primul tren cu urechile pe şină, pentru că
mi s-a spus că se aude de departe. Tata a urcat în el, mergând
gratis ca toată lumea.
În dreptul casei noastre, din jos de gara Vulcan, linia a
fost construită pe un teren foarte mlăştinos. Din cauza acestor
mlaştini, vara sufeream de malarie; îmi amintesc bine cum mă
cuprindeau frigurile intermitente şi nu mai auzeam nimic din ce
povestea Mama cu dăscăliţa.
Dar cu toate că s-a uşurat comunicaţia, oamenii noştri
nu luau trenul la Vulcan, ci, pentru a cruţa 5 cruceri, mergeau la
gara Iscreni, iar pentru Haţeg ori Pui mergeau la Merişeri. E
adevărat că nu aveau legătură de la Lupeni pentru trenul ce
pleca dimineaţa din Petroşani, dar celelalte legături erau încă şi
mai proaste, cum se va vedea mai la vale.
Eu văzusem deja calea ferată, mergând la Petroşani cu
căruţa noastră, care ducea cărbuni de la Vulcan. Se câştiga cu
aceasta 1 florin pe zi. Şi mi-a fost sortit s-o văd apoi destul,
după ce am fost dat de acasă la şcoală în străini.

De ce m-aţi dat de lângă voi,

De ce m-aţi dat de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă…..

Când Goga a scris versurile acestea, le-a conceput ca un

poet, aşa cum a scris şi răscolitoarea poezie Oltul, înainte de a fi
văzut acest râu, cum o mărturiseşte el însuşi. Fiind fiu de
intelectual, el nu a simţit jalea acestor rânduri. Numai copiii de
ţăran, smulşi din mediul lor, cunosc acel sentiment de durere a
despărţirii de tot ce ţi-e scump: părinţi, cămin, satul cu tot ce a
constituit farmecul copilăriei.

34
 Eu am simţit de atâtea ori durerea înstrăinării!

*
Ideea ca să fiu dat la şcoală la oraş a fost, desigur, în
primul rând a Tatei, care, mai mult decât oricine, ştia binefacerile
învăţăturii şi se simţea obligat să-mi ofere o educaţie bună. Cum
însă Tata era cam fără curaj, stăruinţele Mamei ţineau chestiunea
mereu la suprafaţă. Nu mai puţin, fostul meu învăţător, Ioan
Pepenariu, credea a fi descoperit un oarecare talent în elevul
său. Şi lui i s-au adăugat mulţi alţii. Voi reaminti o scenă.
La Câmpu-lui-Neag, bătrânul preot Constantin Stanciu
era în căutarea unui învăţător care, căsătorindu-se cu o nepoată
de-a sa, să-i fie şi preot ajutor. Învăţătorul Ştefan Berinde, venit
din Ţara Oaşului la Merişor, a plecat să vadă Câmpu-lui-Neag.
În drum s-a oprit la noi, la puţină omenie. Cum stătea la masă
cu ai noştri, iar eu cu fratele meu stăteam în ungheţ, la vatra
focului, Berinde zice către Tata: “Cantore Ioane, dintre copii, pe
acesta (şi-l arată pe fratele meu) să-l ţii lângă D-ta, acasă, iar pe
acesta (şi mă arată pe mine) să-l dai la şcoală mai departe…”
Nici el nu a bănuit că mai târziu avea să se repete cu mine
istoria lui de la Câmpu-lui-Neag!
În septembrie 1893, Tata a plecat la Haţeg să-mi caute
gazdă. Era hotărât să mă ducă la şcoala la care a umblat el, la
şcoala grănicerească. Dar s-a adeverit şi aici că socoteala de
acasă nu se nimereşte cu cea din târg. Pe drum, Tata s-a întâlnit
cu popa Nicolae Todoran de la Paroşeni, care mergea într-o
chestiune similară. Acest preot, pe lângă cei doi feciori mai
mari, Nicolae, ajuns deja preot la Coroeşteni, şi Gheorghe,
licealist în clasa a VI-a la Alba Iulia, avea un fecior mai mic,
care nu făcuse decât şcoala din sat şi era destinat să rămână la
gospodărie. Totuşi, părintele s-a hotărât să-l dea pentru puţină
învăţătură la Haţeg. Auzind că pe mine Tata vrea să mă dea la
şcoala românească, l-a convins să mă dea la cea ungurească,
căci – spunea el – azi nu mai poţi trăi fără limba maghiară. La
Haţeg au mai găsit pe cineva care avea acelaşi drum: pe ţăranul

35
Filip Cotoroiu din Lupeni. Şi aşa ne-am întâlnit în Haţeg trei
copii de pe Jiu: Todor Todoran, Petru Cotoroiu şi eu, la aceeaşi
şcoală şi la aceeaşi gazdă, la Ludovic Greger, maestru rotar,
peste drum de biserica noastră, aproape de biserica calvină, care
atunci se termina de construit, şi de şcoala la care ne-am înscris.
Era o duminică frumoasă, la mijlocul lui septembrie.
Tata a luat desagii în spate şi am plecat împreună. Am lăsat-o
pe Mama plângând. Eu eram voios. Nu vedeam momentul
istoric, mergeam spre necunoscut. Am mers pe jos până la
Dealu Babii, la unchiul Bruzan, unde am petrecut noaptea, iar
dimineaţa am trecut dealul, am luat trenul la Merişori şi am
mers la Haţeg.
Todoran şi Cotoroiu erau deja acolo. Nu ştiu cu ce
certificate ori cu ce îndemânare s-au prezentat – poate ştiau deja
să gângăvească ceva în ungureşte, fiindcă pe la ei ajunseseră
deja ,,barabele” –; destul că ei fuseseră primiţi în clasa a doua,
iar eu, cu cei patru ani de la şcoala din Coroeşteni, dar neştiind
o vorbă ungureşte, am fost primit în clasa întâi. „Ce să-i faci?”,
zice Tata, plecând împăcat cu soarta.
Cum gazda noastră, Greger, avea şi el doi copii, iar
vecinul Böckl (cum vedeţi, tot unguri neaoşi!) avea şi el trei
copii, plus doi românaşi în gazdă (Petru Armean şi Nicolae
Cerbicean), în această societate de acasă şi în aceea a tuturor
copiilor la şcoală, vorbind tot timpul ungureşte, peste două
săptămâni vorbeam deja şi eu limba destul de grea a lui Árpád.
Într-o sâmbătă după masă, ne jucam cu mingea afară
din oraş, pe micul izlaz cu izvorul de unde se conduce apa la
fântâna din piaţă. Deodată ni se pare că auzim strigând de pe
drum (cam la două sute de paşi):
- Ni-co-la-ee!... Ni-co-la-ee!....
Colegii îmi atrag atenţia că poate îmi sună mie. Mă uit.
Cine era? Era Mama. A venit să mă vadă. Nu mai putea de dor
şi de îngrijorare: ce face copilul ei, atât de mititel, într-un oraş
cu atâtea căruţe pe drum şi cu multe alte primejdii?!... A venit
sâmbăta, ca să stea toată dumineca cu mine. Şi mi-a adus ceva,

36
ce-mi lipsea: o periniţă la căpătâi. Pe vremea aceea jienii nu se
foloseau de perne de puf. Patul îl aveau aşternut cu fân, iar la
căpătâi aveau o grămadă de fân, cu ceva cârpe.
Nu mult după aceea urmă vacanţa culesului de vii. Aşa
era atunci în Ardeal. Noi nu aveam acasă vii de cules, dar cel
mai mare între noi, Todor, tot zicea: „Ce bine ar fi să mergem
acasă!” Gazda nu ne lăsa decât cu învoirea învăţătorului. Todor
se învârti prin curtea învăţătorului, vorbi cu servitoarea acestuia,
spunându-i că i-am aduce cinste – nu mai ştiu dacă ei ori
învăţătorului, dar de adus nu am adus nimica –, destul că
învăţătorul – Elekeş Kálmán, Dumnezeu să-l ierte! –, un om
bun la suflet, ne chemă la sine şi ne dete voie să mergem acasă.
Nu trecuse nici măcar o lună şi totuşi ce bucurie să mă
văd din nou acasă! Când am sosit, într-o după-amiază – fratele
meu nu era acasă, ci la conace – am plecat în calea lui şi l-am
primit de departe cu o cântare „Kis katona vagyok én..”. („Eu
sunt un soldat mititel”) şi cânta şi el după mine, cânta după
aceea şi vărul Nistor, de răsuna curtea: chiş catona vaghioc en...
M-am dus apoi la şcoala din sat şi i-am uimit pe copii
ce repede ştiu să scriu la tablă şi să calculez.
Când am mers înapoi la Haţeg, a venit Tata cu mine. Şi-a
luat îndrăzneala, a mers cu mine la învăţător şi i-a cerut să mă
treacă în clasa a doua. Învăţătorul m-a pus să citesc, a stat puţin
pe gânduri şi m-a trecut. La sfârşitul anului m-am trezit
premiantul clasei (în fiecare clasă era un premiu de 1 florin).
În anul următor m-a trecut în clasa a IV-a şi tot eu am
luat premiul.
În acel an am avut între colegi pe fiii unor foarte onorabili
cetăţeni români din Haţeg: pe regretatul Fabius Bontescu, pe
Emil Şielariu, distinsul medic de mai târziu, şi pe un rival,
Böckl Ludovic, cel care fusese până atunci premiantul clasei.
Acesta a venit cu noi şi la liceu, dar după doi ani s-a reîntors la
meseria tatălui său. O să-l întâlnim mai târziu la Bucureşti.1

1
vezi pp. 96-97 (nota mea, P.B.).

37
 Traiul nostru era modest, dar mulţumitor. La Greger
plăteam 6 florini casă-masă pe lună. Camera noastră era
bucătăria, acolo şi dormeam. Alături era atelierul de rotar, unde
lucra o rudă a gazdei: Dani baci. Mai mergeam şi acolo să
învăţăm ori să-l întrebăm câte ceva. Ştiu că o dată memoram la
gramatica maghiară: van kérdö, állite és tagade mondat (sunt
prepoziţii întrebătoare, afirmative şi negative), tot repetând: van
cherdee, alite şi tagade mondat ... până ce întreabă Dani: „Ce
spuneţi voi, măi? Cum e în carte?”. Şi ne-a arătat cum trebuie să
citim, dar de explicat nici el nu ne-a ştiut explica.
O dată, l-a trimis gazda pe Todor să cumpere linte de la
prăvălie. El, ca să fie fălos, se duce la Dani şi-l întreabă: – Cum se
zice ungureşte: linte? El îi spune: – Ész. Dar pentru ce vrei tu să
ştii? – Mă duc la boltă să cumpăr ész de 20 de crăiţari. – Aşa?,
izbucneşte Dani în râs, ţie-ţi trebuie minte de 20 crăiţari! – Nu
minte, ci linte, răspunde Todor.
La religie mergeam la şcoala românească, unde nouă,
uniţilor, ne-o propunea învăţătorul Paul Oltean, absolvent de
Teologie, iar ortodocşilor, învăţătorul Simzian. Vicar era Ioan
Ianza, pe care îl vedeam numai la biserică. Oltean ne încuraja
pe noi, jienii, cu exemplul lui Dănilă Fireza (originar din
Uricani), care lua atunci la Roma un dublu doctorat: în Filozofie
şi în Teologie. – La Roma, măi, ne spunea el, unde merg cei
mai cuminţi din toată lumea; la Roma, unde e leagănul
neamului... Şi începea astfel educaţia naţională.1
Îmi amintesc de vizita canonică făcută la Haţeg în 1893
de Episcopul de atunci al Lugojului, Victor Mihali. Îl văd şi
acum, cum predica din uşa Altarului. Acolo, la Haţeg am auzit

1
Dar nu era aşa de uşor la Roma. Regretatul Dănilă Fireza, ajungând
eu mai târziu coleg cu el în Capitală, îmi povestea cum pe vremea lui
ajunsese în Colegiul de Propagandă şi Vasile Suciu, Mitropolitul de
mai târziu. Şi, ca tot românul, greu i-a fost să se obişnuiască cu regimul
seminarial de acolo. De nu era Fireza, nu l-am fi avut pe acest vrednic
Mitropolit.

38
întâia dată de greco-catolici şi de greco-orientali, până atunci nu
ştiam decât că suntem români şi creştini. (În Cultura Creştină,
Blaj, nr. 7-9 din 1941, Arhim Bonteanu arată că la ei în Moldova
nu se ştia de ,,ortodox”, ci numai de creştin şi abia la şcoală a
învăţat că sunt mai multe feluri de creştini). Dar de ,,papistaşi”
şi de ,,reformaţi” (calvini) de unde să fi ştiut? Aici mi s-a
explicat din partea gazdei că noi, greco-catolicii, suntem una cu
papistaşii, iar greco-orientalii una cu reformaţii (după judecata
lui simplă de rotar).
La satele din jurul Haţegului nu am prea ajuns, decât
până la Nălaţ şi Bărăşti. De Prislop nici măcar nu am auzit, pe
vremea aceea păşteau vitele prin bisericuţa de acolo, ea fiind
restaurată doar după aceea, sub vicarul Nestor.
Câteodată mă cuprindea dorul de casă. În anul al doilea,
Todor nu a mai venit cu noi şi Greger a primit în gazdă un alt
copil în locul lui, pe fiul cantorului din Subcetate, Ioan Ciora. În
iarna acelui an, din cauza unei boli contagioase, şcoala a fost
închisă. Eu cu Ciora, fără ştirea gazdei, am plecat la Subcetate,
de unde dimineaţa am luat trenul şi am mers acasă. În acelaşi
timp, Tata plecase cu ceva afaceri la Haţeg. Spunându-i gazda
cum am plecat, s-a cam supărat el, dar când a venit acasă, seara
târziu, eu dormeam, iar a doua zi nu mi-a mai zis nimica.
Când mergeam împreună acasă, noi, jienii, făceam o
combinaţie care azi pare ridicolă. Biletele erau pe zone. Plecam
dimineaţa din Subcetate cu un bilet de 15 crăiţari până la Livadia,
acolo ne dădeam jos şi luam după-masă trenul tot cu 15 crăiţari
până la Petroşani şi ne costa numai 30 crăiţari, nu 40, cum era cu
trenul direct. De la Petroşani la Vulcan costa tot 15 crăiţari.
Ce ni s-a întâmplat odată? Mergeam acasă pentru
vacanţa de Crăciun din 1894, eu cu Petru Cotoroiu. Am
întrerupt călătoria la Livadia, dar, după ce am stat o jumătate de
zi prin frig, trenul de după-masă a venit cu întârziere. Când a
ajuns la Petroşani, garnitura de Lupeni plecase. Era seara la 10
şi ne-au dat afară din gară. Am mers la o cârciumă apropiată.
Aci mai erau doi oameni. Am fost întrebaţi: ce căutăm aici, noi,

39
doi copii, pe vremea aceasta. Am povestit ce păţisem. Cei doi
oameni şi-au golit paharele, apoi unul dintre ei ne-a spus: –
Veniţi cu mine. Era grăjdarul societăţii miniere. Ne-a dus la
grajdul lui, ne-a făcut culcuş în ieslea cu fân, unde am dormit
bine, iar dimineaţa la ora 5 am plecat cu trenul spre Lupeni.

Două sunt cauzele pentru care Tata m-a dus la liceu la

Orăştie: una, că de la şcoala maghiară din Haţeg nu puteam fi
îndrumat decât la liceul calvin din Orăştie; alta, că era liceul
care răspundea cel mai bine dorinţei de a fi cât mai aproape de
casă. Asta, pentru motive de boală ori de alt ordin, în niciun caz
cel de a mă ţine cu ,,traista” de acasă, cum se califica aşezarea
copiilor la gazdă, cu alimentele aduse de acasă şi consumate pe
rând de către copiii de la aceeaşi gazdă. La această grea afacere
părinţii mei nici nu se puteau gândi pentru motivul că pe Valea
Jiului producţia de alimente era şi este deficitară.
De fapt, pe vremea aceea, în judeţul Hunedoara, singurul
liceu clasic era cel calvin de la Orăştie. La Deva era un liceu
real, la Brad un gimnaziu ortodox, iar la Petroşani atunci se
înjghebau primele clase ale unui gimnaziu particular, devenit
mai târziu liceu în toată regula.

Orăştie (ungureşte Szásyváres = „oraş săsesc”, nemţeşte

Broos, derivat de unii maghiari tot de la váres, ca şi românescul
,,oraş”) e situată la marginea de Vest a Câmpului Pâinii, cea mai
întinsă regiune a Văii Mureşului, în judeţul Hunedoara. Ea forma
cetatea cea mai de vest în seria celor şapte oraşe principale
săseşti numite ,,Fundus Regius”. Totuşi, cetatea ei nu îngloba
oraşul, ci abia un mic teren din el, la o margine (pe atunci),
aproape de râul ce îi alimenta şanţurile.

40
 De fapt, Orăştie a fost întemeiat ca oraş săsesc prin
secolul al XII-lea, împreună cu câteva sate din jur (Romos,
Castău, Beriu, Pricaz), din care abia la Romos se mai găseşte
ceva populaţie săsească, mulţumită parohiei bogate, care a atras
acolo preoţi de seamă (cum era pe vremea mea scriitorul Dr. A.
Amlacher); încolo, populaţia săsească din aceste sate a fost
complet absorbită de urmaşii dacilor, care au penetrat încet la
şes, venind din Munţii Sebeşului. Numele germane ale unor
români, ca Neumann, Haiţer, Neustätter, Volf, Svarţ – arată că
pe aici au trecut şi alte generaţii. Am avut şi eu la religie colegi
cu numele de Neumann Rudi şi Neustätter Pompi. În oraş,
bineînţeles, elementul săsesc s-a menţinut graţie organizaţiei
lui, dar numericeşte a scăzut mereu.
Dar nici românii nu sunt numai de ieri-alaltăieri la
Orăştie. Altfel nu s-ar fi născut aici renumitul umanist Primate
al Ungariei, Nicolaus Olahus (1568) şi n-ar fi avut pentru cine
să înceapă în 1588 Episcopul român calvinizat din învecinatul
Turdaş, Mihai Tordaşi, tipărirea Vechiului Testament (Palia) în
tiparniţa de la Orăştie ...
Apoi filmul se schimbă. Elementul maghiar i-a împins
de-a binelea înapoi pe saşi. În unele oraşe ca Aiudul i-a
desfiinţat de tot. Şi ungurii din Ardeal au acceptat calvinismul
ca religie dominantă, creându-şi numeroase fortăreţe sub
principiul calvinismului. Iată pentru ce se găsea şi la Orăştie un
colegiu calvino-maghiar, nu luterano-săsesc. Maghiarii calvini
din Ardeal aveau şapte asemenea colegii pe vremea noastră.

Nucleul din care s-a dezvoltat acest colegiu a fost o

simplă şcoală primară parohială, întemeiată pe la 1560, ajunsă
în secolul al XVI-lea şcoală supraprimară, iar în secolul al
XVII-lea şcoală medie (secundară) pentru nobilimea maghiară
din judeţul Hunedoara. De aceea, principele Gheorghe Rákóczy I
a cumpărat un teren intravilan şi pe acela a construit un edificiu
cu etaj, în care 24 tineri erau instruiţi pe cheltuiala lui. Pilda sa a

41
fost urmată de principii următori, Acaţiu Barcsai şi Mihai Apaffy,
care la 1663 au dăruit zeciuiala de la Sibişel.
Dacă sprjinul acesta oficial favoriza numai pe copiii
nobililor maghiari şi pe cei pe cale de a se maghiariza ori avea
în vedere atragerea populaţiei sărace spre binefacerile culturii
dominante1, nu mai cercetăm aici. Pe vremea nostră se vorbea de
menirea acestei şcoli de a contribui la remaghiarizarea ungurilor
valahizaţi. Se acordau favoruri tinerilor români care s-ar fi
înscris la religia reformată. Numai două cazuri cunosc, în care
să se fi făcut uz de acest ajutor, unul de scurtă durată din cauza
intervenţiei preotului nostru.

1
Chestiunea aceasta cu pretinsa valahizare a unor maghiari din jud.
Hunedoara şi cu nevoia remaghiarizării lor se prezintă cu totul altfel în
lumina dovezilor istorice. O inscripţie găsită pe o carte bisericească la
Turdaş spune: ,,Să se ştie cum că, la anul 1582 de la Hristos, biserica de
la Turdaş, din coastă, care încă de la Daci (??! va să zică era biserica
veche) rămase Românilor, a fost sub stăpânirea Episcopului Alexă (se
vede că avea şi acest nume, în familie, Episcopul Mihai) Turdaş,
împreună cu pământurile de la câmp. Dându-le apoi dintre noi, dintre
Români, calvini: Ion Boldea, cui i s-a dat apoi nume unguresc Szatmari
Jánes, Dumitru Zeledinţan, care după aceea s-a numit Lozsádi Demeter,
Gruia Peter, care cu acest nume a şi rămas, şi Căpruţ Adam, ce s-a
numit Kápronczai, cu femeile lor şi cu copiii, cu numărul de 26 suflete,
Craiul Ardealului Măria Sa Gheorghe Rákoczi la anul 1652 ne-au luat
biserica, cu pământurile de la câmp, şi au dat calvinilor, ce s-au numit
mai sus, pentru care multă vrajbă am avut cu ei, şi neputând prididi, am
fost siliţi a ne face altă biserică, şi aceea din nou, care am lipit-o cu
pământ şi am văruit-o”. Documentul acesta a fost publicat de I. Boroş în
Unirea, Blaj, nr.38 din 1900. Vezi Bunea, Vechile episcopii, Blaj 1902,
pp. 42-43. Documentul a fost scris în 1655, Luna Cireşar, de Grigore
Vlad, parohul Turdaşului. Se ştie, că în câteva sate din Ţara Haţegului
au fost chiar bătăi între poporul român şi câteva familii calvinizate prin
înnobilare (Maresc-Mara, Budescu-Buda etc.) care foloseau şi ei
bisericile româneşti, întorcând icoanele la perete. V. Bunea, Episcopii
P.P. Aron şi D. Nevancovici, Blaj, 1902, pp.153-9.

42
 Şcoala calvină din Orăştie a luat drumul adevăratei ei
ascensiuni când, în anul 1832, a fost ales priepitrop contele
Gothard Kun, care, rămânând protectorul ei până la moartea sa
în 1895, a contribuit la dezvoltarea ei cu tot concursul său moral
şi mai ales material. Şcoala i-a şi luat în 1877 numele, mai întâi
ca institut de învăţământ (Kun-Tanoda), apoi ca şi colegiu (Kun-
kollegium)1. În înţelesul etimologic al cuvântului, „colegiu”
înseamnă o corporaţiune ori un institut supus aceloraşi legi,
aceluiaşi regim; numirea se potriveşte institutelor de învăţământ
cu internat, unde viaţa membrilor e reglementată sub toate
raporturile. În acest sens, calvinii din Ardeal au numit ,,colegii’’
cele şapte institute secundare ale lor.
Edificiul vechi, aşezat lângă zidurile cetăţii, la cotitura
şoselei naţionale ce trece prin Orăştie, a fost schimbat în 1910
cu unul nou, în care se găseşte azi liceul ,,Aurel Vlaicu’’,
deschis tot atunci. În România Mare, Colegiul Kun, îmbogăţit
cu secţie reală, cu liceu de fete şi comercial, a mai trăit doar
câţiva ani, fiindcă, găsindu-se acum într-o regiune cu o
populaţie maghiară minoritară – în jud. Hunedoara abia 12%
sunt minoritari şi aceia în bună parte muncitori pe Valea Jiului –
a trebuit să-şi sisteze activitatea.

Aşa se numea colegiul pentru noi, copiii: Alma Mater =

„Mamă bună”. Asta, pentru că ea ne ocrotea cu toate cele
necesare: şcoală, cămin şi cantină (internat şi convict).
Înainte de a merge la liceu, a trebuit să trec printr-o
operaţie dureroasă: schimbarea portului. Dacă la liceele
româneşti se mai puteau vedea, cel puţin în clasele inferioare,
copii în port românesc, la un liceu unguresc aşa ceva nu se
concepea. Am mers cu Tata, într-o Duminică, la Lupeni, unde

1
Datele reproduse aici sunt luate din retrospectiva istorică publicată
în Anuarul pe 1922-23 al Colegiului „Kun”. Ne folosim şi de Albumul
Colegiului (Emlék konyv), apărut în anul 1925.

43
năpădiseră, odată cu începutul mineritului, o mulţime de
comercianţi din Galiţia (acelaş fenomen s-a repetat, după câţiva
ani, la Vulcan); acolo mi-a cumpărat Tata un rând de haine
nemţeşti, pe care le-am şi îmbrăcat pe loc şi am venit aşa acasă.
Când m-a văzut Mama, a plâns amarnic. Fost-a plânsul acesta
semnalul de despărţire între două lumi în viaţa mea: lumea
satului românesc, a vieţii patriarhale de acolo şi lumea nouă, a
,,negreţelor”, în care intram acum, şi din care aşa de mult aş fi
dorit să mă reîntorc – am avut adesea astfel de momente de
slăbiciune–, dar nu s-a mai putut!
Am intrat în această lume nouă la începutul lui septembrie
1895, când am pus piciorul pe primele trepte ale Colegiului
„Kun”. Şi, urcând scara la etaj, am ajuns la coada formată din
părinţi şi copii, care aşteptau la biroul directorului să le vină
rândul la înscriere. Pe vremea aceea liceele nu aveau secretariat
şi directorul le făcea pe toate. Numai încasarea taxelor era
încredinţată unui alt membru al corpului didactic, care nici el nu
purta titlul de casier, ci de ,,administrator al taxelor colegiale”
(kell-dijkezelö). Nici nu era atâta lucru de birou ca acum: nu se
făceau state de plată şi nu veneau ordonanţe de plată, salariile se
plăteau direct de percepţie, cu sume rotunde, cu chitanţe
timbrate la valoarea impozitului pe salar, care era încasat în
acest chip. Nu erau nici atâtea tabeluri sau ordine de executat;
necontenitele schimbări de regim ori chiar de programe şi de
manuale şcolare erau necunoscute pe vremea aceea. Când venea
vreo schimbare, venea după o cuvenită pregătire şi se trata cu
toată gravitatea ca ceva ce urma să rămână.
Totuşi, munca directorului nu era uşoară, astfel încât,
mai târziu, când ajunsesem în ultimii ani de liceu, mai ajuta şi
câte un alt profesor la înscrieri.
M-au înscris la liceu ca intern. Pentru clasa a I-a a liceului
se dădea şi un examen de primire. Dar cum? Când se adunau
doi-trei copii, era chemat profesorul clasei prime cu încă un
profesor, duceau copiii într-o sală şi le puneau câteva întrebări.
Eu eram cu prietenul Petru Cotoroiu. După primele întrebări,

44
profesorii au declarat între ei: „Cei de la Haţeg sunt bine pregătiţi!”
şi au mers cu noi la director, care ne-a făcut înscrierea.
După înscriere, interniştii ocupau pe nimerite un loc
într-una din camerele internatului, aşteptând repartizarea definitivă
(dislocaţie), ce se făcea după terminarea înscrierilor.

Aş fi vrut să zic că internatul era „original”, dar mă tem

că şi la alte licee se aplica sistemul de aici. Nu avea camere de
studiu (numite „muzee”) şi dormitoare distincte, ci elevii îşi
petreceau şi ziua şi noaptea în aceleaşi camere. Ele nu erau prea
mari, ci potrivite pentru opt-zece copii. La mijloc era o masă
lungă, comună pentru toţi băieţii, în afară de primarius şi de
secundarius, care – fiind elevi în clasele VI-VIII – aveau
mesele lor la un capăt, puse alături. Ei supravegheau ordinea. În
vederea economiei de loc, paturile erau duble, un pat fiind
superior şi unul inferior. Sub patul superior erau amenajate două
sertare destul de mari, în care se ţineau lucrurile; sub ele era
patul inferior, cu mici rotiţe, care era tras seara afară şi pe care
se culca copilul. Totul era din fier. Nu se găsea nimic altceva –
noptiere, dulapuri sau cuiere –, ci doar scaune, un lavoar de
tinichea zincată şi o cană mărişoară pentru apă. Pentru patul
superior se plătea o taxă dublă de 8 florini. E de la sine înţeles
că eu aveam patul inferior.
Încălzirea se făcea cu sobe de tuci. Lemnele se cărau în
braţe de către toţi locatarii unei camere, pe rând. Cu apa era mai
rău. Ea se aducea de la fântână, dar fiindcă aceea din curtea
colegiului nu era bună, trebuia adusă de la parohia reformată, la
vreo sută de paşi. Fiecare cameră avea unul sau doi elevi numiţi
servitori (szelga), care, în schimbul unei reduceri la taxele de
instalare, se angajau să aducă apă proaspătă la spălat. Era o
situaţie destul de umilitoare şi plicticoasă1. De cu seară nu se

1
Instituţia aceasta puţin democratică şi puţin pedagogică, dar utilă
pentru copiii săraci, pare că mai demult a fost împreunată cu mai multe

45
putea aduce decât o singură cană, care dimineaţa abia ajungea la
3 copii. Dacă elevii erau mai blestemaţi şi vroiau să-i facă mizerii
,,servitorului”, cum toţi se spălau într-un singur lavoar, tot după
al doilea ori al treilea dintre ei strigau: „Nicolae ! Adă apă!”
Tata nu m-a lăsat să fiu ,,servitor” în primul an, dar în
anii 2-4 am făcut acest serviciu, pentru a mai economisi din
cheltuieli. Altfel, libertatea era destul de mare în internat: elevii
erau liberi să iasă în oraş până la 8 seara. Atunci suna clopoţelul
mai îndelung, se făcea aerisirea camerelor timp de zece minute,
se încuia poarta, se făcea controlul în camere şi se începeau două
ore de studiu.
Controlul îl făcea aşa numitul „apparitor”: unul din
primarii camerelor venea (cu rândul) în fiecare cameră, cu un
băţ în trei dungi, pe care erau lipite listele cu numele elevilor. El
trebuia să strige apelul în fiecare cameră, dar de regulă nu o
făcea decât cu o bocănitură în uşă. Intrând, întreba: „Lipseşte
cineva?” La care toţi, în poziţie de drepţi, răspundeau ,,Nu!”,
chiar dacă cineva nu era acasă.
Unul din profesorii mai tineri era un fel de pedagog al
internatului, cu titlul de ,,senior”, dar el nu făcea decât să
primească poşta, pe care o aşteptau elevii cu atâta dor.

Clopotul anunţa scularea dimineaţa la 6. Urmau spălatul,

îmbrăcatul şi studiul până la 7,30, când, tot la invitarea clopotului,
elevii mergeau pe două rânduri la cantină pentru micul dejun:
într-o zi primeau cafea cu lapte, în alta supă de chimion. Tot în
ordine se reîntorceau la internat. Acelaşi procedeu se repeta la
prânz şi seara. La prânz erau două feluri, seara un fel, cu pâine
semiintegrală, 750 gr. pe zi, iar carne 275 gr.

însărcinări, dar şi cu mai multe favoruri. ,,Măturam camera, aduceam

apă şi ştergeam sticla de la lampă, şi uşuram greutatea părinţilor,
fiindcă nu plăteam niciun crucier didactru”, scria un predecesor, în
Albumul Colegiului cit., p. 132. Pe vremea mea numai apă trebuia să
aducem, toate celelalte le făceau servitorii.

46
 Rugăciunea se făcea la masă, nu în camere, dimineaţa şi
seara. O făceau, pe rând, primarii meselor, cu un text liber,
conceput de ei (metodă protestantă), ceea ce pe mulţi îi punea
într-o situaţie delicată, neştiind ce să se roage. Cu totul altfel
sunt rugăciunile noastre, cu textele stabilite întâi de Hristos,
apoi de Biserică!
Se făceau rugăciuni comune (preces) la începutul
cursurilor, când veneam din vacanţă, şi la sfârşitul lor, când
plecam acasă. Tineretul era adunat în sala de desen (vechiul
edificiu nu avea sală festivă), unde se făcea o cântare religioasă,
preotul ţinea o rugăciune şi se încheia cu o altă cântare. Observ
că, deşi în ritul calvin rugăciunile se fac pe de rost, ca improvi-
zaţie – imitând pe vechii creştini –, totuşi am avut şi un preot
care le citea din carte. Au şi protestanţii Molitvelnicele lor!
La biserică, duminecile şi de sărbători, eram obligaţi să
mergem fiecare la biserica lui, sub supravegherea unuia dintre
cei mai mari. La sunetul clopotului, toate cultele – în afară de
israeliţi – se adunau în curte şi plecau de acolo. După
posibilitate, se respectau şi sărbătorile noastre, cele după
calendarul vechi: la Crăciun vacanţa se întindea până după cel
românesc, la Paşti de asemenea dacă nu era decât o săptămână
între ele; dacă era mai mult, atunci făceam Paştile la Orăştie,
având libere numai cele două zile de sărbătoare, ca şi în cazul
altor sărbători mai mari.
Peste zi, dacă nu aveam lecţii, eram liberi. Dar fiindcă
în internat silenţiu era obligatoriu doar seara, mai bucuros
învăţam afară, plimbându-ne ori aşezându-ne undeva prin curte,
prin grădina cetăţii ori prin grădina publică de la marginea
oraşului. În afară de timpul friguros al iernii, fie că era toamna,
primăvara sau vara, vedeai câte unul sau doi elevi pregătindu-şi
lecţiile în toate aceste locuri. Dacă treceau pe acolo domni ori
domnişoare, elevii aruncau poate o privire spre trecători, dar nu
se lăsau conturbaţi.
Seara era obligatoriu studiul în cameră de la 8 la 10.
Dacă ne gândim că în Ungaria ceasul era cu o oră mai devreme,

47
ca şi cel al Europei Centrale, vom înţelege ce greu era pentru
bieţii copii – mai ales pentru cei din clasele inferioare – să stea
seara până la orele 11 după ceasul nostru! Adormeau la masă şi
în zadar îi tot admonestau cei mari să înveţe. De aceea s-a
admis excepţia ca cei din clasa a I-a să se culce dacă au pregătit
deja lecţia.

În prima seară a vieţii mele de licean internist, în

camera nr. 8 de la primul etaj, m-am văzut la o masă cu aceia cu
care aveam să petrec cei mai frumoşi ani ai copilăriei. Cu
duioşie mă gândesc la ei acum, după 52 de ani.
În ordine alfabetică, mai aproape de mine era acel
Ludovic Böckl, rivalul din ultima clasă de la Haţeg. Alături era
şi colegul din Lupeni, Petru Cotoroiu, care din clasa a IV-a a
trecut la Şcoala Normală a Statului din Deva. Nu ştiu dacă încă
la şcoală ori după aceea, ca să ajungă la un codru de pâine, şi-a
maghiarizat numele în Kemény. Dar a rămas după el o familie
curat românească.
Ceva mai departe stătea un alt Petru, Groza, un băiat
îndesat, care abia mai târziu s-a smuls şi s-a făcut bărbatul voinic
de astăzi. Rezervat, cu privirea-i serioasă, câteodată cruntă,
acest coleg nu ne dădea nici pe departe de bănuit cum a ajuns
aici la liceu tocmai din Banat. Ulterior am aflat că anumite
năzdrăvănii – pe care el însuşi le povesteşte până astăzi şi care
se vor publica în altă carte – au făcut pe părintele Adam Groza
de la Coşteiul-Mare să-şi aducă copilul cel mai mare la Orăştie
la liceu. Motivul adevărat era însă, cred eu, de ordin familial.
Părintele Adam Groza, hirotonisit în 1885, fusese preot
ajutor pe lângă tatăl său, în comuna lui natală, Băcia (lângă
Simeria), unde a rămas titular după moartea tatălui său. Dar în
anul 1891 a trecut la parohia Coşteiul-Mare, lângă Lugoj,
ducând cu el o soţie bolnavă şi trei copilaşi. Nu mult după
aceea, a rămas văduv. A luptat cu toate mizeriile vieţii unui
preot văduv din tinereţe, dar – pe lângă restaurarea parohiei, pe

48
care a pus-o în cea mai bună rânduială – şi-a consacrat toată
atenţia educaţiei celor trei copilaşi. Între aceştia, Petru era cel
mai dinamic. El avea nevoie de atenţie din partea familiei. Şi
cum părintele avea la Băcia o soră, măritată Martensi, iar
alături, la Petreni, o altă soră, soţia preotului Bobeiu, e uşor de
înţeles că a adus pe Petru la Orăştie, unde a făcut şi părintele
liceul. De aici, băiatul putea merge în vacanţe la mătuşile lui, iar
ele puteau să-l viziteze mai des.
Soarta a voit ca să mă apropiu tot mai mult de acest
coleg, firile noastre complectându-se mult, şi să fim singurii
români în clasă, până la sfârşitul studiilor. Chiar şi după
terminarea liceului am rămas în aceeaşi solidaritate sufletească,
deşi am bătut drumuri deosebite.1
Să mai aruncăm câte o privire şi prin camera din vecini.
Iată un copilaş cu înfăţişare bine îngrijită, vioi, a cărui privire
trădează că el va mai face încă multă zarvă în ţară: e fiul unui
fabricant de spirtoase de la Lipova, Otto Roth. Vis-à-vis de el, e
un băiat sărac, tot de prin părţile acelea, orfan de tată, dar elev
bun, menit să fie primul premiant în anul I: Ernest Tökés.
Alături, un alt băiat sărac, dar bun elev, Béla Serestély, fiul unui
mic funcţionar al atelierelor căilor ferate din Simeria. Va
rămâne orfan de tată şi după clasa a VI-a va trece la particular,
pentru a putea ocupa postul avut de tatăl său, ca să-şi salveze
familia. Acest lucru nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei
mai cunoscuţi poeţi şi scriitori maghiari din Ardeal2. Firea lui

1
Nu va fi fără de interes să dau aici câteva date referitoare la familia
Petru Groza. Originară din Rovine (Munţii Apuseni), familia a avut un
vlăstar, pe preotul Simion Groza, tribun în 1848, care a murit la Ţebea.
Un alt vlăstar al ei, Adam Groza, preot la Trotia, a administrat şi Băcia,
unde soţia lui avea casă şi moşie. Fiul acestora, Adam, născut în 1859,
e tatăl lui Petru. Acesta s-a născut în 1884, iar fraţii lui, Liviu şi Victor,
s-au născut în1886 şi 1888.
2
Lucrările tipărite de Béla Serestély sunt Uj hiten (Credinţă nouă),
poezii, Budapesta, 1907; Az örök rejtély (Taina vecinică), poezii, volum

49
poetică s-a manifestat deja în clasa a I-a, scriind poezii încă de
pe atunci. Şi, cum pe vremea aceea şi eu comiteam aşa ceva,
primarii celor două camere ne-au pus odată la întrecere, spre
amuzarea tuturor.
Cum de nu am bănuit noi atunci că de fapt într-un alt
coleg de-al nostru se ascundea un viitor poet?! Era Victor Ungur,
un băiat mititel, ca şi tatăl său, părintele Ungur din Zlaşti-
Hunedoara. Victor a plecat de la noi în clasa a V-a, preferând
liceul romano-catolic de la Alba Iulia. A luat bacalaureatul, a
urmat Teologia la Sibiu şi mi-a fost şi mie, scurt timp, coleg ca
preot în Vulcan. Recăsătorindu-se, a intrat în administraţie şi azi
e director de prefectură la Lugoj1.
Un alt român, care nu a ţinut cu noi până la sfârşit, a fost
Iuliu Stoica, din Romos. Din clasa a V-a a trecut la garda finan-
ciară, unde tatăl său era sergent (,,respicient”). Aici a ajuns destul
de bine, trecând cu un grad superior în serviciul Statului român.
Dintre colegii de clasă externi îl menţionez pe Natan
Hirsch, care, împreună cu fratele său, Meriţ, doi copii săraci,
stătea undeva în gazdă. Natan avea să fie primul premiant al
clasei în anii II-V, cedându-mi apoi mie locul în clasele VI-
VIII. Era un băiat căruia nu-i lipseau înclinările artistice, dar nu
a avut noroc în viaţă. Nestatornic, a ajuns profesor, dar a murit
în cele din urmă în mare mizerie, la Budapesta.
Mai târziu, au venit în clasa noastră şi au rămas până la
sfârşit două elemente foarte bune: Béla Horváth, din Sicula-
Arad, care din fiu de notar a ajuns la Ministerul maghiar de
Interne în cea mai înaltă funcţie, de secretar general de carieră şi
locţiitor al Ministrului; celălalt, Alexandru Konza, maghiar neaoş
de pe pustă (Karczag), era un bun camarad, care niciodată nu a

dedicat lui P. Groza, Deva, 1922; Zeniten (La zenit), poezii, Deva, 1924;
un volum de poezii şi trei piese de teatru au rămas în manuscris.
1
Lucrări tipărite de Victor Ungur sunt Gânduri ce nu-ţi dau pace,
poezii, Lugoj, 1925; Tortul clipelor singurătăţii, poezii, Lugoj, 1928;
Pe calea ortodoxiei, lucrare teologică, Lugoj, 1931; Căminul veghează,
operetă, Lugoj, 1930.

50
avut vreo izbucnire de şovinism. Azi e directorul liceului calvin
din Budapesta şi inspector pe ţară al învăţământului de limba
engleză.
Cu caracter flotant, am mai avut colegi de clasă români
– care veneau câte un an-doi, pentru a învăţa limba maghiară –
ca Aurel Boteiu, azi medic general în rezervă, şi Virgil Musta,
protopop ortodox la Oraviţa.
Voi menţiona şi câţiva din elevii altor clase, care erau
pe vremea aceea la Orăştie. În clasa a I-a imediat superioară
erau mai mulţi români, dintre care patru s-au făcut preoţi
ortodocşi: Armean, Stîrc, Neacşa şi Lula. În aceeaşi clasă,
primul premiant era unul Nagy Vilmos, ajuns mai târziu
Ministrul de război al Ungariei. Mai mari erau Olimpiu Suciu,
azi protopop ortodox în Vulcan, şi regretatul Aurel Vlaicu. Cu
trei clase mai sus de noi erau doi români eminenţi: Mihai Tiria
şi Zaharie Gherman. Tiria fusese primul premiant al clasei, până
în clasa a VIII-a, când a ajuns premiantul întâi Gheorghe
Bartok, fiul preotului II din Orăştie, devenit între timp episcopul
(superintendentul) calvinilor, la Cluj. Acesta era şi el un
element bun, dând dovadă de aptitudini filozofice şi literare,
încât omeneşte e de înţeles că l-au pus pe el primul la
bacalaureat. Tiria a protestat împotriva detronării sale prin
aceea că nu s-a prezentat la ridicarea premiului acordat lui.
Gherman nu era între cei pur eminenţi, dar era o
minune la limbile clasice: în clasa a V-a, îl consulta pe el
profesorul la latină, iar în clasa VII ţinea discursuri în limba
greacă. Şi la Universitate a ajuns mâna dreaptă a profesorilor
respectivi. Sub regimul românesc a ajuns inspector secundar la
Cluj, pe când Tiria, după o scurtă încercare la Teologie, s-a
făcut avocat şi a ajuns şi parlamentar.
Din clasele inferioare nouă, voi menţiona pe Nicolae
Bretan, cântăreţul de mai târziu, care şi-a făcut acolo debutul;
pe Victor Groza, căruia Petru, cu firea lui dinamică, îi făcea
multe mizerii. După plecarea noastră din Orăştie, Victor a trecut
la Braşov, unde avea pe celălalt frate al său la liceul comercial.

51
Aici a luat lecţii de educaţie fizică şi asta a contribuit mult la
armonizarea raporturilor dintre fraţi. Victor e azi inspector
general sanitar şi fost prefect. Să îi mai pomenesc şi pe
Solomon Armean şi Ioan Traian, ambii protopopi onfirici,
îmbătrâniţi cu cinste în slujba preoţească! Solomon era frate cu
Petru: unul s-a făcut preot ortodox, celălalt unit.

În primele clase, am avut tot profesori mai tineri,

suplinitori; iar dacă erau titulari, erau de mai puţină greutate. Cu
profesorii stabili şi de greutate, care îşi imprimau pecetea lor
asupra institutului, am făcut cunoştinţă abia începând cu clasa a
III-a.
Între aceştia, primul e directorul Francisc Simon. Cu el
am făcut cunoştinţă ca director la prima înscriere şi când am
avut nevoie de anumite acte administrative. Ca profesor, l-am
avut în clasa a III-a la geografia fizică şi în clasele VII-VIII la
fizică. Acest studiu se deosebea de ceea ce se înţelege azi sub
titlul de ,,fizico-chimice”. În ultimele două clase se învăţa
temeinic mecanica (pe bază de matematică), acustica, optica,
calorica, magnetica, electricitatea şi cosmografia. Bietul director
se chinuia să ne explice, scriind la tablă formule cu tot felul de
deducţii, încât uneori se pierdea şi el în ele, dar scotea rezultatul
până la urmă nesupărat de nimeni. Era un om autoritar, păşind
grav şi suflând din greu, şi de aceea era poreclit ,,foale” (fujtate).
Dotat cu o cultură enciclopedică largă, vorbea bine franceza,
lucru rar pe vremea aceea la unguri. Era cea mai reprezentativă
figură nu numai a liceului, ci şi a maghiarimii din oraş. Era
oarecum îndrumătorul vieţii publice a clasei dominante de aci,
fiind preşedintele casinoului şi redactorul-editor al gazetei locale
maghiare intitulată Orăştia (Szászváres)1. Nu părea pripit, nici

1
Aşa era moda în Ungaria: gazetele locale exprimau şi prin titlul lor
menirea ce o aveau, de a fi organele de publicitate ale unei mici regiuni.
În fiecare reşedinţă de judeţ, în fiecare oraş ori chiar centru de plasă,
exista o gazetă intitulată N şi jurul lui (ori ei, ori lor). Dacă mai exista

52
exagerat în măsurile pe care le lua, deşi anumite explozii sau
răbufniri nu-i lipseau nici lui. Era loial faţă de stăpânire şi îmi
amintesc cum ne spunea o dată la curenţii electrici că nu e bine
niciodată să mergi împotriva curentului ...
La dragoste nu a avut noroc. Cum îmi spunea mai târziu
un fost coleg de-al lui de liceu, i-a murit idealul când a fost în
clasa a VIII-a. Ca profesor, s-a căsătorit cu directoarea gimnaziului
de fete de la Orăştie. Dar căsătoria nu i-a oferit căldura unui
cămin. Cu timpul a divorţat. La întâlnirea noastră de 10 ani l-am
găsit deja în retragere, într-o cameră din curtea casei lui cu etaj
din strada Castăului, construită din micile lui economii. La
întâlnirea din 1921, când pensia lui era aproape de zero, l-am
găsit pe acest om, care dominase cândva Orăştia, într-o mizerie
extremă, ajuns – dacă e adevărat – tăietor de lemne ...
Din galeria profesorilor mai bătrâni, ne vom opri mai
întâi la Paul Csürös. Specialitatea lui principală era limba
maghiară, iar cea secundară germana. Cu aceasta ne-a venit în
clasele a III-a şi a IV-a, apoi a continuat cu maghiara în V-VIII.
Nu era un savant, nici un mare pedagog, dar era un om aspru,
rigid şi pretenţios. Era groaza copiilor. Pe cine lua la ochi şi cui
îi purta pică, era vai de el. O dată îmi amintesc că, în clasa a V-
a, a pus în genunchi pe unul care era cam neajutorat, a luat un
lemn gros de la sobă şi l-a pus în locul copilului, spunând:
„Uitaţi-vă, ăsta-i P.A. Şezi aici, fiule buştean, iară tu, dobitocule,
stai acolo în genunchi!” ...
Interesant este, că noi, cei doi români, eram mai bine
văzuţi. Când a intrat prima dată la noi, în clasa a III-a, m-a strigat
pe mine şi mi-a dat o însărcinare. „De unde a ştiut el de mine?”
mă gândeam. În acelaşi an, făcându-ne inspecţie faimosul
Téglás Gábor de la Deva, ca locţiitor al directorului regional
Elischer de la Sibiu, Csürös a strigat pe câte unul sau altul, dar

şi o a doua, a treia gazetă, cum era la oraşele mari (Cluj, Arad sau
Timişoara), acelea luau alt titlu, de regulă tot cu referire la localitate
(d.ex. la Deva era Deva şi jurul ei, alta: Hunedoara; la Petroşani era
Petroşani şi jurul; alta: Valea Jiului ş.a.m.d.).

53
la urmă m-a chemat şi pe mine. Am răspuns şi m-a pus să scriu
o propoziţie la tablă. Am scris-o corect, în nemţeşte, la care
Téglás mi-a adresat câteva îndemnuri patriotice: „Bine, fiule,
învaţă mai departe şi să fii credincios patriei maghiare, care nu
face deosebire între diferitele naţionalităţi, ci pe toţi îi fericeşte!”
Începând cu clasa a IV-a ori a V-a – nu-mi mai amintesc
exact –, Groza a devenit secretarul lui Csürös. Acesta îşi construia
o casă cu un maestru constructor român, neştiutor al limbii
maghiare. Groza servea de tălmaciu atât la întâlnirile lor, cât şi
la redactarea scrisorilor. Unde mai pui că omul avea şi o fată,
iar Petru era băiat chipeş. Totuşi, baza bunelor noastre raporturi
cu Csürös a rămas tot încrederea lui în sârguinţa noastră în
învăţarea limbii maghiare. În privinţa aceasta, este caracteristic
incidentul ce-l voi povesti mai la vale, de la examenul de clasa a
VII-a.
După Simon, a ajuns director Csürös. Dar asperităţile
războiului din 1914-18, mai ales după intrarea în acţiune a
României din 1916, când oficialitatea i-a forţat pe cei din
judeţul Hunedoara să se refugieze, i-a zdruncinat nervii în aşa
hal încât a demisionat ca director. Locul lui a fost luat de un
profesor mai tânăr, Dr. Pr. Görög, care ştia perfect româneşte,
dar care era un duşman ireductibil al românilor, încât la trecerea
Ardealului sub stăpânire românească, colegiul nu a mai avut
niciun folos de la el. Când s-au trezit şi au pus ca director pe
moderatul şi foarte loialul – deşi din părţile Budapestei –
profesor A. Nagy, era deja prea târziu.
Gr. Déák ne-a fost profesor la latină în clasele IV-VI şi
la greacă în V-VIII, un om aspru, care îi mai scutura pe unii la
cap, smucindu-i de păr ori arzându-le câte o palmă. Din acest
motiv a încetat să ne mai propună latina în clasa a VI-a. Când a
pălmuit un elev, ne-am pus toţi în grevă şi profesorul a fost
schimbat. Mai târziu am dorit să vină înapoi, căci nici urmaşul
lui, Nagy, un tânăr prea meticulos, nu ne convenea, dar nu s-a
mai putut. Ne-a rămas numai la greacă şi ne era diriginte. La
greacă, se spunea că era cel mai bun profesor din Ardeal.

54
Propunea logic şi intuitiv, trebuind noi să arătăm întotdeauna
accentul – o chestiune dificilă în limba greacă – cu degetul în aer.
Déák era şi el unul dintre profesorii cu academia
teologică, cum mulţi dintre aceştia aveau liceele confesionale
din Ardeal. Împreună cu profesorul de muzică, tipărise şi o carte
de cântece pentru clasele prime de liceu (Magyar Kalliope).
Un alt profesor bătrân, pe care l-am avut în clasele IV-
VI, era Ioan Sándor. El era ,,domnul cel bun’’ al liceului, spre
marele nostru regret ulterior, fiindcă la un studiu atât de
important ca ştiinţele naturale nu am învăţat aproape nimic. Nici
sistemul său nu era bun. În clasa a IV-a se învăţa mineralogia cu
elementele de chimie, în clasa a V-a botanica, iar în clasa a VI-a
zoologia. La el chiar dacă erai bâtă, te trimitea la loc, dar nu-ţi
punea notă rea, ci îţi zicea: ,,Fiule, mi-e milă de tatăl tău!”... Şi
la examen scăpam uşor. Pe atunci examenul de fine de an cădea
greu în cumpănă. Nu-mi amintesc de celelalte clase, dar la
botanică ştiu că bătrânul avea obiceiul să spună celui strigat:
„Fiule, spune-mi o plantă.” Noi împărţeam dinainte plantele
între noi şi fiecare şi-o învăţa pe a lui. Dar s-a întâmplat ca un
băiat, atunci când a fost strigat şi a păşit în faţa comisiei la
tablă, a început să turuie fără să aştepte întrebarea: „A tök –
cucurbita pepo!” Atunci profesorul l-a invitat: „Bine, fiule,
vorbeşte despre cucurbetă” ...1
Dar iată-l şi pe bătrânul Ludovic Vitus. Era profesor de
limba germană (ne-a propus în clasele IV-VI), dar accentua
mereu că el cunoaşte şi limba olandeză. Era e cum e secuiul mai
şiret. O dată, un român dintr-o clasă superioară nouă se tot
căznea la răspuns cu der, die, das şi nu-i prea mergea. Atunci
profesorul se duse la el, îl bătu uşor pe umăr şi-i zise: – Nicolae,

1
Dacă s-a întâmplat ca profesorul să ceară elevului să mai spună un
nume şi să vorbească despre această plantă, atunci era un dezastru: se
răsturnau toate pregătirile şi clasa era compromisă. De unde până atunci
ceilalţi profesori îl invidiau pe Sándor că ce bine ştiu elevii la el, acum
el trebuia să se scuze: „Anul întreg m-am necăjit cu ei, dar asta e clasa
cea mai rea...”

55
aşa-i că tu vrei să fii maghiar?! – Da, domnule profesor, răspunse
românul radios. – Bine, stai jos, îi zise Vitus şi îi scrise nota 4 în
carnet.1
– Vine Tokaji, striga elevul care pândea din uşa clasei
venirea profesorului de matematici, pe care le propunea acesta
din clasa a IV-a, când începea algebra, până în clasa a VIII-a.
Tokaji venea, când era cazul, cu compasul în mână şi foarte
precaut, fiindcă era miop. Asta îl făcea, poate, şi extrem de
nervos. Nu avea stofă de profesor, fiind mai întâi înscris la
Politehnică; nu era deloc comunicativ, prin urmare nu era nici
pedagog. Metoda lui era să dicteze regula şi apoi s-o ilustreze la
tablă. Toate acestea erau scrise de elevi în caiete şi trebuiau
reproduse de acela care avea nenorocul să fie strigat la lecţia
următoare. Dacă un elev care încă nu cunoştea metoda lui
Tokaji era strigat şi mergea la tablă, aşteptând să i se pună
întrebarea care nu i se mai punea, aştepta cât aştepta, şi el şi
profesorul, apoi deodată îşi auzea: „Mergi la loc!” În zadar
protesta bietul elev că nici măcar nu a fost întrebat, era alungat
cu vorba: „Nu ştii nimic, dobitoc sălbatic!” Mai era şi pălmuit.
Din cauza aceasta, o dată, în clasa a IV-a, am făcut o grevă de o
zi, la iniţiativa colegului Petru Groza. Umarea a fost o excursie
până la Simeria! Se poate închipui ce simpatice ne-au fost
matematicile cu Tokaji; de unde în primele trei clase – ca şi în
cursul primar – străluceam la matematici, la algebra lui Tokaji
am ajuns abia în clasa a VI-a să iau nota primă.
Despre acest profesor, miop şi distrat, se povestea
următoarea anecdotă. Mergând pe stradă, se întâlneşte cu un
bivol.
- Pardon, zice el, dându-se la o parte respectuos.
Continuând drumul, întâlneşte o doamnă, îmbrăcată în
negru.
- Ce dracu, răbufneşte el atunci, numai cu bivoli te
întâlneşti aici! ...

1
Notaţia se făcea de la 1 (nota cea mai mare) la 4.

56
 Cel mai înfricoşător profesor era – aşa ni se povestea,
cel puţin – titularul catedrei de istorie, Jánesi. Grozav ce îi bătea
pe elevi. Noi am scăpat de el, fiindcă l-a răpus o boală de nervi.
L-am avut preşedinte al comisiei de examen la clasa a III-a, dar
când ar fi fost să cădem pe mâna lui în clasa a IV-a, a ajuns la
sanatoriu.
Profesorul de limba maghiară şi de limbi clasice era Dr.
Iosif Dosza, pe care noi l-am avut în a III-a la gramatica şi
sintactica sistematizată a limbii maghiare, un studiu destul de
greu, fiind o rămăşiţă a vechiului sistem cu ,,gramatica” şi
,,sintactica classis”. Profesorul avea o fire deschisă, comunicativă.
A povestit de multe ori cum a învăţat el ungureşte de la mine,
un copil valah. Făcusem o lucrare extemporală şi când a venit
cu lucrările corectate, m-a întrebat:
- Măi, Brînzeu, de unde eşti tu? – I-am spus. – De unde
ştii tu cuvântul böllér? – L-am citit în Néplap (era o gazetă
populară, editată de guvern în mai multe limbi, care venea la
noi la Primărie în româneşte şi ungureşte).
Mai târziu, la întâlnirea de 10 ani ne-a povestit că el nu
ştia acest cuvânt şi, citindu-l în lucrarea mea, a mers imediat la
bibliotecă şi a consultat Dicţionarul dialectical; a găsit că
înseamnă „măcelar de ocazie” (eu scriind despre tăiatul porcilor
în vacanţa Crăciunului).
Aceasta ar fi galeria profesorilor mai bătrâni.
Cu cei mai tineri isprăvim mai repede. Ei erau de regulă
suplinitori, recrutaţi fie dintre licenţiaţii facultăţii, fie dintre
absolvenţii de Teologie, care ne părăseau de îndată ce puneau
mâna pe o parohie. Astfel, Lacze Moise, care ne-a propus
istoria în clasele IV-VI, a ajuns paroh I la Orăştie, altul, Kovács,
care ne-a propus maghiara în clasa a II-a, a fost ales la Turdaş,
considerată pe atunci cea mai bună parohie calvină; un al
treilea, Marc Emeric, la istorie în clasa a III-a, a ajuns nu mai
ştiu pe unde. Iuliu Sükösd, fostul diriginte şi cu latina în clasa a
I-a, şi-a luat după aceea capacitatea şi a devenit titular, dar nu a
trăit mult. În clasa a II-a l-am avut la latină pe un slovac cu

57
frumosul nume maghiar de Bátori. Titulari erau: Halmágyi
Anton, cel cu geometria descriptivă şi cu desenul (clasele I-IV),
Francisc Firtos, cu gimnastica în toate clasele, Eugen Makai cu
cântul şi muzica în clasele I-IV, trecut apoi la Şcoala Normală
de Stat din Deva. Mai târziu au venit ca titulari Dr. Alex. Nagy,
despre care am vorbit mai sus, Dr. Martin Szabo cu istoria în
clasele VII-VIII şi Dr. Béla Tankó, cu filozofia în clasa a VIII-
a. Acesta din urmă făcuse studii în Anglia, era foarte manierat şi
de o inteligenţă sclipitoare. Era aderentul profesorului Böhn de
la Cluj, care, în lucrarea sa filozofică Omul şi lumea lui (Az
ember és világa), pretindea că împacă în chip norocos
criticismul lui Kant cu pozitivismul lui Comte. Tankó a ajuns
profesor la nou înfiinţata Universitate din Debreţin, iar noi am
părăsit liceul cu bunele impresii lăsate de el în ultimul an.

Învăţământul era mai mult teoretic decât practic, cu

tendinţă spre clasicism. Cantitativ, se învăţa mai puţin, dar
calitativ mai bine decât astăzi. Nu lipsea intuiţia la fizică şi la
ştiinţele naturale, şcoala dispunând de un laborator şi de
muzeele necesare. Studiile erau: religia în toate clasele câte 2
ore; limba maghiară în I câte 5 ore, în II câte 2, în III şi IV câte
4, în V-VIII câte 3 ore; latina în I-V câte 6, în VI-VII câte 5, în
VIII câte 4 ore; greacă în V-VII câte 5, în VIII câte 4 ore;
germană în III câte 4 ore, în IV-VIII câte 3 ore; istorie în III-
VIII câte 3 ore; geografie în I-II câte 3, în III câte 2 ore; ştiinţele
naturale în I-II câte 2, în IV-VI câte 3 ore; fizica în VII-VIII
câte 4 ore; matematici în I-II câte 4, în III-V câte 3, în VI câte 4,
în VII câte 3, în VIII câte 2 ore; geometria cu desenul în I-II
câte 3, în III-IV câte 2 ore; gimnastica în toate clasele câte 2
ore; cântul în I-IV câte 2 ore; filozofia în VIII câte 3 ore la
săptămână.
După noi s-a introdus un studiu suplimentar pentru
aceia care nu doreau să înveţe limba greacă; dar deja pe vremea
noastră s-a uşurat bacalaureatul la latină şi la greacă prin aceea

58
că la scris nu se traducea în, ci din respectiva limbă. Materia se
făcea sistematic, de exemplu la limba maghiară în clasa a IV-a
se făcea stilistica, în a V-a retorica, în a VI-a poetica, în a VII-a
şi a VIII-a istoria literaturii. Se învăţa mult pe de rost. În
Anuarul din 1902-3 se spune că s-au învăţat pe de rost în clasa a
I-a 31 poezii, iar în clasa a III-a 20 poezii la limba maghiară. În
clasele superioare se făcea multă lectură, dar nu ca astăzi, când
profesorul dă ordin copiilor să studieze pe Neculce ori pe nu
ştiu ce autor, fiindcă se cere la bacalaureat, iar copiii caută nu
numai în tot oraşul, ci în toată ţara în zadar, că nu găsesc autorii
respectivi. La noi, şcoala îi punea fiecărui elev autorul în mână,
iar elevul, fireşte, restituia cartea când urma darea de seamă.
Se făceau şi lucrări scrise, lucrări în clasă, cum le-am
zice astăzi, sau extemporale, dar numai la limbi şi la
matematici. La limba maghiară se făceau în clasele superioare şi
lucrări de casă, cum se zicea pe atunci, asupra unor teme ce
figurau ulterior şi în Anuar. Ele se mai şi repetau după câţiva
ani. Lucrându-se acasă, elevii erau în măsură să se ajute unii pe
alţii. Cei mai buni le făceau şi în două-trei ediţii. Eu i-am făcut
unui prieten o asemenea lucrare chiar la facultate fiind. Dar, de
regulă, profesorul era în clar cu elevii săi. Dovadă întâmplarea
următoare.
Profesorul Dr. Dosza avea un frate în clasa a VII-a, un
băiat cam slăbuţ, care lua tot nota 4 la lucrări. O dată se pune
fratele profesor şi-i face el lucrarea. Când colo, tot nota 4.
Atunci Dosza îl întreabă pe profesorul Csürös:
- Bine, colega, înţeleg să-i dai fratelui patru pe lucrare,
dar mie? ...
- Cum ţie? ...
- Aşa, că lucrarea din urmă a fost făcută de mine!
- Parcă am ştiut, răspunse Csürös.
La anumite teme elevii aveau dreptul să ceară explicaţii
şi, de regulă, le primeau. Ce face o dată şiretul de Vitus, în clasa
a IV-a? I-am reamintit la începutul lecţiei că e vremea să ne dea
tema. A tot amânat-o, până a sunat clopoţelul. Atunci ne-a scris

59
tema pe tablă şi a ieşit în fugă. Noi am rămas gură căscată.
Tema era o maximă în versuri: ,,Oricât vei fi învăţat cum se
face bine un lucru, ce folos dacă nu îl deprinzi prin faptă?” –
Altă dată, profesorul Deák, la o lucrare de clasă, începe să ne
dicteze rugăciunea „Tatăl nostru”. Unii dintre noi priveau miraţi.
- Scrieţi, netrebnicilor!
Şi am scris-o până la sfârşit. Acum urma să o traducem
în greceşte. Am făcut-o, cum am ştiut noi mai bine. Dar ne-a
adus textul corectat după cel din Noul Testament, care diferă
puţin de limba clasică.
Lucrările şi răspunsurile elevilor primeau note. Acestea
nu se introduceau în catalogul clasei, care nu servea decât
pentru materia lecţiilor şi pentru absenţe, ci se introduceau în
carnetul pe care fiecare profesor îl avea asupra sa.
Notele erau: 1 (eminent sau foarte bine), 2 (bine), 3
(suficient), 4 (insuficient sau rău). Nota ultimă se numea şi
,,secundă”, de pe vremea când erau numai două calificative:
primae classis şi secundae classis.
Nu discutăm aici oportunitatea aceasta a notelor la
elevi: dacă e mai bine cu puţine ori cu multe cifre. La noi în
România au fost zece cifre, iar în alte ţări 20. Dacă e vorba de
subtilităţi, nu ajung patru note nici în sistemul maghiar.
Profesorul Csürös avea pe lângă cele patru note şi nota 0 şi 00.
Dar toţi profesorii puneau şi note intermediare între două cifre:
1-2, 2-3, 3-4. Alţii le mai puneau şi invers: 2-1, 3-2, 4-3. În
acest chip ieşeau şi pe vremea noastră zece note. Am citit însă
că sunt profesori maghiari care au chiar 20 note1 .
S-a discutat mult oportunitatea – din punct de vedere
pedagogic – a notării cu cifre. Nu intrăm în această discuţie, dar
reproducem din articolul la care ne referim, al revistei maghiare
Religio, câteva rânduri, care descriu o situaţie pe care noi am
simţit-o de atâtea ori:

1
Religio, Budapesta, nr. 25, 1911, p. 443.

60
 Parcă văd, şi în această clipă, în faţa mea pe domnul
profesor cu ochelari. Băieţii, reţinându-şi răsuflarea, pândesc
cum întoarce filele acelei groaznice cărticele cu mâna ţeapănă,
nervoasă. Trec poate minute până ce se aude un nume. Parcă
văd cum întinde profesorul impacient mâna după cartea aceea
groaznică, dacă elevul gândeşte mai încet ori se împiedică.
- Numaidecât te scriu.
- Imediat te pun la loc.
- E gata cu tine ...
Şi bietul elev ştie, cu preţul unor experienţe triste, că
acea carte cu cifre e Sfânta Scriptură... Că acest singur răspuns
e decisiv pentru viaţa lui şcolară. Ori cel puţin până la proxima
admonestare. Şi poate şi după aceea. În zadar va şti cu altă
proximă ocazie aceeaşi unitate din materia de învăţământ ...
urma acelei cifre întunecoase nu se mai poate şterge ...

*
Nu se calcula media notelor. La ,,clasificaţia generală”
(általános osztályzata), în loc de media generală, cum se face la
noi, se punea nota cea mai mică dacă aveai două de acest fel, în
afară de cazul în care aveai nota „insuficient”, din care era
destulă una ca să-ţi califice întreaga clasificaţie (găsesc un elev
în Anuar, care are şapte 1, trei 2, un singur 4, şi clasificaţia
generală e 4, pe când media i-ar fi fost cu totul alta). La
certificatul de bacalaureat, studiile din materiile la care nu ai dat
bacalaureat primeau nota avută în ultimul trimestru; astfel am
ajuns să am eu, ca un defect de frumuseţe, nota 2 la geografie,
nota avută în ultimul trimestru al clasei a III-a, după ce, până
atunci, am avut opt trimestre de-a rândul numai nota 1. Am avut
ghinionul ca la urmă directorul să mă pună să arăt compoziţia
locomotivei, pe care el ne-a explicat-o fără ca ea să fie în carte
şi fără să avem nicio ilustraţie.
Examenele erau hotărâtoare pentru notele elevilor.
Pentru fiecare clasă era desemnat un preşedinte al examenelor.
Erau ascultaţi toţi elevii. Abia când am ajuns în clasa a VII-a s-a

61
introdus regula ca să fim ascultaţi numai aceia care trebuiau să-şi
întregească nota. Aflând noi de aceasta, ne-am dat seama că ar
fi bine să ştim care dintre noi va fi ascultat şi care nu, astfel ca
aceştia din urmă să nu se pregătească degeaba. Am introdus
deci un coleg în hornul ce servea la captarea gazelor de la
cabina chimică (era un horn larg, cu uşiţă spre coridor), ca să
asculte prin ventilator ce hotăreşte conferinţa profesorilor1.
Apoi ne-am văzut liniştiţi de treabă. La examen au fost ascultaţi
cei stabiliţi în conferinţă. Când s-a isprăvit cu ei şi preşedintele
a voit să ridice şedinţa, profesorul Csürös a propus să mai fie
ascultat unul. Şi m-a strigat pe mine! Mai rar aşa o surpriză.
Deşi eram nepregătit, am scos-o bine la capăt spre mulţumirea
mea şi mai ales a profesorului, care voia să arate (se vede treaba
că se comenta şi între profesori) de ce găseşte el că sunt mai
buni la limba maghiară cei doi români decât un elev de pe
pustă. Totuşi, în clasa a VIII-a, acesta din urmă a fost ales
preşedintele societăţii de lectură şi a terminat cu „foarte bine” şi
la Csürös!
Religia la cultele neprotestante era predată de
respectivii servitori ai cultelor. Numai la ortodocşii români nu
se găsea un preot, deşi erau vreo doi-trei în Orăştie, ci îl
trimiteau pe învăţătorul Baicu. Acesta, cum ne spuneau colegii,
dădea lecţii de naţionalism şi nu făcea deloc religie. Nu ştiu
cum au dat ei examenul. La noi, îmi amintesc că la examenul de
religie venea şi directorul şi asculta cu multă atenţie. Când eram

1
Hornul acesta şi pândirea din el sunt descrise pe larg şi interesant în
Albumul colegiului, op.cit., pp. 87-93, de fostul director F. Görög.
După el, coşul, ale cărui dimensiuni se explică prin menirea lui de a
servi la captarea gazelor de la cabina chimică cu ocazia experimentărilor
din ea, a devenit cu timpul un factor permanent în viaţa colegiştilor,
iar pândirea din el s-a sistematizat după toată regula: băiatul intra prin
uşiţa de la etajul II şi, aşezat pe o scândură suspendată cu funii, se
posta exact în faţa ventilatorului. Intrarea o făcea dimineaţa, până nu
era sculată lumea, îşi ducea merinde cu el şi stătea acolo până seara
târziu.

62
în clasa a IV-a, am răspuns la întrebarea cu cele zece minuni din
Egipt; le spuneam de mergea strună, dar deodată m-a întrerupt
directorul: „Na, halljuk még a hetedik csodát („Ei, să auzim şi
minunea a şaptea”)! Am amuţit şi numai după multă căutare am
mai spus una. Trebuia să găsesc una numaidecât, chiar dacă nu
era a 7-a ...
Nouă ne propunea religia protopopul. La început o făcea
Ştefan Pop, care nu peste mult timp a plecat la Izvin; a urmat
apoi Iuliu Raţiu, care s-a îmbolnăvit în ultimul an. Nici unul,
nici altul nu explica lecţia. Ştefan Pop ne vorbea el, dar cu
multe generalităţi, fiindcă eram din toate opt clasele laolaltă.
Raţiu asculta lecţia pe care ni-o dădea, arătându-ne în carte să
învăţăm de aici până aici. Pe timpul celor două vacanţe ale
Oficiului protopopesc, suplinea notarul districtual, parohul din
Turdaş, singurul om cu Academia Teologică în afara preoţilor
din Cugir. Regretatul Demetriu Iancu era un om de treabă, cu
care m-am împrietinit în cele din urmă; dar, pe lângă că nu ne-a
ţinut nicio oră de religie, când i-a fost adus catalogul ca să ne
pună notele trimestriale, a aplicat un principiu foarte nenorocit:
necunoscând pe nimeni, dădea celor din cursul inferior nota 2,
iar celor din cursul superior 1. În clasa a II-a, când la toate
celelalte materii am reuşit să obţin nota 1 (chiar şi la geometrie),
am avut totuşi acest „defect de frumuseţe”. Dirigintele m-a tras
la răspundere şi m-a trimis la părintele; dar el s-a arătat
neînduplecat.
Voi arăta mai la vale pentru ce, în clasa a VIII-a, noi,
românii, n-am dat examen de religie.
La gimnastică, examenele, cu diferitele exerciţii de
educaţie fizică, erau adevărate serbări sportive, la care participa
publicul din oraş. Altfel, gimnastica în ultimele trei clase se
făcea împreună, elevii fiind împărţiţi în patru grupe, sub
conducerea câte unui aşa-numit pregimnastic. În clasa a VI-a eu
am fost pregimnastic la trupa a 4-a, în a VII-a la a 3-a, în a
VIII-a la a 2-a. Aici, la începutul anului, a trebuit să văd foarte
legitima indignare a prietenului Petru, care, nu ştiu din ce

63
motive, fusese repartizat în trupa a 2-a. Profesorul a revenit nu
peste mult timp.
În legătură cu cântul şi cu muzica, menţionez că liceul
îşi avea corul şi orchestra proprie, care se produceau la toate
serbările şcolare.
Disciplina nu era prea riguroasă, colegiile calvine fiind
pătrunse de un spirit cât se poate de liberal. Totuşi asta nu
însemna libertinaj. Orice transgresiune era pedepsită. La
solemnitatea de deschidere a anului şcolar se citea regulamentul
şcolii. Acesta suferea de o imprecizie cu privire la fumat: se
spunea că „...fumatul e interzis celor din clasele inferioare şi în
general tuturor celor slabi de constituţie”. În practică, aceasta se
traducea prin aceea că toţi elevii din clasele VII-VIII fumau, iar
cei din alte clase nu. Mi se pare că, atunci când am ajuns noi în
clasa a V-a, am încercat să dăm o altă interpretare
regulamentului, bazându-ne pe aceea că fumatul nu e interzis
decât celor arătaţi mai sus. Era într-adevăr interesant să vezi
cum, în pauze, elevii ultimelor două clase – care erau intitulaţi
,,domnule” – fumau de umpleau coridorul cu nori grei; când
suna de intrare, aruncau jos capetele de ţigări, iar elevii mai
mici le adunau şi le consumau. Nu trebuie să spun că se fuma
clandestin. Era nişte ţigări groase, numite jeniga, 2 cu 3 cruceri.
Câte una din acestea se împărţea între doi copii. Dar, de multe
ori, din aceeaşi ţigară trăgeau pe rând 3-4 copii dornici de a
gusta din fructul oprit.
La purtare erau patru note: „bună”, „legală”, „puţin
legală” şi „rea”.
Transgresiunile se sancţionau cu reducerea notei la purtare
şi cu pedepse. Pedepsele corporale (pălmuirea, bătaia la fund)
nu se mai practicau decât în chip neautorizat, în clasă ori între
patru ochi. Pedepsele legale erau admonestarea din conferinţă,
închisoarea, îndepărtarea din institut, fie prin ,,consilium abeundi”,
fie prin eliminare definitivă. Eliminarea pe timp determinat nu
se practica atunci cum se practică azi la noi, românii.

64
 Închisoarea nu se mai făcea în carceră, cum era mai
demult, ci într-o sală de învăţământ, de regulă la etajul superior,
fie pe o jumătate de zi, fie pe ziua întreagă. În cazul din urmă
inculpatul ori inculpaţii stăteau închişi, în zilele de duminecă ori
de sărbătoare, de dimineaţa de la 8 până seara la 6, cu o cană de
apă. Dar situaţia nu era deloc tragică. Când mergeau de la
internat la cantină, copiii treceau prin faţa colegiului şi cei
închişi lăsau jos, pe fereastră, nişte sfori lungi, de care se legau
pâinea şi carnea în văzul tuturor, lumea amuzându-se de acest
spectacol.

Pe lângă studiile obligatorii, aveam obiecte de

învăţământ şi lucrări facultative, toate cu menirea de a ne
completa formaţia.
Facultativ se învăţa limba franceză, desenul artistic,
stenografia şi scrima. Tot aşa erau considerate cântul în cor şi
muzica instrumentală. Într-o vreme, doi profesori tineri s-au
angajat să ne ţină cursuri de limba italiană şi engleză, dar
interesul elevilor pentru ele nu a durat mult. Bineînţeles, toate
se propuneau gratis; numai pentru învăţământul religios
trebuiau să plătească toţi elevii neprotestanţi câte 2 florini anual
pe seama catehetului respectiv.
Lucrări facultative erau socotite şi cele de la societatea
de lectură sau cele în vederea concursului pentru premii.
În societatea de lectură activau clasele V-VIII. Acolo se
declama, se citeau lucrări literare (poezii, schiţe, critici, diferite
studii), originale ori traduse. Fiecare producţie trebuia să fie
criticată de cineva, declamările pe loc, iar lucrările scrise într-o
şedinţă viitoare, într-un referat scris. După ce se asculta critica
oficială, începea dezbaterea. Era o ocazie foarte bună de a te
deprinde cu improvizarea şi cu discuţia în public.
Fireşte, în societatea de lectură activau mai mult cei din
clasele a VII-a şi a VIII-a. Eu, după ce în clasa a V-a am stat
câtăva vreme gură-cască împreună cu ceilalţi, m-am produs cu o

65
traducere din româneşte (Pietrele Doamnei de Carmen Sylva).
Îmi amintesc cum profesorul Csürös, care prezida şedinţele, a
spus atunci: „Vedeţi, noi avem aici atâţia români, ce bine ar fi
dacă ar veni mai mulţi cu asemenea traduceri, ca să cunoaştem
produsele literaturii române. Luaţi exemplu...” Şi aceasta era o
dovadă a spiritului tolerant de care era condus acest profesor.
Societatea îşi avea biroul şi comitetul său, format dintr-un
preşedinte elev (preşedintele activ era profesorul), un secretar,
un majordom, un bibliotecar şi câte un delegat al fiecărei clase.
Ceilalţi toţi erau din clasa a VIII-a. Când am fost noi într-a
VIII-a, a fost o mare luptă pentru prezidenţie, primind voturi
egale colegii Konya şi Tökés, chiar şi în balotaj. Profesorul nu a
dorit să decidă el şi, prin tragere la sorţi, a ajuns preşedinte
Konya. Secretar a fost ales Hirsch, dar el s-a retras în cursul
anului şi am fost ales eu, care până aci eram delegatul clasei. Cu
mine se obişnuise lumea atât de mult în clasele a VII-a şi a
VIII-a, încât la orice producţie se uitau la mine dacă nu se
prezenta altcineva să facă critica.
Dacă la împărţirea onorurilor în societate românii erau
luaţi în considerare numai în al doilea rând, la muncă nu se
întâmpla nimic dacă luau locul maghiarilor. Îmi amintesc că, la
o şedinţă festivă ţinută în amintirea celor 13 generali maghiari
executaţi în 1849 la Arad, eu a trebuit să ţin dizertaţia istorică.
Facultative erau şi lucrările cu care se prezenta omul la
un concurs pentru premii. Ca şi la Universitatea din Budapesta,
la începutul anului se publicau teme de prelucrat în cursul
anului. Ele se prezentau cu numele autorului în plic şi se
premiau la solemnitatea de încheiere a anului şcolar. Asemenea
teme se publicau la limba maghiară, istorie, fizică, matematici şi
filozofie. La celelalte limbi (latină, greacă, germană) te pregăteai
cu traducerea şi analizarea unui text, la un concurs oral. La
limba franceză, ştiinţele naturii, desen liniar şi artistic, caligrafie,
gimnastică, stenografie, cânt şi muzică, se împărţeau premiile în
baza diligenţei din cursul anului. Premiile erau în monede de 10
ori 20 de coroane de aur, iar cele mai mici de câte 2-14 coroane.

66
La lucrările scrise premiul prim era de 40, iar al doilea de 20 de
coroane.
(Ca să se vadă ce sumă se putea atinge, voi menţiona că
în clasa a VIII-a eu am luat un premiu I la limba maghiară şi
unul istorie de câte 40 de coroane, un premiu I la germană în
valoare de 24 de coroane şi la franceză în valoare de 6 coroane,
un premiul II la latină şi unul la greacă de câte 14 coroane,
premiul prim în cărţi şi un premiu pentru activitatea de la
societatea de lectură de 10 coroane, în total 148 coroane de aur,
plus cărţile. Cazul a fost înregistrat de gazeta Libertatea din
Orăştie, nr. din 27 iunie 1903).
În fine, completarea studiilor era foarte mult ajutată de
biblioteca şcolii. Era o bibliotecă literară – distractivă – a
tineretului, cu cărţi pentru clasele V-VIII şi separate pentru I-II
şi III-IV. Tineretul mai avea şi o bibliotecă ,,ştiinţifică’’,
cuprinzând cărţi istorice şi ştiinţifice. Iar bogata bibliotecă a
profesorilor stătea şi ea la dispoziţia elevilor.

Ca icoana colegiului să fie complectă, voi reproduce şi

câteva date statistice, din cele cuprinse în Anuarul anului 1902-3.
Numărul elevilor la finele anului era de 300, repartizaţi
în 8 clase, din care în prima erau 79 (cu 2 secţii paralele) şi în
ultima 16.
După naţionalitate, erau 216 maghiari, 16 germani, 68
români.
De religie calvină erau 114, luterană 19, romano-catolică
60, greco-catolici 14, greco-ortodoxă 69, unitariană 4, mozaică
30. Aici observăm că cele două religii româneşti, cea greco-
catolică şi cea ortodoxă, dau un total de 74 de elevi, deşi la
naţionalitate figurează numai 68 români, ceea ce dovedeşte că
unii dintrei ei fuseseră înscrişi ca maghiari.
Din Orăştie erau 56, din judeţul Hunedoara 122, din
alte judeţe 122. Procentul mare al celor din alte judeţe arată că
liceul era căutat de la mari depărtări.

67
 Progresul elevilor la studii nu se prezintă deloc strălucit
şi are o diagramă ascendentă dinspre cei buni spre cei slabi.
Sunt notaţi cu foarte bine 30, cu bine 47, cu suficient 115, cu
insuficient la un studiu 45, la două 24, la mai multe (repetenţi)
39. Nu se obţineau uşor note bune la Orăştie. Odată, o gazetă
din Budapesta a publicat o dare de seamă despre locul unde se
recoltează mai multe ,,secunde” (note de „insuficient”) şi concluzia
a fost că la liceul calvin din Orăştie, anume 46%. În Anuarul la
care ne-am referit, darea de seamă a directorului spune: ,,În
ceea ce priveşte progresul la studii al tineretului, îl arată notele
publicate în capitolul VI. Dacă luăm în considerare numai
proporţia insuficienţilor, cea nu prea favorabilă din anul trecut
nu numai că nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-a înrăutăţit.
Corpul profesoral face tot ce-i stă în putinţă pentru a asana
această situaţie nemulţumitoare, dar fireşte, la nivelul clasificării,
nu se poate face nicio concesie. În privinţa aceasta, nu se poate
aştepta un rezultat mai favorabil decât de la ambiţia crescândă a
tineretului şi de la o mai mare sârguinţă a lui, ca urmare a
acestei ambiţii.’’ (pp. 75-6)1
În fine, tot aici dau numărul absolvenţilor români ai
liceului „Kun” din Orăştie, între anii 1867-70 şi 1881-1919 (în
1871-80, din motive bugetare, clasele VI-VIII nu au funcţionat),
după tabloul publicat în Albumul Colegiului tipărit în 1925: cifra
totală e de 68. În fiecare an au fost câte 1, 2 sau 3 absolvenţi, doar
în 2 ani au fost 4 şi într-unul 5. E interesant că, deşi după 1919,
nu mai avea rost pentru românii să cerceteze liceele maghiare,
totuşi găsim doi absolvenţi în 1922.

A doua zi după înscriere, mă trezesc singur, într-o lume

nouă. Mai sunt patru zile până la începerea cursurilor. Copiii

1
Aşa se explică numărul mare de copii aduşi la Orăştie de departe, chiar
şi de la Budapesta. Liceul nostru avea faima unei şcoli unde se făcea
carte în mod riguros.

68
umblă încolo-încoace, fac gălăgie, se simt bine. Nici eu nu mă
simt rău, dar trebuie să-mi văd de treabă. Tata mi-a cumpărat
haine nemţeşti, dar trusoul? Trebuie să-mi tivesc prosoapele. Mi
le-a cumpărat Tata aici la o prăvălie, tăiate dintr-un val. Mama
mi-a pus în ladă un ac şi aţă răsucită de in. Le iau şi încep
lucrul. Colegii trec pe lângă mine şi fac haz, dar nu mă
sinchisesc. Aşa m-a învăţat viaţa, să-mi văd de toate, să nu mă
ruşinez de nicio muncă.
Până în 8 septembrie, când încep cursurile, nici la
Convict nu se poate lua masa, decât plătind o taxă suplimentară.
Ceea ce Tata nu a mai făcut (erau 40 de crăiţari pe zi), căci
aveam atâtea merinde, dar nu s-a gândit că nu-i merge bine unui
copilul numai cu mâncăruri seci, timp de 6-7 zile, de când e
plecat de acasă. În ziua a 5-a mi s-a făcut lehamite, un dezgust
cu care a trebuit să mă lupt din greu până a venit sorocul să
primesc mâncare, ca şi cum aş fi fost în ziua de Paşti după un
post îndelungat!
Nu m-am gândit că mai pot avea şi alte neplăceri. De
pildă, nu aveam lenjerie de pat. La noi, pe Jiu, patul era aşternut
cu o pătură de lână, pusă peste fân, iar ca acoperitoare servea o
altă pătură, mai grea. Aici, la Orăştie, mi-a umplut Tata o saltea
cu paie, aşa că de pătură dedesubt nu aveam nevoie, ci doar de
pătura superioară, pe care mi-am adus-o împreună cu perniţa ce
o aveam şi la Haţeg. Aceasta era îmbrăcată, dar nu înţelegeam
nevoia cearşafurilor, când noi ne schimbam lenjeria corpului.
Dar ,,seniorul’’ nu era de acord şi nu peste mult timp a început
să controleze paturile! Ce să-i faci? A trebuit ca părinţii să-mi
facă rost şi de cearceafuri. E drept însă că la mine nu a găsit
,,seniorul’’ atâta murdărie câtă a găsit la colegul din patul
superior, căruia i-a şi anunţat părinţii.
Altă dată s-a auzit un ordin: toţi elevii să aibă perie de
dinţi. Nu mai văzusem aşa ceva. Câţiva colegi m-au tras şi pe
mine după ei să mergem să cumpărăm. De unde? Colea, de la
farmacie. Şi am cumpărat perii de dinţi de la farmacie, cu 20 de
crăiţari bucata, în loc de 10, cu cât se găseau la alte prăvălii.

69
 *
Prima iarnă la Orăştie m-a învăţat lucruri noi. Elevii se
băteau cu zăpadă în curtea liceului. Cei ai claselor cu pereche şi
cei ai claselor fără pereche formau două tabere distincte şi
începeau bătaia, care în timpul pauzelor dura mai puţin, dar în
timpul liber se ducea până la ultima răsuflare. O altă distracţie
colectivă a iernii era patinajul. În acest scop se mergea la lacul
din hotarul Orăştiei, numit ,,Soimuş’’ („Somoştau”, de la
Solymosto, cum era la Blaj „Chereteul” de la Kerete). Cei cu
patine mergeau la patinat, iar cei ca mine la căscat gura. Acolo
am văzut eu pentru prima dată patine.
Din garderoba mea lipsea paltonul de iarnă, fiindcă
vara, când mi-a cumpărat Tata hainele nemţeşti, paltonul nu era
actual, deşi nici acum nu-i simţeam nevoia. A fost o surpriză
pentru mine când într-o zi îmi aduce poşta un pachet cu un
palton de iarnă. Astfel, părinţii mei îmi trimiteau mereu pachete
de acasă, cu ceva gustări şi au păstrat acest obicei şi când eram
la Facultate, cu toate că la Seminarul Central din Budapesta se
trăia tare boiereşte. Dintre bunătăţile trimise nu lipsea niciodată
o sticluţă cu ţuică.
În 5 decembrie era şi este încă târgul Sfântului Nicolae
la Orăştie. În primul an, mă trezesc dimineaţa cu ambii părinţi
la uşa camerei. Era încă întunerec şi i-am lăsat să se aşeze în
coridor până se termina meditaţia, numită ,,silenţiu”. Când a
sunat clopoţelul şi au alergat elevii la dejun, Mamei – cel puţin
aşa povestea ea – i s-a întunecat vederea la atâta puzderie de
copii ce ieşeau din toate camerele.
În aceeaş zi s-a afişat că, din cauza epidemiei de
scarlatină, şcoala se închide şi toţi elevii pot să plece în vacanţa de
Crăciun, al cărei sfârşit se va anunţa ulterior. Am plecat cu părinţii
acasă şi am avut vacanţă mai bine de o lună. Nu a fost deloc rău.
Dar rău a fost că, apropiindu-se Paştile, ni s-a comunicat
că, pentru a reface pierderea din iarnă, vacanţa se suprimă şi nu
vom avea liber decât cele două zile de sărbătoare. Am scris

70
acest lucru părinţilor, cu toată resemnarea. Când colo, în dimineaţa
de Sâmbăta mare mă trezesc cu Tata la Orăştie.
- Dragă, spuse el, am venit să te duc acasă de sărbători.
Cum să petreci tu Paştile aici, fără noi şi noi fără tine? ...
Seara am plecat, dimineaţa am fost acasă, am petrecut
cele două zile în aceea fericire a sărbătorii, pe care nimic nu ne-
o putea oferi nicăieri, iar a doua zi seara am plecat singur
înapoi. Dacă plecai seara la 8 din Vulcan, la 9 erai la Petroşani,
acolo aşteptai până la miezul nopţii, la 4,30 erai în Simeria, la 6
plecai din Simeria şi numai bine ajungeai la Orăştie la 8 ca să
intri în clasă. Dar vai, aşteptând trei ore în vremea târzie a
nopţii, oricine ar adormi, nu numai un biet copil de 12 ani cum
eram eu. Mă trezesc de zgomotul publicului care mergea să
cumpere bilete, apoi în vagoane. Mă duc şi eu somnoros la casă
şi cer un bilet pentru Subcetate. Dar când mi-l întinde, mă
trezesc că eu nu mai merg la şcoală la Haţeg, ci la Orăştie.
Încep să plâng şi-i spun casierului necazul; acesta îmi ia înapoi
biletul şi-mi dă altul, contra diferenţei pe care i-am înmânat-o.
La sfârşitul anului nu a mai venit Tata să mă ducă
acasă. Am plecat singur, cu lada în care aveam lucrurile (un
cufăr de lemn aşa cum au recruţii la noi) şi o duceam când în
mână, când pe umăr. Gara era la vreo 2,5 km depărtare. După o
vreme, nemaiputând duce bagajul, am scos din ladă ceva
lenjerie, am legat lada cu ea şi am tras-o după mine. Colegii din
omnibus ori din trăsuri care treceau pe lângă mine tare se mai
minunau. Dar aşa am ajuns la gară şi apoi acasă.
Un caz similar mi s-a întâmplat când eram la Haţeg.
Plecam singur într-o vacanţă de Paşti. Gara era la 4,5 km
depărtare (la Subcetate). Pe la jumătatea drumului mă ajunge
din urmă o trăsură cu coviltirul ridicat. Neavând bagaje, m-am
agăţat de arcul trăsurii şi m-am lăsat dus aşa, până la gară. Cum
peste noapte plouase, am călcat în toate băltoacele din drum,
alergând cu trăsura fără să văd drumul. Găsind la gară nişte
cunoscuţi, am luat bilet numai până la Merişori, ca de acolo să

71
trecem peste Dealu-Babii, acasă; dar vai, ce chin au fost cei 13
km pe jos. Am ajuns acasă tot frânt, iar ghetele îmi erau puzderie.

*
Am vorbit mai sus de bătaia cu zăpadă. Această nobilă
îndeletnicire de ocazie nu avea nimic de a face cu lupte de alt
gen. Spiritul războinic era, se vede, în tradiţia colegiilor din
Ardeal. Renumitul romancier maghiar Jokai are o povestire
întitulată Cele două sălcii de la Aiud. În aceasta se spune că
elevii colegiului de acolo s-au luat la bătaie cu ,,lobonţii’’ (trupe
incursioniste austriece1) şi doi tineri i-au urmărit pe cei doi
conducători ai acelora, omorându-i lângă un pârâu. Au împlântat
parii de salcie cu care i-au ucis lângă apă şi din ei au crescut două
sălcii puternice. Povestea e cam fantastică (cum sunt toate ale
lui Jokai), fiindcă luptele între lobonţi şi curuţi, mi se pare că nu
se dădeau în interiorul Ardealului, ci în Vest şi în Crişana, iar
salcia cu siguranţă nu trăieşte 150 de ani. Dar faptul că vremile
războinice din trecut şi-au imprimat caracterul lor şi asupra su-
fletelor tinereşti de la şcoală o poate dovedi şi tradiţia de la Orăştie.
Antagonismul la Orăştie între saşi şi maghiari, adică
între luterani şi calvini, se remarcă de mai de multe ori în istoria
Colegiului. Până la începutul secolului al XIX-lea, aceste
confesiuni surori aveau o biserică comună. Dar în timp ce
calvinii ţineau serviciul divin, luteranii trăgeau clopotele să-i
conturbe. O dată, preotul maghiar a pus nişte elevi să-i tragă jos
din turn pe clopotarii saşi şi să-i bată bine. În urma reclamaţiei
saşilor, Comitele săsesc a ordonat demolarea edificiului şcolar

1
Pe vremea luptelor purtate de principii ardeleni maghiari cu împăraţii
Austriei, trupele imperialiştilor purtau numele de ,,lobonţi’’ (cuvânt
deviat de la lauf’ Hans = „fugi, Ioane!”), iar acelea ale ardelenilor se
numeau ,,curuţi’’ (de la crux, fiindcă aveau o cruce cusută la uniformă).
De fapt, lumea ,,curuţilor şi lobonţilor’’, care a durat sub principatele
lui Bethlen, Rákoczi, Bocskai şi Tökölyi, a fost o lume de groază şi de
mizerie.

72
şi alungarea elevilor din oraş. Dar cetăţenii maghiari înarmaţi s-
au opus la executarea ordinului.
Când în 1847 s-a hotărât ridicarea unei noi clădiri în
locul celei vechi, total degradate, a fost vorba de un alt teren,
mai spaţios şi mai potrivit din toate privinţele. Totuşi epitropia
şcolii a rămas la vechiul teren, între altele şi pentru ca aici,
lângă biserica luterană, să le scoată cu asta ochii saşilor1. Dar a
trebuit să dea toate garanţiile de despăgubire pentru cazul în care
apăreau stricăciuni din cauza pietrelor aruncate de copii în biserică.
În 1850, Consiliul orăşănesc compus din saşi a propus
ca şcoala aceasta, nemaiputând fi susţinută de calvini, să se
prefacă în cazarmă2.
Tradiţia era ca elevii colegiului maghiar să se bată cu
saşii (nu cu românii) şi cu ucenicii. Saşii aveau şcoala lor primară
(liceul îl aveau la Sebeş-Alba), deci nu aveau combatanţi decât
pentru clasele inferioare de la noi. La fel şi ucenicii. Ciocnirile se
întâmplau pe câte o stradă laterală, seara pe întuneric, şi nu erau
aşa de grozave; de regulă, partea mai slabă o lua la fugă. Dar se
mai întâmpla ca, de la etajul colegiului, să se arunce cu pietre în
ferestrele şcolii săseşti, care era vis-à-vis. Asemenea cazuri erau
urmate de o anchetă, iar pedepsele erau aspre.
În legătură cu aceasta îmi amintesc că era pe acolo un
evreu cu barbă mare, care trecea adeseori pe dinaintea
colegiului. Copiii strigau de la etaj: „Rosner, muşcă barba!”
Evreul se înfuria, intra în colegiu, făcea scandal, dar în zadar.
Chiar şi pe stradă îndrăzneau copiii să strige după el, dar de la o
anumită distanţă, aceleaşi cuvinte româneşti: „Muşcă barba!”
Rosner se lua după ei, dar de obicei îi scăpau. Era numai vina
lui: de ce se sesiza?

1
,,Exista o veche duşmănie tradiţională între elevii maghiari şi saşi”‚
scrie în Amintirile sale un fost elev (Dr Löte) în Albumul Colegiului,
pp. 47-48. Şi ele arată cum, odată, saşii au declarat război şi s-au făcut
pregătirile cu bastoane şi cu marşuri militare. Ziua fixată era o Duminică.
Lupta a avut loc în toată regula şi saşii au fost bătuţi.
2
Vezi Doşa, op.cit., pp.32-33, 75, 79.

73
 *
Dotată cu elevi de toate categoriile, clasei noastre nu i-au
lipsit nici elementele războinice.
Într-o seară, în camera nr. 8, somnolenţa silenţiului fu
brusc întreruptă de sunetul unei palme1. Toţi privim în partea de
unde venea zgomotul şi primarius-ul îl întreabă pe Petru:
- De ce i-ai dat o palmă lui Serestély?
- Pentru că mi-a zis güzü, răspunde Petru.
- Măi, zice primarius-ul către cel pălmuit, acum dă-i
înapoi palma.
Serestély, un băiat molatec, atinge foarte blând obrazul
lui Groza. Primarius-ul, nemulţumit, îi spune: „Aşa ştii tu să dai
palme?” şi, adresându-se din nou lui Groza, îi spune: „Ia arată-i
tu, cum trebuie dată o palmă!”
După ce Petru îi mai trage o palmă straşnică celuilalt,
primarius-ul îl întreabă: „Dar tu ştii ce înseamnă güzü?”
- Nu, răspunde Petru.
- Atunci de ce l-ai lovit?
- Pentru că m-a batjocorit ...
Cuvântul güzü înseamnă un biet animal inofensiv, cu
care nu te poate batjocori nimeni.
Româneşte i-am zice „şoarecele pământului” (Spitzmaus).
Oare nu tot aşa se bat oamenii şi naţiunile, chiar fără să ştie de ce?2

1
Povestirea ce urmează este comentată în Pia Brînzeu, „Texte în oglindă:
Petru Groza/ Nicolae Brînzeu”, Orizont, XV, nr. 5, 22. V. 2003, pp. 8-9
(nota mea, P.B.).
2
Îmi amintesc de un caz similar, întâmplat tot pe vremea maghiară, în
Braşov. Venit cu personalul de la Bucureşti, un cetăţean român avea
ceva diferend cu conductorul maghiar şi românul, neştiind ungureşte, se
adresează unui domn, pe care îl vede la geamul vagonului: - Domnule,
spune-mi, te rog, un cuvânt aspru în limba lui, ca să-l înjur să mă
înţeleagă. Domnul respectiv, profesorul şi compozitorul Iacob Murăşan,
privind înspre oraş şi văzând coşul fabricii de postav, îi spune: -
Posztogyár (fabrică de postav)! Atunci românul se năpusteşte asupra

74
 Cum am mai arătat, cu Petru Groza m-am înfrăţit mai
tare, pe viaţă. Aşa s-a făcut că în vacanţa de culesul viilor a
anului al III-lea am mers la el, la Băcia. Acolo ne-a primit
mătuşa ca pe doi copii ai săi.
De acolo am mers la Petreni, unde doamna preoteasă
Bobeiu era tot o mătuşă de-a lui Petru. Trăia încă şi bătrânul
preot Bobeiu, o figură venerabilă, alături de tânărul preot
Bobeiu, un om atât de prietenos. Dar vreau să eternizez aici
portretul doamnei Asinefta Groza-Bobeiu.
Avea un suflet de poet, care îşi turna în versuri duioase
sentimentele delicate pe care i le trezea viaţa de toate zilele,
natura cu frumuseţile ei ori frământările neamului. La aceste
frământări a înţeles să participe ea de tânără fetiţă, fiind din
această cauză chiar purtată de jandarmi. Dar ea nu scria pentru
publicitate. Târziu, după aproape 40 ani, nepotul ei, Petru,
punând mâna pe teancul cu manuscrise, a scos un volumaş
intitulat Comori ascunse1, în care au fost publicate doar 45 de
poeme din cele peste 300. Iată La procesul Memorandului:
Voi staţi deoparte, acuzaţi
Şi-un neam întreg reprezentaţi.
Respectul lumii meritaţi,
Dar oare veţi fi răsbunaţi
De-ai voştri fraţi?
Solie:

conductorului maghiar: - Domnule, eşti postoghiară, înţelegi d-ta? Pos-

to-ghiară, postoghiară..., pfui, să-ţi fie ruşine, postogh... Conductorul
maghiar a râs, ca de altfel toată lumea care era de faţă.
1
Iată dedicaţia cu care am primit la timpul său acest volum din partea
editorului, care în prefaţă cere scuze mătuşii pentru această ultimă
ispravă a lui (de a fi scos în vileag comorile ei ascunse): ,,Prietenului
Dr. Nicolae Brînzeu, canonic al Lugojului – în amintirea zilelor din
Băcia-Petreni, crâmpeie din gândul care se plămădea în vechi cuiburi
preoţeşti din Ardeal, pe vremuri când totul era vis frumos – departe de
realizările de azi. Deva, 1929 primăvara, cu vechea dragoste, Dr. Petru
Groza, f. ministru.”

75
 Du-te vânt peste Carpaţi
Şi vesteşte-ai noştri fraţi

Spune-le dragă, de noi,

Că o ducem în nevoi.
Şi le spune, spune frate,
Că ni-e dor de libertate.

De n-ar fi ei
De n-ar fi ei aşa păgâni,
De-ar fi mai buni şi-ar fi creştini,
Am fi pierit de mult, Români!

Dar ei, prin tirania lor,

Deşteaptă-n pieptul nost-un dor,
Şi-n asta ni-e scăparea, fraţilor!

Şi iată cum cântă durerea plugarului, într-o epocă de

exploatare nemiloasă, sub titlul Cetatea cu comori:
Plecaţi cu fruntea în ţărână,
Bătuţi de vânt şi arşi de soare,
Voi n-aveţi noapte, nici odihnă,
Şi n-aveţi zi de sărbătoare.

Din leagăn înfrăţiţi cu glia,

Scăldaţi în valuri de sudori,
Plugari, voi sunteţi temelia
Cetăţii pline de comori.

Priviţi atât belşug la masă,

Şi casa plină de noroc,
Dar ce folos, la voi acasă
Voi nici la uşă n-aveţi loc.

O! De-ar trimite Domnul Sfânt

76
 Peste cetatea rea, urgia,
S-o şteargă de pe-acest pământ,
Dar să-i rămână temelia.
Poezia Micul viteaz îi este dedicată lui Petrişor şi, deşi
nu i–a pus anul redactării, suntem siguri că ea îi suna marelui
nepot de mai târziu:
Precum vedeţi, sunt încă mic,
Dar am un suflet de voinic,
Şi am o inimă vitează,
Sentinelă-oi fi de pază.

Şi-am să dau peste hotară

Toate liftele din ţară ...

Cu multă duioşie mă gândesc la cele două zile petrecute

la Petreni. Nu-mi întunecă această duioşie nici incidentul copilăresc
ce a impresionat atât de mult sufletul delicat al mătuşii. Odată la
masă, când ea mă tot îmbia să mă servesc, fiindcă eram un băiat
modest şi sfios, Petru a început să se bată cu mine, strigând:
„Mânâncă!” Sărmana mătuşă încerca să împace conflictul şi să
mă consoleze, vorbind multă vreme după aceea despre el.
Mai târziu, Petru povestea fără nicio rezervă că eu aş fi
căutat să mă răzbun prin aceea că, pregătindu-ne lecţiile în
comun, ori de câte ori era nevoie să-i explic ceva la matematici
ori la fizică, îi puneam condiţia să mă lase ca mai întâi să-i dau
un pumn în spate ori să-l trag de păr. Se pare că-mi aduc aminte
de aşa ceva, dar nu o făceam ca răzbunare, ci ca mnemotehnică!
Excursia de la Băcia-Petreni s-a terminat în felul arătat
la începutul acestui volum.
Tot în anul al III-lea, am mai făcut o ispravă: o încercare
gazetărească. Câţiva dintre noi ne-am hotărât să scoatem o
revistă. Cel mai îndrăzneţ, Otto Roth, s-a constituit în prim-
redactor-editor, eu cu Hirsch în redactori, iar Ion Florean (fiul
magistrului poştal din Lupeni, despre care nu mai ştiam nimic
din clasa a IV-a) în administrator. Nu ştiu cum am ajuns eu în

77
această ilustră societate, dar bănuiesc că pe motivul că era
nevoie de braţe de muncă. Dar, aşa, am făcut primul pas spre o
activitate care mai târziu avea să-mi fie foarte dragă, trecându-mă
prin atâtea redacţii ca director, prim-redactor, redactor şi
colaborator1.
Primul lucru a fost stabilirea titlului. Nu era un lucru
uşor. Am avut şi mai târziu cazuri când ne-am frământat multă
vreme ca să găsim titlul potrivit. De data aceasta am convenit
asupra titlului Viribus Unitis („Cu puteri unite”). Cum am ajuns
la acest titlu? Nu-mi voi atribui niciun rol special mie, ca unit,
dar cred că grandilocvenţa tinerească a fost satisfăcută de
această deviză a Austriei, imprimată pe zimţurile monedelor de
1 florin de argint.
Au apărut două numere din revistă, fiind singura încercare
de acest gen la Colegiul „Kun”, din câte ştiu eu. Şi cu asta am spus
totul. Amănunte precise nu prea mai pot da după 50 ani, fiindcă
nu-mi stă la dispoziţie niciun exemplar. Nu ştiu data exactă a
apariţiei, dar e sigur că era primăvara. Ştiu că, în primul număr,
după salutul de rigoare adresat cititorilor, se aduceau mulţumiri
prietenului I. Pruzsinski, care a dăruit administraţiei o masă lito-
grafică, iar altui prieten pentru că ne-a cinstit cu cerneală violetă.
Se publica în acest număr descrierea unei excursii în Retezat, pe
care am găsit-o mai târziu aproape identic tipărită într-o carte de
citire (dar nu luată de la noi!). În nr. 3 aş fi vrut să public o
excursie prin Pasul Surduc, pe care încă nu-l văzusem. La nr. 2 a

1
Fiind că veni vorba, vreau să fixez aici că am fost până acum director
la Calea vieţii (revistă lunară Vulcan, 1916, săptămânală, Comloş-
Banat 1917-1918), Pastorul Sufletesc (bimensual, Lugoj, 1929-1931),
Misionarul (trimestrial, Lugoj 1936), prim-redactor la Drapelul (cotidian,
Lugoj, 1919-1920), Albina (cotidian, Bucureşti, 1921-1922), Sionul
Românesc (bimensual, Lugoj, 1920-1927); redactor la Cuvântul
Adevărului (lunar, Prislop, 1913-1918, Bixad, 1926-1940); membru în
comitetul de redacţie ori colaborator la: Unirea (Blaj), Unirea Poporului
(Blaj), Cultura Creştină (Blaj), Răvaşul, Solia satelor (Cluj), Universul,
Adevărul, Dimineaţa (Bucureşti) ş.a.

78
fost anexată o ilustraţie, statuia lui Paul Chinezul de la Câmpul-
Pâinii, desenată de colegul Hirsch; desenul era destul de reuşit,
dar fluturii din jurul statuii erau aproape la fel de mari ca statuia.
Ce pagubă că acţiunea noastră s-a înfundat înainte de ce
ar fi putut cuceri un teren mai larg! După primele impresii,
întreprinderea noastră a fost primită cu sentimente diferite: de
ignorare ori de bagatelizare din partea colegilor mai mari, de
respect şi admiraţie din partea celor mai mici. Iar corpul
profesoral? Cel mai şocat dintre ei părea profesorul de desen
(poate din cauza fluturilor lui Natan), aşa încât la o proximă
ascultare i-a strigat pe rând pe membrii redacţiei şi ai
administraţiei, spunând la urmă:
- Ei, redacţie, vă dă vouă Jánosi gazetă! El va fi
preşedintele vostru la examene. Vrea neapărat să vă cunoască ...
Atâta ne-a trebuit. Am arătat mai sus cine era profesorul
Jánosi. Îngroziţi, am hotărât să sistăm publicaţia şi să ne vedem
de examene. Ele au reuşit bine, fără niciun prejudiciu din cauza
activităţii ziaristice …

*
Când m-a dat Tata la şcoală, m-a dat cu socoteala să fac
cel puţin 4 clase, iar apoi să mă ducă la Preparandie, să mă fac
şi eu dascăl.
În vacanţa ce a urmat după terminarea clasei a IV-a, i s-a
oferit o combinaţie neaşteptată. Venind o dată cu trenul către
casă, se întâlneşte cu preotul-învăţător Ştefan Berinde, despre
care am povestit mai sus cum a ajuns la Câmpu-lui-Neag. El
venea acum de la Lugoj, unde ceruse Episcopiei să-i dea alt
post, fiindcă din cauza bolii de stomac nu mai poate rămânea la
Câmp. Şi-i povesteşte Tatii că cei de la Lugoj i-au oferit parohia
Beba din Vestul Banatului (lângă Seghedin), dar că trebuie să se
îngrijească de succesor la Câmpu-lui-Neag. Şi face tocmeală cu
Tata, să mergem la el, să ne facă cererea pentru a fi primit la
Preparandie, în aceeaşi vreme şi la cursul pregătitor preoţesc, la
Blaj, ca apoi să mă hirotonisesc (aveau şi fată pentru mine) şi să

79
fiu preot şi învăţător în locul lui Berinde. Tata a venit acasă, dar
nu ne-a spus nimica. Peste vreo două săptămâni ne trezim cu o
carte poştală de la preotul Berinde, care îi reaminteşte Tatii de
cele vorbite şi îl presează să mergem la Câmp. Tata ori Mama
nici nu m-au întrebat ce zic despre combinaţia asta. Cartea
poştală a rămas fără răspuns, iar eu am mers în continuare în
clasa a V-a, dar nu am mai stat la internat. În clasele V-VII, am
stat în oraş, la o familie germană (Eduard Wagner), unde am
avut, cu oarecare reducere, întreţinerea completă în schimbul
meditării unui băiat. A fost o bună ocazie pentru mine de a
cunoaşte lucruri şi oameni noi.
Cu meditaţiile mă ocupam deja din clasa a II-a şi aşa
am dus-o până la capăt. După ce s-a introdus sistemul de 5 ore
înainte de masă, cu după masa liberă (în afară de studiile
facultative), aveam şi mai mult timp. Îmi amintesc că în clasa a
VII-a aveam meditaţii de la 2 după-masa până la 9 seara şi abia
atunci începeam pregătirea lecţiilor mele.

*
Comemorarea evenimentelor din 1848 se făcea anual la
15 martie. Sărbătoarea oficială ar fi fost la 11 aprilie, ziua
sancţionării legilor de către factorul constituţional, dar nimeni
nu ţinea ziua aceasta, ci pe aceea de 15 martie, când a izbucnit
revoluţia, când Petöfi şi-a citit în public poezia Talpra magyar
(„Sus, Maghiare!”) şi au fost eliberaţi deţinuţii politici.
Astăzi, când reformele noastre caută un suport în
mişcările de acum 100 ani, e bine să ne dăm seama că revoluţia
din 1848 a avut o latură socială prin desfiinţarea privilegiilor şi
a iobăgiei, dar ea nu a fost făcută în sensul democraţiei de
astăzi. În Ungaria a avut un caracter naţional. Petöfi era
cântăreţul libertăţii pentru poporul maghiar, nu şi pentru cel al
altor popoare din cuprinsul ţării; pentru mişcările de eliberare
ale acestora (croaţi, sârbi, slovaci sau români) avea cuvinte
aspre, preamărind unirea Ardealului cu Ungaria, unire ce se
făcuse cu forţa. Canonicul de mai târziu Papfalvi (nume primit

80
de el la şcoală, fiindcă era din Popfalău, iar numele său originar
era Păpuci), care, ca protopop de Hunedoara, fusese ales deputat
în dieta Ardealului, scrie în Memoriile sale: ,,Dieta s-a deschis
în 29 mai 1848 şi, sub cea mai cumplită presiune, de care s-au
spăimântat şi Saşii şi puţinii deputaţi români, s-a primit
proiectul de lege despre uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
Aceasta nici nu se putea întâmpla altminteri pentru că parola
zilei era „Unie vagy halál!”, adică ,,Uniune ori moarte!”1
Aşa cum arată memoriile unui alt canonic, Petru Raţiu,
alegerile ce au urmat după publicarea legilor liberale au dat un
rezultat foarte slab pentru români, chiar în ţinuturile curat
româneşti. Memoriile acestea din 1848-49 se păstrează în
manuscris la Biblioteca Episcopiei din Lugoj.
Însuşi Kossuth, când i s-a propus de către acelaş deputat
Papfalvi să trateze cauza românilor cu bărbaţii lor de încredere,
pe baza memoriului ieşit din adunarea de la Blaj, a răspuns că
,,dacă le-ar face Românilor această favoare, vor pretinde acelaşi
lucru Nemţii, Slovacii, Sârbii şi ceilalţi”2. Iar într-o scrisoare
trimisă de Kossuth la 18 sept. 1850 contelui Teleki la Paris, el
recunoaşte ca foarte naturală ideea şi tendinţa daco-romană, dar
nu le admite din punctul de vedere al unei ,,Ungarii tari şi
nedivizate”3 .
Pusă astfel la punct chestiunea evenimentelor din 1848,
vom înţelege şi mai bine pentru ce maghiarii le sărbătoresc cu
atâta ardoare.
În seara zilei de 14 martie, colegiul era iluminat. În
fereşti se puneau diferite inscripţii tăiate din carton şi iluminate.
Strada era plină de lume, care demonstra în linişte, ici-colo
auzindu-se diferite strigăte. Un elev declama de la etaj poezia
lui Petöfi amintită mai sus, care era apoi cântată de mulţime,
împreună cu imnul naţional şi cu Szozat-ul (Deviza naţională,

1
Bunea, Discursuri, Autonomia, etc. Blaj, 1903, p. 119.
2
Bunea, op.cit., pp. 125-126.
3
N. Brînzeu, „Ludovic Kossuth şi ideea dacă-romană”, în ziarul Ţara
Noastră din 23 nov. 1932.

81
un alt imn, ce întregeşte pe cel dintâi. Deosebirea între ele e că
primul se adresează direct Celui de sus, iar cel de-al doilea
maghiarului). A doua zi, fiind vacanţă şcolară, Colegiul aranja o
serbare publică în sala de gimnastică, sală ce a servit şi pentru
festivităţi până s-a construit noul colegiu. Este de la sine înţeles
că toţi elevii purtau asupra lor cocardă naţională.
Clasa noastră, cu propriul ei spirit de iniţiativă, a înţeles
să dea o amploare şi mai mare comemorării anului 1848 prin
aceea că, făcând o excursie la Simeria, onora monumentul
ridicat în amintirea luptei reportate la podul de acolo asupra
trupelor austriece de către generalul Bem (de origine poloneză).
Acest lucru nu a împiedicat însă ca revoluţia maghiară să fie
totuşi sufocată cu ajutorul armatei ruseşti. Concursul armatei
ruseşti de atunci la suprimarea revoluţiei maghiare a făcut ca şi
românii să fie acuzaţi că s-ar fi adunat la Blaj sub fluturarea
steagurilor ruseşti, acuză pe care a respins-o acelaşi canonic
Papflavi într-una din şedinţele dietei ardelene.1 Mergând pe jos
la Simeria, ne adunam în faţa monumentului, iar băieţii cântau,
declamau şi mai poposeau pe acolo. Totul a luat naştere din
nevoia tinerească de a folosi o zi de vacanţă pentru o excursie în
liber; aveam la început mai mulţi colegi de la Simeria, de aceea
s-a luat ca ţintă acest loc, combinându-se astfel utilul cu
patrioticul. O făceam an de an, dar pe măsură ce creşteam,
creştea şi amploarea acestei excursii. După demonstraţia de la
monument, trăgeam la cârciuma unui oarecare Swoboda, un
polonez, care avea şi el o fată la Orăştie. La început, veneam
aci, la marginea comunei, pe baza acestei cunoştinţe, dar mai
târziu am făcut-o absolut programatic: el ne omenea cu ceva
gustare şi băutură până ce plecam iarăşi acasă, vreo 13 km pe
jos. Cu vremea, ne onorau cu prezenţa şi unii dintre localnici,
impiegaţi de-ai căilor ferate. Se întindea lumea şi la toasturi. Îmi
amintesc că, odată, la un toast prin care un localnic ne aducea

1
Bunea, op.cit., pp. 120-121.

82
elogii, a răspuns colegul Otto Roth. Foarte înfocat, a promis că
vom fi vrednici cetăţeni ai Patriei şi nu numai ai Patriei, ci ai
lumii! Atunci s-a ridicat un alt domn şi ne-a dat o lecţie
adevărată despre partiotism şi cosmopolitism, deoarece, se ştie,
că pe vremuri, cea mai gravă acuză adusă mişcării socialiste, ca
şi Bisericii catolice, era cosmopolitismul!

*
În legătură cu cele de mai sus, vreau să mai povestesc o
întâmplare cu haz.
Unul dintre românii clasei superioare nouă, cu numele
de Vişeiu, s-a pus o dată să facă haz, în pauză, declamând în
româneşte poezia Talpra magyar. A început cu ,,Sus la talpă,
ungure” şi a mânat-o el cum a mânat-o, până la refrenul: ,,Jurăm
pe Dumnezeul maghiarilor că...” (în ungureşte e Rabok tovább
nem leszünk). În graba improvizării, însă, nu a găsit cuvântul
potrivit şi a trântit „hoţi mai departe n-om fi” în loc de „sclavi
mai departe n-om fi” (în ungureşte rab fiind „sclav”, iar rable
„tâlhar”). A fost, nu-i vorbă, ceva haz între români, dar s-au
sesizat colegii maghiari şi era cât pe-aci să fie bucluc, dacă
superiorii nu ar fi închis incidentul prin constatarea că băiatul
nu a zis-o cu gând rău, ci numai din prostie.
Un asemenea incident am avut şi eu, când eram în clasa
a VIII-a. Explicând unui băiat, în cursul meditaţiei, un verset
dintr-o poesie a lui Arany, arătam că ţăranul de pe pustă îşi
poartă în turiacul cizmei cuţitul cu care mănâncă mai apoi şi
slănină. Am fost pârât la profesorul Szabo, originar de pe pusta
maghiară, că eu le-aş fi insultat poporul. Am căutat să-l văd şi
să-i dau explicaţii, că eu nu am vrut să insult poporul maghiar,
ci am subliniat, în general, simplitatea acestuia. Atunci, cu un
gest pacificator, profesorul Szabo mi-a spus câteva cuvinte pe
care le-am evocat de multe ori de atunci: „Prietene”, mi-a zis el,
„să nu te doară capul de asemenea încercări de a ne învrăjbi.
Oamenii se învrăjbesc pe tema că aparţin unor popoare deosebite;
dacă nu folosesc această deosebire, ei se învrăjbesc pe tema

83
altor deosebiri, ajungând până la deosebirea dintre fraţi... Căci
învrăjbire trebuie să fie, indiferent pe ce temă! ...”
De data aceasta, profesorul nostru, un tânăr înfocat, a
vorbit foarte cuminte. Nu tot aşa de cuminte a vorbit cu ceva
timp în urmă, când, fiind într-o excursie cu clasa lui, a
prezentat-o zicând: „Aceasta este clasa a VII-a, renumită prin
aceea că nu are în ea niciun valah...”

*
Când eram în clasa a VI-a, am urmat şcoala de dans.
Îmi amintesc cum, odată, profesorul de dans voia să-l ia pe
Groza să-l ducă la o domnişoară din societatea mai bună –
ajunsă mai târziu o doamnă foarte respectabilă –, dar care nu era
prea frumoasă. Petru, indignat, a refuzat. Fiindcă profesorul a
stăruit, Petru a mers la un coleg, i-a promis o halbă de bere, ca
să-i preia rolul şi a rezolvat aşa problema.
În ceea ce priveşte frecventarea şcolii de la Orăştie de
către români, în pomenita monografie a lui D. Doşa găsim unele
indicaţii pentru trecut. Până la 1848 nu era nici urmă de ei. În
acel an se găseşte 1 unit şi 1 „neunit” (disunitus), desigur ambii
români. În 1847 găsim deja 6 uniţi şi 47 neuniţi, care, în primele
trei clase, aproape îi egalau pe calvini. „Asta înseamnă că
timpul dintre 1842-1847 a trezit în mare măsură dorinţa de a se
cultiva la elementul valahicesc” (p.66).
Între relele de care suferea viaţa internă a institutului
după revoluţia din 1848-9 şi în legătură cu refacerea claselor
prin anii 1860 se constată ceva cu totul neaşteptat:
,,...în tinerime şi-a ridicat capul daco-românismul şi a
devenit atât de revoltător, încât cerea înfiinţarea separată a
unei societăţi de lectură română. Înmulţindu-se elevii români şi
ţinând la portul lor naţional, formau grupuri separate, nu se
contopeau cu restul tinerimei, afară de cursuri vorbeau între ei
româneşte, de unde urma că românii nu-şi puteau însuşi în chip
suficient limba de propunere şi împiedecau în mare măsură
mersul drept şi viguros al învăţământului. Ba spun şi mai mult:

84
fiindcă maghiarii şi saşii ştiau toţi româneşte, iar românii nu
vorbeau ungureşte deloc ori foarte defectuos, situaţia a ajuns
până acolo, că în ceea ce priveşte limba de conversaţie în institut,
limba română a devenit rivală celei maghiare şi ameninţa deja să
o întreacă” (p. 117).
Iată unde se ajunsese cu ideile de libertate în urma
revoluţiei din 1848 şi cu administraţia austriacă! Ce ar fi fost,
dacă nu ar fi intervenit faimosul dualism austro-ungar, cu
politica unui stat naţional maghiar? De fapt, cum arată aceeaşi
monografie (p.130), după anii 1870, castele naţionale au încetat,
românii şi-au schimbat portul, ca limbă de conversaţie în institut
a fost impusă exclusiv cea maghiară, iar românii s-au apropiat
mai tare de colegii lor maghiari... Dar – adăugăm noi – le-a şi
scăzut numărul! Procentul lor era mai mare în şcoala primară a
colegiului, dar în cursul secundar, pe măsură ce urcau clasele,
scădea numărul românilor. La bacalaureat nu mai erau decât 1-2
români, câteodată chiar niciunul!

*
Când am intrat noi în clasa a V-a, cum am mai spus-o
mai sus, prietenul Groza l-a adus şi pe fratele său, Victor, la
Orăştie. Prezentându-se la director pentru înscriere, cu cartea de
botez în mână, directorul îi spuse: „Bine, Groza Gyözö”.
- Domnule director, zice Petru, vă rog să-l scrieţi
„Victor”.
- Da, da, Victor, dar asta în ungureşte se zice „Gyözö”.
- Domnule Director, insistă mai departe Petru, vă rog
să-l scrieţi „Victor”, cum e în cartea de botez.
- Bine, mă, dar nu ai învăţat tu că latinescul „victor”
înseamnă în maghiară „gyözö”!?
- Totuşi, mă rog, secretarul general de la minister se
scrie Molnár Victor ...
- Eşti impertinent, replică directorul şi începu să scrie.
Cum îl va fi scris pe bietul Victor, nu ştiu, dar în Anuar l-am găsit
tot Gyözö.

85
 Iată pentru ce mulţi români din Ungaria veche îşi botezau
copiii la ofiţerul stării civile cu nume ce nu aveau corespondent
în maghiară. Căci, dacă se înţelege de la sine ca un nume din
limba străină să se exprime în limba proprie sub forma pe care o
are acel nume, d.ex. Gheorghe= György, Francisc = Ferenc,
Carol = Károly, Magdalena = Magdolna etc., e absolut nefiresc
ca numelor ce nu au un corespondent în limba proprie să li se
dea o formă artificală, traducându-le orbeşte: Constantin =
Szilárd, Victor = Gyözö, Aurora = Hajnalka. Dacă aceasta ar fi
procedura, ar trebui să se înceapă cu numele vechi, traducându-
le astfel: Ferenc = Francia, György = Földész, Károly = Kedves
ori Drága (Dragutin, la sârbi), Magdelna = Magdalai. Nici Papa
nu ar mai fi Piusz, ci Jámbor (cum îl făcuseră ai noştri pe Pius
IX = Evlavie IX, ca să sune mai plăcut orientalilor)! E absurd să
dai un nume care nu are niciun înţeles, cum de exemplu s-au
botezat uneori copiii la popoarele creştine şi cu numele
sărbătorii la care s-au născut (Paschasius, Epiphanius, la noi
Pascu, Crăciun, Pandele sau Bunavestire, de la Evanghelie). Dar
cum s-ar prezenta într-un registru maghiar Epifaniu ca Vizkereszt
ori Ispas Roşu ca Roşu Áldozocsütörtök? ...

*
La începutul secolului nostru, când noi eram în clasele
superioare ale liceului, curentul naţionalist a început să se
manifeste de-a binele şi la Orăştie. Expresia acestui curent era
tendinţa spre independenţă politică, adică desfacerea de Austria.
Pentru a îmbiba şi tineretul de spiritul independenţei, s-a
început cultivarea unor amintiri ale trecutului, cu deosebire a
luptelor de pe vremea curuţilor. Un profesor tânăr, venit de la
Cluj, a căutat să facă şi la noi un început. Auzeam de organizarea
tineretului în ,,brigada de curuţi”, cu uniformă proprie, cu şedinţe
camaradereşti etc. Tot ceea ce am văzut însă a fost uniforma
maghiară, pe care şi-au făcut-o toţi cei din clasa noastră, în
afară de Groza şi de mine. Nu am avut nicio neplăcere din
cauza asta, fiindcă profesorii mai bătrâni nu prea luau acţiunea

86
în serios. Uniforma era de două feluri, după cum îi convenea
celui care o purta: una era cu bluză roşie, ca de honved, şi
pantaloni verzi; cealaltă, mai serioasă, era neagră, cu togă lungă
cu brandenburguri şi pantaloni brodaţi tot cu negru. Auzeam
uneori şi câte o cântare, dar nu am văzut nicio acţiune
organizatorică. O dată, s-a aranjat la societatea de lectură o
şedinţă festivă, la care, negăsindu-se nimeni care să pregătească
un discurs de circumstanţă, tot eu, ca român, a trebuit să citesc o
conferinţă despre poezia curuţească.

*
În clasa a VIII-a am stat la mănăstirea franciscană din
Orăştie. În oraşele ardeleneşti, parohiile romano-catolice erau în
multe locuri deţinute de călugări, ca o reminiscienţă a vremilor
când ierarhia catolică era slăbită în Ardeal şi doar ordinele
călugăreşti mai puteau salva cultul. La biserica din Orăştie era
anexată o casă pentru călugări, în care locuia pe vremea aceea
doar un singur călugăr, paroh al bisericii. Se numea P.
Vendelinus Ferenci şi era unul dintre aceia care nu s-au supus
unei reforme impuse de Papa Leo al XIII-lea. Ca atare, trăia ca
un simplu preot de mir, fără clauzură şi fără comunitate
monahală, ci doar cu un personal de serviciu mironesc. Celulele
călugăreşti ale etajului erau închiriate unor elevi, profesori,
învăţători ori alţi intelectuali. Când m-am prezentat eu să cer o
cameră, toate erau date, aşa încât părintele, pentru a mă ajuta,
şi-a mutat patul în oratoriu (ziua o petrecea jos în birou) şi mi-a
cedat mie ultima cameră de la etaj.
Cu mulţumire mă gândesc la timpul petrecut aici, în
liniştea celulei călugăreşti, în atmosfera vechilor ziduri, în
societatea unor distinşi intelectuali (ca profesorul Tanke, Szabo,
Boder), cu care mai stăteam din când în când de vorbă, în
admiraţia vechilor foliante (sosise chiar atunci o nouă ediţie a
operelor Sfântului Bonaventura) şi – de ce să nu o spunem? – în
apropierea Altarului, cu mistica şi sfânta lui atracţie! ...

87
 Nicăieri nu aş fi putut lucra şi nu aş fi putut termina
liceul cu rezultate aşa de frumoase ca în această casă
venerabilă! Câteodată mai stăteam de vorbă şi cu Părintele, care
mă tot îndemna să mă fac preot, dar la ei, la romano-catolici.
Susţinea că mai sunt şi români printre ei (cum ar fi, de pildă, un
teolog de Alba Iulia, cu numele de Sever Coşeriu, care publica
poezii), iar dacă mă fac preot român, el va fi cel dintâi, care mă
va felicita ca Episcop! Dar aşa ceva nu intra în socotelile mele.
Camera era ieftină: 9 coroane pe lună, cu lumină cu tot.
Mai greu era cu încălzitul. Am cumpărat eu un car de lemne (cu
1,60 coroane), dar acelea trebuiau tăiate. Când nu ajungeam să
le tai, mai lucram şi fără foc, până noaptea târziu. Spre sfârşitul
anului, s-a întâmplat odată să se facă ziuă şi eu încă să fiu la
masa de scris. Altă dată, m-am sculat din pat şi, fără să mă spăl
sau să mă îmbrac, m-am pus pe lucru în cămaşa de dormit. Când
m-am ridicat cu lucrarea terminată, era ora 4 după-amiaza.
Masa o luam la o bătrână, lângă mănăstire. Ea îmi trimitea
dimineaţa cafeaua în cameră, iar la prînz şi seara mergeam eu la
ea. Spre sfârşitul anului, nu ştiu din ce motiv, m-am supărat cu
bătrâna şi nu am mai luat masa la ea. A intervenit şi împrejurarea
că un coleg de-al meu, Mihai Barcza, a fost dat afară de la
Convict din cauză că nu putea plăti nici măcar taxa redusă cu
care a fost primit şi a rămas cu locuinţa la Internat. L-am luat
lângă mine şi ne-am aranjat cu masa aşa că dimineaţa cumpăram
1 kg lapte de la piaţă (cu 3 crăiţari), îl consumam la Internat, iar
pentru amiază şi seara aduceam de la un mic restaurant o porţie
din care ne mai rămânea şi pentru cină. Aşa am dus-o până la
sfârşitul anului, când lui Barcza i-au reţinut actele pentru
neplata datoriei. Mai târziu mi-a scris că l-au iertat de datorie şi
a primit actele. L-am revăzut, după 44 ani, la Budapesta.
Dar am amintiri şi mai hazlii.
În toamna acelui an, în vacanţa de culesul viilor, am
mers într-o dimineaţă la Internat, să văd cine a mai rămas pe
acolo. I-am găsit pe colegii Groza şi Grünzweig încă în pat.

88
 - Cum de mai staţi voi în pat aşa de târziu? îi întreb eu.
Era ora 11.
- Ca să cruţăm dejunul, fu răspunsul.
- Ei, şi ce luaţi la amiază?
- Luăm ce am fi dejunat.
- Şi de cină?
- De cină venim la tine, fu răspunsul.
Încep să le explic că eu iau masa la bătrâna şi nu ştiu
cum aş putea-o împărţi.
– Ne-am gândit noi la asta, spuse Petru. Tu te faci că
eşti bolnav, ceri să-ţi aducă masa în cameră, iar restul va merge
de la sine!
Ar fi mers uşor, ca gândul, dacă nu ar fi survenit o
problemă. Mă întind eu pe pat, vine servitoarea cu tacâmuri şi
cu un blidişel, din care aburea o fasole sleită; după plecarea ei,
îşi scot prietenii bricegele (în loc de tacâmuri) şi ne năpustim
asupra bietei fasole, când observăm că nu avem decât o singură
felie de pâine.
– Măi, aşa nu merge. Ne mai trebuie pâine. Scoatem 3
cruceri şi-l trimitem pe Adam Grünzweig după pâine.
- Mă duc, zice el, dar nu cumva să mâncaţi fasolea fără
mine!
Din uşă a mai aruncat o privire înapoi. Iar noi, eu cu
Petru, stăteam ca doi adversari, fiecare pândind ca nu cumva
celălalt să se atingă de gustoasa mâncare, ale cărei aburi ne
gâdilau nările. Adam nu s-a lăsat mult aşteptat; cu picioarele lui
lungi (era mai înalt decât Petru), a fost înapoi cât ai bate în palme,
cu ½ kg de pâine. În viaţa noastră nu am mai luat o masă atât de
gustoasă, nici eu, nici domnul prim-ministru de mai târziu!
Altă dată, mi-au spus doi colegi: „Mă, fură şi tu nişte vin
de la popa, să bem şi noi”. Părintele avea un vin bun de coacăze.
- De furat nu poate fi vorba, spun eu. Voi încerca pe
altă cale, dacă vă gândiţi serios.
- Serios. Şi să ştii că deseară vom fi la tine.

89
 Când au venit, am coborât la părintele, care tocmai
terminase masa. Stăm puţin de poveşti, apoi îi spun că doi
colegi au aflat că aş avea ziua naşterii, au venit să stăm puţin
împreună şi mi-ar trebui ceva vin.
- Da, spune el, „Medgyaszay” (un restaurant din apro-
piere) are un vin foarte bun.
Eu tuşesc, apoi cu multă sfială îi descopăr că nu am
bani acuma, ci îl rog pe Sfinţia sa să-mi dea un kilogram de vin
pe credit. Părintele a înţeles şi imediat a dat ordin să se aducă
vinul.
La plecare, i-am oferit pentru acest vin lemnele de foc
ce mi-au rămas, dar părintele nu le-a primit. Mi le-a plătit, iar
vinul a rămas cadou, după cum citise el atunci imediat gândurile
mele. Nu în zadar era el secui. Secui şiret, dar cinstit.

*
Iată-ne la sfârşitul celor opt ani! Urmează examenele de
clasa a VIII-a şi bacalaureatul.
Examenele din clasa a VIII-a le-am dat în zilele de 13-15
mai. Aici a fost un mic bucluc cu noi, românii. În cursul anului,
a venit de două ori un ordin din partea autorităţilor superioare
că limba de propunere a religiei la toate cultele nu poate fi decât
cea maghiară. După cel de-al doilea ordin, direcţiunea a pus în
vedere acest lucru preoţilor noştri. Urmarea a fost că autorităţile
noastre bisericeşti, neputând să cedeze din drepturile limbii în
care se făcea cultul, au oprit propunerea religiei. Am fost pro-
movaţi la examen fără să avem note la religie.
Examenul de maturitate (cum se numea atunci bacala-
ureatul) se dădea în scris imediat după cel de clasa a VIII-a. L-am
dat în zilele de 17-22 mai, zilnic la un studiu, în afară de 21,
când a fost duminică. Dacă din cei peste 40 de elevi, câţi am
fost în clasa a I-a, abia 16 am ajuns în clasa a VIII-a, nu e de
mirare că toţi am reuşit atât la examenul de clasă, cât şi la
maturitatea în scris.

90
 Se ştie că maturitatea o dădeau elevii la şcoala lor, cu
profesorii lor, doar că temele în scris trebuiau aprobate de
Minister, iar la oral se trimitea un comisar ministerial. Taxa ce
se plătea era cam aceeaşi cu cea de astăzi (40 de coroane de
aur), dar nu existau mizeriile de acum, cu deplasarea şi
incvartiruirea elevilor şi a examinatorilor, pe lângă alte dificultăţi
ce se mai întâmpină azi.
Am căutat noi să cunoaştem temele de dinainte, dar am
reuşit numai în parte, la limba maghiară. Exista şi o altă metodă,
de care s-au folosit şi înaintaşii noştri. Şi eu, când eram într-a
VI-a, am făcut unui prieten lucrarea la limba germană şi a luat
nota „bine”. Metoda era următoarea: după ce se comunica tema
ori textul de tradus, toţi aprindeau o ţigară, ceea ce era permis.
Peste o jumătate de oră sala se îneca de fum. Se cerea voie să se
deschidă fereastra. Doi băieţi alergau deodată la o fereastră şi,
deschizând-o, aruncau jos o hârtie cu tema de rezolvat. Băiatul
care era afară alerga cu hârtia la locul cuvenit, unde aşteptau cei
mai buni elevi din clasele a VI-a şi a VII-a. Ei se puneau pe
lucru şi puneau mai multe exemplare din rezolvare în câte o
franzeluţă ori un corn, pe care, după orele 10, servitorul avea
voie să le introducă în sala cu maturizanţii. Cei ce le cumpărau
ajungeau în posesia preţioaselor hârtii şi le întindeau pe sub
masă celorlalţi.
Acest truc îl cunoşteau şi profesorii.
O dată, profesorul Vitus, ca supraveghetor, s-a adresat
unui elev, pe faţa căruia se vedea fericirea că a prins o franzeluţă:
- Domnule N..., te rog să-mi dai mie franzeluţa aceea.
Iată doi crucieri şi ţi se va aduce imediat alta. Sunt tare flămând.
Elevul îmbucă una din franzeluţe, apoi se întoarse către
profesor:
- Ce aţi spus, domnule profesor?!
- Nimic, nimic. Poftă bună ...
La ultimul examen scris mă aştepta o neplăcere. În
preseară vine la mine un prieten militar. Nu ne văzusem de
mult. Ca să-l omenesc, am adus nişte vinars (şliboviţă) tare. Şi

91
ne-am omenit până noaptea târziu. Dimineaţa m-am trezit
ameţit şi am mers la examenul care cerea mai multă luciditate.
Am lucrat întâi tema primă, dar văzând că rezultatul nu iese
bine, am notat-o „greşit” şi m-am apucat de cealaltă (din
trigonometrie), la care, după multe corectări şi cu ajutorul unei
fiţuici, am scos rezulatul. Când am predat lucrarea, profesorul,
care tot pândise ce fac, m-a luat la mână. Mai târziu mi-a
povestit alt profesor că voia să-mi dea pe lucrare nota
„suficient”, dar conferinţa nu a admis, ci mi-au dat „bine”, ca la
oral să pot lua totuşi „foarte bine”. Aşa am reuşit să fiu singurul
„pur eminent” la bacalaureat.
Numai doi elevi au rămas, de formă, corigenţi pentru
două luni la câte un studiu (la istorie, unde era mai sigur că vor
trece).
După examen, Groza şi cu mine ne-am prezentat la
director, cerând să ne scrie numele în certificatul de maturitate
cu ortografia română, aşa cum apăreau ele în extrasul de Botez.
Pe Groza îl scrisese cu accent pe o, ceea ce româneşte se citea
oa; pe mine, încă de la Haţeg, m-au scris ,,Brînza”, fără „u” la
sfârşit. Directorul a fost nevoit să ne admită cererea, dar ne-a
spus câteva cuvinte nu tocmai măgulitoare, văzând că acum, la
încheiere, vrem să ne afirmăm romanitatea!
A urmat o petrecere cu dans, bine frecventată.
Simţindu-mă cam obosit, am ieşit în curtea hotelului, noaptea
pe la unu. Atunci mi-a venit o idee straşnică: să mă culc puţin în
omnibusul care era acolo în curte. M-am trezit la patru, când
vizitiul lovea caii să plece cu omnibusul la gară...

Începând cu 1919-20, primul an de şcoală în România,

Colegiul „Kun”, care până atunci avea numai şcoală primară şi
secundară pentru băieţi, a deschis şi un liceu comercial şi o
secţie pentru fete. Numărul elevilor a crescut astfel până la 558.
Deoarece regiunea pentru care se pretindea că e destinat acest
colegiu (jud. Hunedoara, Banatul, Aradul şi Bihorul, vezi

92
Reformatus Szemle, Cluj, 14 aug. 1925) cu greu putea fi
deservită de la Orăştie, şi, cum, pe de altă parte, prin înfiinţarea
liceului „Aurel Vlaicu”, cu greu puteau funcţiona două licee
într-un orăşel mic ca Orăştie, Colegiul „Kun” a fost desfiinţat în
1925. O lungă procedură de şicane din partea autorităţilor
româneşti a făcut ca autoritatea confesională respectivă – după
ce apelase şi la Liga Naţiunilor – să nu mai stăruie, ci să vândă
edificiul Statului român pentru nevoile liceului românesc, iar ea
să ţină un orfelinat în vechiul edificiu.
Cu această ocazie mai ales s-a vorbit mult de rolul
binefăcător pe care l-ar fi avut acest colegiu în viaţa culturală a
românilor şi pentru apropierea dintre români şi maghiari. Aici
vom constata următoarele:
Colegiul „Kun” a fost un institut de învăţământ al con-
fesiunii calvine maghiare. Ca atare a fost înfiinţat, ca atare a
trebuit să funcţioneze şi ca atare a fost îndrumat de cel de-al
doilea întemeietor al său, contele Gothard Kun. Presupunem că,
trăind printre români, acest conte nu a avut sentimente ostile
faţă de neamul nostru, dovadă că era în bune raporturi chiar cu
unii dintre români. Canonicul Papfalvi spune că, la sfârşitul
anului 1849, el l-a eliberat pe contele Gothard Kun din
închisoarea Neugebäude1 şi a rămas şi după aceea în bune
raporturi cu el. Dar Kun era un bun naţionalist, care şi-a lăsat
castelul şi averea de la Genagiu societăţii EMKE, cu scopul
înfiinţării unei şcoli de agronomie pentru tinerii secui.
Că la Orăştie erau primiţi şi tineri de altă religie, era o
practică generală în Ardeal. Numărul românilor ieşiţi din
această şcoală, îl văzurăm mai sus. Nu e mai mare decât al celor
de la alte şcoli; din contră, numărul era mai mare la şcolile de
Stat, unde se propunea, facultativ, şi limba română.
Un lucru se poate spune însă: românii nu erau persecutaţi
pentru că erau români. Nu erau excluşi de la note bune şi de la
premii. Ici-colo se mai făcea şi pentru ei câte o reducere de taxe.

1
Bunea, op.cit., p.157

93
 Ceea ce găsesc demn de reţinut este că, la acest institut,
tinerii îşi puteau însuşi un spirit liberal, pe de o parte, şi critic, pe
de altă parte, care, ambele, aplicate corect în viaţă, crează oameni
desăvârşiţi la gândire şi acţiune. Binefacerile acestui spirit le-am
simţit şi eu de multe ori şi o mărturisesc fără ezitare.

Cu certificatul de maturitate în buzunar, semnat de toţi

membrii comisiei, cum se făcea atunci, şi cu un legământ
semnat de toţi colegii (că vom păstra cu sfinţenie legătura
sufletească şi că peste zece ani ne vom întâlni iarăşi cu toţii),
am plecat fiecare la casa lui.
Am plecat cu vechea cântare cu care studenţii maghiari
plecau acasă din străinătate, dar pe care o cântau şi la licee:
Ballag már a vén diák Iată, pleacă elevul bătrân,
Tovább, tovább! Înainte, înainte!
Isten veletek, cimborák, Rămas bun, voi colegilor,
Tovább, tovább! Înainte, înainte!

Ez ut hazánkba visszavisz, Acest drum ne duce înapoi

Miniszter leszek magam is, În patrie, Ministru voiu fi şi eu
Tovább, tovább, tovább! Înainte, înainte, înainte!
Fel, bucsucsokra, cimborák! Să ne sărutăm de despărţire,
prietenilor!
Ministru nu a ajuns decât unul dintre noi. Altul a ajuns
preşedinte de republică bănăţeană, fără miniştri, celălalt, cum
am arătat deja, a ajuns locţiitor de Ministru. Încolo, am ajuns
fiecare ce am putut şi suntem mulţumiţi de ce am ajuns: eu şi
Tökés preoţi, Konya şi Joo directori de şcoli secundare,
Hercegh redactor la Agenţia Telegrafică maghiară (MTI), Harth
director de bancă, alţii în alte servicii. Vreo trei au părăsit lumea
aceasta înainte de a ajunge la slujbe mai înalte.

94
 Am avut trei întâlniri colegiale: în 1913; în 1921, cu
Groza ca Ministru plin între noi; şi în 1947, cu ocazia vizitei la
Budapesta a delegaţiei guvernului român.
Cea de la 1913 a decurs după programa obişnuită a
întâlnirilor de zece ani.
Cea de la 1921, pe lângă dorul de a ne revedea după
războiul mondial, avea şi menirea de a îndulci întrucâtva
situaţia colegiului, găsindu-se un Ministru activ între noi; ceea
ce a reuşit numai pentru scurt timp. Ea a rămas totuşi
memorabilă şi e descrisă în pomenitul ,Album al colegiului
(pp.72-77). Reproduc unul dintre episoadele descrise acolo.
Prezentându-ne la profesorul Sándor, trecut în retragere cu 20
ani în urmă şi – cum ni se spusese – suferind de amnezie senilă,
l-aş fi întrebat, dacă pe mine mă mai recunoaşte. Iar el, cu toată
înfăţişarea mea de preot (ba poate chiar pentru aceasta, eu fiind
singurul preot, iar el putând fi informat dinainte!), ar fi răspuns:
„Cum să nu te recunosc? Ai fost întotdeauna un copil aşa de
slăbuţ şi de uscăţiv cum eşti şi acum...” Iar lui Groza i-ar fi
spus: ,,Mare domn ai ajuns, fiule! A fi ministru e o înaltă
demnitate. Ai mulţi invidioşi. Ai grijă, să nu-ţi frângă capul.’’
,,Mulţumesc, domnule profesor, o să mă îngrijesc”, ar fi răspuns
Petru, strângându-i mâna. Ceea ce nu a împiedecat ca, în
următoarea guvernare, cuvintele bătrânului să se verifice cât se
poate de real!
La întâlnirea ţinută în 5 mai 1947 la Budapesta, ne-am
regăsit nouă inşi. La şedinţa festivă a luat parte multă lume, în
primul rând toţi cei care au avut vreo legătură cu Orăştia.
Această întâlnire, împreunată cu delegaţia oficială română la
Budapesta, avea să reverse şi mai multă lumină asupra fostului
colegiu din Orăştie, graţie puternicei personalităţi a colegului

95
nostru de odinioară, astăzi şeful guvernului, doctrinarul şi
făuritorul apropierii româno-maghiare1.

*
Cine ar putea descrie ori măcar cunoaşte toate întâlnirile
ocazionale dintre colegi? Voi reproduce aici descrierea unei
asemenea întâlniri, aşa cum se află ea în Albumul colegiului,
publicată de colegul Tökes (pp.166-7). Dar, pentru a o înţelege,
voi reaminti ce am spus despre colegul Böckl, că, după doi ani de
liceu la Orăştie, ne-a părăsit şi a revenit la meseria tatălui său.
- Alo, alo. Cine-i acolo?
- Portarul vă doreşte bună dimineaţa, Excelenţă2.
- Ce-i nou, Kelemen?
- A sosit noul frizer, ar trebui să meargă sus, dar aşa de
tare tremură şi nu cutează să meargă la Excelenţa Voastră. Se
teme că nu va putea să Vă servească la modul cuvenit.
- Dar pentru ce? Spune-i să vină bărbăteşte, numaidecât.
- Dar, mă rog cu plecăciune, maistrul nou e maghiar.
- Ei, dar ce-i rău în asta, Kelemen? Consolează-l pe
noul frizer că eu nu am oameni şi spune e chiar un frizer, cu
săpun, cu brici cu tot ?
Peste cinci minute, noul frizer l-a şi săpunit pe Excelenţa
sa. A prins curaj şi a început taifasul, după obiceiul frizerilor.
- Domnule Ministru, glăsuieşte maistrul luându-şi curaj.
- Pofteşte, amice.
- Eu o cunosc pe Excelenţa Voastră.
- Mă bucur foarte mult.
- Ah, eu de mult Vă cunosc, d-le doctor, pardon, Excelenţă.
- Asta mă bucură şi mai mult.

1
Vezi „Săptămâna culturală româmă-maghiară”, Răsunetul, 18. V.
1947 şi „Impresii din Ungaria”, Răsunetul, 18. V. 1947, publicate sub
pseudonimul N. Vulcan (nota mea, P.B.).
2
Este vorba, desigur, despre Petru Groza, ministru în guvernul lui
Averescu (1920- 1921 şi 1926-1927) (nota mea, P.B.).

96
 - Eu Vă cunosc încă din judeţul Hunedoara, domnule
avocat, pardon, domnule Ministru.
- Niciun pardon, prietene, căci ai dreptate. Ministru sunt
numai acum şi cine ştie până când. Dar avocat am fost şi abia
aştept să fiu iarăşi.
- Nu, domnule Ministru, eu Vă cunosc şi mai de mult.
O cunosc pe Excelenţa Voastră încă de la Orăştie.
La aceasta, domnul Ministru devine atent:
- O, poate ai umblat şi dumneata pe acolo, pe la vechiul
colegiu?
- Da, Excelenţă, răspunde, între umile plecăciuni, frizerul.
Ba, scuzaţi-mi îndrăzneala, domnule Ministru, noi am umblat în
aceeaşi clasă şi diriginte ne-a fost taica Sükösd. Eu mă numesc
Ludovic Bokor1.
La acestea a şi zburat scaunul de sub domnul Ministru.
Şi aşa cu spumă pe jumătate din obraz s-a întors spre colegul de
clasă.
- Servus, Ludovic! Cum te afli? De când eşti la Bucureşti?
Eşti singur? Te-ai căsătorit? Ai copii? Când ai fost acasă? Unde
sunt ai tăi? Îţi trăiesc părinţii?
Aşa a curs valul întrebărilor, iar Excelenţa sa, domnul
Ministru, l-a îmbrăţişat de mai multe ori pe vechiul coleg de
şcoală. Poate că nici nu s-ar fi terminat explozia de bucurie dacă
portarul principal de la „Athéné Palace”, bunul Andrei Kelemen,
nu i-ar fi anunţat că d-l Ministru e aşteptat la Consiliul de
Miniştri... Şi, de atunci, tot ,,Ludovic” îl bărbiereşte pe ,,Petru”.
Pe acest coleg l-am întâlnit şi eu în aceeaşi vreme la
Bucureşti şi mi-a povestit cum l-a purtat războiul prizonier prin
Turchestan, cum a venit acasă şi cum s-a aşezat la Bucureşti.
Am mai întâlnit ocazional şi pe alţi prieteni. Tökes a
fost la început preot calvin la Vulcan, de acolo a trecut la
Braşov şi, în 1921, ştiind bine româneşte, a fost numit protopop
1
Recte: Böckl, fiindcă, dacă din liceu nu s-au mai văzut, Groza nu avea
de unde şti că el s-a maghiarizat în Bokor. Mai nou, mi se pare, acest
nume a luat forma românească de Bucur.

97
pentru calvinii maghiari din Vechiul Regat; aici a stat până prin
1943, când a trecut în Ungaria; pe vremuri scosese şi o revistă
religioasă (Ėlet = „Viaţa”).

98
 Pe când noi ceilalţi liceeni ne vedeam de carte şi poate
mai comiteam câte ceva în poezie ori în proză, Otto Roth, pe
lângă că era între cei mai buni la carte, se ocupa şi de politică.
Cunoştea partidele politice, ştia ce însemna să fii liberal,
independent sau socialist şi a ales pentru sine varianta aceasta
din urmă. Îmi amintesc că în clasa a VIII-a am ţinut o conferinţă
la societatea de lectură despre ,,Educaţia de astăzi”, la care, în
timpul discuţiilor, a luat şi el cuvântul şi a încheiat spunând că
atunci va fi educaţia ideală când va ajunge social-democraţia la
izbândă.
Abia termină anul I la Drept şi îl vedem, în 1904, între
agitatorii socialişti ai Banatului, la Timişoara, cum îl vedem şi
la Budapesta, împreună cu alţi studenţi, scoţând o gazetă,
agitându-se şi luptându-se cu poliţia. Aceeaşi ţinută o continuă
în străinătate, unde îşi selectează studiile în Germania, în Franţa
şi în Elveţia, având tot timpul de furcă cu poliţia şi colaborând
la organele de presă ale partidului: Népszava la Pesta, Vorwärts
la Berlin, L’Humanité la Paris.
Aşezându-se ca avocat la Timişoara, şi-a reluat aici
activitatea, contribuind în mare măsură la formarea unei generaţii
de luptători conştienţi şi neînfricaţi, ca unul dintre doctrinarii
partidului. Era membru permanent al consiliului regional şi
delegat la congresele regnicolare ale partidului, la Budapesta. În
această calitate, la memorabila şedinţă din 21 martie 1919, când
s-a hotărât proclamarea dictaturii proletariatului în Ungaria, a
fost singurul care a avut curajul să fie de altă părere, arătând că
încă nu a sosit vremea pentru acest lucru şi, de fapt, eveni-
mentele i-au dat dreptate!
Ca reprezentant al partidului în Consiliul municipiului
Timişoara, a apărat mereu interesele celor slabi. În timpul
războiului, şi-a câştigat o enormă popularitate cu această activitate.

99
Ca apărătător al celor persecutaţi, a scăpat chiar de la moarte şi
pe câţiva români de-ai noştri.
În toamna anului 1918, cu ocazia prăbuşirii Austro-
Ungariei, Otto Roth a avut un rol hotărâtor în istoria Banatului.
După izbucnirea revoluţiei de la Budapesta, la 31 octombrie
1918, Roth a adunat muncitorimea în faţa Primăriei, fiind de
faţă şi vreo 7-800 de ofiţeri. Aici a fost declarată autonomia
(republica) Banatului şi s-a constituit consiliul popular, cu
colonelul Bartha, comisar militar, şi Otto Roth, comisar civil.
Cum spunea însuşi Roth după 20 de ani1 acest act al proclamării
autonomiei Banatului a izvorât dintr-un instinct de conservare,
pentru a feri Banatul de convulsiile marilor prefaceri, ca să nu
aibă soarta ce a avut atunci Galiţia şi pentru a-i apăra unitatea şi
integritatea, atât economică, cât şi teritorială. În orice caz, a fost
un act de mare curaj să declari independenţa faţă de Ungaria, în
prezenţa a 800 de ofiţeri monarhişti, deschizând astfel drumul
spre România-Mare.
În lucrarea lui I. Gabriel despre istoria de cincizeci de
ani a luptelor muncitoreşti din Banat2, chestiunea aceasta cu
,,Republica bănăţeană” se cam retuşează, spunându-se că în
aceeaşi zi, la o şedinţă ţinută la Primărie, s-ar fi declarat că acest
Consiliu din Banat trebuie considerat ca exponentul Consiliului
naţional de la Budapesta. De fapt, aici s-a şi ajuns, devenind
Roth comisar al guvernului de la Budapesta. Dar ideea ca atare,
a Republicii Banatului, aruncată în vânt cu ocazia aceea, a fost
prinsă şi discutată. Cunoscutul politician maghiar de la Lugoj,
domnul E. Jakabffy, a publicat un articol, tratând pe larg fondul
chestiunii şi arătând că, pe lângă condiţiile economice ale
Banatului, o republică nu s-ar putea concepe aici decât dacă s-ar
garanta internaţional independenţa ei.
Dar ideea nu a prins nici din motivul că acel Consiliu
de la Timişoara nu a ştiut să se afirme asupra rostului său din
1
Universul, 31 Octombrie 1938.
2
I. Gabriel, Fünfzigjährige Geschichte der Banater Arbeiterbewegung,
Timişoara, 1928, pp.81-2.

100
Banat. În alte părţi au fost constituite consilii naţionale. Românii
aveau în vedere Marea Unire a neamului. Când cei de la
Timişoara au trimis la Lugoj, la 3 noiembrie 1918, propunerea
să se formeze şi aici Consiliul militarilor şi al poporului,
asemănător celui de la Timişoara, şi ca acesta să preia puterea,
românii nici nu au voit să audă de asta. Ba Valeriu Branişte a
mers cu gluma până acolo, încât spunea că la Timişoara
trâmbiţa militară cântă ,,doctorrototo, doctorrototo ...”
Ocupaţia ce a urmat, a Banatului de către armata sâr-
bească, desigur nu ar fi sprijinit organizarea autonomă a
Banatului. Dovadă că la Timişoara, unde această armată, a fost
primită ca garanţie a securităţii publice cu un fast deosebit
(Roth i-a oferit comandantului sârb un cal alb), au început în
curând neînţelegerile între ocupanţi şi între reprezentanţii
suveranităţii poporului. Protestele partidului social-democrat şi
grevele generale nu au folosit la nimic: Roth a trebuit să se pună
sub ocrotirea trupelor franceze la Arad, apoi la Seghedin.
Aceştia i-au dat mai multe misiuni, la Budapesta şi la Belgrad,
ca fiind omul lor de încredere. Acest fapt exclude anumite
presupuneri despre legăturile lui cu guvernul de la Budapesta,
despre primirea unor sume de bani şi a cinci vagoane de hârtie
pentru propagandă revoluţionară în Banat, presupuneri cuprinse
în cartea lui L. Ciobanu, Unirea Banatului şi încorporarea
Timişoarei la România-Mare, publicată în 1934.
După căderea dictaturii populare, Roth a fost trimis la
Budapesta să facă legătura între trupele române de ocupaţie şi
social-democraţia maghiară. Multă ispravă nu a putut face,
fiindcă guvernul liberal de atunci al lui Brătianu a favorizat
venirea la putere a contra-revoluţionarilor de sub conducerea lui
Horthy. Dumnezeu să-i ierte pe toţi! Imediat Roth a fost arestat
şi ţinut în închisoare până în mai 1920, când a fost eliberat şi
trimis acasă, în România.
Aici, un nou calvar îl aştepta pe bietul Otto. Imediat a
fost închis din nou şi ţinut în arestul Curţii Marţiale, timp de
patru luni. Negăsindu-i-se nicio vinovăţie din punct de vedere

101
politic, în afară de politica democrată făcută, a fost eliberat, dar
a trebuit să dea un act în scris că timp de zece ani nu va mai
face politică.
Şi s-a ţinut de cuvânt.

*
Reapariţia lui, în anul 1930, e salutată în mediul cuvenit
de presa minoritară, care îl cunoştea. În schimb, Svastica
Banatului îi aruncă înjurături grosolane, sub titlul de ,,partid
satanic”. Roth nu uită să declare că nu e membru al niciunui
partid şi că participarea lui la viaţa publică (fusese ales membru
în Consiliul regional al Directoratului) de atunci a Banatului nu
se consideră ca activitate politică. Întrebat ce părere are despre
şansele comunismului, el răspunde: ,,Modestia nu-mi permite să
mă declar asupra comunismului rusesc, fiindcă, în sfârşit, o sută
cincizeci de milioane de oameni vor şti şi fără mine ce au de
făcut”1.
Mai târziu este numit şef al contenciosului la Camera
de Muncă, dezvoltând în acest chip activitatea sa socială. Dar
atacurile unei prese venale şi ţigănoase îl face să recurgă la
justiţie, pentru a se dovedi dacă el a fost călăul românilor din
Banat. Acest proces, la care am depus şi eu mărturie în calitate
de martor, s-a termintat cu o declaraţie de retractare şi cerere de
scuze din partea domnului Rabinovici de la Unirea Română (23
februarie 1936).
Fără a se expune în cele politice, Roth a continuat să-şi
facă datoria faţă de partidul său, rămânând credincios principiilor
social-democrate, umblând regulat la club, menţinând legătura
dintre membri şi comitetul central. Şi mai trebuie să adaug
ceva: urmărind cu atenţie acţiunile lui Petru Groza, i-a promis
că atunci când va ajunge Prim-ministru al ţării îi va dărui un
mare tablou cu Gheorghe Doja, tablou ce-i împodobea camera
de lucru. Şi s-a ţinut de cuvânt.

1
Temesvari Hirlap, 10. VII. 1930.

102
 După primul război mondial, Petru Groza făcea parte
din mica grupare a unor tineri curajoşi care au cutezat să critice
activitatea fostului Consiliu Dirigent al Ardealului şi la
îngroparea căruia şi-au dat concursul, în calitate de secretari
generali ai ministerelor respective de la Bucureşti, lichidatori ai
diferitelor resorturi din Consiliul Dirigent. Curând, Groza a
ajuns Ministru al Ardealului în guvernarea primă a lui Averescu
(1920-21). În această calitate, el a căutat să evite nemulţumirile
neamurilor conlocuitoare, iar pentru românii din Ardeal să
desfiinţeze regionalismul, mai ales în cele politice.
În a doua guvernare averescană (1926-27), a fost iarăşi
Ministru plin, dar după aceea fără portofoliu; că schimbarea s-a
produs din cauza unei erori de protocol cu ocazia unei vizite
regale la Cluj, din cauza conflictului cu oculta liberală pe tema
unui director general de la Comunicaţii, ca urmare a rezultatului
alegerilor în fieful lui, judeţul Hunedoara, ori din toate cele trei
cauze, nu o putem spune. Destul că această perioadă de luptă
politică, cu cei câţiva ani de opoziţie în care a mai rămas ataşat
partidului lui Averescu, i-au produs destulă indispoziţie ori să-i
zicem decepţii, suficiente ca cineva să se retragă în sihăstrie
politică. Cinci ani a petrecut Groza în această sihăstrie, până ce,
la începutul anului 1933, a ieşit iarăşi pe teren.

*
Criza economică a anilor 1930 şi urmările ei, cu fră-
mântările în jurul conversiunii datoriilor agricole, au provocat,
la 8 ianuarie 1933, constituirea „Frontului plugarilor” la Deva.
În fruntea organizaţiei a fost ales ca preşedinte Petru Groza.
Faptul că, în afară de preşedinte, nu se admiteau ca
membri în organizaţie decât ţărani şi faptul că, la program, nu
se spunea nimic în materie de culte, deşi ţăranul nostru este
religios, m-au făcut să rămân un simplu privitor al lucrurilor,
ceea ce i-am arătat şi scumpului meu prieten Petru.

103
 Prin „Frontul plugarilor” a început noua eră în activitatea
politică a lui Petru Groza, deocamdată de organizare şi de luptă
cu toate adversităţile. A încercat să dea mâna cu gruparea ţără-
nească de la Cuvântul satelor şi de la Liga Agrară din Banat,
dar, din cauza temeiului marxist pe care se aşezase Frontul
plugarilor, acordul nu a fost de lungă durată. A reuşit însă, în
1935, să ajungă la o înţelegere cu ,,Uniunea plugarilor şi
muncitorilor maghiari” (în ungureşte era: ,,Uniunea regnicolară
a lucrătorilor maghiari Madosz”) şi cu „Frontul democratic” al
domnului Constantinescu-Iaşi din Moldova.
Prietenul Otto, neliniştit de sforţările lui Petru de a
închega un partid democratic puternic şi temându-se ca nu
cumva construcţia să reclame jertfa de sânge de la Mănăstirea
Argeşului (maghiarii au aceeaşi legendă sub titlul de Kömives
Kelemenné= „Soţia lui Clemente Zidarul”), îmi scria: ,,Să mă
crezi, dragă Nicule, în călătoria mea recentă până la Viena, am
constatat din nou că de Petru are încă mare-mare nevoie
România, ca să nu zic Europa Centrală, ca nu cumva nebunia
germană, hitlerismul, să o înghită, până la Constanţa ...”
Dar el a luptat. A luptat cu autorităţile, a luptat în presă
şi în faţa instanţelor, ducând o bătălie grea în calvarul anilor
1933-1944. Ea a culminat cu arestarea sa la sfârşitul anului
1943.

*
Eu de Groza nu m-am despărţit niciodată. Încă în vara
aceea, după bacalaureat, trebuind eu să mă prezint la Lugoj
pentru a fi primit şi trimis din partea eparhiei la Teologie, am
venit la Coştei şi am stat o săptămână la Petru. În altă vară, a
venit el pe la noi şi am făcut o excursie până la Câmpu-lui-
Neag. La nuntă mi-a fost frate de mire. Cei ce, trecând pe la
Deva, au avut ocazia să-l audă vorbind despre prietenii săi din
copilărie, l-au văzut scoţând dintr-un sertar un teanc de scrisori
frumos aranjate: toate scrisorile mele, începând cu cea mai
fragedă copilărie şi pe deasupra o cunună de ... ştiţi de ce? de ...

104
dopuri! La nunta mea, de câte ori se desfăcea o sticlă de
şampanie, el lua dopul; şi, ducându-le acasă, le-a legat cunună
şi le-a arătat la toată lumea!
Abia mai târziu, cunoscând şi eu acest lucru, am rămas
copleşit de atâta gentileţe. Regret că nu am putut servi cu
revanşa: oricât a insistat, nu am putut lua parte la nunta lui, eu
având deja o familie cu patru copii. I-a dat Dumnezeu şi lui o
familie frumoasă, cu cinci copii! Mă impresionează şi acum o
fotografie a vagonului ministerial în gara Deva, din ale cărui
ferestre îşi scot capul toţi membrii familiei, avînd dedesubt
dedicaţia: ,,Cu prietenească dragoste fratelui Nicolae, – în
amintirea vremurilor, cînd încărcam vagoane . . . cu copii.
Bucureşti 1927. Dr. P. Groza.”
Odată, ştiu că l-am nemulţumit. În anii 1916-18 aveam
o gazetă populară, Calea Vieţii. Cu ocazia încheierii păcii de la
Bucureşti, am publicat, în traducerea revistei Răvaşul, o poezie
de-a lui Mihai Szabolcska, despre cele două statui, a lui Mihai
Viteazul la Bucureşti şi a lui Matei Corvin la Cluj, şi despre
felul cum se privesc faţă în faţă aceşti doi capi de oştire,
ameninţîndu-se reciproc. Ultima ameninţare era a Maghiarului
la adresa Valahului. Lui Groza nu i-a plăcut publicarea acestei
poezii, evident fiindcă pacea de la Bucureşti verifica ameninţarea.
De fapt, eu încheiam cu observaţia că abia primul act s-a
terminat şi întrebam dacă e nimerit să se vadă sentimentele
omului care, sub durata alegerii lui Mangra, fusese ţinut sub
pază jandarmerească şi în zilele de grea cumpănă, cu politica lui
minoritară neînţeleasă de unii români, a salvat integritatea
Ardealului faţă de rezervele puterilor occidentale.
Adevăratul rol al lui Groza pe teren a fost rezervat pentru
timpurile de după primul război mondial, când a intrat în politică,
şi după cel de-al doilea război, când a devenit un erou principal.
Caracterul lui e descris astfel de profesorul polonez Iaverewky,
în închisoarea de la Bucureşti (În umbra celulei, p.145):
,,Fire dinamică, constructivă, preocupat mereu de
problemele zilei şi transformarea realităţilor ambiante. Spirit

105
de ordine şi logică severă. O conştiinţă clară a scopului
urmărit şi o perfectă subordonare şi adaptare a activităţii
acestui scop. Ştie ce vrea. Îşi consideră faptele ca o consecinţă
firească a raţiunii, prezentând pentru ele motive logice şi
evitând acel ‘pentru că aşa mi-a plăcut’. De fapt, acţiunile sale
decurg dintr-un fond afectiv puternic: grija pentru suferinţa
omenească. Un optimism care nu poate fi atins de vicisitudinile
vieţii. Totuşi, la sfârşitul operei, simte adeseori o senzaţie de
dezgust, de decepţie.”
În anii 1917-8, ca protopop la Comloş, tipăream la Arad
o gazetă populară intitulată Calea Vieţii. În aceasta tratam
chestiunea socială în lumina Evangheliei. Dar tot aici au apărut
şi comentariile secretarului meu de redacţie, cu reşedinţa în
Arad, Ioan Costa, fost profesor la Şcoala Normală ortodoxă de
acolo, concediat din cauza convingerilor sale democrate. În
iarna anului 1919-20, am aranjat la Lugoj o serie de conferinţe
la Prefectură, în cadrul cărora am vorbit despre ,,Religie şi
democraţie”. Multă vreme nu am făcut politică, ţinându-mă cu
mult prea mic pentru aşa ceva. Partidul Naţional din Ardeal nu-
mi era prea simpatic nici pe vremea ungurească. Asta, din cauza
unor neajunsuri arătate de oameni mari ca Augustin Bunea la
Blaj şi Valeriu Branişte la Lugoj. Mai ales după ce am aflat cum
se împărţeau banii primiţi din România, m-am deziluzionat de-a
binelea.
În anul 1926, la sfârşitului guvernării liberale, m-am
hotărât să fac şi eu politică. Şi cum părerea mea era că – după
cuvântul Scripturii – nu se pune petec nou pe haină veche, ci la
o Românie nouă trebuie partide noi, m-am înscris într-un
asemenea partid nou, care va purta şi numele de cel al
,,poporului”. Eram la un loc cu Petru, pe care însă nu l-am
consultat. El ar fi dorit să mă aibe în organizaţia lui de la
Hunedoara, dar opoziţia confesionalistă a ramurei Goldiş mi-a
schimbat planurile. În sfârşit: n-am făcut carieră politică, cum
nici partidul nu a putut să-şi asigure vizibilitatea în viaţa ţării.
Atâta rău!

106
 Când Petru şi-a început acţiunea cu Frontul plugarilor,
mi-a scris Otto că s-a decis să aibă faţă de mine o atitudine
foarte precaută şi cruţătoare. Desigur nu se ştia în ce direcţie va
evolua acţiunea. Noi însă discutam între noi, fără rezerve, oral
şi în scris. Găsesc de bine ca, în acest volum al Amintirilor mele,
să redau ceva din corespondenţa noastră, spre edificarea posterităţii.
Cu ocazia unei întâlniri la Timişoara, am avut o discuţie,
care a continuat până la scara casei unde m-a petrecut Petre; a
fost o discuţie, cum se face între oameni cinstiţi, care îşi spun
gândurile pe faţă. Punctul meu de vedere – singurul ce ne
despărţea – era ca reforma socială să nu intre în metafizică, ci să
se ocupe numai de cele pământeşti. Peste câteva zile primesc de
la Petru următoarea scrisoare:
Deva 18 Mai 1940
Frate Nicolae,
Întorcându-mă de la Timişoara, am adus în traistă şi
impresiile câştigate în conversaţia noastră fugitivă, dar cu
tăişuri adânci, între două trepte. Şi cum sunt insistent în
obiceiul de a nu păstra din impresii şi amintiri decât cele
plăcute – ţin să dau afară din traista sufletului meu această
discuţie incoerentă, ocazională şi fără cadre determinate,
lichidându-se cu următorul comentariu:
Resturile tale şi ale mele în această epocă agitată sunt
atât de distincte, urmând fiecare drumul său în ultimii ani, fără
întâlniri şi încrucişări, pentru a ne putea lămuri reciproc –
încât întâlnirea bruscă în domeniul ideilor era fatală.
Îndeosebi, când această fatalitate este subliniată de o atmosferă
încărcată până la explozie pe plan universal, prevestind
descărcările incidentale, prevenite din ciocniri individuale şi
colective, furtuna de mâine. Găsesc deci explicaţii
îndestulătoare pentru acest episod în cursul vieţii noastre,
petrecută în partea cea mai mare armonios şi prieteneşte
împreună. Astfel de vremuri au pus faţă în faţă nu numai
prieteni de-o viaţă, dar şi pe tatăl cu fiul său, pe frate cu frate.
Metafizica nu rezistă următoarei realităţi.

107
 Enorma evoluţie tehnică din ultimul secol a creat cadre
noi, uriaşe, vieţii omeneşti. Aplicarea aburilor pentru a
îndruma energiile materiei pe o scară fantastică, captarea
energiilor electrice au produs o revoluţie în jurul materiei, atât
de mare, încât condiţiile de viaţă economică, socială şi politică
vor trebui să se conformeze inevitabil, iar omenirea este
condamnată irevocabil să revoluţioneze aceste condiţii, pentru
a umple cu un ceas mai curând noile cadre. Drumul care se
făcea pe vremuri în luni de zile, se parcurge azi în 48 de
ceasuri pe uscat, pe apă şi în aer; ideile, care pătrundeau într-
un cerc restrâns de cărturari, prin scris chinuit sau tipar
primitiv, astăzi se difuzează cu iuţeala fulgerului pe aripile
undelor nevăzute, pe seama mulţimii crescânde în măsura
evoluţiei tehnice. Tocmai această evoluţie determină educaţia
milioanelor de sclavi analfabeţi de ieri, care trebuiesc scoşi din
neştiinţă şi pregătiţi pentru funcţia cerebrală reclamată de
exploatarea mecanismelor tehnice, tot mai subtile. Industrializarea
invenţiilor creează cu rapiditate uimitoare milioane de oameni
accesibili ideologiilor izvorâte din întretăierea ideilor difuzate
şi din contemplări inerente marilor schimbări în condiţiile vieţii
noastre individuale şi colective. Pornirea mare spre a umple
cadrele acestea uriaşe provoacă convulsiuni epocale, care nu
mai pot fi ţinute în cămaşa de forţă a cadrelor mici de până
acum, fatal înguste pentru noile dimensiuni. Deci cu cât vom
înţelege mai bine aceasta, renunţând eroic la privilegii şi
avantaje dobândite în vechile cadre de către cei puţini,
alăturându-se celor mulţi dornici de viaţa şi lumea nouă, ce li
se deschide cu largi orizonturi, cu atât prefacerile vor decurge
mai neted, fără prea multe ,,lacrimi, sânge şi ruine”, pe care
premierul unui stat beligerant le promitea deunăzi poporului
său.
Fiecare dintre noi are ce pierde în prefaceri sângeroase,
deci fatal trebuieşte să colaboreze la o trecere fără jertfe
inutile.

108
 Care sunt soluţiile practice, ce avem de făcut din caz în
caz, rămâne rezervat judecăţii limpezi, care nu poate fi
tulburată sau imobilizată de concepţii anticipate, pecetluite cu
valoarea eternităţii tot de către mintea şi judecata omenească.
Nimic nu este de valoare absolută şi eternă în domeniul
concepţiilor omeneşti, care au variat, variază şi vor varia în
ritmul realităţilor dinamice, determinate de către dialectica
necruţătoare a acestor realităţi.
Iată, deci, cadrul de gândire în care trebuia să ne
mişcăm, frate Nicolae, pro şi contra, eliminând subiectivul şi
personalul. Am pornit greşit şi am ajuns la rezultat nedorit,
deci să ştergem acest incident din cartea frumoasă a amintirilor
noastre. Rezerv însă o pagină deschisă pentru o conversaţie
ordonată, care va contribui poate la o înţelegere reciprocă spre
edificarea noastră şi a acelora care aparţin sferei noastre de
influenţă spirituală. În rest îţi trimit gândurile neschimbatei
noastre prietenii şi te îmbrăţişez cu vechea dragoste,
Petru Groza

Răspunsul dat de mine acestei scrisori îl las să urmeze,

cu anumite eliminări.
Lugoj 23 Vineri 1940
Dragă Petre,
Îţi mulţumesc pentru preţioasele rânduri de 18 crt.
Ai fost foarte drăguţ că ai căutat să ,,goleşti traista”,
producând finalul cuvenit la conversaţia noastră avută în
împrejurări locale destul de nepotrivite. Dar, pe cât îmi aduc
aminte, noi ne-am despărţit în bună armonie: căzând ambii de
acord asupra principiilor (...), pe care spuneai că le agreezi şi
tu (...).
Dar să o luăm mai la rând.
Dragă Petre, ai dreptate, căile noastre sunt distincte,
nu s-au prea întâlnit. Dar neg că rosturile noastre ar fi
distincte. Fiecare om are aceleaşi rosturi: de a se ferici pe sine
şi de a contribui la fericirea societăţii umane. Cum însă

109
,,bonum ex integra causa”, omul trebuie cultivat integral, nu
numai în partea-i – să zicem – animalică, vegetală, cum o face
(...). Omul este o fiinţă cu resorturi superioare. Inteligenţa
omului i-a descoperit demult existenţa unor realităţi superioare,
în faţa cărora s-au închinat chiar creatorii ştiinţelor moderne:
fizicienii Volta, Ampère, Faraday, Maxwell, până la Marconi,
dacă vrei; matematicienii Gauss, Cauchy, Leverrier, Hermite;
geologii şi naturaliştii Cuvier, Beaumont, Liebig, Dumas,
Chevreul, Pasteur... Seria e interminabilă, încât a devenit banală
vorba lui R. Bacon: „Ştiinţa, gustată cu lingura mică, te abate de
la Dumnezeu, dar luată cu lingura mare, te duce la Dumnezeu”.
Aşa că, dragul meu, cântecul cu evoluţia tehnică din
ultimul secol, ca să elimini metafizica, supranaturalul, este un
cântec de han popular, nu este un cântec de salon. Este
cântecul lui Heckel (...); cântec, care are nevoie chiar de lume
mai puţin luminată, dar mai uşor de emoţionat din cauza
stomacului.
Nu ştiu dacă îţi aduci aminte: eu, la maturitate, având
să declarăm ce carieră ne alegem, m-am înscris la Litere şi
Filozofie. Doream să mă fac profesor de istorie. Nu mi-a reuşit
ca profesiune, dar mi-a rămas predilecţia: la orice lucru, eu
caut istoria, de exemplu a drumurilor de comunicaţie, a
îmbrăcămintei, a construcţiilor; dar, mai presus de toate, caut
istoria omeniei şi a omului ca om, în toate fazele ei, în toate
condiţiile de trai. Am câştigat şi puţină educaţie filozofică.
Astfel, privind lucrurile şi pe om, găsesc că în trecut viaţa
omenească a prezentat atâtea forme şi aspecte şi în mijlocul
tuturor acelora ceva a rămas neschimbat: omul. El a rămas tot
el, fie bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân. De exemplu, de când
e lumea, copilul, fără să ştie a vorbi şi argumenta, îşi întinde
mâna să apuce şi protestează dacă i se ia ce are: dovadă că
dreptul de proprietate e ceva natural, decât că trebuie
reglementat (...). În frumoasa ta bibliotecă, ai şi Noul
Testament, ai găsit la Faptele Apostolilor istoria primei
societăţi absolut comuniste, când acei creştini cu inimă de aur

110
au renunţat de bună voie la proprietăţile lor şi le foloseau în
comun. Şi era bine aşa: nu ducea nimeni lipsă de nimic. Dar, cu
toate că ei erau într-o stare înaltă a sfinţeniei, totuşi s-a găsit o
familie care a căutat să fraudeze; acest caz şi probabil altele ce
au urmat i-au făcut pe creştini să renunţe la comunism.
Dar abuzurile dreptului de proprietate, degenerările
acestuia, nimeni nu le-a combătut cu atâta vehemenţă ca sfinţii
părinţi. Lasă că această degenerare a inficiat şi Biserica în
parte, dovedindu-se că sancţiuni pur morale ale religiei sunt
floare la ureche, deci colectivitatea trebuie să se apere altcum.
Au trebuit secole şi milenii, nu de teorii, care au existat înainte
de inventarea aburului (Socrate, Platon etc.), ci pentru găsirea
aplicării mai potrivite a teoriei. O etapă în această evoluţie este
comunismul rusesc.(...)
Să privim deci toată chestiunea în lumina istoriei şi a
minţii sănătoase. Căci, cum spusei: omul cu toate însuşirile sale
e singurul element permanent în lume. El are înţelegere şi
voinţă. Înţelegerea lui îl pune în posesia anumitor principii,
care nu se schimbă: de 2 ori 2 a fost totdeauna 4, altfel
egiptenilor nu le-ar fi reuşit construirea atât de perfectă a
piramidelor. Tot aşa sunt nestrămutate principiile morale:
iubirea binelui, detestarea răului, cinstirea părinţilor, ajutorarea
celui slab, ca să nu luăm întregul decalog cu ,,să nu furi”, ,,să
nu minţi” ... La nicio etapă a evoluţiei societăţii umane nu
poate fi bun ce e rău, nu poate fi adevărat ce e minciună, nu
poate fi admis ce e nedrept. Schimbări, legate de evoluţia minţii
omeneşti, sunt teoriile filozofice (...).
Eu prin totala desfiinţare a capitalismului nu am ce
pierde. Nici nu doreşte nimeni mai fierbinte ca mine aşezarea
lumii pe o bază socială mai dreaptă. Dar nu poate fi dreaptă
soluţia care nesocoteşte măcar o parte, să nu zic cea mai
importantă parte, din realităţile omeneşti. Cum am spus: socia-
lismul, oricare ar fi acela, să se ocupe direct de partea economică,
lăsând la o parte metafizica, care nu-l priveşte; asta, dacă

111
evoluţia vremii a condamnat-o la moarte, să fie lăsată să moară
de la sine, cum au dispărut atâtea lucruri din lume.
Clara pacta, beni amici. Cred că ne-am înţeles, ba cred
că eşti absolut de părerea mea. Şi atunci, dacă ar fi nevoie să
mai lămurim ceva, vom fi foarte bucuroşi a sta de vorbă. Dar
să nu credem aşa de uşor în obscurantism, nici să ne creem
îngrădiri artificiale.
Şi, cu acestea, încă odată mulţumindu-ţi că mi-ai dat
ocazia să mai spun un cuvânt la discuţia interesantă de atunci,
Te îmbrăţişez cu vechea dragoste,
Nicolae

Să nu se uite că acestea au fost scrise în luna mai a

anului 1940.
În vara anului 1940, după evenimentele dramatice prin
care a trecut ţara, întâlnindu-l pe Petru, mi-a spus: „Ţara noastră
va fi reîntregită, mai bine de cum a fost”.
În anul 1941, având eu să vizitez episcopiile noastre
rămase în Ardealul de Nord, întâmplarea a făcut ca de la Arad
să călătoresc împreună cu Petru, care mergea şi el la Budapesta,
iar de acolo la Târgu-Mureş, la fratele Victor. Am stat împreună
două zile la Pesta, întâlnindu-ne cu colegii de clasă de acolo,
apoi am fost la Oradea, Baia-Mare, Cluj şi Târgu-Mureş. La
Târgu-Mureş, Petru nu a putut face un program comun cu mine.
După reîntoarcerea în ţară, mi-a trimis o scrisoare cu impresiile
câştigate pe unde a umblat. În această scrisoare, din 16 mai
1941, după ce arată cum a plecat de la Pesta şi a ajuns la Cluj,
continuă: „Aici am stat trei zile; am făcut o tură pe la Gherla,
Teaca, Reghin, Târgu-Mureş, bogată în întâlniri de oameni şi
lucruri, încadrându-se toţi şi toate perfect în complexul trist pe
care l-a pregătit o concepţie învechită asupra rosturilor vieţii
individuale şi colective. Se poate prevedea cu tot mai puţin efort
cerebral deznodământul, care va fi în folosul popoarelor hărţuite
de către straturile lor interesate, cu lozinci sonore şi multicolore,
în războaie şi mizerie. Cântând pe coarda naţionalismului

112
şovin, deci fals, şi a creştinismul exclusivist, deci păgân – fiindcă
pentru acestea trebuie cel mai puţin talent sau sforţare
cerebrală, fiindcă omul [este] din fire iubitor de neamul său şi
de semenii săi – aceste straturi au reuşit să-şi apropie masele şi
să le fanatizeze, înveninând nu numai sufletele tinerilor, dar
zăpăcind şi pe bătrâni. Odată stăpâni pe aceste mase – a fost şi
este uşor să le îndrume spre aventuri, din care numai grupurile
mici ale celor interesaţi pot ieşi cu folos. Dar, tot mai evident,
acest profit câştigat pe spinarea celor suferinzi, va fi numai
provizoriu – ca orice lucru întemeiat pe înşelări şi pe minciuni
– iar masele, obosite de tot ce duc acum în spinare, se vor trezi
la realitate şi vor relua drumul destinului lor, călăuzite de
instinctul de conservare, propriu chiar şi turmelor de animale.
Deci nodul de fierbere prin care trecem apare ca o
necesitate biologică, asemenea febrei organismului nostru, cu
transpiraţiile ei, eliminând sucuri veninoase. Şi, cum noi trăim
în epoca vitezei, va trece numai scurt timp până la deznodă-
mântul în folosul definitiv al popoarelor.
Iată pentru ce, după toate cele văzute, stau aici mai
încrezător decât oricând, în ziua de mâine, cunoscând că
pentru copiii noştri se deschid noi şi largi cadre ale vieţii,
depăşite de către realităţi noi, neîncăpătoare în cadrele vechi.
Fiindcă nimic nu este de valoare eternă, totul fiind supus legii
veşnicei mişcări.
Eu, întâmplător, sunt hotărât a vedea cu ochii lumea
nouă, alături de copiii noştri. Din acest motiv fug mereu de
generaţia mea îmbătrânită în ideologii, refractară oricărei
revizuiri ...
În rest, suntem sănătoşi (etc.). Al tău,
Petru Groza

Iată cum privea Petru Groza viitorul.

Dar el nu era simplu privitor. El şi activa. Odată,
mergând eu la copiii mei la Mediaş, am călătorit împreună de la
Deva până acolo unde el a luat contratrenul de la Bucureşti. Cu

113
acest tren spunea că vine unul din liderii opoziţiei, care i-a cerut
întâlnire ca să-i facă importante comunicări.
În iarna anului 1943 a fost deţinut. Multă lume era
îngrijorată de soarta lui. Cele ce i s-au întâmplat le spune el
însuşi în volumul cunoscut chiar şi în cercuri internaţionale, În
umbra celulei. Ce uşurare a fost pentru mine când, după şase
săptămâni, Otto mi-a telegrafiat: ,,Petru acasă, sănătos, mii de
mulţumiri”. Tot el la prima întâlnire îl vede mai tăcut şi mai
discret şi-mi scrie: „Am impresia că problema încă nu-i
terminată, la Curtea Marţială poate da, dar nu la Gestapo!” Şi
adaugă: ,,Cercurile tale unite s-au purtat cu el foarte frumos,
atât în capitală, cât peste tot”.

*
După 23 august 1944, când se tot schimbau guvernele,
îmi scria iarăşi Otto:
,,Petru e astăzi omul celor mai multe posibilităţi nu
numai în România, ci poate în Europa Centrală ... Cu al său
,,Frontul plugarilor” a calculat foarte bine acum vreo 12 ani,
fiindcă astăzi şi ţărănimea din Regat e în spatele Frontului lui.
Deja de două ori a fost chemat la Bucureşti (...). Dar el e
prudent şi precaut, nu vrea să joace nici pe Kerenski, nici pe
Károly. Dacă are un pic de noroc, e omul viitorului”.
În sfârşit, la 6 martie 1945, viitorul ţării a fost pus în
mâinile lui. Aici rolul Memoriilor mele încetează, rămânând ca
istoria imparţială să eternizeze cele întâmplate şi realizate la
marea cotitură de către ţară, sub guvernarea lui Petru Groza.
Dar nu voi încheia aceste Memorii fără a oferi ocazia de
a privi în sufletul acestui prim-ministru, prin publicarea unui
schimb de scrisori ocazionat de o audienţă avută la el în vara
anului 1945.
Autorului ,,În umbra celulei”.
Când, după o goană şi frământări de o săptămână – în
care timp, ca pe o ,,fata morgana”, îl aveai când aproape de

114
tine, când departe – şi când, în sfârşit, la ora a 13-a, ajungi să
stai în faţa lui, ai satisfacţia izbândei, a recompensei la orice
stăruinţă şi încredere!
Iar când îl auzi spunându-ţi: „Frate Nicolae, vino cu
mine la Arad, să mai stăm puţin de vorbă ...”, ai mulţumirea că
el e tot el, prietenul din copilărie, cu care ai crescut împreună,
ca doi fraţi într-o tulpină!
Această mulţumire am avut-o eu sâmbătă, 9 iunie, anul
Domnului 1943.
Şi, punându-mă în legătură cu ceremonierul Preşedinţiei
asupra plecării, a îmbarcării în tren – făcutu-mi-am toate
bagajele şi a sosit clipa să plec la gară.
Ultima formalitate a fost să trec pe la baie şi bucătărie,
pentru un pahar de apă şi alte aranjamente (dacă servitoarea e
absentă).
Dar vai, ce soartă implacabilă mi s-a dat să ajung!
În momentul în care eu mă aranjam în baie, stăpâna
casei, crezând că am plecat deja, închide pe dinăuntru camera
dinspre dependinţe şi iasă în oraş. Eu mă trezesc în sectorul
baie, bucătărie, cămară şi bat în uşă, dar în zadar; alerg la
balconul de la bucătărie: dar ce poţi face de la etajul al V-lea?
Mă întorc, mă învârt, mă torturez – fără niciun rost. Dar iată
că-mi vine aminte cuvântul consolator „Omule nu te supăra..”1
Mă aşez pe un scaun de bucătărie şi meditez.
Iată ai ajuns şi tu să stai aici, nu în umbra celulei, ci a
unor pereţi, a căror destinaţie e departe de a cuprinde era între
ei. Ai ajuns prizonier, nu pentru ideile tale, ci din cauza unei
erori banale ... Unde ar trebui să fii acum? Acum se îmbarcă în
vagon... Acum soseşte el... Întreabă: „Unde e părintele?”...
Trenul pleacă... Tout va bien ... numai tu stai aici, prizonier!

1
Sub titlul ,,Omule, nu te supăra” (sfat pentru mine însumi), a apărut o
mică broşură în ediţie de diamant, în anul 1928, semnată de Dr. Petru
Groza, ,,fost sfetnic al Trenului”. Ea marchează poate un punct important
în viaţa autorului.

115
 Şi stau. Un ceas... şi jumătate... Scârţâie ceva, se
deschide uşa bucătăriei, a venit servitoarea.
A, sfântă libertate! Mă arunc spre uşă, ies la stradă şi,
aşa, cu capul descoperit, nu mă opresc până la o berărie, unde,
ca norocul, se serveşte deliciosul produs al lui Bragadiru.
... Şi, sorbind vreo doi ţapi, mă gândesc la trenul ce
zboară înainte şi la tine, dragă Petre, al cărui zbor s-a unificat
cu zborul ţării... Îţi urăm, şi-ţi urez, dragă prietene, ca în drumul
pe care te găseşti, să mergi înainte victorios şi să duci ţara la
noua viaţă, fericită şi consolidată! . Cu vechea dragoste, al tău,
Nicolae

Domnul Prim-ministru a fost aşa de amabil de mi-a trimis

următorul răspuns:
Prezidenţia Consiliului de Miniştri
17 Iulie 1945
Frate Nicolae,
Am primit scrisoarea ta, fără dată, trimisă autorului
,,În umbra celulei” şi îţi mărturisesc că, citind-o întâmplător
chiar în cabinetul meu de lucru, într-o clipă de repaos, când
nimeni nu era în jurul meu, am izbucnit pentru prima dată în
acest local într-un râs care mi-a făcut bine.
Iată cum mici împrejurări, care nu intră în calculul
omenesc, încurcă drumurile noastre şi cât de uşor poate deveni
un om grav, cu barbă sau fără barbă, dar în tot cazul pretenţios
şi mândru – un simplu şi ridicol şoricel.
Tocmai pentru aceasta trebuie să fim mereu conştienţi
de micimea noastră sau, mai bine zis, de nota trecătoare a
mărimii noastre, care poate fi dărâmată, în fiecare clipă, de o
stupidă întâmplare sau de o coajă de portocală.
În tot cazul, am constatat cu mult regret că lipseai din
tren şi cu decepţia de a fi scăpat o bună ocazie de a sta din nou
amândoi de vorbă, scăldându-ne în fiorul amintirilor copilăriei
şi tinereţii noastre cu toate detaliile ei, ca apoi să ne avântăm la

116
conversaţii în contradictoriu asupra problemelor mari, aproape
certându-ne, ca pe urmă să luăm de la început bucuria revederii.
Drumul pe care mă găsesc e încărcat de riscuri şi mici
coji de portocală, dar noi ne silim să nu ne pierdem, păşind
alături, fiindcă avem sentimentul că acesta e drumul destinului
neamului nostru.
Aş continua, dar timpul trece, iar eu mă mulţumesc a-ţi
trimite recunoştinţa mea pentru clipa senină, atât de rară în
această celulă în care sunt prins acum. Cu vechea dragoste al
tău,
Petru Groza

Am terminat. Continuarea o las Istoriei.

117
118
119
 La începutul secolului, noi, românii din Ardeal, nu ne
prea ocupam de chestiunea socială. Toată atenţia noastră era
concentrată asupra conservării naţionale, în ordinea burgheză a
unei ţări în care noi eram o minoritate asuprită.
Partidul social-democrat maghiar avea şi o organizaţie
românească, cu organul de publicitate Adevărul la Budapesta,
dar toate acestea erau o izolare de corpul neamului, dovadă că,
în 1918, cei de la Adevărul din Budapesta s-au declarat contra
unirii cu Vechiul Regat. Numai după suficiente persuasiuni şi-
au schimbat atitudinea şi au primit ca reprezentantul partidului,
domnul Jumanca, să vorbească la adunarea de la Alba Iulia, iar
în Consiliul Dirigent Român să intre doi reprezentanţi ai parti-
dului, domnii Jumanca şi Flueraş. Fireşte că dintre punctele de
la Alba Iulia au fost alese cele mai avansate reforme sociale şi
cea mai desăvârşită libertate de gândire şi de manifestare, tot în
concepţia statului burghez.
Cum nouă ne lipsea şi literatura din care lumea să se
edifice asupra chestiunii sociale, în anul 1906-7, fiind preşedinte
al societăţii literare ,,Salba” a teologilor români din Budapesta,
am avut ideea să traducem şi să edităm în româneşte lucrarea
părintelui Biederlack, Die Soziale Frage (apărută în mai multe
limbi). Din păcate însă, intenţia mea nu a reuşit.1
Personal, eu am căutat să pătrund această chestiune, atât
în teorie, studiind literatura respectivă, cât şi pe latura practică,
în calitate de preot al muncitorilor de pe Valea Jiului, de la
Petroşani şi Vulcan, în anii 1908-16. Şi pot spune cu inima
liniştită că am căutat să-mi însuşesc o ţinută şi o gândire cât se
1
Societatea ,,Salba” funcţiona clandestin din cauza că guvernul ungar,
care în 1876 a adus la Pesta bursele teologilor români de la Viena, nu
a permis ca această societate să-şi continue activitatea începută acolo.
Totuşi ea a continuat să funcţioneze, românii refuzând să se înscrie în
societatea de lectură maghiară.

120
poate de corecte, ceea ce dovedeşte bunele mele relaţii cu
muncitorimea şi cu cei de altă naţionalitate ori de altă credinţă.
Se ştie că nimeni nu a combătut trecerile de la religia stră-
moşească mai mult ca mine şi, totuşi, la înmormântarea fetiţei
mele, Monica, în 1916, doi reprezentanţi ai baptiştilor din
Vulcan au luat parte şi ei, lucru ce s-a publicat şi în ziare1.
Aceeaşi atitudine mi-am păstrat-o de fapt toată viaţa, astfel încât
pe vremea lui Antonescu am putut fi denunţat că sunt un prieten
al evreilor şi că sunt comunist!

*
Aspectul sub care s-a prezentat chestiunea socială până
în timpurile mai noi era acela de ostilitate faţă de religie. ,,Din
Germania şi-a luat oarecândva drumul în lume reformaţia
spiritelor; de acolo a pornit, prin anii şaizeci, şi ideea eliberării
muncitorimii”, spune o istorie a mişcărilor muncitoreşti din
Banat2. Deci lumea trebuie să-i mulţumească spiritului german
şi pentru acel aspect antireligios al mişcărilor democratice.
Antireligios era şi socialismul, atât sub raport teoretic,
cât şi sub cel practic. Sub raport teoretic, el a adoptat dogma
materialistă, combătând creştinismul în fel şi formă, cum o face
Kautsky în Originile creştinismului (editată în româneşte la
Biblioteca socialistă în 1945), unde se războieşte cu toată
istoria, chiar şi cu Tacitus, cu Iosephus Flavius ori cu Heckel în
Enigmele Universului (Die Welträtsel). S-a spus că religia este
o iluzie, un opium pentru mulţimea suferindă, care va dispare
atunci când se vor ameliora condiţiile de viaţă economică ale
omenirii.
Dar, în loc de a aştepta dispariţia religiei în forma aceasta,
de la sine, socialismul de care vorbim a pornit o luptă de
exterminare a religiei, punând preoţimea în rândul exploatatorilor
popoarelor, iar pe Papa alături de ţar. Când eram student la
1
Unirea, nr. 6, 1916, p. 4.
2
I. Gabriel, Fünfzigjährige Geschichte der Banater Arbeitergewegung,
Temesvar, 1928, p. 7.

121
Budapesta şi la Viena, nu puteam ieşi pe stradă fără ca –
întâlnind un grup de muncitori – să nu auzim strigându-se după
noi: „Jos momâile! (Le a csuhásokkal!)” şi „Jos popii! (Abzug
Pfarrer!)”.

Cum a ajuns Biserica creştină să fie prezentată ca ex-

ploatatoarea poporului?
Pe vremuri, când atât educaţia, cât şi ocrotirea socială a
poporului erau lăsate în seama acestei instituţii spirituale, multă
lume credincioasă i-a dat averi, ba chiar şi Statul i-a creat
fonduri, numai cu gândul curat de a o ajuta la împlinirea nobilei
sale misiuni, având mai multă încredere în Biserică decât în
oricare alt legatar.
Aceasta a creat Bisericii preocupări care i-a îngreunat
misiunea ei spirituală. Sfântul Ioan Gură-de-Aur regretă că
Biserica trebuie să se ocupe de administraţie economică, în loc
ca cei credincioşi să se îngrijească direct de săraci. ,,Dacă
fiecare ar da câte o pâine numai unui sărac, toţi ar avea ce le
trebuie. Ba dacă fiecare ar da numai un obol, nu am mai avea
săraci şi nu am avea de suferit atâta înjurătură şi batjocură din
cauza administrării averii bisericeşti. Căci acum, în ceea ce
priveşte administrarea averii bisericeşti, într-adevăr s-ar putea
spune superiorilor Bisericii: vinde ce ai şi dă săracilor şi vino
după mine (Matei 19,21)... Căci noi, care suntem chemaţi
pentru tainele cerului şi intrăm în adevărata Sfântă a Sfintelor,
ne dăm grijei negustorilor şi vânzătorilor...”1
În Evul Mediu, averile bisericeşti au crescut enorm în
unele ţări, urmând ca în epoca modernă să fie secularizate pe
măsură ce Statul găsea că nu mai corespund destinaţiei ori

1
Baur, Der Hl. J. Chrysostemus und seine Zeit, München, 1929, vol.I,
pp. 126-128.

122
situaţiei economice schimbate. Nici bisericanii nu erau mulţumiţi
cu felul cum se întrebuinţau averile. Principiul enunţat de
canoane era că tot ce întrece nevoile personale ale respectivului
titular să se dea săracilor, dar cine putea controla aplicarea
acestui principiu? Renumitul episcop maghiar O. Prohaszka
cerea şi el la 1909 revizuirea averilor bisericeşti şi reforma
dreptului patrimonial al Bisericii: ,,În situaţia de astăzi marea
avere nu se mai poate susţine, când e lăsată în seama conştiinţei,
dar – ştim conform experienţei – şi în cea a lipsei de conştiinţă ,
a capriciilor multora şi a atâtor mentalităţi nebisericeşti”.
Articolul din revista Egyházi Közlöny (24 dec. 1909) în
care au fost publicate aceste lucruri a fost pus la Index, nu
pentru altceva, se crede, ci pentru inoportunitatea de a aduce în
faţa publicului o asemenea chestiune. Dar situaţia cu averile
bisericeşti din Ungaria era revoltătoare şi pentru creştinii din
alte ţări. Îmi amintesc că, atunci când o gazetă maghiară a cerut
ca Statul să facă biserici unor credincioşi risipiţi pe pusta
ungară, o revistă preoţească din Viena a scris: „Asta ar fi curat
ca ‘să se scoată dracii cu stăpânul dracilor’! Guvernul maghiar,
condus de calvinul Ştefan Tisza, a ajuns să vină în ajutorul
bisericii catolice, ale cărei averi imense nu ajung oare?”

*
Dacă, prin cadrele ei, Biserica nu a fost în stare nici
măcar să dea o bună reglementare a dreptului de proprietate
personală, cum ar putea fi ea acuzată că nu a reglementat acest
drept în întreaga lume creştină? Până prin Evul Mediu, Biserica
înterzicea să se ia camătă după împrumuturi, acest lucru fiind
permis doar evreilor. Şi faţă de aceştia erau aplicate restricţii.
De exemplu, în Franţa anului 1243, s-a interzis să se ia mai mult
de 300 %, iar privilegiile acordate în Austria în 1244 au admis
până la 170% camătă. Din asemenea cauze şi nu atât din motive
religioase, au avut evreii neplăceri în Evul Mediu, mai ales în
Spania, unde, după eliberarea ţării de sub dominaţia arabă, a
fost instituită Inchiziţia, în vederea unei anumite epurări.

123
Această mult criticată Inchiziţie se deosebea de cea romană,
fiind o instituţie de Stat, deşi avea clerici în serviciul ei, cum şi
astăzi sunt clerici în unele servicii de Stat. Nu odată au protestat
papii împotriva exceselor Inchiziţiei spaniole, iar evreii izgoniţi
din Spania au fost primiţi în Statul papal, contra dorinţei
evreilor de acolo. E bine să se ştie asemenea lucruri.
Ce de reacţii a înregistrat istoria, chiar şi în sânul
Bisericii, împotriva ravagiilor produse de bunăstarea materială
în rândul clerului şi al mirenilor! Ordinele călugăreşti cerşetoare
reprezentau o asemenea reacţie, mergând până la a interzice
averile şi pentru mănăstiri ca atare. Sfântul Francisc de Assisi
nu a permis călugărilor să aibă nici măcar Psaltire proprie. Când
ucenicii Sfântului de Assisi au pornit în celelalte ţări europene,
un grup a ajuns şi în Ungaria. Aici oamenii s-au luat după ei cu
câinii. Văzând călugării acest lucru, s-au întrebat între ei: „Oare
de ce ne persecută aceştia? Nu cumva vor să aibă mantalele
noastre?” şi le-au dat mantalele lor. Văzând că îi persecută mai
departe, se gândiră, conform cuvântului din Evanghelie, să le
dea şi haina. Nici aceasta nu satisfăcu pe ţăranii sălbatici.
Atunci le dădură şi pantalonii, dar tot în zadar1.
Desigur, nu aceasta era metoda cea mai norocoasă de a
combate goana după averi. Totuşi, în mănăstiri a fost realizat
un comunism perfect şi o democraţie perfectă. Pentru ţări şi
pentru popoare, însă, nu Biserica a fost chemată să facă averile
sau să le combată: ea cerea numai aplicarea principiilor lui
Hristos la toate aranjamentele politice, economice ori sociale.
De la început însă, una din preocupările principale ale
Bisericii a fost îngrijirea săracilor. Ce erau diaconii la început
decât organe ale acestei preocupări? Activitatea de acest gen
este o glorie a Bisericii creştine2. Ne vom referi aici la
mărturisirile unei autorităţi laice, ale fostului profesor de
economie politică de la Budapesta, de pe vremea noastră, Bela
1
Joergensen, S. Francis d’Assisi, Paris, 1924, p. 290.
2
a se vedea Ratzinger, Geschichte der chr. Armenpflege, Freiburg,
1881.

124
Földes: „Asistenţa socială a săracilor a ajuns în creştinism la cea
mai mare perfecţiune, ba putem spune că nici azi nu am ajuns
mai departe de principiile creştinismului. Putem privi pe sfinţii
părinţi ca pe cei dintâi scriitori de politică socială, care au fost
primii în a căuta mai profund cauzele bogăţiei şi ale sărăciei.
Însuşi creştinismul s-a prezentat ca misiune pentru săraci şi s-a
ocupat mai mult de îmbrăţişarea intereselor materiale ale
credincioşilor”1.
În viaţa scriitorului Laurenţiu citim un episod foarte
mişcător, care, chiar dacă istoriceşte nu poate fi verificat, e
caracteristic pentru vechea concepţie creştină. Împăratul Valerian,
autorul Edictului de persecuţie din anul 256, după ce l-a
executat pe episcopul Romei, Sfântul Sixt, cheamă la sine pe
diaconul Laurenţiu şi-i pune în vedere că, pentru a slăbi
persecuţiile, să-i aducă comorile bisericii (potire, candelabre de
aur şi argint), fiindcă împăratul are nevoie de ele la asanarea
finanţelor statului. Laurenţiu a cerut trei zile răgaz. În acest timp
a cutreierat oraşul şi a adunat pe cei 1500 de săraci (orbi,
şchiopi, leproşi, paralitici etc.) şi aducându-i în faţa împăratului,
a zis:
- Auguste împărate, iată comorile Bisericii...2

Un tânăr îşi alege cariera în conformitate cu aplicările şi

aspiraţiile lui, cu îndemnurile şi exemplele altora, în fine, cu
posibilităţile materiale de a urma studiile şi cu condiţiile morale
ale respectivului serviciu.
Deşi în tot cursul anilor de liceu nu am avut parte de
instrucţie catehetică şi de educaţie religioasă cumsecade, exista

1
Bela Földes, Curs de Economie Socială, Budapesta, 1903, vol. II, p. 514.
2
La Revue des Saints, august 1927, pp. 271-72.

125
în mine un anumit sentimentalism religios şi eram mai retras din
fire. În direcţia aceasta a avut o influenţă binefăcătoare asupra
mea încartiruirea în clasa a VIII-a la mănăstirea franciscanilor
din Orăştie. Aveam şi aplecări spirituale idealiste (către filozofie,
literatură şi istorie), mai degrabă decât în direcţia ştiinţelor
pozitive. Nici nu am prea primit îndemnuri sau lămuriri din
partea altora. Odată, fostul meu învăţător de la Haţeg mi-a
vorbit despre cariera de profesor şi am reţinut cuvintele lui încă
din clasele inferioare. Iar când, în momentul hotărâtor, m-am
adresat unuia dintre foştii mei profesori (Dr. Tankó B., ajuns
profesor la Universitatea din Debreţin), scriindu-i despre
frământările mele, mi-a răspuns: “E cea mai firească concluzie
cea la care ai ajuns; de profesori buni e mai mare nevoie decât
de miniştri buni!”
Părinţii mei nu s-a amestecat deloc în această chestiune,
lăsând-o cu totul la latitudinea mea. Dar eu trebuia să-mi dau
seama că nu-i pot băga în marile cheltuieli legate de studiile
universitare, iar bursă nu aveam de unde spera. Ortodocşii
primeau burse frumoase de la “Fundaţia Gojdu” din Budapesta.
Şi la Blaj erau fundaţii, dar nu se dădea burse decât celor din
arhidieceză; Episcopia Lugojului avea fundaţia “Rudolfiană” cu
mici ajutoare pentru cei din învăţământul secundar, cu rezerva
că beneficiarii aveau obligaţia morală de a îmbrăţişa cariera
învăţătorească şi preoţească. Ca fost bursier, simţeam că trebuie
oarecum să ţin seama şi de această obligaţie.
Am scris deci secretarului episcopesc, Dănilă Fireza, că
aş dori să cer bursă pentru Teologie la Budapesta, dorind în
acelaşi timp să mă înscriu şi la Litere. El mi-a pus în vedere
bursa rămasă liberă la Roma (de pe urma domnului Aron
Lupşa), cu condiţia să stau acolo şase ani şi să mă hotărăsc
pentru celibat; despre Budapesta îmi scria că – aşa cum spunea
colegul D. Frenţ (vicenotar consistorial) – nu se mai admitea
înscrierea la două facultăţi în acelaşi timp. De altfel, spunea el,
noi nu avem institute de învăţământ şi nu cred că ai fi dispus să
serveşti la Stat! Cu asta s-a pus punctul pe i. Eu nu ştiam că la

126
Blaj se angajează profesorii din arhidieceză, la Beiuş cei din
dieceza Oradiei, adică fiecare cu ai lui. Ca să servesc la Statul
maghiar, nu putea fi vorba; din acest motiv, m-am gândit doar
la o carieră liberă, cum era la noi preoţia, profesoratul,
avocatura şi medicina.
Am făcut, deci, cerere pentru bursa de la Budapesta.
În ziua fixată (15 august 1903), m-am prezentat la
concurs, în faţa consistorului, după obiceiul de atunci. M-am
folosit de ocazie pentru a-l vizita pe prietenul meu, Petru Groza,
la Coştei, unde tatăl său era preot. Am stat la ei o săptămână.
Petru era hotărât să meargă la Drept şi părintele căuta să mă
convingă şi pe mine să las Teologia. Mie avocatura nu îmi era
deloc simpatică, fiindcă auzisem despre ea că „beleşte” poporul
şi nu vedeam nimic idealist în ea. De aceea nu m-am lăsat
convins nici de părintele Groza, nici de alţii care stăruiau. Ar fi
fost uşor din punct de vedere material, fiindcă la Drept dădeai
examene şi la fără frecvenţă – nu se făcea apelul din cauza
numărului mare de studenţi – şi puteai lucra la vreo cancelarie
avocaţială. La concursul din anul 1903 s-au prezentat destul de
mulţi candidaţi. De unde până atunci – dieceza Lugojului fiind
săracă în vocaţiuni – abia dacă se prezentau una sau două
persoane cu bacalaureat, mai mult din alte eparhii, şi restul erau
pentru cursul pregătitor („moralişti”), anul acesta ne-am văzut
şase la concurs: Victor Bârlea, Romul Stoica, B. Bogdanfi,
Alexandru Ghelner, Aurel Dobrescu şi eu. Cu Dobrescu venise
şi tatăl său, protopopul Dobrescu din Sebeş-Alba, care spera să
obţină la noi ceea ce la Blaj nu ar fi putut avea, o bursă pentru
Budapesta. Şi se pare că bătrânul protopop avea anumite
referinţe la Lugoj. Dar consistorul s-a văzut în grea dilemă,
neputându-mă da în lături pe mine, care eram „pur eminent”.
Dacă aş fi cerut eu Roma, ar fi fost mai uşor. Aşa a rămas ca eu
să merg la Pesta, Bîrlea şi Dobrescu la Ungvar (Užhorod),
Stoica, Ghelner şi Bogdanfi la Blaj. Cu Roma deocamdată nu
s-a hotărât nimic. Lui Dobrescu i s-a promis că, dacă se va ivi
mai târziu un loc vacant, va merge la Pesta.

127
 Dar, se vede, cineva nu a avut pace şi a căutat să mă
scoată din poziţia câştigată. Presupun că acel referent, care a
fost tare şi mare pe la Lugoj mult timp, a voit să-l servească pe
Dobrescu. Pretext a fost defectul ochiului „canonic” (stâng).
Noi la concurs a trebuit să prezintăm certificat de la medicul
eparhiei că suntem sănătoşi şi nu avem trahomă. Eu însă aveam
de copil un mic defect la ochiul stâng, din cauza căruia vedeam
cu el, dar nu puteam citi. Acest defect s-a înrăutăţit mai târziu şi
a devenit vizibil. Consistorul ne-au examinat vocea şi ochii,
punând mâna pe un ochi ca să citeşti cu celălalt. Ulterior,
secretarul mi-a mărturisit că dacă i-aş fi spus, m-ar fi lăsat să
citesc printre degete cu ochiul drept, dar eu am declarat sincer
că nu citesc cu ochiul acela. Cu toate acestea, consistorul a
aprobat să fiu preot şi mi-a hotărât bursa pentru Budapesta. Res
iudicata!
De unde! Abia sosit acasă, mă cheamă protopopul la
Petroşani. I-a venit o scrisoare de la Lugoj, în care se spunea că,
din cauza defectului meu la ochi, nu m-ar putea trimite la
Budapesta, ci numai la Blaj. Cu aceasta, au început adversităţile
între mine şi cei de la Lugoj, adversităţi care aveau să continue
toată viaţa, dar din care, chiar după multe suferinţe, am ieşit
întotdeauna biruitor. Dacă referentul de atunci a putut face pe
bătrânul vicar capitular (scaunul episcopal era vacant) să
iscălească o asemenea scrisoare, Dumnezeu mi-a dat şi mie
apărători. Poate ca ardelean şi ca fost vicar la Haţeg, canonicul
Nicolae Nestor m-a simpatizat de când m-a văzut. Şi vicarul
capitular Petru Pop îmi era binevoitor; el fusese vicar la Haţeg,
când a umblat Tata acolo la şcoală (1864-1866) şi mi-a spus:
„Şi tatăl tău a învăţat bine.” De pe urma vizitelor canonice,
cunoştea Valea Jiului (atunci încă nu exista protopopie la
Petroşani), şi mi-a vorbit de satul meu, întrebându-mă dacă şi
acum toaca se acaţă de un prun. (Aşa şi era!)
Canonicul Nestor a avut bunătatea să-mi arate cum să
răspund la „rescriptul” din chestiune: să insist pentru a fi trimis
la Budapesta chiar în vederea posibilităţii de a mă trata acolo cu

128
specialişti. Ceea ce am şi făcut. Ba am mers mai departe, am
pus net întrebarea dacă pot fi preot ori nu, cu defectul meu. În
caz afirmativ, era indiferent unde am făcut studiile, la Blaj sau
la Pesta, chestiunea judecându-se după alte considerente. Iar
protopopul la care am dat răspunsul a pus şi el o vorbă bună.
N-am primit însă niciun răspuns. În mijlocul noilor frământări
i-am scris iarăşi lui Petru, arătându-i ce s-a întâmplat şi că nu
ştiu ce să mă fac. Mi-a răspuns părintele Groza că Petru a plecat
deja la Pesta, să merg şi eu după el şi să mă înscriu la Drept.
Era 1 septembrie. La Budapesta înscrierile se făceau
până în 4 septembrie, iar în 8 septembrie începeau cursurile. De
la Lugoj nu-mi venea nicio veste. La sfatul preotului nostru, am
dat o telegramă. Mi s-a răspuns: „Actele sunt la prota, s-a
comunicat rectoratului, dacă nu va excepta defectul ochiului.”
Ca un mic amănunt, merită totuşi să fixez aici faptul că am dat
telegrama în 2 septembrie, la orele 8, şi în aceeaşi zi, la orele
17, am avut răspunsul. Pe vremea aceea, Poşta din Vulcan nu
avea telegraf, ci calea ferată primea telegramele şi le dădea mai
departe, cu multe intermitenţe. Totuşi, celor două telegrame
(tur-retur) nu le-au trebuit decât câte patru ore, socotind o oră
pentru schimbul lor în Lugoj. Peste 50 de ani, la 10 februarie
1953, o telegramă dată la Lugoj la orele 8 dimineaţa a sosit la
Vulcan, fără intermediul căilor ferate, având un singur post de
legătură (Deva), doar a doua zi seara, după 34 de ore!
În 2 septembrie dimineaţa am plecat din Vulcan şi în 3
dimineaţa am sosit la Budapesta. Călătoria a durat 23 de ore
(Vulcan – Petroşani 1 oră, aici 3 ore de aşteptare, Petroşani –
Simeria 4 ore, 1 oră aşteptarea, Simeria – Budapesta 14 ore). Pe
drum, am avut norocul să călătoresc de la Petroşani cu
Sebastian Stanca, student la Litere (ajuns consilier-vicar la
Episcopia Cluj), iar de la Simeria cu Ştefan Pop, teolog în anul
al III-lea (ajuns director al Liceului din Blaj) şi Alexandru Rusu
de la Blaj, un novice ca mine (ajuns episcop la Baia-Mare).
Stanca îl aştepta la Simeria şi pe Ion Lupaş, tot student la Litere,
dar n-a venit cu trenul acela. Acest Ion Lupaş (ajuns profesor

129
universitar la Cluj, fost ministru în două rânduri) nu a făcut
teologia cu Stanca, ci a mers de-a dreptul la Litere. În acest an,
el şi O. Goga au trecut la Universitatea din Berlin. Goga nu ştim
să-şi fi dat toate examenele – era poet! –, dar Lupaş, cu doctorat
în Litere, a ajuns profesor la Institutul preparandial şi teologic
din Sibiu. La Berlin devenise complect ateist, lucru din care nu
făcea deloc un secret. Într-o vreme, luam undeva masa
împreună 4 prieteni: profesorul Nicolae Bălan (mitropolitul de
mai târziu), Goga, Lupaş şi Gh. Tulbure, referent consistorial.
Acesta ne povestea că Lupaş şi Bălan discutau până la cuţite:
unul era ateist, celălalt profesor de dogmatică. Goga căuta să-i
împace. Cum a devenit totuşi Lupaş acel ortodox habotnic de
mai târziu? Murind protopopul din Sălişte, de unde era el şi
soţia lui, acesteia i-a venit cheful să fie protopopeasă. Lupaş a
dat examenele din Teologie în particular, s-a preoţit şi s-a făcut
protopop la Sălişte. Acolo – ne spunea regretatul Gh. Tulbure
cu multă seninătate - fumul de tămâie şi mirosul de busuioc,
împreună cu toate babele evlavioase, au făcut din el pe marele
ortodox ce s-a dovedit a fi mai târziu.

Universitatea din Budapesta avea 4 facultăţi: Teologie,

Litere, Drept şi Medicină.
A fost deschisă la Saboria (Nagy-Szombat) în 1635 de
Cardinalul Pazmany şi a funcţionat multă vreme acolo. Abia în
1777 a fost mutată la Buda, apoi la Pesta. Trebuie să ştim că
Pesta, pe care un scriitor otoman la sfârşitul secolul al XVII-lea
o înfăţişa ca pe un mare sat şvăbesc, abia mai târziu s-a unificat
cu Buda, vechea cetate regală, la poalele căreia încă mai luau
fiinţă aşezări şvăbeşti – devenind astfel capitala ţării, mutându-se
aici şi Parlamentul, care, încă în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, se ţinea la Presburg (Bratislava, Pojon).

130
 Fundaţie catolică, Universitatea şi-a păstrat multă
vreme caracterul catolic, având în vecinătate o biserică unde se
făceau serviciile divine oficiale. Dar spiritul liberal ateu a făcut
ca la începutul secolului al XX-lea crucile să fie scoase din
sălile de cursuri. Reacţia studenţilor creştini le-a reaşezat la
locul lor; în această acţiune a avut un rol deosebit teologul
român Octavian Prie de la Dej, o figură cu puteri herculeene!
Din cauza clădirii prea puţin spaţioase, Facultatea de
Teologie era aşezată într-o aripă mică, întunecoasă, înspre
grădina dintre Universitate şi Seminar. Pe lângă celelalte
localuri necesare, avea 4 săli de cursuri simple, nu amfiteatre,
căci numărul ascultătorilor nu era mare. În total, nu erau înscrişi
la această facultate mai mult de 80-90 de studenţi, candidaţi la
preoţie din diferite eparhii, 1-2 călugări şi, rar, câte un mirean
ca amator. Călugării îşi aveau institutele teologice proprii, iar
pentru grade mergeau tot la institutele lor din Roma.
Pe vremea aceea, facultatea avea nouă catedre şi o
conferinţă. Catedrele erau Studiul biblic, Testamentul Vechi şi
limba ebraică, Studiul biblic şi Noul Testament, Limbile asiro-
caldeeană şi arabă, Dogmatica fundamentală, Dogmatica
Specială, Teologia Morală, Teologia Pastorală, Istoria Biseri-
cească şi Dreptul canonic. Conferinţa era Filozofia. Mai târziu
şi aceasta s-a transformat în catedră. Când eram eu în anul I, un
profesor de teologie de la Strigon, A. Zubriczky, a fost acceptat
ca Docent, la un curs facultativ de Patrologie şi istoria
dogmelor.
Corpul profesoral l-am găsit în tranziţie de la o stare
arhaică la o stare modernă, tranziţie ce în bună parte s-a săvârşit
cât am stat eu acolo. Era un singur profesor cu renume european:
Stefan Székely (fost Stárai, slovac), de la Noul Testament, care
avea o bogată activitate literară în ungureşte şi o Hermeneutică
Biblică în latineşte, editată la Herder (cea mai bună din ce s-a
scris până atunci). Om cu o cultură filozofică largă, el înfiinţase
şi prezida societatea „Sf. Toma de Aquino”, al cărei secretar era
Ioan Kiss, conferenţiarul de la filozofie. Acesta avea şi el o

131
bogată activitate literară, scotea Revista Teologică (Hittudományi
Folyóirat) şi Revista Filozofică (Bölcseleti Folyóirat), avea
editură pentru diferite cărţi de interes practic (predici, rugăciuni),
în parte compuse de el, în parte traduse; făcea comunicări la
congrese internaţionale de filozofie creştină. Dar – fiind singurul
maghiar din tot corpul profesoral – era atât de caraghios la
prelegeri, încât în primele luni, până te obişnuiai cu el, te
prăpădeai de râs, ca la circ!
Mai era un profesor, venit mai demult la catedra de
Drept canonic, Gh. Demko, rutean de origine, fost profesor la
Academia Teologică din Agria, de unde cu protecţia Cardinalului-
Arhiepiscop Samassa, a ajuns la catedra de aci. Tipărise un
manual de Drept canonic în limba latină, pentru care a avut
proces de plagiat cu un profesor de la Viena, Ahmer. Nu era om
rău, dar era foarte simplu, greu de cap şi se făcea mult haz pe
socoteala lui. Trebuia să-i răspunzi maşinal, aşa cum era în
carte. Noroc că peste câţiva ani, după plecarea noastră, a fost
dus canonic la Agria şi în locul lui a venit un om la înălţime, F.
Hanuy.
Tot aşa maşinal trebuia să-i răspunzi şi profesorului de
istorie R. Rapaics, un sloven de origine, învechit la catedră, dar
altminteri un om foarte fin. A scris în tinereţe o istorie a
Bisericii în ungureşte; de atunci nu ştiu să mai fi scris ceva.
Fiind eu încă în anul I, a fost dus canonic şi în locul lui a venit
fostul protopop de la Episcopia Bihor, Ioan Karácsonyi, un
istoric cu renume, care a făcut cinste catedrei. Avea defectul
gângăviei, dar era om cu o bogată activitate de documentare
istorică; ne dădea şi sfaturi practice. Nu a stat mult la catedră; a
fost dus canonic la Oradea, unde a ajuns arhiereu. Ştia şi
româneşte, dar, ca ungur veritabil, ne combătea. Îmi amintesc
că, în 1917, după înfrângerea României, mi-a trimis şi mie o
broşură a lui, Százezer jaj, millió jaj, egy tévedés miatt (O sută
de mii de vaiete, un milion de vaiete, din cauza unei greşeli).
Greşeala ar fi fost ideea daco-romană. După 1919, a fost unul
dintre luptătorii maghiarilor din România.

132
 Când am ajuns eu la Pesta, catedra de Dogmatică
Specială era vacantă. Cursurile le ţinea un suplinitor. Suplinitori
erau cei doi prefecţi de studii ai Seminarului Central. În cursul
anului, a reuşit la concurs, nu fără greutăţi, profesorul şi
spiritualul Seminarului de la Strigon, Otocar Prohaszka.
Această figură luminoasă a catolicismului din Ungaria, care,
prin scrierile sale de înaltă concepţie filozofică şi morală, prin
talentul său oratoric şi prin acţiunea pe teren social cucerise o
lume întreagă, a fost mândria Universităţii din Budapesta. Dar
nici doi ani nu a împlinit aci. Venit în primăvara anului 1904, în
toamna anului 1905 a fost numit episcop la Alba-Regală
(Székesfehérvár). Ne era profesor când l-a ajuns numirea.
Colegul Alexandru Rusu l-a salutat în numele cursanţilor. În
cuvântarea de răspuns, ne-a spus: „Numai cadrul se schimbă,
figura rămâne aceeaşi.” A continuat cursurile până la Crăciun.,
iar în ultima duminică a Adventului, în 19 decembrie, şi-a
încheiat seria de predici în biserica Universităţii – predici
frecventate de aşa de multă lume (inclusiv protestanţi şi evrei)
încât trebuia omul să-şi ocupe locul cu un ceas înainte –
spunând: „Fraţilor, peste un ceas plec cu trenul la Roma, ca
poimâine, 21 decembrie, să primesc din mâna Sfântului Părinte
darul Arhiereii; rugaţi-vă pentru mine ca darul primit în ziua în
care mai mult întuneric va acoperi pământul să-mi dea mie mai
multă lumină, spre a risipi întunericul sufletelor.” De fapt,
atunci fuseseră numiţi cinci episcopi în Ungaria şi Papa a dorit
să-i consacre pe toţi deodată. Ca episcop, Prohaszka ne-a ţinut,
în ianuarie, examenul semestrial. Eram curioşi dacă el, care în
marea lui modestie refuzase orice distincţie, chiar şi un simplu
brâu roşu, acum se va prezenta cu roşu şi cu toate zorzoanele
episcopeşti. S-a prezintat aşa, dar cu demnitate, cum se cuvenea
unui episcop Prohaszka! Neuitate au rămas prelegerile lui,
examenul dat la el, ca şi pronunţia lui, caracteristică slovenilor.
După el, a venit la catedră un alt slovac, Jan Dudek, un
preot vrednic, în timpul din urmă director al unui liceu de fete,
unde a mai predat şi el nişte materii, fiind un scriitor neobosit

133
întru apărarea religiei, până la habotnicie. El fusese cel mai
mare adversar al lui Prohaszka, criticându-i lucrările. Drept
răzbunare, acesta a rugat facultatea să-l invite pe Dudek la
catedră. S-a făcut. În semestrul al II-lea, după o scurtă suplinire,
ne-a venit Dudek la catedră. Sărmanul de el! Ca apa chioară
erau prelegerile lui, după ale lui Prohaszka! Dar omul s-a pus pe
lucru! A preluat revista Religio şi, dându-i format nou, cu
apariţie săptămânală regulată, a făcut din ea un foarte bun organ
de popularizare a cunoştinţelor religioase şi o tribună a
actualităţilor, făcând pe profesorii facultăţii să contribuie şi ei.
S-a specializat şi în materia lui, dând publicităţii o vrednică
lucrare din domeniul dogmatic. Avea el o latură hazlie, dar era
un om de o probitate şi naturaleţe rară. Mie mi-a fost simpatic şi
eu, la rândul meu, i-am fost tot aşa.
Şi acum să vedem galeria unor profesori, care, desigur,
fiind vrednici la vremea lor, ajunseseră să fie oarecumva
anacronici, improprii vremii actuale. Care disciplină teologică
cere mai mult să fii la înălţimea timpului, decât teologia
fundamentală, cu diferitele chestiuni de apologetică, şi pastorala,
cu metodele de misiune internă? La studiul de teologie pastorală
era un profesor bătrân, Klinger, pe care n-am avut norocul să-l
cunosc fiindcă, pe când am ajuns noi în anul al IV-lea, era pus
în retragere. Dar ştiu că preda după un manual latinesc vechi
(Radlinsky), demult epuizat, încât, la sfârşitul anului, Seminarul
îl reţinea pentru cei din anul următor (celelalte manuale, toate
date de Seminar, rămâneau în proprietatea teologilor). La
diferite pasaje erau însemnări introduse de înaintaşi şi urmate
din generaţie în generaţie: „aici se aplaudă”, „aici se râde”, „aici
urmează exemplul cu şarpele în tufă” ş.a.m.d. Se povesteau
minuni despre lecţiile lui: se pare că erau scene în care unii
săreau pe bănci, alţii se agitau în şi printre bănci când îl primeau
pe „Măria-sa” sau când acesta pleca şi îl aplaudau în momentele
de ilaritate. Se mai spunea că preda foarte bine partea despre
Sacramente, în special Pocăinţa. Pe vremea aceea, în sistemul
din Europa Centrală, studiul pastoral avea trei ramificaţii:

134
Catehetica, Omiletica şi Liturgica cu Sacramentele (la acestea
din urmă se preda nu numai liturgica lor, ci şi partea teoretică,
ce ţine de teologia morală). De Odigetică, cu pastoraţia
individuală şi colectivă, nu se prea ocupau pe atunci.
Când s-a retras Klinger, a venit în locul lui Acaţiu
Mihályfi, un cistercit erudit şi un bun profesor.
Un alt moşneag, Desideriu Bita, făcea Teologia
fundamentală. Călugăr benedictin, scrisese mult în tinereţea lui,
chiar un manual în ungureşte. Dar vremile au progresat şi omul
stătea pe loc ori dădea înapoi. Ne preda după un manual
mediocru, când existau deja, şi în latineşte, manuale moderne,
de exemplu cel al profesorului Reinhold de la Viena. Vorbea cu
un glas piţigăiat, câteodată cântând. La plictiseala predării
contribuia şi atmosfera întunecoasă din zilele de toamnă şi de
iarnă, iar somnolenţa de după masă îi făcea pe unii să adoarmă.
Aşa s-a întâmplat că, în timpul lecţiei, drept exemplificare, l-a
întrebat pe unul: Quid putas, Domine Slaviček, potest homo sine
capite vivere? („Ce crezi, D-le Slaviček, poate trăi omul fără
cap?”) Acesta aţipise şi, tresărind din somn (mai primise şi un
ghiont din partea vecinului), răspunse buimăcit: Utique!
(„Da!”). Şi bătrânul continuă să explice ce avea de spus, căci nu
auzea bine; se spunea că la examenul riguros, regretatul Iosif
Siegescu, răspunzând cu voce domoală, ar fi spus şi întregul
„Pater Noster”, spre mulţumirea bătrânului, care tot dădea din
cap, aprobând. Cu haz era intrarea lui la catedră: venea, în
timpul mai friguros, împachetat complect; săreau teologii să-l
dezbrace, unul îi lua mănuşile, altul fularul, altul paltonul sau
căciula; odată l-am auzit pe bătrân mârâind, când cel cu căciula
a prins-o prea tare şi i-a smuls peruca, lăsându-i capul gol ca cel
al Mariei Stuart, când i-au ridicat capul tăiat. A fost pus în
retragere cât mai eram noi încă acolo, iar catedra a fost ocupată
de un profesor la înălţimea vremii: A. Zubriczky, care, cu 10 ani
în urmă, luase doctoratul sub auspiciis Regis. Era un scriitor
neobosit şi un suflet delicat.

135
 La Testamentul Vechi şi Limba ebraică era profesor Ion
Berger, un bătrân cu frumoase cunoştinţe, la curent cu literatura
de specialitate, dar fără niciun sistem. La limba ebraică mai
mergea, dar la studiul biblic nu era deloc uşor să-l mulţumeşti
pe bătrânul. Se făcea haz de felul lui de a se prezenta, prizând
mereu tutun (Schnupftabak) şi folosind o batistă cât un cerceaf.
Avea şi anumite ticuri verbale. Fiind un om bolnăvicios, era de
multe ori suplinit; şi eu, când am dat examenul riguros, am
mers la el acasă, căci examenul lui nu se dădea cu suplinitorul.
Catedra de limbile orientale asiro-caldeeană şi arabă o
ţinea prof. Gh. Kanyurszky. Fusese o somitate pe vremuri:
propunea la două universităţi, la Pesta şi la Viena (fiind aici o
catedra vacantă). Avea şi un volum de predici, dar nenorocul l-a
făcut să-şi piardă idealismul. A redactat în limba maghiară o
excelentă gramatică a limbii arabe (dar, oare, de ce a făcut-o,
când limba de predare era cea latină?). Tiparul a costat mult, au
fost aduşi la Viena culegători arabi din Egipt. Chiriaşul lui (mi
se pare Cardinalul Simor, de la Strigon) i-a promis că suportă
cheltuielile, dar a murit înainte de vreme şi a rămas să plătească
autorul. I s-a sechestrat salariul, a căutat resurse de venit,
închiriind, mi se pare, cu un frate al lui, un han, lucru nedemn
pentru un preot, - în fine, omul s-a dezgustat de toate. Cartea
cine să i-o fi cumpărat? Cine avea chef, în Ungaria, să înveţe
limba arabă?! Se spune că i s-a cerut voie să fie tradusă în limba
spaniolă, dar el nu s-a învoit, căci şi-a dedicat lucrarea „geniului
Filologiei maghiare”. Acest geniu l-a lăsat baltă. Nu mai lua în
serios nici catedra, neputând nici el să răspundă la întrebarea: ce
rost are învăţatul limbilor orientale la Budapesta când nici la
Roma nu se învaţă? Ele au fost introduse pe vremuri în
programul facultăţilor de teologie din Europa Centrală cu
gândul la formarea unor misionari pentru Islam – dar câţi
misionari a primit Islamul din Ungaria? Şi unde mai pui că la
Pesta era o catedră de limba arabă şi la facultatea de Litere!
Asta s-a creat de dragul antecesorului lui Kanyurszky, Petru
Hatala, care, după Conciliul de la Vatican (pretext!) a apostasiat

136
şi guvernul liberal de atunci i-a onorat trădarea cu o nouă
catedră – dar fără studenţi. Doar nici la Paris nu are limba arabă
mai mult de patru-cinci ascultători.
Destul că nouă Kanyurszky nu ne dădea multă bătaie de
cap. Intra în sală, îl aclamam (asta era tradiţia la el), făceam ce
făceam şi era bine. Desigur, învăţam să citim şi puţină gramatică
a limbilor respective; pentru doctorat, pregăteam analiza unui text
ales de noi.
Şi acum priviţi, la sfârşitul galeriei, pe „Bela baci” (nea
Bela), alias Bela Breznay, profesorul de morală. Fire poetică,
cel puţin la înfăţişare, preda fără niciun sistem, după manualul
lui Müller, catedra lui fiind departe de a satisface marile
exigenţe legate de studiul moralei la un preot. Aceasta ştiind-o
superiorii Seminarului Central, se îngrijeau ca celor din anul al
IV-lea să li se ţină cursuri speciale de morală, în Seminar, de
către directorul spiritual; pe vremea mea am avut aceste cursuri
cu Hanauer, după manualul lui Noldin. „Bela baci” mai redacta
şi revista Religio, îmbătrânită ca şi el, până ce i-a luat-o Dudek,
după cum am arătat mai sus.

*
Sistemul examenelor era următorul: la finele fiecărui
semestru era un examen fundamental obligator. Colocvii se
făceau în cursul lecţiilor. După opt semestre cu examen în regulă,
se primea „absolutorul”, un certificat de absolvire a Facultăţii.
Pentru doctorat se cereau patru examene riguroase
(rigorosum), din cele patru grupuri de studii: biblic, dogmatic,
morală-pastorală, istorie-drept. La biblic intrau şi limbile
orientale, iar la dogmatică, filozofia. Riguroasele se dădeau la cel
puţin şase luni după terminarea cursurilor respective, cu o
intermitenţă de cel puţin trei luni. Aşa se făcea că de regulă
primul riguros se dădea la studiul biblic, în semestrul II al anului
al III-lea, al doilea se putea da din dogmatică în semestrul II al
anului al IV-lea, dar puţini o făceau atunci (doar unul sau doi) din
cauză că superiorii credeau că cine se pregăteşte pentru riguros în

137
alt an, nu dă destulă atenţie pregătirii pentru hirotonie. Un riguros
dura 2 ore cu câte o jumătate de oră la 4 profesori: cei de
specialitatea respectivă, în număr de 2-3, cu decanul care prezida
şi, eventual, cu un alt profesor, nespecialist, numit „censor”.
Examenul se ţinea în sala de consiliu a profesorilor, şezând la
masa lungă, faţă în faţă cu profesorul; când, la expirarea
jumătăţii de oră, venea alt profesor, tu te mutai cu un scaun mai
la dreapta ori stânga, după cum se aşeza acesta. Era obiceiul de
a merge în ziua precedentă la profesori acasă, pentru a-i invita
la examen. Iar înainte de a începe examenul, depuneai la decan
4 galbeni, taxa cuvenită (fiecăruia câte un galben), dar nu de 10
coroane, cum era moneda curentă, ci galbeni de pe vremea
Mariei Terezia, cumpăraţi la zaraf cu 11 coroane şi câţiva fileri
(la cursul zilei). După ce ieşea ultimul examinator, aşteptai puţin
până ce revenea decanul, anunţând rezultatul: Reverende
domine, facultas nostra theologica, auditis responsis tuis,
examen tuum rigorosum approbat (aici urma nota calificativă,
care era de mai multe feluri: „cum applausu”, „cum unanimitate
votorum” (sau „votis concordibus”) sau „cum majoritate
votorum!” Imediat primeai şi un certificat pentru examenul dat.
După ce luai toate patru examenele riguroase, trebuia să
lucrezi la o teză, aleasă în acord cu profesorul de la specialitatea
respectivă, şi să o prezinţi tipărită. Dacă ea era găsită bună, erai
promovat doctor. S-a întâmplat uneori ca şi teza tipărită să fie
respinsă.
Sistemul acesta de doctorat în teologie, cu examenele
paralele, nu concentrice, cum era în alte părţi şi este deja şi la
Pesta, era destul de greu. În tot cazul, doctoratul de aici şi din
alte ţări conta mai mult decât cel de la Roma. Doctoratul în
teologie – afară poate de cel în medicină – era cu mult mai greu
decât alte doctorate (în litere sau drept) de la aceeaşi universitate;
nu vorbim de cel în dreptul canonic, care era un fleac (examenul
fiind numai din dreptul roman şi dreptul bisericesc, iar teza nu
era ca şi la celelalte doctorate tipărită), doctorat bun numai
pentru a servi ambiţia unor preoţi a se scrie „Doctori”.

138
 Nu se confereau alte grade în teologie; se ştia numai că
după primul riguros eşti „bacalaureat”, după al doilea,
„licenţiat”, după al treilea „magistru” în teologie.
Universitatea avea şi anumite premii; unele se
confereau direct celor evidenţiaţi şi cu protecţia necesară, iar
altele pentru lucrarea unor teme ce se publicau la începutul
anului şcolar. Lucrarea trebuia prezentată până la 15 mai. La
Facultatea de Teologie erau premiile cele mai mici, dovadă a
„solicitudinii” pe care regimul liberal o avea pentru
specialităţile ei. Pe când la Medicină erau şi premii de 500 de
coroane, la Teologie erau abia de 140 de coroane. Lucrarea
trebuia să aibă o deviză scrisă pe ea şi pe un plic, în care era
numele autorului.

Pentru a fi bine înţeleşi, ţinem să precizăm că atunci când

spunem cuvântul „Seminar”, înţelegem întotdeauna aşa-zisul
„Marele Seminar”, numit de ortodocşi „Internatul Teologic”.
Ortodocşii, care, după conciliul tridentin, au introdus sistemul şi
– mai ales – numirea de „seminar”, înţeleg prin acest nume
„liceul teologic”, adică „micul seminar” în concepţia catolică.
Pe lângă Facultatea de Teologie din Budapesta funcţiona
un Seminar Central, numit aşa fiindcă el nu era al unei eparhii –
deşi stătea sub jurisdicţia canonică a arhidiecezei de Strigon,
care îşi avea, de altfel, Seminarul propriu acasă –, ci erau trimişi
acolo studenţi-clerici (studenţii în teologie la catolici se numesc
„clerici”) din toate eparhiile ţării, inclusiv Croaţia. Astfel au
ajuns aici şi trimişi ai eparhiilor române şi încă într-un număr
relativ mai mare decât din alte eparhii. Pentru care motiv, o să
se vadă mai la vale.
Seminarul acesta fusese şi el la Saboria – acolo a făcut
teologia Ion Giurgiu, numit Patachi după localitatea Horgos-
pataka (Strâmba) de unde se trăgea. El a ajuns episcop al

139
uniţilor din Ardeal după moartea lui Atanasie, la începutul
secolului al XVIII-lea. Odată cu Universitatea s-a mutat şi
Seminarul la Pesta, aşezându-se în clădirea fostei mănăstiri a
ordinului paulin, o clădire impunătoare cu 2 etaje, căreia mai
târziu i s-a adăugat etajul al III-lea. Aranjat pentru un număr de
circa 80 de internişti, împărţiţi în patru cursuri, avea patru
camere de zi, numite muzee, patru dormitoare, şase sufragerii
pentru teologi, alta mai mică pentru superiori, o capelă în
marmoră, o şi mai luxoasă sală festivă, o bibliotecă mare,
înălţându-se de la etajul I la cel de-al III-lea; biblioteca societăţii
maghiare de lectură cu localul pentru şedinţele acesteia; infirmerie
cu trei camere, o sală pentru ritul oriental cu biblioteca teologilor
români; săli de distracţii (fumătoare, numite pipatorium, de pe
vremea când se fuma cu pipa) la cele două etaje cu muzee, câte
o sală pentru curăţit ghetele şi hainele, baie şi alte dependinţe;
în fine, existau şi apartamente pentru superiori, iar într-o parte
inaccesibilă, chiar invizibilă teologilor, era bucătăria cu anexele
ei (cămări şi camerele pentru personalul de serviciu). Clădirea
avea o formă dreptunghiulară, împărţită în două pătrate printr-
un coridor la mijloc, ce unea, de jur împrejur, coridoarele, largi
şi închise, din interiorul dreptunghiului.
Una din laturile mai scurte ale dreptunghiului se continua
cu biserica Universităţii, având şi un paraclis („oratoriu”) la
etajul I, spre Sanctuar; cealaltă latură (cu partea gospodărească
la parter) era în legătură cu clădirile străine; o latură mai lungă
era spre stradă, cealaltă spre o grădină a Seminarului, încadrată
între Seminar, biserică, Universitate şi străini. După 30 de ani, i
s-a făcut Seminarului o terasă deasupra acoperişului în partea
dinspre biserică, lucru obişnuit la Seminariile mai moderne, ca
elevii să se poată plimba şi acolo. Mi se pare că o asemenea
construcţie, viabilă la Roma, nu rezistă climei de la noi, cum
este cazul Seminarului din Lugoj construit în 1913, unde terasa
a trebuit acoperită cu un pod în toată regula, iar mai târziu peste
acoperişul cu bitum al mansardei a trebuit să se facă un acoperiş
de ţiglă.

140
 După cursuri, teologii erau împărţiţi în cele patru
muzee. Cel mai spaţios era acela al cursului prim, urmând
cursul II şi III, la care se remarcau unele defecţiuni ori retrageri
în Seminarul de acasă şi locurile se complectau tot la cursul I.
Rar se întâmpla să vină vreunul având cursul I făcut acasă;
acesta trebuia să suplinească aici limbile orientale, încât abia în
anul al IV-lea se putea prezenta la primul riguros (cazul
episcopului V.T. Frenţiu). În muzee, fiecare teolog avea un
pupitru al său; ele erau puse câte două, unul în faţa altuia,
formând două ori trei rânduri. Teologii din anul al IV-lea făceau
pe jandarmii muzeelor, în calitate de „ductori” şi „viceductori”,
în fiecare muzeu fiind câte doi. Mai avea un ductor şi
infirmeria, iar capela avea un primparacliser, numit „sacelan”,
şi două ajutoare. Ceilalţi din anul al IV-lea, care nu primeau
nicio funcţie onorifică, se numeau „pateri”, o reminiscenţă a
vremurilor când cei din anul al IV-ea erau preoţi, „părinţi” în
toată regula. „Paterii” îşi aveau tradiţiile lor; ei formau colegiul
numit „patria”, dominau pipatoriul şi avea concesiunea CAM,
adică dreptul de a vinde tutun şi ţigări. Unul dintre ei avea
funcţiunea de „tabellarius”: el aduna sau împărţea corespondenţa
şi circula în fiecare dimineaţă o listă pe care scriai ce doreşti să
ţi se aducă din oraş (cumpărături sau cărţi de la Biblioteca
Universităţii). Paterii erau elementul opoziţionist la toate; ei îi
numeau pe ductori „andraşi”, după analogia poliţiştilor pe
vremea Ministrului de Interne Andrássy. Când erau între ei unii
mai numeroşi şi îndrăzneţi, aranjau şi anumite spectacole.
Astfel, când am ajuns eu acolo, fusese ales, mai în vară, Papa
Pius X. Paterii au făcut o parodie, alegându-şi un „pater
patriae”: odată, la cină, după ce ne-am aşezat la masă, vine un
pater şi spune: Annuntio vobis gaudium magnum: habemus
patrem patriae. Se deschide uşa şi intră paterii, toţi cu capuţin
roşu pe cap, iar în urma lor, pater patriae, cu trenă lungă roşie.
A fost ultima licărire a unei vechi tradiţii, fiindcă în timpul cât
am stat eu acolo, instituţia „patriei” a decăzut ca ceva neserios,
nedemn de spiritul în care trebuia să se formeze elevul modern.

141
 Dormitoarele erau şi ele în număr de patru. Paturile
erau despărţite prin perdele. La mijloc era spălătorul. Seara
găseam dormitoarele încălzite, dar dimineaţa nu, fiindcă abia ne
spălam şi alergam la capelă. Fiecare pat avea o plapumă şi o
pătură, periniţă şi noptieră. Dormitoarele erau la acelaşi etaje cu
muzeele, în partea dinspre stradă, iar muzeele erau înspre
grădină, la sud, unde aveau soare.
Sufrageria era la parter, spre grădină. Masa consta
dimineaţa în lapte cu franzelă, la amiază patru feluri şi 2 dl.
(200 gr.) de vin, de sărbători „duplică” (4 dl.) de vin, iar seara
două feluri, fără vin. La masa de seară se făceau de către
ductorul primar (ductorul muzeului I), comunicările necesare,
mai ales repartizarea la biserici, pentru asistenţă, duminicile şi
de sărbători. Mai multă bucurie trezea comunicarea oras
surrectio sexta („dimineaţa scularea la 6”) în vacanţe.
Ordinea de zi era următoarea: dimineaţa scularea la
orele 5; la 5,30 rugăciunea în capelă 15 minute, meditaţie 15
minute; la 6 Sfânta Liturghie, care dura cam 20-25 minute.
Urma studiul în muzee, cu silenţiu complect până la 7,45, atunci
micul dejun şi trecerea la Universitate, unde lecţiile ţineau până
la 12. La 12,30 masa, urma timp liber până la 14, atunci iarăşi
lecţii la Universitate până la 16, eventual 17 (cu cursuri
extraordinare). Între 16-17 timp liber, 17-18,45 studiu în muzeu,
18,45-19 citire din Sfânta Scriptură, tot în muzeu. La 19 masa,
timp liber; la 20,30 punctele meditaţiei propuse de spiritual în
capelă, examinarea conştiinţei, rugăciunile de seară, culcare.
Duminica şi de sărbători spiritualul ne ţinea o exortaţie la orele
9, la 9,30-10 plecau cei rânduiţi la asistenţe în oraş. Sâmbătă
după-masă se rostea în comun rozariul, în capelă. Joia era
Liturghie cu Sanctissimo. La Liturghii se cânta când ungureşte,
când latineşte. La masă era prescrisă conversaţia în latineşte, de
3 ori pe săptămână.
La masa de la amiază şi seara veneau pe rând superiorii
între noi. Asta din cauză că pe când eram eu în anul I, clericii au
făcut grevă la o masă de seară, refuzând mâncarea ce li s-a

142
servit. Vicerectorul era, se vede, un om prea bun, care le lăsa pe
toate în seama chelarului – o figură autoritară, cu o barbă à la
Franz Iosif, despre care se spunea că avea trei case cu etaj în
Budapesta.
Duminica, la orele 11, ne adunam în sufragerie împreună
cu superiorii pentru a asculta predicile de probă, pe care le
ţineau câte doi-trei clerici, pe rând, de pe amvonul de unde se
făceau şi lecturile la masa de amiază şi seara: ceva din T.
Kempis, apoi din vreo lucrare hagiografică. Predicile treceau şi
aici prin cenzura prefectului de studii. Ele se ţineau în limba
maghiară ori în cea latină; în aceasta din urmă le ţineau unii
români şi croaţii toţi, fiindcă aceştia nu ştiau o boabă ungureşte,
nici după patru ani petrecuţi la Pesta. Mai târziu nu s-au admis
decât predici în ungureşte, încât – îmi spunea canonicul Ion
Moldovan – el nu a predicat pentru că nu i s-a admis să o facă
în latină.
Această izbucnire a şovinismului naţional în domeniul
limbii bisericeşti nu a fost o iniţiativă maghiară, oricât de şovini
erau conducătorii fiilor lui Arpad. Neglijarea limbii latine în
învăţământul teologic a început – spre regretul nostru, fie zis –
la popoarele romanice, la francezi, în primul rând, tot aşa cum
ei au fost cei dintâi care au neglijat limba latină şi în adminis-
traţia de Stat. Desigur, n-au lipsit nici la unguri anumite simptome:
în anul 1836, o şedinţă întreagă a Dietei (aşa se numea
Parlamentul de atunci) de la Presburg a fost ocupată cu discuţia
asupra limbii latine ca limbă liturgică. Dar în educaţia clerului
din Europa Centrală s-a dat mare atenţie limbii latine, fapt ce îi
asigura acestui cler uşurinţa contactului cu colegii din alte ţări –
chit că, ajungând prin Franţa, Italia sau Anglia, conversaţia în
latineşte devenea mai anevoioasă cu fraţii de acolo.
Încălzirea camerelor se făcea cu sobe de teracotă.
Numai sectorul cu sala festivă şi cu capela suprapusă ei avea
încălzire centrală. Până eram eu acolo, însă, schimbându-se
vicerectorul, s-a instalat calorifer în întreaga clădire. Tot acest
vicerector a introdus apa şi în dormitoare, căci înainte apa

143
curgea din bidoane de tinichea în ligheane tot de tinichea, iar
ligheanele au fost înlocuite cu lavabouri de porţelan. El a
înlocuit şi perdelele verzi nelavabile din jurul paturilor cu perdele
albe pe rudă, cu verigi de aramă în locul celor din fier simplu.
După rugăciunile de seară, până la dejunul de dimineaţă,
trebuia respectat silenţiu absolut. Seara, din capelă mergeam
direct în dormitor. Celor ce se pregăteau pentru riguros, li se
permitea să mai studieze până la zece. Când ceasul din turnul
bisericii începea să bată, închideau cartea şi mergeau în
dormitor. Pe când se terminau bătăile (4 de sferturi şi 10 ale
ceasului), erau deja sub plapumă.
Când aveam examene de vară, făceam altceva. Cel puţin
eu am făcut-o des şi am mai observat-o şi la alţii: ne sculam
dimineaţa cu o oră înainte şi învăţam la lumina zilei, necon-
trolaţi de nimeni.
Drept recreaţie, pe lângă pipatoriu, serveau plimbările
în grădină. Pentru Budapesta era un lucru mare să ai o grădină,
cum era a noastră, încadrată de clădirea Seminarului, a
Universităţii, a bisericii şi a vecinilor. Seminarul mai avea o
grădină spaţioasă, spre marginea oraşului, unde eram duşi în
zilele de vacanţă, toamna şi primăvara. Aci aveam o popicărie.
Mai târziu pe terenul acesta s-au construit două palate de raport,
cu o mică piaţă între ele, în mijloc cu o fântână. În septembrie
1916, ca refugiat la Vulcan, am asistat şi eu la inaugurarea
solemnă a acestei fântâni, numită “fântâna păcii”; atunci a scris
ziarul Az Est („Seara”): „Fântâna are deja pace, dar pacea e încă
departe...”
Cam o dată sau de două ori pe săptămână, eram scoşi la
plimbare, prin oraş. Mergeam în două grupuri de câte 20 de
perechi. Socialiştii mai strigau după noi pe stradă: „Ciuhaşi!
(ciuha, „rasă”) Jos cu ei!” Vara ieşeam în afara oraşului, în
Buda; când treceam podul, ne desfăceam în grupuri mai mici,
noi, românii, formând un grup aparte şi, dându-ne întâlnire tot
aci pentru o anumită oră, o luam apoi pe dealuri, prin grădini şi
prin crânguri. Odată la an, după Paşti, ni se aranja de către

144
superiori o excursie de o zi numită Emaus: într-un an am fost la
lacul Balaton, altă dată la Gögölö (unde era castelul regal de
vară) şi împrejurimile lui, altădată la Strigon sau Vişegrad,
reîntorcându-ne pe Dunăre.
Erau plăcute şi ieşirile de duminică sau din zilele de
sărbători, la diferitele biserici din capitală, unde erau rânduiţi
clerici din Seminar ca asistenţi la serviciile divine pentru ca ele
să fie fastuoase. O asistenţă completă se compunea din
ceremonier, diacon, subdiacon, tusifer şi doi acoliţi, eventual şi
câte un infulist şi pedist la parohii care serveau la pontificale
(cu mitră şi toiag). Bisericile plăteau un pauşal anual
Seminarului pentru aceste servicii, iar sumele plătite se
împărţeau la sfârşitul anului şcolar între cei din anul al IV-lea.
La unele biserici era obiceiul ca înainte de serviciul divin
clericii să fie poftiţi la casa parohială la o mică gustare, numită
collatio, şi de aceea asistenţa la ele era foarte căutată.

Cum am mai arătat, în Seminar Central erau concentraţi

clericii mai buni din toate eparhiile ţării, cam doi din fiecare
eparhie, afară de Strigon, care deţinea mai multe locuri.
Bineînţeles, pentru studii universitare, eparhiile latine din
Ungaria aveau şi la Viena un Seminar întemeiat tot de
Cardinalul Pazmany, numit „Pazmaneum”. Pentru greco-catolicii
din Imperiul Habsburgic se înfiinţase însă la Viena un Seminar
Central numit „Sf. Barbara” (1774), la care erau trimişi şi
români. La anul 1873, guvernul maghiar a revocat pe tinerii
români şi ruteni din Ungaria, îndrumându-i la Seminarul Central
de la Budapesta, unde până aci se trimitea câte un tânăr din
fiecare eparhie. Astfel s-a ajuns ca la Budapesta să fie 15 români,
câte 4 din eparhiile Blaj, Gherla şi Oradea şi 3 de la Lugoj.
Măsura luată de guvernul maghiar tindea la formarea în
spirit patriotic maghiar a clericilor români şi ruteni, ca a slovacilor

145
de rit latin, a căror maghiarizare era asigurată şi prin eparhiile
maghiare în care erau încadraţi. Dar la români această măsură
nu şi-a atins scopul. Îngroşându-se rândurile lor în Seminarul de
la Budapesta, acest institut a devenit o pepinieră de luptători
naţionalişti. La Universitate, studiile se făceau în latineşte. La
Seminar, era o societate de lectură numită „Şcoala de literatură
bisericească maghiară”. Niciun român, niciodată, nu a intrat în
această societate! Românii şi-au adus de la Viena societatea de
lectură „Salba”, care, aici nefiind autorizată (între timp fusese
interzisă şi o asemenea societate a clericilor slovaci din
seminar), „Salba” a continuat să funcţioneze clandestin. Localul
ei era localul bibliotecii adusă tot de la Viena – o bibliotecă
frumoasă, cu câteva exemplare donate de Eminescu, care i-a
vizitat pe teologii români la Budapesta – unde se ţineau şi
exerciţiile de rit ale „grecilor”. La şedinţele societăţii erau
aşezate pe masă o cruce, potirul, evanghelia ş. a., ca, dacă s-ar fi
întâmplat să intre vreun superior, să se poată arăta că se fac
exerciţii de rit. Mai târziu, în 1906, biblioteca a fost despuiată
de frumoasa colecţie a publicaţiilor periodice de natură politică,
între care a fost socotită şi Gazeta de Transilvania cu Foaia
pentru minte a lui Bariţ, din primii ani de apariţie. Ele au fost
expediate de către superioritatea Seminarului pe adresa
Mitropoliei din Blaj.
Pe cale socială, românii se întreţineau numai între ei, cu
cei de altă limbă având doar raporturi strict legale. În grădina
Seminarului (o grădiniţă între clădirea Seminarului, a
Universităţii, flancată de o parte de biserică, de cealaltă parte de
vecini) era la mijloc un castan mare, cu bănci de şezut, unde se
adunau românii. Locul acesta se numea „Bucureşti” şi nimeni
din cei de alt neam nu ar fi pus piciorul acolo. Ne priveau cu ură
şi invidie. La plimbările în grup, tot numai român cu român se
însoţea. Numai când mergeam la biserici pentru asistenţă,
mergeam amestecaţi cu cei de altă limbă. Românii erau trimişi
ca ceremonieri, acoliţi, tusiferi şi infulişti, niciodată ca diaconi
ori subdiaconi. Cu greu îşi însuşeau bieţii români din anul I

146
cunoaşterea ceremoniilor latine, deoarece unii dintre ei nici nu
văzuseră până atunci liturghie latină. La liturghia din capelă şi
la cele particulare din biserica Universităţii, cei din anul I
făceau pe ministranţii. Ce caraghios se prezentau unii români la
început, după ce abia treceau una sau două luni de la venirea lor
în Seminar!
Când am ajuns eu în anul I, am găsit în anul al IV-lea
pe Ion Agîrbiceanu, pe Vasile Moldovan şi pe Axente Ţăran. O
să vorbesc mai târziu despre ei. Acum vreau să spun că,
văzându-mă venit dintr-un liceu maghiar, Agîrbiceanu, seniorul,
a venit şi mi-a pus în mână poveştile lui Creangă: „Citeşte”, a
zis, „ca să-ţi însuşeşti bine limba română!”. Deoarece circula
între noii veniţi o listă unde se semnau cei ce voiau revista
Magyar Szemle („Revista Maghiară”) şi m-am scris şi eu, mă
trezesc cu Agîrbiceanu la mine: „Părinte (aşa ne intitulau deja în
Seminar), dumneata ai revista Magyar Szemle!? Să renunţi. Cu
toate că se trimite pe gratis, noi, românii, nu o citim! Citim doar
cele româneşti.”
De fapt, ne veneau aproape toate publicaţiile româneşti
din Ardeal, atât unite, cât şi neunite; aveam şi unele reviste
literare din ţară, Viaţa Românească, Sămănătorul, Neamul
Românesc, pe care le citeam cu multă aviditate. Ele veneau pe
adresa „Teologilor români”, le primea seniorul, iar de la el
circulau mai departe, până ce ajungeau în muzeul IV (cei din
anul I). În anul 1906, Partidul Naţional Român a hotărât
scoaterea la Budapesta a ziarului Lupta, care venea pe numele
meu. Odată, mă cheamă prefectul de studii Glattfelder (ajuns
mai târziu episcop la Timişoara, apoi mitropolit la Călacea):
„Părinte, dumneata primeşti Lupta. Scrie să nu ţi-o mai trimită.
E un organ politic nepotrivit pentru dumneata.” Am mers la
redacţie şi am convenit să se trimită pe adresa Gh. Şincai, la
Facultatea de Litere, al cărei pedel (ordonanţă) era alături de
facultatea noastră. Aşa am primit-o câtva timp, până ce trucul a
fost descoperit şi pedelul a fost îndrumat să o returneze.

147
 Solidaritatea socială, publicaţiile şi cărţile româneşti,
şedinţele societăţii „Salba” au făcut ca toţi românii din Seminarul
Central de la Budapesta să iasă nişte naţionalişti înfocaţi. Erau
unii veniţi din părţile ungureşti ori din secuime şi nu vorbeau
bine româneşte, dar aici învăţau să vorbească şi să simtă
româneşte. De multe ori a fost agitată chestiunea aceasta, chiar
şi în presa din Budapesta. Au fost provocate şi anchete, fără
niciun rezultat, deoarece rectorii seminarului, oameni buni, nu
aveau dovezi palpabile la îndemână. Pe la 1900, s-a găsit o
scrisoare adresată de societatea noastră societăţii „I. M. Clain” a
teologilor din Blaj. Traşi la răspundere pentru funcţionarea
clandestină a societăţii, teologii noştri au răspuns: „Magnifice
domnule rector, cei din Blaj, dintr-un seminar provincial, ne-au
scris iscălind ‘preşedinte’ şi ‘notar’. Puteam noi, din acest
Seminar Central, să le răspundem, fără să iscălim şi noi, unul ca
‘preşedinte’, altul ca ‘notar’?” Argumentul a părut plauzibil şi
incidentul s-a închis.
Pe vremea mea, în 1904, un rutean renegat, nemai-
putându-şi stăpâni ura, a scuipat spre „Bucureşti”, unde stăteam
noi de poveşti. Am dus insulta în faţa rectorului, care a făcut
audiţiile necesare, în cursul cărora acel mizerabil – de care nici
nu s-a ales nimic în viaţă – ne-a aruncat în faţă tot felul de
acuze. Nu i-am rămas datori cu răspunsul, în special seniorul
nostru, Agîrbiceanu, oricât de greu i-a venit să vorbească în
limba maghiară.
În 1916, Dumitru Neda a fost eliminat din seminar şi
exmatriculat de la facultate pentru că, la căderea Bucureştilor,
invitat să jubileze cu ceilalţi, el a răspuns franc că nu are chef să
jubileze, căci pe el îl doare inima! În timpul războiului, o dată
cu intrarea României în acţiune, animozitatea faţă de români a
devenit şi mai pronunţată. Atunci a ajuns prefect de studii un
anumit Saly, care, în 1919, când ultimul teolog român a
împachetat biblioteca trimisă la Oradea, a declarat acestuia că,
dacă i-ar sta în putinţă, i-ar da în cap fiecărui soldat român. Nu-i

148
vorbă, ocupaţia Budapestei de către armata română a fost o
mare umilire pentru maghiari!
La bibliotecă exista un volum gros, în care an de an
preşedintele societăţii scria memoriile acelui an. Păcat că în
1919 la mutarea bibliotecii s-a pierdut urma acestui volum.
Astfel s-au pierdut multe amintiri frumoase şi date interesante
dintr-o istorie ce face cinste numelui de român!
O frumoasă pleiadă de români au ieşit din acest
Seminar Central, fie că şi-au continuat studiile la Viena şi şi-au
luat doctoratul acolo, fie că l-au luat aici, fie că nu au luat grade
mai înalte decât absolutorul. Nu sunt în măsură să dau lista lor,
voi menţiona numai câteva nume mai cunoscute: I. Dăian, F.
Bran, V. T. Frenţiu, I. Siegescu, Gh. Miculaş, Al. Ciura, O. Prie,
I. Bălan, I. Agîrbiceanu, Al. Rusu, L. Pâclişeanu, Al. Borza,
Aug. Popa, T. Mălaiu, D. Manu, I. Geogescu, D. Neda ş. a.
Pe vremea mea, cum am spus-o mai sus, erau în anul al
IV-lea Ion Agîrbiceanu, Vasile Moldovan şi Axente Ţăran.
Agîrbiceanu, eminent la studii, modest din fire, fără ambiţii mai
înalte, ci doar cu gândul să fie un bun păstor sufletesc, nu a dat
examene pentru doctorat; după ieşirea din Seminar, a stat un an
la Blaj ca „prefect” la internatul liceului, apoi s-a căsătorit şi a
intrat în jugul Domnului, ca preot la Bucium-Şasa, apoi la Orlat.
De aici s-a retras cu armata română în 1916 şi, timp de peste
doi, ani a pribejit prin Moldova, cu o familie grea (patru copii).
Reîntors în Ardeal, a intrat în serviciul presei, apoi în cel al
„Astrei” ca secretar literar al ei şi abia prin 1929 a luat protopopia
Clujului, unde a ajuns canonic.
Deja în Seminar şi-a început activitatea literară, publicând
schiţe în Drapelul din Lugoj, cu iscălitura „Alfius”. Îmi amintesc
de două asemenea schiţe: Crăncău şi Ion Traistă. În fiecare
dintre ele s-a văzut măscărit câte un coleg al nostru şi nu ştiu
despre care dintre ei spunea Agîrbiceanu în Amintirile lui (din
Convorbiri Literare) că a voit să-l bată.
Cu toate acestea, modestia lui a făcut ca nu el să fie
preşedintele societăţii noastre, ci V. Moldovan. Acesta, suflet

149
delicat şi foarte silitor, a luat doctoratul la Pesta, a ajuns
profesor de teologie la Gherla şi a murit de tânăr. La Gherla era
un mare antagonism între elevul maramureşan şi între aceia din
părţile ardelene şi ungurene. Maramureşenii nici nu au luat
parte la înmormântarea lui V. Moldovan din cauză că el,
însoţind pe episcopul Vasile Hossu în vizita canonică prin
Maramureş, făcută de acest episcop după ocuparea scaunului în
urma regretatului episcop Sabo, a descris şi publicat într-o carte
stările deplorabile de acolo datorate abuzurilor clerului. Aceste
abuzuri, cu nemiloasa exploatare a poporului, le-a moştenit
clerul nostru încă de când era sub ierarhia ucraineană.
La societatea literară nu munceau toţi românii, ci doar
procentul obişnuit la asemenea societăţi. Ea însă menţinea
solidaritatea şi spiritul naţional prin unele serbări ca aceea de 10
mai. La Viena, societatea a tradus vol. I din Catehismul lui
Deharbe, continuat apoi şi tipărit de societatea teologilor din
Gherla. Aici, la Pesta, societatea „Salba” a tradus prin anii
1894-95 Mama Sf. Augustin de Bougaud, editată apoi de D. I.
Dăianu. Eu, ca preşedinte între anii 1906-7, am propus traducerea
unei lucrări despre Chestiunea socială a iezuitului Biederback,
dar n-am reuşit să o dăm gata, deoarece, pe de o parte, oamenii
de atunci nu aveau destul simţ pentru această chestiune, pe de
altă parte, eu personal nu am putut isprăvi şi munca altora,
fiindcă în anul al IV-lea am dat al doilea riguros pentru doctorat.
Eu am înţeles să-mi aduc şi aici contribuţia, cum mi-
am adus-o şi la societatea din liceu (unde, ca român, nu puteam
fi preşedinte, am fost doar secretarul ei). În toţi cei patru ani, am
lucrat câte ceva, pe când alţii – de altfel, băieţi distinşi (de ex.
Alex. Rusu) – nu s-au produs decât cu gălăgie. Îmi amintesc că
o lucrare a mea (Harul Dumnezeiesc şi voinţa liberă) a fost
binişor criticată de doi colegi, cenzori oficiali. Argumentul
principal era că eu am luat din operele altora (ei văzuseră la
mine pe pupitru grămada de cărţi consultate de la Biblioteca
Universităţii, de unde ni se aducea tot ce ceream). Mai târziu,
această lucrare, tradusă în ungureşte, a fost publicată în revista

150
Religio şi a produs o încăierare între dominicani (care au atacat
teza susţinută de mine) şi între iezuiţi (care au apărat-o, teza
fiind a iezuitului Molina). Eu m-am dat la o parte şi, ca un
căţeluş, am privit cum se mănâncă dulăii, abia la urmă mai
spunând câte ceva, ca o concluzie.
Nu o spun ca să mă laud, ci fiind că eram din fire pornit
spre muncă. Pe lângă studiile comune şi pregătirea examenelor
de doctorat (în anii III şi IV), mai publicam câte ceva: în anul al
II-lea am lucrat o temă dată la un concurs organizat de
Universitate. Au intrat patru lucrări, ceea ce se întâmpla rar, iar
premiul a fost împărţit între mine şi un coleg, călugăr piarist. Ce
se întâmplase? La cursuri stăteam în aceeaş bancă cu el şi, fiind
un băiat deştept şi liniştit, i-am făcut anumite confidenţe. I-am
mărturisit la ce lucrez şi pe parcurs îi tot şopteam ce am
descoperit în materie. Simpaticul călugăr nu mi-a spus nimic tot
timpul, dar la urmă m-am trezit că-mi ia jumătate din premiu.
Nu vreau să zic că destăinuirile mele au produs succesele lui; a
făcut şi el o lucrare bună. Dar s-a arătat mai puţin sincer decât
mine. Lucrarea aceasta despre posibilitatea miracolelor, tradusă
în româneşte, mai e şi acum în manuscris. Nu am mai ajuns să o
public, deşi şi-ar fi avut rostul, căci şi un om de talia lui Nicolae
Iorga a publicat între gândirile sale despre minune, care ar fi
oarecum „ca Roata la legile lui Dumnezeu”.
Neţinând seama de o nuvelă a lui V. R. Buticescu,
tradusă de mine la societatea de lectură a liceului şi publicată în
gazeta Petroseny és Vidéke, intrarea mea în literatura biseri-
cească română s-a făcut în toamna anului 1903 cu articolul
„Cosmopolitismul religiei”, apărut în Unirea din Blaj. Acestui
organ al Bisericii noastre i-am rămas colaborator fidel timp de
45 de ani până la desfiinţarea ei! Aici am publicat cores-
pondenţe (din Budapesta începând cu 1903), diferite articole,
studii şi polemici. Menţionez seria „Chestii contimporane” din
anii 1906-7, pe care I. Scurtu a înregistrat-o în Sămănătorul lui
Iorga ca „scrisul harnicului prefect N. Brînzeu de la Piteşti”.
Asta m-a făcut să iscălesc Nic. O. B., ceea ce a avut ca urmare

151
că nu s-a mai înregistrat scrisul meu. A produs replică un articol
în care combăteam materialismul susţinut de un român în Gazeta
Transilvaniei. Întreaga serie a apărut în broşură („Chestii
contimporane”, Petroşeni, 1911). Am fost rugat şi de I. Dăianu
să-i dau însemnări din viaţa religioasă-culturală pentru „Răvaşul”,
iar una dintre acestea a produs o mică notiţă din partea lui
Nicolae Iorga.
Înainte de a termina acest capitol, ţin să mai ating
chestiunea dezavantajului pe care-l avea formarea noastră
preoţească la institutele străine: deficienţa educaţiei liturgice. La
Pesta noi aveam o sală pentru deprinderi rituale, cum aveau şi
latinii (nu şi rutenii greco-catolici). În această sală aveam
biblioteca şi tot aici ţineam şedinţele societăţii, cu mai mult
folos decât deprinderile rituale. Cum puteam face asemenea
deprinderi, fără cunoştinţe liturgice? Educaţia liturgică era
absolut neglijată pe vremea aceea, chiar la seminariile de acasă.
Până la cartea lui Marcu din 1905 nu a fost tipărită o liturgică la
noi, iar până în 1913 nu am avut un Tipic tipărit.
Puteam noi să ne descurcăm numai studiind rubricile
din cărţile liturgice? Îmi amintesc că în vacanţa anului I, văzând
că utrenia se făcea cu mari omisiuni faţă de ce scria în carte, l-
am rugat pe preotul nostru (făcuse Academia teologică la Blaj)
să-mi explice de ce se făcea aşa şi ce sunt catehismele,
sedelnele, canoanele ş.a. N-a ştiut deloc să mă lămurească şi
mi-a răspuns că „aşa facem noi”... Acelaşi preot pretindea
stranei să cânte „Câţi în Hristos” şi la Schimbarea la faţă,
fiindcă el a înţeles că asta se cântă la sărbătorile mari.
Prof. Mihályfi a introdus în cursurile de liturgică şi
noţiuni din ritul grecesc. Încercările noastre de tipic se reduceau
la urmarea liturghiei după Liturghier, pe care, după ediţia din
1905, conducerea Seminarului a început să-l cumpere pentru
fiecare dintre noi. De instructor se îngrijeau cum puteau: de
exemplu, Octavian Prie, absolvent de teologie şi urmând literele
la Pesta, a avut şi această însărcinare; în anul 1904, hirotonindu-

152
se, profesorul Dr. Iosif Siegescu1 a fost angajat el: venea
Dumineca, ne făcea liturghie în oratorul Universităţii (nu în
capela Seminarului, fiindcă mai venea şi public din oraş), lua
masa la superiori, iar după-masă ne ţinea ora de rit, în care
numai rit nu făcea, vorbind doar de ultimele noutăţi şi dîndu-ne
sfaturi practice.
Nu primeam nicio explicaţie, nu făceam nicio probă de
rit. Joia, când eram singuri, dacă nu aveam şedinţa societăţii,
mai învăţam glasurile de la unul care se întâmpla să le ştie, cum
a fost Ion Moldovan de la Blaj (1904-8).
Această deficienţă în pregătirea ritualistică la seminariile
străine, menţionată de mine într-o serie de scrieri despre pro-
blemele Bisericii Române Unite (cum ar fi, de pildă, Cultura
Creştină, 1917, p. 466), nu îndreptăţea totuşi pe autorii volumului
Când fraţii sunt împreună (Sibiu, 1956) să spună că „aceştia

1
Acest fiu al Banatului (din Secăşeni, raionul Oraviţa), după ce a luat
la Pesta 3 doctorate (în teologie, în litere şi în dreptul canonic), s-a
căsătorit cu fiica deputatului filoromân L. Mocsáry şi a rămas acolo
profesor secundar. În 1903 a luat catedra de limba română la Universitate.
Intrând în politică, de partea guvernului, a fost mult ocărât şi înjurat în
presa noastră naţionalistă, deşi toată lumea recurgea la el şi a făcut
mult bine chiar şi naţionaliştilor sau şcolilor româneşti, la care era
trimis în inspecţie. Pe lângă copii lui, ţinea o fată română din Sălişte.
După unirea neamului, el şi-a păstrat catedra, dar nu erau studenţi la
limba română decât la Universitatea Economică. În anii 1921-23 (doi
ani consecutivi, lucru nemaipomenit până atunci!) a fost ales rector al
Universităţii. De ce? Ca asupra lui să se arunce vina de a fi reglementat
studenţimea ce acţiona în cadrul „gărzilor albe”. Drept răsplată, i s-a
făcut proces în legătură cu livrările de carne la clinicile universitare şi
a fost aruncat în temniţă, unde a şi murit. Nu i se putea ierta nici faptul
că a refuzat să fie ales în parlamentul lui Horthy ca reprezentant al
minorităţii române din Ungaria. Dacă s-ar fi publicat câte ceva din
vasta lui corespondenţă, multă lume s-ar fi jenat, începând cu patriarhul
Miron Cristea şi cu foştii mari naţionalişti, care l-au înjurat în viaţă.
Copiii lui, dându-se ordin ca toţi să-şi maghiarizeze numele străine, au
luat numele de Székási.

153
erau străini de viaţa Bisericii Unite” (p. 105). Problema era că
nici după aceea preoţii nu se introduceau într-ale ritului. Cât erau
de străini teologii din Pesta de neam şi de Biserică, se poate
judeca din cele arătate mai sus. Desigur, mai puţin înstrăinaţi de
neam au putut fi teologii ortodocşi, care au umblat pe la Atena
sau pe la alte centre ortodoxe; iar de Biserică mai puţin înstrăinaţi
au fost cei ce au învăţat la protestanţi, prin Germania şi Franţa!
Unii dintre teologii români de la Pesta erau desemnaţi
să urmeze Literele, pentru a deveni apoi profesori la şcolile din
Blaj şi Beiuş; un mic procent (cam 10%) îmbrăţişa celibatul,
luându-şi gradele (aici ori la Viena) şi intrând în administraţia
bisericii ori în învăţământul teologic. Când am fost eu în anul I,
au fost hirotoniţi celibatari V. Moldovan şi A. Ţăran din anul al
IV-lea (acesta din urmă însurându-se după primul război
mondial). În anul următor s-a celibat Al. Rusu, ajuns profesor
canonic la Blaj şi episcop la Baia-Mare.
Cei mai mulţi avea ca ideal să ajungă un popă român, în
serviciul poporului, la sat. Dar la parohie, spre deosebire de
mănăstire, era greu de trăit singur, dacă n-aveai o mamă ori o
soră să-ţi ţină casa. O auzeam de la colegii de rit latin. În privinţa
aceasta nu se făcea nicio presiune asupra noastră, nici din partea
superiorilor, nici din cea a episcopilor. Din contră: ţinând seama
de nenorocirile multora, unii episcopi nu primeau la hirotonire
celibatari, decât abia după un anumit timp de gândire. Ceea ce
cu mine era să se întâmple chiar invers. În iarna anului al IV-
lea, episcopul Vasile Hossu a venit la Seminar, a stat de vorbă cu
directorul spiritual şi, când a fost vorba şi de mine, m-a chemat
să mă vadă. Spiritualul i-a sugerat ca, pentru a ne avea celibi, să
ne hirotonească în grabă, cum se face la latini, să nu ne dea
răgaz prea mult pentru a umbla în lume. Aşa s-a întâmplat că, în
preziua ultimului examen, am primit o scrisoare de la secretarul
episcopesc ca să fiu la Lugoj pentru hirotonire, spunându-mi că
în acelaşi timp s-a scris institutului „Sf. Augustin” din Viena să
fiu primit acolo. Am răspuns că regret, dar că eu n-am spus
nimănui că mă fac celibe şi mi-am văzut de treabă.

154
 În vacanţa de după anul al IV-lea, a venit pe la mine
colegul Romul Mioc din Banat, cum venise mai înainte
prietenul Petru Groza. Cu ambii am făcut câte o excursie la
Cîmpu-lui-Neag. La cea cu Mioc ne-au însoţit şi clericii Ion
Traian de la Bor şi Ion Mâzer de la Uricani, care ambii studiau
la Užhorod. La întoarcere, găsim în Uricani pe episcopul Vasile,
venit cu secretarul Dănilă Fireza la preotul Zugrav să-şi facă
odihna. După una-alta, episcopul îmi spune: „Pe 15 septembrie
vii la cancelaria episcopească”. Aşa era obiceiul ca unu-doi
dintre cei mai buni absolvenţi de teologie să fie aduşi la curtea
episcopească, în serviciul cancelariei, pentru timpul necesar
pregătirii la hirotonire, căsătoriţi ori ba.
La terminul fixat (15 septembrie 1907), am fost la Lugoj,
cu tot bagajul (o ladă de cărţi, haine de pat ş.a.). Aveam să-l
schimb pe Silviu Poşiar, care făcuse un an şi, neangajându-se
pentru hirotonire (avea pretenţii la o parohie bună!), a fost trimis
acasă. Dar n-a plecat imediat, trebuia să mă iniţieze pe mine la
cancelarie şi în administrarea pivniţei, de unde se servea vinul la
masă. Aşa s-a întâmplat că eu am putut însoţi pe Ştefan Roşianu
şi pe V. T. Frenţiu la misiunile de la Chizdia, aranjate în vederea
sfinţirii bisericii de acolo de Ziua Crucii (14/27 sept.) Eu am
făcut catehizarea copiilor şi am vizitat şaptezeci de case cu
concubinari (cifră enormă, oricât de mărişoară ar fi fost parohia!)
pentru a-i convinge să se cunune cu acest prilej, prin însuşi
episcopul, cu toate dispensele de la starea civilă şi de la Biserică.
Am şi reuşit la doisprezece, pe cei mai mulţi negăsindu-i acasă!
În drum spre Chizdia, am trecut pe la Timişoara, unde
am văzut biserica cedată parohiei noastre în cartierul „Fabric”
(după ce latinii şi-au clădit impunătoarea biserică „milenară”, în
onoarea „mileniului” de la venirea ungurilor în 1906), prevăzută
cu iconostas pietal de O. Szmiegelski; am mai vizitat seminarul
romano-catolic (era tot cel vechi, în faţa palatului episcopesc) şi

155
oraşul în general. Ne-a găzduit – până la trenul de după masă –
simpaticul părinte Gh. Telescu, o figură venerabilă, deşi nu avea
academia teologică, numai cursul pregătitor. A primit brâul roşu
abia spre sfârşitul vieţii, atât de mult neglijase Lugojul această
metropolă, unde pe vremuri parohul nostru fusese canonic
onorific! (Abia la 1930, cu noua arondare a diecezei, s-a reînfiinţat
vicariatul Timişoara, cu parohiile scoase din protopopia Aradului
şi rămase după desfiinţarea protopopiei Ciacovei şi Comloşului.)
De la staţia Topolovăţul Mare am făcut drumul de 20 km la
Chizdia într-o căruţă ţărănească, peste bolovani şi hârtoape. A
fost greu de tot şi ne-a şi prins noaptea pe el.1
În preziua sărbătorii a venit şi episcopul cu suita, cu
trăsura proprie, de la Lugoj, căci, până nu aveau maşini, episcopii
aveau trăsurile lor, cu care vizitau dieceza până în colţurile sale
cele mai îndepărtate. Ulterior, am mai vizitat Chizdia în două

1
Cum mergeam aşa, mă gândeam la un alt drum făcut de mine, cu un an
în urmă. În vara anului 1906 am fost la Cîmpu-lui-Neag, la preotul
Berinde. De acolo mi-a venit cheful să trec peste munţi la Mănăstirea
Tismana, iar de acolo să mă reîntorc prin pasul Vulcan. Plecat-am singur,
dar cam târziu şi n-am reuşit să fac până seara cei 30 km. La Tismana, am
dormit la o stână, dimineaţa am coborât (dar nu direct, ci înconjurând prin
comună) la mănăstire, unde am admirat poziţia, am văzut biserica şi
călugării, care erau la odihnă. Pe drum înapoi spre sat, am întâlnit pe
diaconul Iustin Dobrotă, de fel din părţile Sibiului, am stat puţin de vorbă
cu el (am şi corespondat după aceea), mi-a vorbit despre moravurile urâte
ale călugărilor, care-l înjură că-i „ardelean unit” (deşi nu fusese unit). La
un han, am luat cea mai ieftină masă în viaţa mea: o ciorbă de pui, cu
pâine albă şi un sfert de vin, 15 bani! Plecat-am apoi să ajung spre seară la
Stăneşti, unde aveam un învăţător cunoscut. Obosit de drumul făcut până
aci, abia mai puteam merge. Tot repetam cîntecul: „Lung e drumul
Clujului, dar mai lung al Gorjului. Drumul Clujului se gată, al Gorjului
niciodată”. Noroc că m-a ajuns o trăsură, care mergea spre Tg. Jiu, şi m-a
dus vreo 2 km pentru 2 lei, până ni s-au despărţit drumurile. Am mai
trecut prin cinci sate şi, târziu seara, am ajuns la Stăneşti (30 km). Aici am
poposit o zi şi a treia zi am făcut alţi 30 km până acasă.

156
rânduri: o dată făcându-i vizită canonică, altă dată conducând de
la acestă biserică monumentală pelerinajul la Radna.

Intrasem de-a binelea în serviciul cancelariei şi al curţii

când, la 14 octombrie, vine o scrisoare de la Viena: „Nu e nicio
piedică, clericul N.B., deşi nehirotonit, poate fi primit în
institut.” Eu nu ştiam că s-a făcut o intervenţie în acest sens; nu
mă gândeam la Viena, ci am început – în timpul meu liber – să
pregătesc cel de-al 3-lea riguros la Pesta. Acum, la drum,
băiete! Silviu Poşiar a fost rechemat telefonic la episcopie, i-am
predat serviciul, am petrecut o seară de adio cu el şi cu
secretarul Dănilă Fireza, am plecat să-mi văd părinţii1 şi, în ziua

1
În 13.X. 1907 le scrie de la Lugoj părinţilor: Iubiţi părinţi! Prin
acesta Vă fac cunoscut, că eu acum sunt cu totul hotărît să merg la
Viena. Marţi sau mercuri ce vine voi pleca. Nu cumva să vă pară rău
de vestea asta, căci eu fac cum e mai bine! Ştiţi, că eu mai am să fac
încă 2 examene, ca să ajung doctor în Sfânta Teologie. Acele examene
le-aş putea face şi de acasă, la Pesta, dar nu-mi vine bine. Acuma şi
aşa nu mă pot face popă, căci nu este niciun loc gol, unde să-mi
placă. Era vorba despre aceea, că în curând va fi înfiinţat un loc de
capelan în Petroşani, dar precum am înţeles, nici aceea nu va fi în
anul acesta, ci se va mai tărăgăna. Prota umblă destul, dar el
nădăjduieşte să ajungă în Conzistor şi conzistorul îl întreabă pe el, ce
să facă. Cu un cuvânt prota mai poate aştepta!
Dacă nu mă fac încă popă, voi sta aici în Lugoj şi de aici să
mă pregătesc de examene. După ce am văzut însă, că ce lucru mult
este aici şi cît de mult te oboseşti numai cu cancelaria, am cugetat în
mine, că aşa foarte greu mai putem sta şi pentru învăţat. Este în Viena
un institut, îl cheamă Augustinen, unde se primesc numai aceia, cari
au gătat deja teologia şi vreau să facă doctoraul! Episcopul nostru a
recurs la Maiestatea sa pentru mine şi m-a primit. Ba m-a primit cu
mare uşurinţă. Pe alţii, câţi români au fost până acum acolo, pe toţi
numai aşa i-au primit, că s’au sfinţit înainte şi au rămas celibatari. Eu
am fost primit, fără să trebuiască a mă sfinţi de celibe. Acum mă duc

157
de 17 octombrie, am fost la Viena. La Pesta am dormit o noapte
la Seminarul Central, dar plecând dimineaţa la 10 cu acceleratul
peste Bruck-Királyhida (azi frontiera e la Hegyeshalom), prietenul
Alexandru Rusu, catehet la Pesta, a întârziat să mă vadă, cum
mi s-a plâns într-o carte poştală.
La Viena, decanul Wolfsgruber (un benedictin foarte
bine, profesor de istorie), mi-a comunicat că voi continua după

acolo, am proviziune boierească, chilie separată, servitor, am

libertate deplină, mă ocup cu ce vreau, merg afară, când vreau, la
şcoală nu trebuie să umblu nicăieri, numai să mă pregătesc pentru
riguros! E cu totul altfel decât cum a fost în Pesta. Voi sta acolo până
la vară şi numai dacă s’o putea, vin acasă ca doctor şi atunci voi vedea
eu ce va urma. Ca doctor şi ca om umblat în Viena nu mă vor putea
pune în orice sat ca popă. Pănă atunci ni se mai deschid locuri noi.
De văzut acum curând nu ne mai vedem. La un caz de lipsă
eu pot veni cu acceleratul şi de acolo în 24 de ore sunt acasă, căci şi
acum cu el mă duc, să nu mă urăsc de drum, şi poate , dacă oi avea
bani, vin de Paşti acasă! Acuma capăt de aici bani de călătorie, acolo
voi avea la fiecare lună 21 coroane bani gata, dar din aceea trebuie
să-mi plătesc fluştucul, vinul – dacă îmi trebuie – şi servitorul, apoi să
mai am bani de buzunar. Cred însă, că voi ieşi la cale şi de la
Dvoastră nu voi mai cere. Aş merge bucuros acum pe acasă înainte de
a merge la Viena, dar nu pot, căci prea întîrziu şi prea mult trebue să
călătoresc. Trebue să mă abat şi pe la Pesta pe vreo zi! Apoi ar trebui
să cercetez pe prea mulţi, dacă mai merg pe Jiu.
Când voi pleca de aici, Vă dau de ştire, ca să nu-mi mai
trimiteţi nimic aici. De acolo eu vă scriu regulat şi aştept ca şi
Dvoastră să-mi scrieţi. Adresa mea acolo este: Seiner Ehrwürden
Nikolaus Brinzeu, Miltglied der Priesterbildungsanstalt, Wien I,
Augustineum, dar puteţi scrie şi pe scurt: Rev. Domn Nicolae Brînzeu,
Wien, I. Augustineum. Cu hainele de pat şi cărţile nu ştiu acum ce să
fac, cred, că le-oi pune iar pe tren şi le-oi trimite acasă la Dvoastră.
Să-mi scrieţi ce mai faceţi.
Dorindu-Vă tot binele şi ca să ne vedem în pace, rămân,
săruntându-Vă pe toţi, al Dvoastră fiu şi frate şi cumnat şi unchi,
Nicolae. (nota mea, P.B.).

158
sistemul de acolo, unde erau numai trei riguroase orale, locul
celui de-al patrulea luându-l dizertaţia, care trebuia prezentată la
început. M-am apucat de dizertaţie: Despre unirea românilor şi
despre luptele uniţilor cu schismaticii în cursul secolului al
XVIII-lea.
Institutul „Sf. Augustin” din Viena fusese înfiinţat la
1816 prin stăruinţele parohului de la curtea imperială Iacob
Frint (de aceea vienezii îi spuneau Frintaneum), cu scopul de a
forma elevii superiori ai Bisericii Catolice în spirit absolut
dinastic. De aceea, directorul institutului era parohul de totdeauna
al curţii, iar clădirea în care era aşezat, era o aripă a Burgului;
până era mai tânăr, împăratul Franz Iosif îl vizita din când în
când (ca şi predecesorii săi). Cei ieşiţi din acest institut aveau
menirea să devină conducătorii institutelor de educaţie a clerului
ori să intre în administraţia superioară a eparhiei. De aceea, se
cerea episcopului să declare în ce direcţie doreşte să se perfec-
ţioneze respectivul preot după luarea doctoratului. Cu timpul –
cum observă prelatul vienez Scheicher în Memoriile lui din
1907 – acest institut a rămas o simplă „fabrică de doctori”,
nemairămânând nimeni acolo după luarea gradelor. Lui V. T.
Frenţiu (mort ca episcop de Oradea) i se aprobase să mai
rămână câţiva ani pentru studii civile, dar episcopul l-a revocat.
Institutul avea trei directori de studii (dintre care primul
era şi director administrativ) şi un director spiritual, toţi patru
recrutaţi din diferitele părţi ale monarhiei. Pe vremea mea
director suprem era L. Mayer, arhiepiscop, parohul Burgului,
directori A. Perathoner (ajuns apoi judecător la Rota Romana),
pentru morală-pastorală; A. Dvořak pentru istorie-drept; E. Seydl
(ajuns episcop şi paroh al Curţii) pentru dogmatică, filozofie şi
biblic; F. Rott (ajuns episcop la Györ), director spiritual. Ei erau
în acelaşi timp şi preoţi capelani ai Curţii imperiale.
Rolul directorilor de studii se limita mai mult la
instruirea membrilor institutului (pensionarilor) la pregătirea
examenelor, în primul rând la cenzurarea tezei; când cineva se
simţea pe deplin pregătit, dădea examen „previu” la respectivul

159
director, căci numai aşa avea voie să-şi ceară termin la
Universitate. Astfel, când un „frintanist” dădea riguros la
Universitate, putea fi vorba numai despre ce notă să ia.
Ajuns acolo cu oarecare întârziere, am primit o cameră
la etajul I, spre curtea mică, dar cu soare. Ajungeam acolo
coborând pe o scară secundară de la etajul II, unde era intrarea
în institut, etajul I fiindu-ne inaccesibil nouă. De pe coridor,
ferestrele dădeau spre aripa clădirii unde erau apartamentele
arhiducelui Frederic. Camera avea acelaşi mobilier de la deschi-
derea institutului: un pat cu acoperitoare aşezată deasupra într-un
cadru de lemn; un dulap cu sertare (Schublade), înalt cam de
120 cm, pe care puteai aşeza cărţi; o masă de scris, un cuier, o
scuipătoare cu nisip, iar sub pat era fierul cu doi craci, necesar
la scoaterea ciubotelor (de pe vremea când clerul purta cizme; şi
noi avusesem la Pesta un profesor care purta cizme sub
reverendă!). Soba era de teracotă, cu uşiţa în coridor, alimentată
cu lemne de un servitor.
Sufrageria era la etajul I, alimentele se ridicau cu liftul,
la masă serveau servitori, care făceau şi curăţenie în camere, iar
la bucătărie erau călugăriţe. Masa era bună, dar la amiază
aveam numai trei feluri, nu patru ca la Pesta; vin nu se dădea
decât la sărbători, în celelalte zile îl plăteam noi. Tot pe cont
propriu se putea lua ujină (Jause) înainte şi după masă. Când
cineva dădea riguros, se serveau ţigări de foi şi vin. Obiceiul
acesta al ţigărilor exista şi la Pesta.
La capelă servea oratorul bisericii augustinienilor
(Augustinenkirche, de aci şi strada se numea Augustinenstrasse),
în care intram tot de la etajul I.
Institutul avea o baie comună, robinetele fiind pe cori-
doare, nu în fiecare cameră.
(În anul 1913, Augustineul a primit o clădire modernă,
care după prăbuşirea monarhiei a devenit internat pentru
studenţi de la toate facultăţile.)
Programul zilei era următorul: dimineaţa la 6 scularea,
la 6,30 rugăciuni şi meditaţie în capelă, la 7 liturghia, pe care o

160
făceau preoţii fiecare unde îşi avea locul ori unde era rânduit (în
duminici ori sărbători); eu, nefiind hirotonit, ascultam liturghia
unui preot rutean, într-una din sacristiile bisericii. După micul
dejun, unii mergeau la cursuri, alţii lucrau la teză, acasă ori în
bibliotecă. Institutul avea o bibliotecă cu vreo zece mii de
volume. Masa la orele 13, era luată – ca şi seara – de superiori
împreună cu membrii. Odată pe an, când directorul suprem,
arhiepiscopul Mayer, lua masa cu noi, ni se impunea să ne
încingem brâul (de coloare specială aici, adică bleumarin).
După masă, mergeam la Universitate ori la plimbare! Dacă te
duceai la Universitate ori cu alte treburi, puteai merge singur; la
plimbare eram cel puţin doi, de regulă în civil canonic. Seara la
7 se lua cina, la 9 rugăciunile de seară şi punctele de meditaţie
pe care le propunea spiritualul, pe care tot el le rezuma
dimineaţa. Culcarea era la 10, dar ora nu era obligatorie decât la
sculare. Cine întârzia la rugăciunile de dimineaţă trebuia să se
prezinte la directorul administrativ. Acest inconvenient i se
întâmpla foarte des baronului Iosica, un băiat bun, dar mort de
tânăr într-un accident de cale ferată.
La plimbare mergeam pe jos prin oraş, cu tramvaiul la
Prater şi la Schönbrunn sau cu metropolitanul la pădurea din
jurul Vienei (Wiener Wald). Odată, am găsit în pădure un om
spânzurat: i-am tăiat funia, am încercat să-i facem respiraţie
artificială, iar unul dintre colegii preoţi – eram vreo trei-patru
împreună – i-a dat dezlegare condiţională, toate cum se învaţă la
Pastorală. Pe urmă am anunţat primul post de poliţie.
Deşi n-am stat nici şapte luni la Viena, timpul petrecut
acolo mi-a lăsat cele mai plăcute amintiri. Era capitala unei
puternice monarhii pe atunci, cu tot ce-ţi dorea inima, cu o
populaţie veselă, cultă şi prietenoasă faţă de străini; cu o
universitate la nivel mondial. Dintre somităţile Facultăţii de
Teologie vreau să-l amintesc pe prof. Wolfsgruber, întâlnit mai
întâi ca decan – el preda istoria, dar în orele de seminar făcea
hagiografie şi ar fi dorit ca noi, românii, să prelucrăm vieţile
sfinţilor din Dacia („Dacia sacra”); prof. Scherer, al cărui

161
manual de drept canonic era foarte căutat, dar nu se găsea,
autorul nemaiputând scoate o nouă ediţie din cauza unei boli de
ochi; prof. Schindler, care preda morala legată de principiile
filozofiei creştine; prof. Swoboda, a cărui lucrare despre pastoraţia
marilor oraşe (Großstadtseelsorge) a fost deschizătoare de drumuri,
el având predilecţie şi pentru arta şi arhitectura bisericească;
prof. Reinhold la dogmatica fundamentală şi prof. Commer la
cea specială, acesta din urmă redactând şi o revistă filozofico-
teologică. În ea s-a publicat o recenzie a cărţii lui Al. Mocioni,
care mi-a mulţumit mie, iar lui Commer i-a trimis nişte reflexii,
tot aşa de puţin solide ca şi lucrarea.
Oricât de ocupat eram cu teza, apoi cu pregătirea
examenului ce mai aveam de dat, n-am neglijat nici scrisul:
scriam aproape zilnic la Vulcan (părinţilor şi alesei mele),
trimiteam corespondenţe la Unirea şi studii la gazete şi reviste
(rugat de redacţie, am trimis la Katholikus Szemle din Pesta un
articol despre problema Bisericii orientale, în legătură cu cartea
Principelui Maximilian Die orientalische Kirchenfrage; la
Religio, studiul pomenit deja despre „Harul Dumnezeiesc şi
voinţa liberă”; la Unirea un articol despre S. Ioan Chrisostom şi
primatul papal, cu ocazia comemorării a 500 de ani de la
moartea lui; la Progresul din Oraviţa un studiu pentru o serie de
articole materialiste (de gen Heckel), publicate de un anumit Dr.
Morgan Vladimirescu, pe care mai apoi, în 1919, sub scurta
ocupaţie sârbească a Timişorii, l-am văzut secretar al prefectului
sârb de aici ş.a.
Nu am neglijat nici relaţiile sociale. La Viena era o
apreciabilă colonie românească de ardeleni şi bucovineni. La
sfatul predecesorului meu la Augustinen, Dr. Ion Bălan, am
căutat să fac cunoştinţă cu ardelenii noştri, ca doctorii Lazăr
Popovici, Emil Doctor, C. Sturza, G. Cuparescu. La biserica
greco-catolică „Sf. Barbara”, era parohul rutean I. Szych,
canonic onorific, care vorbea bine româneşte, fiindcă înainte de
aceea fusese preot la Suceava. Avea două fete mari, care,
ştiindu-mă nehirotonit, s-ar fi măritat bucuros cu un român. În

162
clerul militar era preot greco-catolic Aurel Florian, celibatar, a
cărui locuinţă era plină de tot felul de lucruri artistice, cumpărate
prin licitaţie la „Muntele de pietate”, numit Dorotheum, pe care
îl vizita regulat. Acolo am cumpărat şi eu Lexiconul lui Herder,
în opt volume, cu un preţ dublu faţă cel cu care aş fi putut lua
cel al lui Brockhaus în 12 volume (lexiconul meu a fost luat de
soldaţii germani ca pradă în timpul primului război mondial,
lăsându-mi un singur volum. Al lui Brockhaus l-a cumpărat
scumpul meu fiu Felician – ediţia de după război, în 16
volume). N-am putut stabili legături mai strânse cu studenţimea
română, deoarece am fost doar de câteva ori la „România Jună”.
Mai venea pe la mine un român din jandarmeria Curţii
(Burgschandarm), cu numele de Simon, care audia cursurile de
teologie. Nu înţelegeam cum un jandarm poate fi amator de
teologie, dar, mai târziu, după război, s-a preoţit la Oradea.
Odată m-am trezit cu un alt militar, un soldat în termen redus,
coleg de clasă timp de un an la Orăştie (unde venise de la Blaj
să înveţe ungureşte), Aurel Botei, devenit apoi medic general.
În trei luni mi-am terminat dizertaţia în legătură cu
actul unirii de la 1700. Am căutat fascimilul actului de la 1698,
publicat de Nilles în Symbolae. Despre cel din 1700 se spunea
că se află la Strigon. Am scris la Strigon şi arhivarul de atunci,
Dr. Breyer, mi-a răspuns că nu-l găseşte, că l-a căutat şi Nilles.
Nu importă; actul de bază e cel de la 1698, la 1700 s-a
confirmat numai unirea, în baza unui referendum popular făcut
printr-o comisie a stăpânirii.
Teza a fost acceptată de către profesorii de specialitate
(Wolfsgruber şi Scherer) dându-i-se nota „lăudabil”. M-am
apucat de materia examenului oral (morală şi pastorală). Nu
mi-au trebuit nici 3 luni, am terminat-o şi pe aceasta. Cu
examenele „previi” la institut, am cerut şi am primit termen de
28 de zile (ziua în care începeau cursurile după vacanţa de Paşti,
noi, orientalii, având chiar a 2-a zi Paşti). Am reuşit şi la acestea
„cum laude”. Swoboda nu se reîntorsese dintr-o obişnuită

163
călătorie de vacanţă în Italia; la pastorală m-a examinat canonicul
Müller, autorul manualului din care am învăţat morala la Pesta.
I-am scris miresei mele că, după examen, le dau o
telegramă. Am dat-o la orele 12, la orele 7 seara am primit
răspunsul semnat şi de Tata, care aştepta şi el telegrama la
familia ei.
La 1 mai am fost promovat doctor, cu tot ritualul obişnuit.
Au asistat câteva doamne, colegi de la institut, studenţi, Simon
cel pomenit mai sus şi alţii. Pe studenţi i-am invitat după-masa
la o berărie, cu ceilalţi oaspeţi am făcut-o imediat.
Merită să menţionez aici cheltuielile avute. Pedelul
(ordonanţa) de la facultate mi-a comunicat dinainte să aduc cu
mine taxa de promoţie şi suma de 137 de coroane pentru
„bacşişuri”. Aceste bacşişuri au fost distribuite de mine după
promoţie în felul următor. Pedelul a grupat banii cum a ştiut el,
spunându-mi: „Cum mergem în biroul Universităţii, depui pe
rând câte o sumă, unde te-oi duce eu.” Am mers de la o masă la
alta, la fiecare primeam câte ceva (chitanţă, dovadă, copia
diplomei, diploma însăşi) şi la fiecare depuneam suma care
urma la rând, iar, când a mai rămas doar una, pedelul a zis:
„Asta e a mea!” Bineînţeles că episcopia, căreia i-am cerut
cheltuielile de examen, de promoţie şi de drum, mi-a refuzat
„bacşişurile”, spunând că nu e în obiceiul ei să dea bani pentru
asemenea cheltuieli. Dar ele erau în obiceiul pământului de
când e lumea. Pe Sf. Pavel l-a ţinut dregătorul în Cezareea doi
ani arestat, nădăjduind că Pavel îi va da bani ca să-l elibereze
(Fapte 24, 26). La Viena, taxa pe tramvai era 7 crăiţari, iar noi
dădeam o monedă de 10 şi spuneam conductorului, care întindea
restul „Zwei”, adică să ne dea înapoi doi, unul era al lui!
La Augustinen primeam lunar 31 de coroane pentru
cheltuieli mărunte. Când ni le aducea portarul, luam 30, una era
a lui. Când am mers la Viena, banii de drum mi i-a dat episcopia,
dar i-am primit şi de la institut (înapoi nu!) în suma stabilită pe
vremea când încă nu exista cale ferată. Pentru Lugoj erau 28
florini (acum drumul cu acceleratul clasa a II-a făcea 16 florini).

164
 Am plecat acasă, pentru a mă încadra în pelerinajul la
Roma, anunţat între timp de episcopul Vasile Hossu. La Seminarul
din Pesta am fost primit cu multă onoare. Noul rector m-a pus
să prezidez masa superiorilor, căci făceam haz că am reuşit în
Religio să-i încaier pe iezuiţi cu dominicanii. Zic „noul rector”,
pentru că au mai fost doi: primul (Steinberger), nu ţinea
legătura cu teologii şi a murit după doi ani. I-a urmat L. Lollok,
un suflet admirabil, care venea între noi când ne plimbam prin
grădină (odată, colegul A. Moise i-a zis, arătând spre mine:
„Vezi cine merge acolo? Egy kicsi püspök” - „Un mic
episcop”). El a ajuns la Viena, ca rector al „Pazmaneului”, cu
un an înainte de sosirea mea. Când am ajuns eu, l-am vizitat şi
m-a rugat să-l mai vizitez, dar eu am fost atât de ocupat, încât
am uitat. Odată mă trezesc cu el la mine în cameră: „Dragă
părinţele, m-ai uitat !...” Nu ştiam cum să ies din încurcătură.
Am stat acasă câteva zile şi am plecat cu cumnatul Emil
Nicoară la Pesta, unde s-a adunat lumea pentru pelerinaj. De
acolo am mers cu acceleratul la Fiume, cu vaporul la Ancona
(aici ne-a aşteptat episcopul Vasile), iarăşi cu trenul la Roma,
timp de 36 de ore în total. Am trimis regulat rapoarte la Unirea
din acest pelerinaj, care – se pare că aşa a rânduit Providenţa – a
fost o demnă pregătire a mea pentru Sf. Altar, o demnă încheiere
a studiilor mele. Mai memorabilă a fost audienţa la Sf. Părinte
Pius X. M-a impresionat faţa sa luminoasă, strălucind de
nespusă bunătate şi de părintească gravitate. În discursul pe care
ni l-a ţinut după prezentarea omagiilor, a ştiut să spună că noi
românii suntem de două ori romani: prin sânge şi prin credinţă.
Evident, am fost primiţi singuri. Coborând de pe tron, a venit la
fiecare dintre noi şi ne-a dat binecuvântarea, episcopul Hossu
făcând prezentările; când a ajuns la mine a spus că acum am
luat gradele şi scriu mult (molta scrive) şi, în această calitate,
am primit un nou îndemn prin zâmbetul părintesc al supremului
Pontif. Nu mi-a fost greu să-i reconstruiesc singur discursul –
deşi până atunci învăţasem prea puţin italieneşte, dar, petrecând
câteva zile la Roma, noi, românii, dacă mai ştim şi franţuzeşte,

165
ne trezim că pricepem totul. Cu acest prilej, episcopii noştri
(Hossu şi Radu) au făcut o liturghie solemnă, sfinţindu-se
diacon tânărul Iuliu Hossu, care făcea studiile la S. Pietro
împreună cu V. Bârlea de la Lugoj, I. Coltor de la Blaj, Gh. Pop
de la Oradea şi A. Dragoş de la Gherla. La colegiul de la
Propagandă s-a dat o masă solemnă în onoarea noastră.
În afară de Roma, am văzut Florenţa, Padova, Milano şi
Veneţia. Aici la Lido m-am mirat că se făcea baie în
promiscuitate, când eu la Mamaia văzusem făcând separat baie
femeile de bărbaţi. La Veneţia am părăsit grupul, am mers la
Viena, unde mi-am adunat toate bagajele şi, cu certificatul
primit de la institut, mi-am luat rămas bun de la toţi. La Pesta,
m-au aşteptat Emil cu soţia lui şi cu Emilia, venite şi ele pentru
cumpărături în vederea căsătoriei noastre. Da, mi-a mai rămas
acest drum de făcut. Când m-am despărţit de bunul rector
Lollok la Viena, el mi-a spus cu oarecare nostalgie: factus
fuisset episcopus, nunc exit felix maritas („ar fi ajuns episcop,
acum va fi un soţ fericit”)!

Căsătoria nu e un lucru uşor. La tineretul civil ea se poate

amâna, ceea ce nu-i asigură deloc o reuşită; uneori se face
pripit, cum vedem că se întâmplă la tineretul de astăzi, ceea ce
produce multe nenorociri la soţi şi la copii. La tineretul clerical,
însă, hirotonia nu admite prea multă amânare. De aceea e bine
ca omul să se orienteze încă în timpul anilor de studii.
Eu mi-am propus să nu caut exclusiv frumuseţea, care e
înşelătoare; nici averea, convins fiind că prin munca mea şi a
soţiei ne vom asigura traiul nostru şi cele necesare pentru
creşterea copiilor; nici legăturile familiale, considerând că e
umilitor ca prin asemenea legături să-mi asigur cariera. În
cercul meu îngust de cunoştinţe (din valea Jiului şi Ţara
Haţegului), Providenţa a adus-o pe aceea care întruneşte toate

166
calităţile, ca educaţie, cultură, frumuseţe, caracter, sentiment
religios şi naţional – încât merită premiul de a mă însoţi pe
drumul vieţii mele de preot! Nu am ţinut seama de faptul că,
după terminarea studiilor de învăţătoare, trăia în casa fratelui
său, maistru tâmplar la Vulcan, fiind orfană de ambii părinţi.
Nu-mi trebuia o căsătorie „de prestigiu”, cum mi s-au mai oferit
ocazii în cele din urmă, şi odată alegerea făcută, am ţinut la ea.
După terminarea studiilor, am căutat să ne căsătorim cât mai în
grabă, astfel ca, la sfârşitul vacanţei, să mă hirotonesc şi să intru
în via Domnului!
Când scriu aceste rânduri, am trecut de nunta de aur.
Acum, după 50 de ani, văd ce mare dar a fost pentru mine
scumpa mea soţie, care m-a însoţit cu atâta demnitate pe toate
drumurile vieţii, mi-a dat şi mi-a crescut copii frumoşi, sănătoşi
şi inteligenţi! Voi, dragii mei copii, păstraţi cu sfinţenie
memoria mamei în inimile voastre!
Am făcut logodna şi am stabilit ziua cununiei.
Dar vai, a trebuit să trecem şi peste momente neplăcute.
Preot la Coroieşti-Vulcan era Ion Patachi (tatăl său s-a
numit Vălean, dar făcând parte din garda financiară maghiară, a
trebuit să-şi schimbe numele), om vrednic altfel, dar – cum mi-a
explicat-o ulterior episcopul – de o moralitate dubioasă. Abia
venit în Valea Jiului, a ajuns în conflict cu protopopul, cu ceilalţi
preoţi, nemaivorbind de popor, căruia nu i-a stricat puţină
asprime. Fusese numit aici ca să facă faţă noii situaţii, aceleia
de parohie minieră, în frumos avânt. Având cinci copii, e de
înţeles interesul material pentru care îşi iubea parohia. Dar se
temea de rău. Terminând eu anul al IV-lea, protopopul a cerut
oamenilor să facă o cerere la episcopie pentru înlăturarea lui şi
numirea mea. Patachi a crezut că eu aş fi motorul acţiunii şi a
pornit pe faţă împotriva mea: mi-a interzis să mai lectorez în
bisericile lui. Evident, au încetat şi bunele raporturi sociale
dintre noi.
După un an, când am mers la Lugoj să cer aprobarea
căsătoriei, episcopul, exprimându-şi bucuria pentru alegerea

167
făcută, mi-a zis: „Fiule, doresc să-ţi fiu eu preot cununător.
Dacă veniţi la Lugoj, vă cunun personal, dacă nu, trimit un
delegat, care să vă cunune în numele meu.” Cu ocazia
contractului, comunicând parohului Patachi acest lucru de
bunăvoie, el s-a tulburat complect. Văzut-a oare în acest gest al
episcopului – la care eu nu m-aş fi gândit – o intervenţie a mea
pentru scăderea prestigiului lui? I s-a părut că acest lucru aruncă
o umbră asupra viitorului parohiei? Nu ştiu. Destinaţia mea ca
preot ajutor pe lângă bătrânul şi bolnavul protopop din Petroşani,
care nu mai putea face faţă situaţiei, era de notorietate publică.
El mă ceruse deja după anul al IV-lea, dar episcopul nu i-a dat
un răspuns hotărât, convins fiind că la mijloc ar fi şi o combinaţie
de căsătorie cu o nepoţică a protopopesei, ceea ce ar fi adus
prejudicii la viitoarea complectare a protopopiei.
Cu cît ne apropiam de ziua cununiei noastre, starea de
nervi a părintelui Patachi se înrăutăţea tot mai mult, astfel încât
a trebuit dus la Sibiu la ospiciu. De acolo a revenit după
cununia noastră, dar nu peste mult a trebuit să se reîntoarcă la
Sibiu, a fost pus în retragere şi peste doi-trei ani a sucombat.
Familia lui nu a rămas pe drumuri, căci din economiile făcute
îşi cumpărase o moşioară în comuna lui de naştere, Dumitra.
Unul din copiii lui, Enca, s-a făcut preot în dieceza Lugojului.
La 13 iulie 1908 a avut loc nunta. Ea a fost pe vremea
aceea un eveniment pentru românii din Valea Jiului. Cel puţin
aşa o caracterizau şi mult după-aceea cei care au luat parte la ea.
Au venit rudele noastre de la mari depărtări: ale mele de la
Lomani (Sebeş-Alba), de unde a venit bunicul meu; ale Emiliei,
de la Blaj şi Sincel, Luca Rusan cu fiica Mariţi, Emil Vlassa,
ţăranca Chiva Costea; de la Şeuşa Ionel Precup (ajuns profesor
la Cluj); de la Ormindea preotul Ion Pop cu doamna, iar de la
Crăciuneşti preotul Sebastian Rusan (Mitropolitul Moldovei de
mai tîrziu) cu doamna. Oaspeţi au fost preoţii Nicolescu din
Tuştea, Zugrav din Uricani, Bologa din Lupeni, Todoran din
Paroşeni, Haboth (preotul catolic) şi Sebastian Stanca (cel
greco-catolic) din Vulcan, St. Berinde din Cîmpu-lui-Neag,

168
învăţătorii Şandru din Lupeni, Turcu din Uricani, Opriş dela
Bor şi Ciova de la Subcetate. În afară de Haboth, Bologa şi
ultimii doi învăţători, toţi erau cu doamnele, Nicolescu cu trei
copii, din care o fetiţă a purtat trena; Dr. N. Olariu, avocat de la
Petroşani, Nic. Gârbea dela episcopia Lugojului, Petru Groza de
la Deva, teologul At. Roşca de la Orăştie, tinerii Costi şi Dumi
Stanca din Petroşani. Fraţi de mire au fost: Romul Mioc (preot
Petroşani, fost prefect Deva), Stefan Pop (fost director al
liceului din Blaj), Emil Vlasa (mort de tânăr), Ion Mâzer (teolog
din Uricani), Gh. Drăgănescu (de la banca „Ziua”), Gh. Perian
(ofiţer la poliţia de graniţă Petroşani), Al. Borza (ajuns profesor
universitar la Cluj); surori de mireasă au fost domnişoarele
Russu şi Stanca (Petroşani), Gârban (Bor) şi Lupan (Orăştie).
Nuntaşii intelectuali au petrecut la casa miresei, ţăranii
la casa părinţilor mei. Noi, mirii cu naşii, am trecut noaptea şi
pe la aceştia din urmă. Nuntaşii de la casa miresei se văd în
tablou, regret că de la ceilalţi nu s-a luat fotografii. Am adunat
numeroasele telegrame primite într-un volum ce se păstrează
până azi. Iar dopurile de la sticlele cu şampanie au fost adunate
de prietenul Petru Groza şi, legate cunună, se păstrează şi ele
până azi.
După nuntă, am plecat la Băile Borsec, de unde ne-am
reîntors după trei săptămâni, vizitând rudele Emiliei la Şeuşa şi
Blaj. După un scurt popas la Vulcan, am mers la rudele de la
Ormindea şi Crăciuneşti (Pop şi Rusan). Printr-o scrisoare trimisă
la Borsec, secretarul episcopului, Dănilă Fireza, m-a invitat să
fiu pe 15/27 august la Lugoj pentru hirotonire. Desigur, era
nevoie de mine la Petroşani cu începerea noului an şcolar.
La data fixată, am fost la Lugoj. De la Ilia am călătorit
pe tren cu episcopul, care venea şi el din Ardeal. Mai era cu noi
şi un avocat român. Fiind vorba de hirotonirea şi trimiterea mea
la Petroşani, episcopul ne-a explicat importanţa mare ce o are
Valea Jiului pentru români; acolo capitaliştii de la Budapesta,
prin aglomerarea de muncitori străini, cu şcoală şi viaţă social-
culturală maghiară, vor să creeze un puternic bastion al stăpânirii

169
maghiare, un ic între Ardealul românesc şi statul român liber.
De aceea el, episcopul Vasile Hossu, încă din anul 1906 a făcut
un apel către protopopii din Ardeal ca populaţia română, care
vrea să meargă în America în căutare de lucru, să fie îndemnată
spre Valea Jiului, ca să rămână în ţară. Apelul a avut succes: s-a
sporit numărul muncitorilor români pe Jiu. Acum era de datoria
noastră să ne îngrijim de ei, prin preoţi şi învăţători conştienţi
de misiunea lor. Cuvinte de aur, care mi-au intrat în inimă!
În ziua de Sf. Mărie mare (15/27 august), am fost făcut
diacon în catedrala din Lugoj, în 18/30 august (zi de Duminică)
am fost hirotonit preot în biserica din Sânnicolau Mare, cu
ocazia târnosirei acesteia. Notez că eu nu mi-am adus cu mine
preoteasa, cum făceau alţii; episcopul m-a poftit să o chem şi pe
ea şi a venit îmreună cu cumnatul Emil. Reîntorşi la Lugoj, am
fost găzduiţi la reşedinţă. Episcopul mi-a luat personal mărturi-
sirea de credinţă şi jurământul, ţinându-mi o mică alocuţiune, la
care am răspuns cu un vot solemn, exprimat prin cuvintele lui
Quintilian: non solum negligentis, sed et mali et perfidi et in
suscepta causa proditoris est, minus facere quam possit („nu e
numai neglijent, ci şi rău şi perfid şi trădătorul cauzei luate
asupra sa, dacă cineva face mai puţin decât ar putea”)...
Îmi aminteam de răvaşul apărut după plecarea mea din
Viena în revista Egyházy Közlöny (nr. 21 din 22 mai 1908) din
Budapesta – ca şi în Răvaşul de la Cluj şi în Unirea de la Blaj,
de altfel – „Nicolae O. Brînzeu a fost promovat doctor în
teologie la Universitatea din Viena. De foarte capabilul tânăr,
cu al cărui nume ne-am întâlnit pe coridoarele lui Religio şi
Katholikus Szemle, dieceza lui leagă mari speranţe” („nagy
reményeket füz egyházközség”).
Vai, dar cine a scris oare aceste rânduri îndatoritoare?
Nici până azi nu ştiu. Cum aveau să se împlinească acele
aşteptări? Nu-mi puteam atunci închipui, am luat jugul cu sfială
şi am plecat la drum. A fost un drum lung, asupra căruia,
aruncând o privire acum, după 50 ani, îi văd toate cotiturile şi
urcuşurile grele, locurile adesea neumblate şi căile cu spini şi

170
bălării. Dar, lăudat să fie Domnul, sper că aşteptările legate de
mine să nu fi rămas de tot zadarnice.

171
172
173
 La începutul secolului al XX-lea, Biserica noastră era
tot în veacul al XVIII-lea în ceea ce priveşte rolul ei misionar.
Nu-i vorbă că, între timp, se făcuse organizarea ei cu mitropolie
şi trei episcopii sufragane; trei sinoade provinciale săvârşiseră
opera ei de legiferare; clerul era în bună parte ieşit din academiile
teologice ori de la facultăţile minoritare; şcoli primare aveau în
parohii. Dar activitatea clerului nu se deosebea prea mult de
aceea a celor vechi în săvârşirea sfintelor slujbe la biserică,
administrarea sacramentelor şi a sacramentaliilor pe măsură ce
se cereau, administrarea oficiului parohial între o predică la
biserică sau la morţi, când se cerea şi se plătea. Aici, desigur, era
o deosebire între cei vechi şi cei noi. La cei vechi, dogmatica era
„credeul”, iar dreptul canonic era „ce spune protopopul”. În
părţile ardelene şi bănăţene mai erau şi la începutul secolului al
XX-lea preoţi de categoria celor vechi, făcuţi nu din cei ţinuţi
şase săptămâni la episcopie ori la o mănăstire, ci din absolvenţi
a trei-patru clase secundare, eventual şi cu diploma de învăţător,
după un curs pregătitor de doi ani la Blaj, la care li se ţinea câte
o lecţie pe zi; din morală (de aceea ei se numeau moralişti, pe
lîngă cealaltă numire veche a popilor români de „berbeci”) nu li
se făcea altă educaţie spirituală, decât că erau obligaţi să asiste la
toate sfintele slujbe în catedrală. Nu-i vorbă, la seminarul de la
Blaj, chiar în anii 1895-1903, postul de spiritual a fost vacant,
seminarul nu avea capelă, aşa că între teologii sistematici şi unii
„moralişti” mai scuturaţi nu era nicio deosebire, decît că aceştia
din urmă erau, cu rare excepţii, excluşi de la distincţii.
Nu se ţineau exerciţii spirituale pentru cler, adunările
protopopeşti, dacă se ţineau, erau pur administrative – prilejuri
de a se spovedi şi cumineca, apoi de a se ospăta popii bine şi a
juca cărţi. Se discutau opţiuni bisericeşti şi şcolare de actualitate
locală (la care participau şi învăţători). Ici, colo se mai ţinea şi
câte o dizertaţie.

174
 Alta era situaţia în dieceza de Oradea, unde preoţii erau
formaţi în seminarul romano-catolic până în anul 1910, când
şovinismul maghiar a devenit insuportabil şi ai noştri şi-au
deschis un seminar propriu, dar lucrurile le făceau tot la
romano-catolici.
La noi în sat, ca şi în cele învecinate, cu preoţi corişti,
nu s-a auzit predica niciodată în afară de rarele ocazii ale
vizitelor canonice (în 1882 a venit episcopul V. Mihali şi, din
când în când, protopopul). Cîteodată cantorul citea „Cazania”.
Catehizaţie la şcoală nu se făcea decât în măsură mică,
de către învăţători. Literatură de specialitate nu prea era, doar
Unirea de la Blaj şi Foaia Scolastică. În anul 1906, trei preoţi
din dieceza Gherlei au început a scoate o revistă de predici, după
ce Preotul Român de la Gherla încetase demult. De misiuni
pentru popor nu s-a ştiut la noi până în anul 1903, când s-a făcut
un mic început de către zelosul protopop de la Cluj, E. Dăian,
secundat de capelanul lui, Ştefan Roşian, la invitaţia proto-
popului de la Orăştie, V.T. Frenţiu.
Asociaţii religioase nu existau, doar ici-acolo era câte o
„Reuniune a femeilor pentru înfrumuseţarea bisericii”. Nici la
tineretul şcolar din Blaj nu se făcea pastoraţie deosebită. Se
făcea împărtăşirea de Paşti în catedrală, a celor uniţi împreună
cu cea a ortodocşilor spovediţi la popa lor.
Literatură religioasă pentru popor nu făcea nimeni
dintre cei chemaţi. O făceau tipografii cu „Epistolia”, cu „Visul
M.P” şi cu alte cărticele de tarabă, desfăcută la târguri. Gazetele
pentru popor erau toate redactate în spirit ortodox.
Cine ar fi fost chemaţi să se îngrijească de un alt mers
al lucrurilor? Doar cei cu educaţie superioară, cei ieşiţi din
şcolile apusene. Dar ei intrau în învăţământ ori în administraţia
parohială şi nu mai trăiau în popor. În dieceza Lugojului,
nefiind niciun institut de învăţământ, oamenii îşi căutau alte
drumuri: D.T. David şi D.A. Lupşa au intrat în clerul militar, E.
Lucaciu a plecat în America., D.I Liegasen a trecut în
învăţământul de Stat. Singuri Dr. D. Fireza şi V.T. Frenţiu au

175
rămas, primul în administraţie (puţin în pastoraţie), al doilea în
pastoraţie. Restul, fie foşti teologi de Pesta ori de Blaj, rămaşi în
pastoraţie, s-au aşezat pe linia tradiţională, susţinând că anumite
lucruri nu sunt pentru poporul nostru, că nu poţi face nimic cu
poporul nostru etc. Ori, la Lugoj, iniţiativa se lovea de
concepţia că ce să umblăm noi cu de astea, să le facă Blajul!
Pe vremea aceea erau episcopi Victor Mihali, mitropolit
la Blaj, Ioan Sabo la Gherla, D. Radu la Oradea şi V. Hossu la
Lugoj.
Mihali, de viţă nobiliară, urmaşul lui Vancea, cât a stat
timp de 20 de ani în scaunul de mitropolit, nu a lăsat nimic în
urma sa din largile venituri ale mitropoliei decât o fundaţie
slabă, „Suflet bun”, fără concepţii înalte; şi-a irosit tot venitul în
cheltuieli de reprezentare, cu mese fastuoase şi în milostenii,
între care şi gologanii ce-i arunca zilnic ţiganilor din Blaj, aflaţi
între reşedinţa sa şi catedrală. Avea ideea că nu-i mulţumit de
sine dacă nu dă zilnic 14 coroane. Formalist din cale afară şi
atât de tradiţionalist încât nu scria decât cu pană de gâscă (aşa
se scria şi la cancelaria mitropolitană sau, cel puţin, se imita
scrisul ei) şi numai la lumânare. Chiar atunci când mergea la
Pesta îşi ducea cu sine lumânări şi nu aprindea electrica, ce în
Blaj nici nu exista pe vremea aceea, dar existau lămpi de petrol!
Episcopul Sabo de la Gherla conta pe vremea aceea ca
un viu-mort. Nu ştiu ce avea, dar o boală trupească ori sufletească
făcuse ca el să se izoleze nu numai de viaţa publică a ţării şi în
special de cea a românilor din Ardeal (din care cauză era consi-
derat ca înstrăinat de sufletul românesc), ci şi de administraţia
diecezană, lăsată în seama subalternilor săi. Atâta ştia toată
lumea că o mare debandadă domneşte în dieceza Gherlei. Însuşi
guvernul ţării, preocupat de această situaţie, a stăruit ca, după
moartea lui, întâmplată în anul 1911, să treacă acolo agilul
episcop de la Lugoj, Vasile Hossu, iar după moartea acestuia,
urmată şi ea destul de curând (în 1915), să-i ia locul nepotul
său, tânărul Iuliu Hossu.

176
 Episcopul Dumitru Radu, fiu de ţăran de lângă Teiuş, a
devenit „prinţ” al Bisericii, ca episcop. Aşa şi-a închipuit el că
trebuie să fie, cum era în Evul Mediu şi cum mai erau episcopii
în Ungaria. Îi şi dădea mâna, cu veniturile colosale ale episcopiei
lui de la Oradea, după ce şase ani a petrecut în scaunul mai
modest de la Lugoj.
După ce antecesorul său, episcopul Mihail Pavel, a
făcut clădirile şcolare de la Beiuş, lui i-a rămas o reşedinţă
luxoasă la Oradea şi una potrivită la Beiuş. A făcut şi biserică în
comuna lui de naştere, Tâmpăhaza-Uifălău (devenită Rădăuţi),
căreia i-a scos şi un album frumos, cu ale cărei cheltuieli se mai
putea zidi şi o bisericuţă ortodoxă. Încolo, nu se ştie ce ajutoare
dădea, ştim că le-a sistat pe acelea pe care le stabilise
antecesorul său din venitul episcopiei pentru parohiile sărace.
Ca jertfă a atentatului de la Senat în decembrie 1920, şi-a scris
numele cu litere grozave în istoria neamului1.

1
Erau cu toţii mari latifundiari, încât a rămas de pomină Cardinalul
Schlauch, Episcop de Oradea, care a mers la Roma cu un tren special.
Merită să fixez aici cum a ajuns episcop Demetrius Radu. Ca preot
tânăr, el a fost trimis la Bucureşti pentru îngrijirea uniţilor din ţară.
Multă pastoraţie nu a făcut, dar a devenit unul dintre clericii de frunte ai
arhiepiscopiei catolice de acolo. După deschiderea Ateneului, a fost
rugat şi el să ţină o conferinţă. Dar clerul ortodox, care nu-l putea
înghiţi, l-a huiduit de la tribună, încât conferinţa nu s-a ţinut, rămânând
el un spin în ochii dominanţilor. La anul 1846, împăratul Franz Iosif a
făcut o vizită la Bucureşti. În gara Lugoj, până ce locomotiva a luat apă
(aşa era pe vremea aceea), împăratul vede pe peron un preot îmbrăcat cu
toate podoabele, cu cruce la piept. „Cine eşti d-ta?”, îl întreabă din
vagon. „Să trăieşti, Maiestate, eu sunt prepozitul episcopiei din Lugoj.
„Unde e episcopul?” „Ne rugăm cu plecăciune, să ne daţi unul, că nu
avem episcop” „Veţi avea episcop”, răspunse împăratul.
La Bucureşti, ca delegaţi ai cultului catolic, s-a prezentat la
împăratul D. Radu şi canonicul Baud (cel care şi el avea să fie
arhiepiscop, dacă guvernul român nu întârzia cu intervenţia, şi care a
trebuit apoi să părăsească ţara din cauza unei importante declaraţii
făcute în legătură cu trecerea la catolicism a mitropolitului Calinic

177
 Vasile Hossu, pe atunci cel mai tânăr episcop al ţării,
vlăstar al unei vechi familii de preoţi, care a dat mulţi oameni
de seamă Bisericii, era într-adevăr un episcop modern. El a
reluat vizitele episcopiei canonice – neglijate de episcopul Radu
atât la Lugoj, unde a trimis în vizite pe canonicul Boroş, cât şi
la Oradea, unde a făcut ceva vizite fratele său, Iacob –, s-a
ocupat de înfiinţarea unor asociaţii, a restaurat centrul
mănăstiresc de la Prislop, unde l-a adus pe părintele Leo Manu,
s-a interesat de literatura religioasă, unde ar fi făcut multe
lucruri bune la Lugoj, dacă nu trecea la Gherla. Insistenţelor
guvernului de a ocupa scaunul de aici numai aşa le-a cedat, că i
s-au promis fondurile necesare pentru un seminar la Lugoj şi
pentru catedrală şi seminar la Gherla. Seminarul de la Lugoj s-a
şi clădit în 1912; la Gherla s-a pus numai fundamentul
catedralei, dar războiul şi schimbările urmate după război au
zădărnicit acest plan.
Toţi aceşti episcopi – ca o notă caracteristică – ţineau la
rânduiala orientală: mergeau dimineaţa la catedrală, asistau la
liturghie, dar nu slujeau decât la sărbători mari. Nici nu erau
capele la reşedinţe; la Lugoj a aranjat una Vasile Hossu, iar la
noua sa reşedinţă de la Oradea i s-a făcut una la loc tare
nepotrivit. Episcopul Frenţiu a făcut din ea un giuvaer, dar
intrarea nu a reuşit să o mute. La Blaj a făcut o capelă
mitropolitul Suciu, căci sub Mihali s-a ruşinat şi capela de
deasupra criptei mitropoliţilor.

*
După aceste preambule obiective, să vedem cele subiective.

Miclescu). Împăratul, căruia atât regele Carol, cât şi ministrul Austriei

la Bucureşti îi vorbiseră despre preotul din Ardeal, a stat mai mult de
vorbă cu ei şi, revenind acasă, cu toată opoziţia guvernului maghiar,
care pregătise deja hârtiile pentru numirea lui Augustin Lauran, l-a
făcut episcop la Lugoj pe D. Radu.

178
 În viaţa Bisericii noastre, după ce am făcut şcoala la
Budapesta şi la Viena, după ce am cunoscut viaţa Bisericii
Latine, după ce am asistat an de an la grandioase congrese
catolice şi am scris despre ele – ba am scris şi alte lucruri în
Unirea (seriile „Chestii contimporane” şi „Cronica”, aceasta din
urmă semnată cu un pseudonim) şi în Răvaşul – nu ştiam încă
ce mă aşteaptă. Formele cu care am pornit la drum au fost cât se
poate de frumoase. Trimiţând diploma la Ordinariat, pentru a se
lua act de ea, mi s-a răspuns cu o felicitare pentru strălucita
terminare a studiilor. Când am fost hirotonisit, episcopul în
persoană mi-a luat jurământul şi mi-a ţinut o mică alocuţie.
După ce am primit numirea la Petroşani, am făcut un raport la
Episcopie, în care am mulţumit pentru toate şi am promis că voi
urma deviza mea, luată din Quintilian: Nem solum negligentie,
sed et mali et perfidiet in suscepta causa proditiosest, mimus
facere quam possi („Nu e numai neglijenţă, ci şi răutate şi
perfidie şi trădare a cauzei primite în a face mai puţin decât s-ar
putea”).
În toate actele mele am fost condus de această deviză.
Încolo, acelaşi imbold mi-l dădea şi firea mea. Iată cum a
caracterizat această fire, după douăzeci de ani, un necunoscut,
un domn maior de la armată, cu ocazia unei serbări bisericeşti
de la Arad. Stând împreună cu noi la banchet, mi-a înmânat
două hârtii după masă: una era caracterizarea episcopului
Nicolescu, cealaltă a mea. Nu era grafologie, căci nu ne-a văzut
scrisul, deşi vorbeşte despre el; vorbeşte numai din ce a văzut şi
a auzit. Iată ce spune despre mine:
„B. aparţine grupului de tip ‘emoţional’.
Memorie globală mijlocie, dar foarte vioaie cea
asociativă. Nu înmagazinează cu uşurinţa cerebralului, dar
sistematizează noţiunile înmagazinate cu uşurinţa specifică sie
însuşi. Imaginaţie multilaterală şi foarte intensă. Discernământ
redus, adeseori superficial şi judecată pripită. Sintetic în dauna
amănuntului. Intuitiv.

179
 Plin de iniţiativă. Impulsiv. Preferinţe literare naturale,
etico-morale, muzică vocală. Însemnat spirit de organizare.
Idei extremiste, revoluţionare. Aspiraţiuni de ordin moral –
pentru a-l câştiga unei cauze, e necesar să se facă apel la
sentimente. În certuri: exploziv, ameninţător, dar iartă uşor,
deşi nu uită niciodată.
Scrisul larg, linii apăsate.
Se emoţionează foarte repede, dar tot aşa de repede îşi
redobândeşte calmul. Se stăpâneşte greu.
Energie iniţială foarte mare. Repede în hotărâri, dar
fără perseverenţă. Intermitent în intensitatea iniţiativei; nu
renunţă, dar nici nu stăruie cu aceeaşi constanţă. Preferă
activitatea largă, independenţa, cu răspundere integrală.”
Evident, nu tot ce spune aici e nimerit, cum e referirea
la muzică. Nu aminteşte scrisul şi preferinţele literare sau istorice.
Dar recunoaşte că tot ce am făcut, bine-rău, sau orice n-am
făcut, am făcut împins de firea mea descrisă aici. Ceea ce ce
lipseşte este sfiala, moştenită de la Mama, care m-a stăpânit
întotdeauna în contact cu oamenii, fiind impulsiv numai la idei,
şi având o anumită descurajare sufletească în faţa autorităţilor.

Un vast câmp al muncii mă aştepta la Petroşani şi la

coloniile miniere dependente de această parohie. Cu reluarea de
către Stat a minelor închiriate până atunci societăţii „Salgo-
Tarjáni”, s-a început aici o muncă pe întrecute între Stat şi între
societatea minieră, aceasta din urmă având mine proprii şi
înfiinţând colonii muncitoreşti. Şi venea lumea din toate părţile
la lucru în Valea Jiului. A crescut numărul credincioşilor noştri,
la care a contribuit şi apelul episcopului Hossu trimis
protopopilor din Ardeal: să îndemne poporul ca, în loc de a
emigra în America, să vină pe valea Jiului. La baza acestui apel
a fost constatarea înţeleptului episcop că, dacă nu ne îngrijim ca

180
pe Valea Jiului muncitorimea să fie românească, se va crea un
ic străin între Ardealul românesc şi între România liberă, ceea
ce se şi urmărea de către stăpânirea de atunci.
La Petroşani, noi aveam un protopop bătrân, venit aici
cu 37 de ani în urmă. Înfiinţarea unei protopopii a Jiului cu
reşedinţa la Vâlcea, centrul de atunci al Văii Jiului, a propus-o
vicarul Chiril Ţopa încă din anul 1810. Dar ideea nu s-a realizat
decât în 1863, primul protopop având reşedinţa la Pui. După
aducerea liniei ferate de la Simeria la Petroşani (în loc de
Vulcan, cum se contemplase iniţial), mutându-se centrul Văii
Jiului şi venind aici muncitorime greco-catolică de pe la
Săcărîmb, Roşia-Abrud şi Baia Mare, s-a înfiinţat o parohie
minieră (băştinaşii fiind toţi ortodocşi) şi, în anul 1871, a fost
numit aici paroh şi protopop absolventul de teologie Ştefan
Radic. Când a venit aici, nu a găsit nimic, prima noapte – cum
povestea el – a dormit pe o masă de biliard la restaurant. Încetul
cu încetul, a organizat parohia şi a avut biserica gata în 1888.
Era un om cu vază, el singur având studii superioare, în afară de
romano-catolici, slujitorii celorlalte culte (greco-catolici,
ortodocşi, luterani sau calvini) fiind făcuţi din învăţători. A
stăruit la protopop ca să se deschidă şcoli în toate satele.
Dar Ştefan Radic nu mai putea face faţă situaţiei
avansate. Nici la şcolile din Petroşani nu mai catehiza el, ci-l
înlocuia un fost învăţător, casier la banca ,,Jiana”. Această
bancă fusese înfiinţată de el cu concursul intelectualilor din
Valea Jiului, dar majoritatea acţiilor au acaparat-o oierii din
Valea Sibiului, ceea ce i-a şi cauzat moartea, bănui eu, cum
vom vedea mai târziu.
La 13 septembrie 1908, am fost introdus pe postul de
capelan (recte preot ajutor) la Petroşani. Locuinţă am primit de
la societatea minieră, iar salar de la stat, fiindcă chiar atunci se
aranjase întregirea conzonală a preoţilor catolici (cu zece ani
mai târziu decât a celor acatolici). Raporturile între mine şi
paroh s-au aranjat în regulă şi eu m-am apucat de lucru. Făceam
serviciile cerute de credincioşi: catehizam la şcolile din Petroşani,

181
Petrila, Lonea şi Cimpa. Episcopul era foarte mulţumit să mă ştie
pe mine acolo, dar numai el, nu şi alţii de la Lugoj sau de pe Jiu.
Când Radic m-a cerut mai întâi pe mine, episcopul a
ezitat, spunând că eu aştept să rămân acolo. El vedea combinaţia
ce şi-o făcea protopopeasa (această Xantipă a Văii Jiului) cu o
nepoată pe care o creştea ea. Eu nu ştiam de această combinaţie,
nici nu mă gândeam la aşa ceva, fetiţa fiind de tot tânără şi
slăbuţă. Când episcopul a aflat cu cine mă căsătoresc, a rămas
foarte nemulţumit şi nu a mai avut nicio obiecţiune. Numindu-mă
la Petroşani, ca să-i fiu de ajutor lui Radic ca protopop, mi-a
spus: „Aştept să fii ales notar districtual”. Acesta era, după lege,
ajutorul protopopului; în caz de nevoie, locţiitorul lui, Atanasie
Bologa, paroh în Lupeni, avea permis liber pe linia ferată Lupeni-
Petroşani (de la societatea minieră din Lupeni, proprietara liniei),
şi fusese ales după demisia lui Zugrav de la Uricani, care mai
greu se putea deplasa la Petroşani. Dar ambii îşi aveau ambiţiile
lor, juste de altfel: Bologa, deşi foarte modest la prezentare,
fusese teolog la Pesta, foarte prezentabil, avea şi ceva promisiuni
cu privire la protopopia Jiului. Acesta avea la administraţia
diecezei pe D. Fireza, notar consistorial şi secretar episcopal,
omul vicarului general I. Boroş. E de înţeles că Bologa nu şi-a
dat demisia de notar şi, atât la Petroşani, cît şi la Lugoj (fără ca
episcopul să observe), s-a făcut tot ce s-a putut ca eu să nu-mi
consolidez situaţia la Petroşani.
Îl ajutam totuşi pe Radic la cancelaria protopopească,
fără niciun titlu.
Radic mi-a pus în vedere că voi fi cooptat în consiliul de
administraţie al băncii „Jiana”. Bănuiesc că intervenţia proto-
popesei a zădărnicit şi acest lucru. Când a auzit cu cine mă
căsătoresc, a rămas ca trăznită şi sigur de atunci s-a gândit la tot
ce se poate face ca să nu mă consolidez la Petroşani. Protopopul
mi-a spus că s-a amânat problema mea până la adunarea
generală. Aşa a propus avocatul Victor Buntescu din Haţeg, care
venea în fiecare săptămână la şedinţă şi ducea de nas întregul
consiliu de administraţie. Acest politician versat, ajuns şef de

182
resort în Consiliul Dirigent al Ardealului în 1918, iar mai târziu
director al Băncii Agrare din Cluj, era să o ducă şi pe aceasta pe
copcă. Eu am fost ales în consiliul Băncii pentru industrie şi
comerţ, ceea ce iarăşi românilor noştri nu le-a plăcut. Iar banca
,,Jiana” a fost omorâtă de ortodoxie. La adunarea generală din
1909, au fost aduşi acţionarii de la Poiana, a venit protopopul
ortodox de la Haţeg – dl. Bontescu nu a luat parte! –, au trântit
consiliul de administraţie, au ales director pe contabilul Traian
Raţiu, un unit din Blaj dar trecut la ortodoxie cu ocazia căsătoriei
cu fiica preotului Stanca. Protopopul a ieşit cu ruşine din adunare,
peste câteva zile l-a lovit o paralizie, din care nu s-a mai
vindecat, şi a trecut la pensie. Protopopeasa spunea în gura mare
că eu aş fi complotat împotriva lui, deşi – pe conştiinţa mea o
spun şi aici – n-am avut nicio cunoştinţă de ce se pregătea.
Curând, banca ,,Jiana” a ajuns în lichidare şi – cum se
întâmplă în asemenea cazuri – lichidatorii (avocatul ortodox
Ienciu de la Pui) au mâncat-o de tot. În locul ei, s-a deschis o
sucursală a băncii „Ardeleana” de la Orăştie.
Îmbolnăvindu-se Radic, parohia mi-a fost dată mie, iar
protopopia a ajuns „conform statutelor”, în administrarea lui
Bologa la Lupeni, unde a continuat să rămână sediul protopopiei
până la desfiinţarea diecezei.
Eu mi-am văzut de treabă. Catehizam la şcolile din
Petroşani, mergeam de două ori pe săptămână cu trenul indus-
trial la Petrila, Lonea şi Cimpa şi căutam să satisfac toate
nevoile credincioşilor. La birourile minelor am făcut conscripţia
tuturor greco-catolicilor, trimiţând lista celor din filiala de la
Lugoj cu propunerea de a organiza aceste filiale. Până azi nu am
primit niciun răspuns! Am înfiinţat asociaţia (reuniunea) femeilor
de la Petroşani, am trimis statutele la Lugoj pentru aprobare –
niciun răspuns! Aceeaşi soartă a avut-o o hotărâre a curatoratului
în chestia unor construcţii parohiale! Aşa căutau cei de la Lugoj
să-mi frâneze zelul şi activitatea.
În anul 1909, episcopia a publicat în circulară adresa
subprefectului din Lugoj, în care se cereau măsuri cu privire la

183
cauza concubinajelor, atât de răspândite. Eu am făcut un studiu
despre combaterea concubinajelor şi l-am trimis episcopiei. Cei
de la conzistor n-au înţeles să facă altceva decât să-l trimită pro-
topopiei Jiului pentru a-l discuta în sinod protopopesc. De parcă
ar fi fost vorba despre Jiu şi nu despre concubinajele din Banat!
Tot atunci „Biserica Ortodoxă Română” din Bucureşti a
publicat o scrisoare din anul 1850 a lui Şaguna către mitropolitul
primat din Bucureşti. Şaguna, pentru a abate atenţia de la
manevrele necanonice cu privire la organizarea autonomă, îi
spune mitropolitului să nu se ocupe de el, pentru că marele
pericol nu îl reprezintă el, ci uniţii trecuţi din Ardeal în
România. Preotul Ştefan Pop de la Izvin (cel care în 1923 a
trecut la ortodoxie, făcându-se atâta vâlvă în jurul lui) mi-a atras
atenţia că ar trebui cineva să-i răspundă. Am publicat eu în
Unirea două articole sub titlul ,,Spiritul lui Şaguna”.
Aceste articole au provocat replici din partea ortodocşilor,
îndeosebi în Telegraful Român, unde a urmat seria de articole
ale lui Lupaş. Am mai continuat şi eu, au mai ripostat şi ei, până
ce, în cele din urmă, un articol publicat în Unirea de însuşi
Augustin Bunea a pus capăt discuţiei din partea noastră. Dar eu,
prin aceste articole şi prin curajul cu care mai târziu am luptat
cu ortodocşii, am ajuns să fiu, toată viaţa mea, postav roşu în
faţa lor! Nu regret că am urmat cu fidelitate deviza ce mi-am
ales, fie că ai mei, catolicii români, m-au apreciat pe deplin ori
nu!
Pe vremea aceea, guvernul maghiar a pus iarăşi chestiunea
ca la şcolile maghiare să se propună şi religia în limba maghiară.
S-a dat ordin în acest sens şi, de unde până atunci, n-am avut
nicio supărare, directorul de la Liceul din Petroşani fiind un fost
preot catolic apostatat, în momentul în care a venit un alt
director, un catolic fervent, am fost supus unui control şi mi s-a
oprit salariul. Intervenţia episcopului la minister a reuşit să-l
scoată, dar, în discuţia ce se purta prin presă, am crezut de
cuviinţă să mă amestec şi eu. Am publicat în ziarul Alk de la
Budapesta un articol în care, cu firea mea tranşantă, am început

184
cu aceea că noi explicăm şi în ungureşte ce nu înţeleg bine
copiii, asta e o cerinţă pedagogică şi nu trebuie să se dea ordine.
Şi am continuat arătând lipsa de temei veridic a ordinului
respectiv! Această intervenţie a mea, nelalocul ei, mi-a cauzat
grozave prejudicii: toată presa româneasca din Ardeal, care se
afla în mâini ortodoxe, s-a năpustit asupra mea. Eu am răbdat în
tăcere, până ce naşul meu, Ilie Dăian, mi-a zis: „Răspunde, nu
te lăsa bârfit, că-ţi strică toată viaţa!”
Iată ceva caracteristic pentru presa noastră: între cei ce
m-au atacat a fost şi preotul Sebastian Stanca din Vulcan,
printr-un lung articol în ziarul naţional Lupta de la Budapesta.
Când le-am scris că directorul şcolii miniere din Vulcan m-a
calomniat („Cum acest preot a acceptat să catehizeze în
ungureşte?”), cei de la Lupta au răspuns că ei nu pot crede asta
şi n-au publicat-o! Fireşte că şi Stanca a acceptat-o numai de
formă, dar cine a fost mai păcătos: el ori eu, care am respins
direct şi această sugestie?!
Mizeriile cu publicitatea, împreună cu cele din parohie,
mi-au făcut la Petroşani viaţa amară. Protopopeasa şi-a pus în
aplicare pe faţă programul ei de a nu mă lăsa să prind rădăcini
acolo.
Făceam dimineaţa liturghia cu nepotul ei, Enes
Jurchescu, pe care, în schimb, îl meditam la limba greacă. După
ruperea relaţiilor, am luat un băieţel de la şcoala primară. Într-o
dimineaţă, protopopeasa pur şi simplu nu mi-a dat cheia
bisericii. Auzind de aceasta, comitetul parohial a ţinut o şedinţă
şi mi-a predat mie cheia bisericii. Nu peste mult timp, a urmat
ordinul episcopiei, ca parohia să o iau eu în administraţie, iar
protopopia notarul districtual. Nu peste mult, Bologa a fost
făcut administrator protopopesc şi s-a ales un alt notar
districtual, chiar N. Zugrav. Bologa s-a certat şi el cu proto-
popeasa, refuzând să împartă veniturile protopopeşti. Ea l-a
blestemat: „Să te dea pe leacuri!” De fapt, nu peste mult timp,
Bologa s-a îmbolnăvit, încât a fost numit administrator
protopopul N. Zugrav, întâi la Uricani, iar apoi, după plecarea

185
lui Bologa din Lupeni, aici. Astfel s-au împlinit planurile
Lugojului cu Lupenii şi ale protopopesei cu Petroşanii, unde şi-
a putut aduce un ginere.
Într-o dimineaţă după liturghie, băiatul a uitat să stingă
lumânările pe altar. Ele au ars până la epuizare, a căzut ceva
muc pe sfânta masă, a ars o parte din acoperitoare şi o margine
a chivotului. Ieşind fum pe fereastră, focul a fost observat şi a
fost stins. Acest accident a devenit o nouă armă a protopopiei ca
să mă bârfească. „Dar, când s-a aprins acoperişul casei, au ars în
pod luminile de la biserică, pe care le-a ascuns acolo
protopopeasa”, ziceau credincioşii.
În vara anului 1909, a avut loc sfinţirea bisericii din
Lupeni. L-am rugat pe episcop: „Ce să fac? Să rămân la Petroşani
ori să mă cer la Vulcan?” – o parohie care era pe atunci
vacantă. El mi-a răspuns că nu ştie, poate e mai bine să rămân la
Petroşani. Totuşi, lipsa de orice mulţumire în această parohie
m-a făcut să mă gândesc tot mai mult la Vulcan. În acelaşi an,
aproape de Crăciun, m-am bolnăvit de tifos şi am stat în pat
cinci săptămâni. Cum mă durea că, de marea sărbătoare,
credincioşii mei nu au liturghie, a venit a doua zi Bologa de la
Lupeni, cu sania, permiţindu-şi acest lux în contul meu. Se
pregătise şi o petrecere parohială, protopopeasa agitându-se că
m-am făcut bolnav numai ca să nu iau parte la petrecerea
coriştilor mei. A mers soţia, lăsându-mă pe mine bolnav şi
copilaşul în leagăn. Când m-am ridicat, la începutul lui
februarie 1910, am cerut transferarea la Vulcan. M-am mutat în
acest „alt Pittsburg, dar în miniatură”, cum scria Alex. Lupcan,
care, în anul 1909, a vizitat acest centru din Valea Jiului.
Înainte de a încheia capitolul, trebuie să mai menţionez
că, în vara anului 1909, am luat parte la congresul pentru unirea
bisericilor, ţinut la Velehard, în Moravia. Acolo am întâlnit pe
„Bunu”, cum i se zicea profesorului de atunci de la Blaj, Dr.
Vasile Suciu, pe care nu-l cunoşteam personal. Dogmatica lui în
patru volume, apărută în vremea aceea, a făcut mare vâlvă la
Blaj, unde se aştepta ca ea să fie premiată chiar de Academia

186
Română. Iar eu, sub titlul Studii critice din sfera teologiei
dogmatice, am crezut că o pot supune unei analize critice. Dar
abia a apărut primul articol (introducerea) şi s-a suprimat
publicarea lucrării mele. Istoria acestei afaceri am descris-o în
revista Blajul, numărul scos în amintirea lui Suciu (1935).
Succesorul meu la Petroşani a fost Ion Mărar, care a
stat aici un an, apoi a fost transferat la Băuţarul de Sus, luîndu-i
locul R. Mioc. Acesta a făcut cunoştinţă la nunta mea cu
nepoata protopopesei Alexandrina Radic şi, cu ajutorul meu, a
fost trimis la Viena unde şi-a luat gradele. Vara, pe când îşi
cerceta mireasa, a stat la noi şi, în fine, a reuşit să se aşeze în
Petroşani graţie sprijinului dat lui la episcop de către Iuliu
Hossu, prieten intim la Cancelarie. Când acest prieten a ajuns
episcop, în loc de a distinge pe cineva din dieceza Gherlei, l-a
făcut protopop onorar pe Mioc, care nu avea niciun merit, nici
acasă şi nicidecum în dieceza Gherlei. Altfel s-a dovedit un bun
om de afaceri: a ajuns director de bancă, primar şi prefect şi era
să meargă şi mai sus, dacă şi partidul ar fi gândit ca el.

Desigur, dacă nu aveam de ce să rămân la Petroşani –

parohia singură, fără protopopie, fiind slabă –, cea mai bună
soluţie pentru mine în vremea aceea era parohia de la Vulcan,
vacantă de doi ani. Am cerut-o episcopului, m-au susţinut şi
alţii şi am primit-o.
Parohia aceasta (Coroieşti, cu filiala Vulcan) luase o
dezvoltare extraordinară în anii din urmă. Când a început
dezvoltarea Vulcanului, la 1902, a fost adus acolo Ioan Patachi,
un preot cu calificare sistematică, în locul lui N. Todoran,
curist. Îmbolnăvindu-se Patachi, cum am mai arătat, el a fost
pus în retragere şi parohia a stat vacantă din 1908.
Sub Patachi s-a făcut o biserică nouă la Vulcan, după ce
mica biserică de lemn din Cisnădie a ars. Noua biserică s-a

187
făcut din lemn, în locul cel mai potrivit, pe terenul cumpărat
încă de preotul Nicolae Todoran. Mai rămînea să se facă şcoală,
casă parohială nouă (ambele fiind din lemn) şi biserica nouă de
la Coroieşti. Pentru rezolvarea acestor probleme s-a spus că eu
aş fi cel mai potrivit om.
Punându-se în decretul de numire sarcina de a zidi
şcoală şi casă parohială, de la început m-am ocupat de această
problemă. Ea nu era uşoară, deoarece credincioşii din Vulcan
şi-au adus contribuţia la zidirea bisericii. Dar şi cei din Coroieşti
trebuiau să-şi zidească biserică nouă. Am hotărât contractarea
unui împrumut amortizabil în 30 de ani din cotizaţiile pe care
societatea minieră le vărsa în biserica de la Vulcan, iar ca
ipotecă să servească pădurea şi alte terenuri ale bisericii din
Coroieşti.
Am înţelels să fac şi o colectă publică. Încă în vara
anului 1910, am tipărit broşura Chestii contimporane, al cărui
venit curent era destinat zidirii şcolii de la Vulcan. Ea era
dedicată memoriei tînărului Pius Iamza, un fost elev al meu,
care a avut un sfârşit tragic. Tatăl său a suportat cheltuielile
tiparului1, încât ceea ce s-a încasat din vânzarea cărţii a fost un
venit curat. Nu a fost mare, dar cartea a fost apreciată pentru
conţinutul ei.
M-am gândit că o colectă ar putea avea multe şanse.
Nu-mi închipuiam că, dacă merg eu în România şi fac apel
pentru o şcoală de la graniţa Ardealului, să nu fac o ispravă
cumsecade. Am făcut deci o călătorie la Bucureşti, în buzunar
având o recomandaţie către Ion Bianu dată de canonicul I. M.
Moldovan din Blaj. Ajungând acolo, am tras la „Hotel English”
şi, în aceeaşi dimineaţă, am făcut o vizită prietenului meu Ion
Bălan la arhiepiscopia catolică. El m-a prezentat arhiepiscopului

1
Acest Vasile Iamza era primpretor la Petroşani şi curatorul bisericii
noastre de acolo. Cu hărnicia lui a reuşit să construiască, la loc potrivit,
un cartier al oraşului Petroşani, numit colonia Iamza. Sub regimul
românesc, a ajuns subprefect la Deva şi prefect delegat.

188
Netzhammer, care, foarte drăguţ, m-a poftit să stau la ei cu casă
şi masă; am stat acolo o săptămână. M-am dus la Academie, cu
un bilet la Vintilă Brătianu, care era atunci viceguvernatorul
Băncii Naţionale. El m-a primit cu vorbele următoare: „Părinte,
mai dau ajutor bisericilor şi şcolilor din Ardeal, prin deputaţii
de acolo. Noi pe dumneavoastră nu vă cunoaştem, ci vă cunosc
ei, vă ştiu nevoile.” Am spus: „Regret, nu am ştiut acest lucru.”
– Dar, zice el, după masă avem şedinţă, mai treci
Sfinţia-ta mâine pe aici.
Am mulţumit şi m-am întors la Academie. Povestind aici
cele întâmplate şi repetând că nu am recomandarea niciunui deputat
care să mă scape, îmi spune Albini, funcţionar la Academie: „E
aici deputatul Teodor Mihali. Stă la hotelul „Frascati”, du-te la
el!” Ce credeţi, cum m-a primit acest domn? „Părinte, eu aici
niciodată n-am umblat cu chestii băneşti. Odată am dus nişte
bani pentru un om de-al lor (şi-mi şopteşte: Goga). Du-te
dumneata acasă, fă un apel către băncile noastre, fă şi la banca
mea şi vei primi ajutoarele necesare pentru a-ţi face şcoala.”
Ca norocul, BNR mi-a votat 500 de lei şi fără protecţia
deputatului. Ilie Morandini, cu care am făcut cunoştinţă acum,
mi-a făcut rost de 200 de lei, ce-i avea disponibili „Clubul
Tinerimei”. Tache Ionescu mi-a dat 100 de lei, Marius Theodorian
20 şi cu atâta ispravă m-am întors din Ţara Românească. La
particulari n-am mai cerşit, văzând că nu au niciun simţ pentru
asemenea cauză. Am intrat la un avocat, acela mi-a spus că nu
poate să mă ajute şi m-a invitat să-l însoţesc la clientul lui,
boierul Sava Şomănanu. Acesta mi-a vorbit de pădurile sale de
la Surduc şi m-a întrebat dacă nu cumva i-aş putea găsi un
cumpărător. Întrebându-l ce fel de păduri sunt acelea, mi-a
răspuns că nu le ştie, că nu le-a văzut încă. Nu mi-a dat nimic,
cum nu ştiu să fi ajutat cu ceva nici „Liga Culturală”, care, în
vederea situaţiei materiale, l-a ales preşedinte pe acest trişor cu
un venit anual de 300.000 de lei.
Noroc că n-am prea avut cheltuieli la Bucureşti, fiindcă
şi pe CFR am călătorit cu un permis liber, obţinut de la ministrul

189
Comunicaţiei, V. Gh. Anţan. La Bucureşti l-am mai văzut pe
prietenul C. Comăianu, care fusese la mine la Vulcan în vară şi
l-am dus până la Prislop, unde petrecea episcopul Hossu. Am
făcut cunoştinţă cu colectivul de la România Creştină, ce lupta
împotriva decadenţei din Biserica ortodoxă. M-am angajat să le
trimit şi eu corespondenţe din Ardeal şi am şi făcut-o.
Am venit acasă peste Lugoj. Pe drum, a avut loc un
incident memorabil. La Vârciorova, gândindu-mă că a expirat
valabilitatea biletului, m-am dat jos la casă şi am întrebat de un
bilet pentru Orşova. Casierul mi-a răspuns că îmi dă el bilet
până la Lugoj. Bun, scot banii şi plătesc, dar până a-mi face
biletul, trenul se pune în mişcare, eu alerg, mă urc în vagon şi
ajungem la Orşova. Aici merg la casă şi spun cele întâmplate,
crezând că vor lua legătura cu Vârciorova. Cu cunoscuta lipsă
de amabilitate a funcţionarilor maghiari, mi s-a răspuns că
trebuie să-mi scot alt bilet. Am plătit şi m-am aşezat în tren,
garnitura era neîncălzită şi mai erau două ore până la plecare –
pe vremea aceea nu erau garnituri ori vagoane directe între
aceste două ţări, în afară de acelea ale Companiei internaţionale.
Cum stăteam singur în compartiment (şi, de fapt, în tot vagonul),
vine la mine conductorul de la vagon: „Dumneata vii de la
Vârciorova?”, mă întreabă el. „Poftim telegrama aceasta, mergi
la casă, dă biletul înapoi şi reprimeşti banii.” Staţia Vârciorova
telegrafiase în limba germană că în tren se găseşte un preot care
a plătit biletul până la Lugoj şi cerea să fie lăsat să călătorească.
Aşa am călătorit cu o telegramă!
La Lugoj i-am povestit episcopului întâmplarea cu
deputatul Mihali.
– Nu ţi-am spus că ei nu primesc bani din România?
Doar pentru asta se tot ceartă între ei (era atunci un scandal
provocat de D. Bărnuţiu, care scotea la Budapesta gazeta
Poporul român).
– Se poate, zic eu, dar nu cred ca Marin să aibă ceva cu
această treabă.
– Marin? El acum şi-a plătit datoriile!

190
 Am rămas lămurit. După vreo douăzeci de ani, a fost
vorba în parlamentul nostru de ajutoarele primite de deputaţii
noştri de la Bucureşti pe vremea ungurească şi Goldiş a declarat
cu mult aplomb că el nu ştie nimic de asemenea bani.
Bucureştiul dădea ajutoare pentru nevoile culturale ale
românilor din Ardeal. Pe lângă ajutorul prevăzut prin convenţie
diplomatică liceului ortodox din Braşov, Sibiul primea şi el
ajutoare masive. Blajul nu ar fi primit pentru nimic în lume.
Odată a adus Moldovănuţ ceva bani de la Academie, dar
mitropolitul Mihali, cât era de formalist, abia a acceptat să-i
primească.
Pe vremea aceea, un mare boier din Basarabia, Vasile
Stroescu, a înţeles să vină în ajutorul şcolilor româneşti din
Ardeal, periclitate de legea lui Apponyi. A trimis ambelor
mitropolii câte 100.000 de coroane. Nu ştiu ce a făcut Sibiul,
dar Blajul, pe lîngă că a reţinut suma întreagă pentru
arhidieceză, a scris nobilului donator că banii aceia au făcut
fundaţia perpetuă, la care s-a adăugat că se va face liturghia
anuală pentru sufletul lui. La aceasta el a răspuns: „Daţi banii
pentru ce sunt destinaţi, ajutaţi şcolile, că de sufletul meu mă
voi îngriji singur.”
Lui ne-am adresat şi noi, cei de la Vulcan, cum se
adresau şi alţii şi am primit 100 coroane1.
Am făcut şi un apel, iscălit împreună cu preotul ortodox
Sebastian Stanca şi l-am trimis băncilor. Nu ştiu să ne fi răspuns
careva, în afară de „Ardeleana” lui Ion Lepădatu. Banca
deputatului – el însuşi milionar – nu ne-a răspuns nimic.
Nu ne-a rămas decât să contractăm un împrumut, cum
am arătat mai sus. Dar el trebuia mai întâi căutat. Am plecat în
delegaţie la Lugoj cu primcantorul de la Vulcan, Max Papp, un
farmacist. Urma să-i spunem episcopului planurile noastre, să

1
Vasile Stroescu a fost preşedinte pe viaţă al primului Senat din
România întregită. Având curajul ca, într-un discurs respectabil, să arăte
abuzurile administraţiei româneşti din Basarabia, şi-a atras ordinul
cercurilor naţionaliste şi a murit oarecum ostracizat.

191
primim o încurajare. Spre nenorocirea noastră, în dimineaţa în
care am sosit noi la Lugoj, episcopul plecase împreună cu
prepozitul Boroş la înmormântarea episcopului Sabo din
Gherla. Trenurile noastre se încrucişaseră la Holdea. Am stat de
vorbă cu ceilalţi canonici, care toţi mi s-au arătat binevoitori, şi
am lăsat la capitlu cererea pentru împrumut şi la cancelaria
dieceziană planurile şi devizele pentru aprobare.
După ce a revenit episcopul acasă, cum îmi spunea
secretarul Iuliu Hossu, a văzut planurile şi le-a lăudat ca fiind
moderne (casă parohială având baie!), dar aprobarea lor s-a
amânat până ce vom avea asigurate cheltuielile, adică împrumutul.
Iar la cererea de împrumut răspunsul a fost negativ! S-a adeverit
şi de data aceasta vorba veche: canonici, bani, capitulam mala.
Pretextul era lipsa de acoperire prin ipoteca prezentată de noi.
Este adevărat că, în caz de nevoie, capitlul nu putea să scoată la
vânzare imobilele unei parohii. Dar un asemenea caz era exclus,
cum bine ştiau cei de la Lugoj. A fost însă prilej de a mă lupta
iarăşi cu Lugojul. Prepozitul Boroş era în aceeaşi vreme director
executiv la banca „Poporul”, bancă creată prin el şi prin
intelectualii noştri din dieceză, cu o masivă participare a
fondurilor diecezane, pentru a servi poporului nostru unit de la
sate, pe care celelalte bănci româneşti îi refuzau din cauza
religiei lor. Când am mers iarăşi la Lugoj, l-am întrebat pe
Boroş: – Pentru ce ne-a refuzat capitlul împrumutul? Mi-a
răspuns: – Pentru ce nu cereţi de la banca „Poporul”? – Cu cîte
procente ne daţi acolo? – Cu 7. – Noi nu putem decît cu 6,
inclusiv amortizarea.
A început un întreg calvar, cu căutarea împrumutului şi
cu aprobarea de la Lugoj.
Eu hotărâsem cu orice preţ să facem lucrările în acel an
(1911). Se apropia vara. Credincioşii îi dădeau zor cu transportarea
materialelor: pietriş şi piatră pentru fundament şi soclu, nisipul,
varul, lemnăria şi cărămida. Aceasta din urmă am cumpărat-o
de la Iamza, care o avea arsă aci în Coroieşti, de dimensiuni
16x8x6. Se apropia vara şi am început lucrul pe barba mea, îi

192
plăteam săptămânal pe anteprenori (Pittini zidărie, Todea lemnărie,
Nicoară tâmplărie), iar apoi alergam după împrumut. La Sibiu,
„Bodencreditanstalt” nu s-a întins până la Jiu. La „Albina”,
faimosul ei director, Partenie Cosma, m-a întâmpinat cu o
primire atât de duşmănoasă, încât am fugit. În fine, o bancă din
Mediaş, care făcea operaţii pe Valea Jiului, a acceptat să-şi
trimită omul să vadă ce e de făcut. A venit neamţul, l-am omenit
bine, a făcut raport favorabil şi mi s-a aprobat împrumutul
ipotecar de 300.000 coroane, amortizabil în 30 de ani, cu 6%.
Am venit acasă cu un avans de 30.000 lei, cusuţi în haină, aşa
de mare era suma aceasta. Am primit şi un formular de obligaţie,
pentru a o zidi. L-am iscălit şi l-am trimis la episcopie pentru
aprobare. Mi s-a răspuns că nu se aprobă, nefiind completată;
aşa cum nu mi s-au aprobat nici planurile. Cu zidăria, ajunsesem
până la ferestre, creditul cauhial ajungea până la culme. M-am
dus personal la Lugoj; Boroş, ca vicar general, a rămas intratabil.
Am completat eu formularul cum m-am priceput, ceea ce nu i-a
convenit băncii, fiindcă acest lucru îl făcea avocatul lor. Cu un
alt formular am venit acasă şi la iscălirea lui mi-a făcut mizerii
primcuratorul Pop, indignat că am început lucrările în absenţa
lui (făcuse o călătorie de plăcere prin Italia). Abia a iscălit. Nu
mai vorbesc de mizeriile făcute de membrii comitetului parohial
din Vulcan, toţi ţărani. Ei pretindeau ca împrumutul să fie
suportat în părţi egale de biserica din Vulcan şi de cea din
Coroieşti. În zadar le arătam că nici ţăranii din Vulcan nu
plătesc, nici cei din Coroieşti, ci împrumutul se amortizează din
cotizaţiile de la mine, iar minele şi coloniile sunt şi în hotarul
Coroieştilor, nu numai al Vulcanului. Le mai aduceam câte un
kg de vin; ei nu se lăsau înduplecaţi. Asta a durat aşa câteva
şedinţe. Mi-au băut un butoiaş de vin, până când, în cele din
urmă, l-am convins pe cel mai şmecher dintre ei, pe cantorul
Scorci, să iscălească; după el, toţi au subscris procesul de
ridicare a împrumutului.
Cu obligaţia în regulă, am plecat la Lugoj. Episcopul
venise acasă din vilegiatură şi i-am povestit totul. El m-a trimis

193
la avocatul diecezan, care a făcut raport, şi am primit aprobarea
împrumutului pentru planuri şi devize când construcţiile erau
aproape sub acoperiş.
Imediat am cerut la cartea funduală întabularea împru-
mutului, ca să pot ridica banii. Aici, altă mizerie: întabularea a
fost renegată, fiindcă ipoteca oferită de noi figura ca „fond
preoţesc” şi judecătorul susţinea că parohia nu putea dispune de
acesta. Am vorbit cu el, am adunat acolo în Petroşani – fiind zi
de târg – câţiva membri ai comitetului, am improvizat o şedinţă,
am dus procesul verbal la judecător şi treaba s-a făcut!
Dacă nu o făceam atunci, în anul 1911, cine ştie cum se
făcea casa parohului din Vulcan. A fost ultimul împrumut pe
care l-a acordat banca pe amortizare, fiindcă şi-a aruncat umbra
războiul ce avea să vină, în 1913 în Balcani şi în 1914 în Europa.
Anul şcolar 1911/12 s-a deschis în noua clădire, dar nu
ne-am mutat în noua casă parohială decât în primăvara
următoare. În 1912 s-a ţinut la Vulcan adunarea generală a
„Reuniunii (asociaţiei) învăţătorilor greco-catolici din Ţara
Haţegului”. Când a văzut inspectorul şcolar P. Popov de la
Deva şcoala noastră, m-a felicitat spunând că „e prima şcoală
greco-catolică din judeţul Hunedoara”. În consistorul plenar al
diecezei, ţinut la 12-13 aprilie 1912, episcopul Vasile Hossu,
făcând o expunere a realizărilor pe timpul păstoriei sale, în
preajma plecării la Gherla, a scos în evidenţă starea înfloritoare
a parohiei Vulcan, unde s-au ridicat o şcoală şi o casă parohială
foarte moderne. Atunci s-a luat şi o hotărâre cu privire la
edificarea unei biserici noi la Coroieşti.
Ce bucuros aş fi fost dacă la şcoala nouă aş fi avut şi un
învăţător nou! Acela pe care îl aveam era necorespunzător atât
din punctul de vedere al moralităţii, cât şi din acela al
învăţământului. Nu propunea cântul, iar nouă ne-ar fi trebuit un
cor de copii şcolari. Oricât am încercat să-l văd transferat de
acolo, n-am reuşit, pentru că era protejat de protopopie şi
episcopie. Episcopul Frenţiu mi-a scris că, dacă nu-i bun acolo,
nu-i bun nici aiurea. A fost trimis de probă două săptămâni la

194
mănăstirea Prislop. Când s-a reîntors, l-am întrebat: „Ce-ai făcut
acolo?” Ce credeţi că mi-a răspuns? „Am jucat cărţi toată ziua”
(mai fusese acolo un prăpădit ca el). Abia în 1919 a fost alungat
de acolo cu ruşine. A murit în delirium tremens.
Pentru zidirea unei biserici noi la Coroieşti, am făcut în
1912 o autoimpunere de 11.000 coroane. Am făcut şi proiectul
cu devizul de materiale şi spese. Dar în cursul anului 1912-13
abia am putut aduna ceva material lemnos: nişte buşteni de brad
doborâţi de o furtună la Poiana Muntelui; i-am tăiat la joagăr şi
am făcut cherestea. Nu ştiu ce a mai rămas din ea în timpul
războiului, pentru că am plecat din Vulcan în 1916.
În adunarea respectivă a credincioşilor a fost vorba şi
de locul unde să se aşeze noua biserică. Prin protopopul care
prezida adunarea am propus să se ridice pe locul actual. Alţii
doreau să se construiască în partea unde era biserica veche, dar
mai înspre drum. În acest scop, preotul G. Todoran a şi oferit o
bucată de pământ, dar nu i s-au făcut formele de preluare.
În vederea consacrării bisericii din Vulcan, am
comandat iconostasul, ale cărui icoane s-au şi primit. Observ că,
din împrumutul de 30.000 coroane, am achitat vreo 6000,
datorie rămasă de la zidirea bisericii din Vulcan. Dar, în vederea
instruirii ei interne – a iconostasului şi a clopotelor –, am făcut
apel la muncitorime şi s-au înscris mulţi cu diferite sume ce li se
scădeau lunar din salar. Pe lângă aceasta, în 1913, am mers cu
episcopul Frenţiu la direcţia generală a minelor din Budapesta şi
am obţinut dublarea cotizaţiei minelor, fiindcă, de la greva din
1906 încoace, de când societăţile miniere au luat asupra lor
cotizaţiile pentru culte, numărul credincioşilor noştri a crescut
considerabil. Nu ştiu cum s-a întâmplat după 1918, sub regimul
românesc, că societăţile miniere au obţinut cotizaţii datorate
cultelor, acestea din urmă rămânând numai cu subscrierile
credincioşilor. Lasă că şi aşa le mergea destul de bine, iar
societăţile ajutau în altă formă cultele, dar numai pe cele
româneşti!

195
 Biserica nouă din Coroieşti s-a zidit imediat după
război. Planul a rămas cel comandat de mine, după modelul
mănăstirii Prislop. Foarte regretabil că ridicarea cupolei nu s-a
realizat rotundă, conform planului, ci în fracţiuni cu linii drepte!
Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla aşa ceva!

*
Construcţiile parohiale sunt o problemă foarte importantă,
dar trecătoare. Permanentă e problema păstoririi sufletelor.
Coroieşti-Vulcanul, cu o întindere de vreo 5-6 km pătraţi, avea
un număr de circa 3000 de suflete (cifra aceasta probabilă am
scos-o din numărul funcţiunilor parohiale şi a datelor matriculare,
muncitorii mineri fiind atât de flotanţi încât nu s-a putut ţine o
evidenţă clară a lor, aşa cum s-a făcut cu ţăranii). Erau două
biserici şi patru şcoli primare, ceea ce făcea, pe drept cuvânt, să
fie considerată cea mai mare între parohiile noastre din Valea
Jiului, ba chiar din dieceză, la un singur preot. Bunul Dumnezeu
m-a ajutat să fac faţă situaţiei fără să provoc plângeri împotriva mea.
În ceea ce priveşte serviciile din dumineci şi sărbători,
până atunci se slujea alternativ când la o biserică, când la alta.
Dându-mi seama că la Vulcan, unde alte trei culte îşi aveau
slujbele lor regulate, credincioşii noştri nu pot fi lăsaţi nicio
duminică cu biserica încuiată, am introdus, cu aprobarea mai
marilor, câte două liturghii cu două predici: mai de dimineaţă
(la 7 – aşa era şi mai demult) la Coroieşti, iar pe la 9 plecam de
acolo, făcând pe nerăsuflate drumul de doi kilometri pe jos,
pentru ca la 10 să încep liturghia la Vulcan, unde cântăreţii
începuseră între timp utrenia. Spovediri făceam în preseară, mai
puţine dimineaţa. La Florii şi în ultimele trei zile din Săptămâna
mare erau multe spovediri, oricât le cântam oamenilor să nu le
amâne până atunci. Pentru serviciile din Săptămâna mare şi de
la Paşti, am făcut afiş tipărit, o metodă pe care am introdus-o
apoi şi la catedrala din Lugoj, unde până atunci se afişa numai
un program scris de mână. La Paşti făceam întâi Învierea la
Vulcan, apoi la Coroieşti – Învierea şi Liturghia, între timp la

196
Vulcan se luau „paştile” şi se dădea pomana; când reveneam
aci, găseam biserica curăţită, împodobită şi lumea aşteptând
liturghia de sărbătoare.
La liturghie am angajat prescurăriţe, ca să nu se mai
aducă prescurile făcute de femei în diferite chipuri. Am căutat
să dezobişnuiesc poporul de prea mult sărutat al icoanelor şi al
odăjdiilor. La Vulcan am aşezat două bănci între tinda femeilor
şi stranele bărbaţilor, înmulţind astfel locurile de şezut. Am
înfiinţat „Reuniunea (asociaţia) femeilor” după statutele aprobate
în consistorul plenar din 1912, la baza cărora stăteau statutele
mele de la Petroşani, care nu primiseră niciun răspuns.
Peste o săptămână făceam liturghia la Vulcan, cale de
1 km de la casa parohială. Dacă aveam un bolnav de vizitat ori
ceva pe la primărie, îşi poate închipui oricine cât de târziu
veneam acasă la dejun. Păstram la biserică Sfânta împărtăşanie
a bolnavilor şi luam numai părticica necesară bolnavului. În
secolul al XX-lea nu se mai putea admite obiceiul de a păstra
sfânta cuminecătură la casa parohială, cum se făcea până
atunci1, deşi asta se practica şi la vechii creştini, cu multă
pietate, desigur. În primul an am pregătit şi eu cuminecătura
bolnavilor aşa cum era prescris la liturghie, uscând-o a treia zi
de Paşti. Dar am constatat că, aşa uscată, are un gust deosebit şi
e greu de mistuit; de aceea am introdus schimbarea ei la chivot
în fiecare duminică.
De unde până atunci se făcea Prohodul Domnului
sâmbătă dimineaţa, eu la Vulcan am început a-l ţine vineri seara
şi aşa s-a introdus şi la Lugoj, după venirea mea acolo.

1
Când m-am aşezat la Petroşani, îndată m-am trezit că crâsnicul,
trimis de protopopeasă, îmi aduce cutia cu sfânta cuminecătură. O
păstrase şi protopopul în casă, deşi biserica era alături. Când s-a scos
mobila din casă pentru curăţire, a ajuns şi sfânta cuminecătură în curte.
O altă aberaţie era cuminecătura pentru copiii mici, păstrată la cantor
şi administrată de el. Asta nu era o profanare, fiindcă erau numai
bucăţele din pâinea „paştilor”, o simulare a sacramentului!

197
 N-am neglijat niciodată predica la liturghia din duminici
şi sărbători. Am introdus predicile sistematice. Încă în anul
1910, am ţinut la Vulcan misiuni populare prin doi oratori
vestiţi: P. Leo Manu de la Prislop şi Dr. Elie Dăianu de la Cluj.
Având în vedere distanţele mari din parohie, oricine îşi
poate închipui ce greu era la aglomerarea serviciilor. S-a
întâmplat că, după o înmormântare la cimitirul din Vulcan, m-am
aşezat cu cantorul la partea dindărăt a corului mortuar, cu
spatele înainte, şi aşa ne-am transportat la al doilea mort pe care
aveam să-l aducem. E de înţeles că, din cauza drumurilor lungi
şi proaste, umblam cu cizme.
La Bobotează am suprimat obiceiul de a se umbla cu
crucea numai în ziua de ajun, preotul ducându-se într-o parte,
iar câte un cantor ori învăţătorul în altă parte. Am umblat numai
eu, începând cu 2 zile înainte, ceea ce poporul a primit bucuros.
La şcoala societăţii miniere „Salgó-T” mi s-a pus în
vedere că trebuie să catehizez în ungureşte. La răspunsul meu
negativ, directorul mi-a recomandat să mă aranjez cum s-a
aranjat preotul ortodox, Dr. Sebastian Stanca. Despre atacurile
lui în presă am scris mai sus, dar, totuşi, nu mi s-a arătat
duşman, ci la primul lui concediu de vară m-am trezit cu o
scrisoare prin care mă ruga să-l suplinesc.
„Frate Părinte!
Silit fiind să lipsesc din comună vreo 10-12 zile ca să-mi
văd de rândul sănătăţii, te rog să binevoieşti a săvârşi eventualele
funcţiuni ce vor obveni în timpul acesta între credincioşii mei.
Vulcan în 17 VII 1910.
Cu frăţie,
Dr. Sebastian Stanca”
Aşa mă rugase şi tatăl său la Petroşani. Eu am primit cu
rezervă, căci la împărtăşirea bolnavilor, aceştia devin credincioşii
mei (în foro interno). Stanca a plecat curând la Sebeş-Alba, iar
în 1920, când s-a înfiinţat episcopia ortodoxă de la Cluj, a ajuns
asesor acolo. După el a fost trimis Victor Ungur ca administrator

198
la Vulcan, trebuind să-şi pregătească alegerea. Dar, nefiind atât
de abil, a căzut la alegere faţă de Sebastian Rusan, care văzuse
Vulcanul la nunta mea. Când s-a publicat concursul, s-a dus la
mai marii minelor şi le-a cerut ajutorul. Faţă de Ungur, care nici
nu se arătase pe la ei, aceştia au dat consemnul să se voteze cu
Rusan. Ungur s-a reîntors la Zlaşti, a studiat dreptul, în 1918 a
trecut în administraţie şi în cele din urmă a ajuns director la
prefectura din Lugoj. Are şi câteva volume de poezii şi o piesă
teatrală. Ne cunoşteam din liceu. Aşa s-a putut întâmpla că, la
primul său copil, născut în Vulcan, ne-a rugat pe noi să-i fim
naşi. L-am întrebat: „Ştii ce înseamnă asta?”, dar, plecând el din
Vulcan, copilul a ieşit de sub controlul nostru.
Rusan a stat la Vulcan până în 1919. A fost trimis
administrator la Haţeg, unde urma să-şi pregătească alegerea. Dar a
păţit-o ca şi Ungur la Vulcan. De aici a trecut la Ocna Sibiului, unde
i-a murit soţia, rămânând văduv cu doi feciori şi patru fete, dintre
care două măritate. Faptul că avea fete mari în casă nu l-a împiedicat
să-şi ia o concubină. Deşi mitropolitul l-a admonestat pentru asta, l-a
făcut totuşi protopop la Odorhei, unde i-a mers bine, fiindcă statul
cheltuia mult pentru secuime. În 1940 s-a refugiat de acolo, deşi
făcuse o biserică frumoasă şi o casă parohială. Reîntors în 1944, a
trebuit să se refugieze peste noapte tocmai la Satu Mare, un alt
punct misionar al ortodoxiei. Avându-l pe Groza de nănaş, i-a fost
uşor să ajungă vicar al neînsemnatei episcopii a Maramureşului,
apoi episcopul acesteia, iar, după unificarea acesteia cu Suceava, a
trecut arhiepiscop la Suceava, de aici mitropolit la Iaşi, ajungând
astfel al doilea mitropolit al ţării… De altfel era bun la inimă,
chiar a căutat să ne ajute şi pe noi când eram la Mănăstirea
Neamţ1. S-a dovedit apoi că dacă îi dă Dumnezeu cuiva slujbă, îi
dă şi minte: ca mitropolit, n-a lăsat nimic de dorit şi ne-a
reprezentat bine pe unde a fost trimis (la Varşovia, în Consiliul
mondial al păcii, la Damasc cu ocazia unor serbări etc.).

1
Este vorba despre lagărul de la Mănăstirea Neamţ, unde au fost duşi
preoţii greco-catolici arestaţi în 1948 (nota mea, P.B.).

199
 Aici e locul să arăt că şi antecesorul lui la Vulcan,
Stanca, a ajuns vicar al Episcopiei Cluj şi, ca şi mine, prepozit
şi vicar capitular la Lugoj; preotul romano-catolic Haboth a
ajuns protopop la Simeria, iar preotul reformat Tökes protopop
la Bucureşti. Aşa că din Vulcan au ieşit oameni de seamă!

*
Una din preocupările mele de seamă de la Vulcan – şi
mi-a rămas pentru toată viaţa – a fost lupta împotriva pocăiţilor.
Începutul l-am făcut în 1911, în legătură cu evanghelia de
dumineca după botez, care se termină cu „pocăiţi-vă…” (Mat.
4.17). La cererea lui Alimpiu Costa, redactorul revistei Păstorul
Sufletesc, adresată mie cu ocazia conferinţei de presă despre
care voi vorbi mai la vale, am publicat o serie de predici, ceea
ce revista Cultura Creştină a salutat cu bucurie, spunând că a
venit de unde trebuia să vină (!?). Predicile acestea, întregite cu
mărturisirea de credinţă a baptiştilor şi cu o scară biblică au
apărut în volum în 1913, o apariţie primită foarte favorabil de
toată lumea. Casa Biserică din Bucureşti şi Mitropolia din
Cernăuţi încă au făcut comenzi. Mai târziu, episcopul Grigorie
Comşa de la Arad a scris undeva că eu am fost primul de la noi
care s-a ocupat de combaterea pocăiţilor. Adevărat. Până aci nu
se făcuse decât traducerea din sârbeşte a unei cărţi numite
Nazarenismul şi un dialog în Calendarul Practic (1903),
realizat de St. Roşianu. După mine au urmat alţii, mişcaţi mai
ales de formidabila întindere a sectarismului de după primul
război mondial (Nazarie, Cultul icoanelor; arhiereul Grigorie
Leu, Confesiuni şi secte – cele din Basarabia –, episcopul
Grigorie Comşa a devenit şi el un neobosit luptător în dieceza
Aradului, împreună cu Dehelean). Tot după război am reeditat
şi eu lucrarea, refăcută complet, în 10 broşuri, ca să fie mai uşor
accesibilă poporului. Aprecierile favorabile făcute cărţii m-a
făcut ca în anul 1915 să o trimit Academiei Române, care oferea
un premiu pentru o lucrare de conţinut religios. Raportul, care i-
a descoperit greşelile de limbă, indiscutabile unui ardelean

200
crescut la şcoli ungureşti, nu a fost favorabil premierii. Că din
parte bisericească avut-am ceva mulţumire, e o altă chestiune!
Când, în faţa situaţiei atât de alarmante, am hotărât scoaterea
broşurilor, am trimis tuturor parohiilor unite o invitaţie la
abonament. Din cele 1400 de parohii mi-au răspuns 136!
Totuşi, unele numere au trecut, aşa că li s-au făcut noi ediţii.
Întreg stocul pe care îl mai aveam a fost cumpărat de Ministerul
Cultelor în anul 1943, după interzicerea sectelor în ţară. Cu
privire la lupta contra pocăiţilor am scris şi în Cultura Creştină
atât în 1913, cât şi mai târziu, după război.
În anul 1911, am tipărit cărticica de rugăciuni pentru
primii şcolari Domnului să ne rugăm, ajunsă la mai multe ediţii,
amplificată astfel încât, în cele din urmă (prin 1936-37), a fost
adoptată de Comisia catehetică mitropolitană.

*
Şi fiindcă suntem la literatură, voi aminti aici o încercare
de a reînvia literatura noastră bisericească, făcută la începutul
anului 1911.
Episcopul Vasile Hossu, omul actualităţilor şi al activităţii
extraoficiale, văzând că activitatea literară a Bisericii noastre a
ajuns pe vremea aceea la un punct atât de scăzut, a conceput
ţinerea unei conferinţe în problema respectivă. A obţinut ca
episcopul de la Oradea, D. Radu, să ia sub ocrotirea sa această
conferinţă, dând găzduire participanţilor. El personal a scris
câtorva membri din clerul nostru (cel puţin mie el mi-a scris),
cunoscuţi ca mânuitori ai condeiului. Conferinţa s-a ţinut la
Oradea în primele zile ale anului 1911 şi acolo ne-am întâlnit:
Elie Dăian, Ion Sânpălean, Valeriu Frenţiu, Al. Ciura, St.
Roşianu, Mat. Nicolescu, A. C. Domşa, Ion Agîrbiceanu, Ioan
Genţ, Al. Costea, Ion Roşu şi eu. Poate au fost şi alţii, de care
nu-mi amintesc. Conferinţa s-a ţinut în sala de bibliotecă a
reşedinţei, sub prezidiul episcopului Radu. Primul a luat cuvântul
episcopul Hossu, care a arătat scopul acestei întruniri: de a ne
sfătui ce ar fi de făcut ca literatura noastră religioasă să ia un

201
nou avânt, să se pună la curent cu mersul vremurilor, „ca
Biserica noastră să nu mai trăiască numai din morţii săi”. În
numele celor convocaţi a răspuns Elie Dăian, cel mai cu cădere
între noi, fost redactor la Tribuna, scriitor devenit popular cu
gazeta pentru popor Răvaşul. Au urmat discursuri şi discuţii,
unele patetice, altele cu propuneri practice, cu referiri la
exemplul catolicismului apusean. A doua zi, ca încheiere,
episcopul Hossu a făcut un rezumat al discuţiilor, arătând că
două chestiuni principale se desprind din ele: înfiinţarea unei
societăţi de editură şi crearea unei prese capabile să facă faţă
presei existente atunci, redactată toată în spirit ortodox. Şi,
fiindcă această chestiune din urmă era mai presantă, episcopul a
comunicat că ei, înalţii ierarhi, vor sprijini mai concret organele
noastre de presă: până vom avea un cotidian al nostru, ei vor
ajuta ca Unirea să apară de trei ori pe săptămână.
Ca urmare, Unirea a început să apară de trei ori pe
săptămână, primind ca ajutor la redacţie pe Ion Roşu – Roşioru!
De fapt, A. C. Domşa nu era omul cu care să ai un organ
bisericesc la un nivel înalt.
Redactată de aşi ai Bisericii noastre ca Vasile Hossu,
Victor Szmicelski şi Vasile Suciu, revista a ajuns pe mâna
autorului unui volumaş numit Floricele de câmp, care nu era
format pentru asemenea organ. Dar nici ajutorul lui nu s-a
dovedit mult mai potrivit1. Cu micime sufletească, a introdus în

1
Ion Roşu a fost la teologie cu 2 ani mai jos ca mine. Ca teolog, a început
să publice în Răvaşul poezii reuşite, încât părintele Dăianu i-a încredinţat
traducerea renumitului poem Dreizehnlinden. Iscălea I. Roşu-Roşioru. Lui
Siegescu, ca bănăţean, i-au plăcut poeziile atât de mult încât spunea:
„Astea-s poezii, nu cele ale lui Goga; lui Goga i-au făcut reclamă ca să-l
însoare.” Goga fusese premiat de Academia Română. El s-a căsătorit cu
fiica lui P. Cosma, un suflet foarte delicat, nepotrivit cu licenţele unui
poet. Roşu a luat doctoratul în teologie, nu fără frământări, şi a făcut şi
literele, ajungând profesor secundar în 1919, întâi la Deva, apoi definitiv
la Timişoara, unde a fost făcut în cele din urmă director. Până era la Blaj a
scos un volum, Icoane din luptele Bisericii, apoi un volumaş cu chestiuni

202
Unirea chestii personale, intrigării care au dezgustat pe toată
lumea. Dar, de altfel, un ziar care apare de trei ori pe săptămână
nu poate înlocui unul de toate zilele. De aceea, în curând s-a pus
chestiunea unui cotidian. Discuţia s-a purtat tot în Unirea, prin
articole scrise de E. Dăian, Ion Agîrbiceanu şi eu, care eram pro
şi V. Szmicelski (pseudonim) şi Z. Pîclişeanu, care, se pare,
erau contra din motivul ca nu cumva Unirea – ori cum se va
numi cotidianul nostru – să ajungă pe mâini disidente din
punctul de vedere al partidului naţional, cum se întâmplase la
Arad cu Ciorogar et. Co de la Tribuna. Se temeau toţi de Dăian,
cu spiritul lui de independenţă1.

de actualitate, iar când şi-a făcut sărbătorirea la 25 de ani, a scos cu mult

răsunet şi un volum (În faţa istoriei).
1
În anul 1907 a fost un mare scandal în parlamentul maghiar.
Deputatul român Al.Vaida, ca să-i convingă pe maghiari de felul cum
se calomniază naţiunile, a citit într-un discurs o poezie la adresa lor:
Gézenguz nép valátok kezdet óta „Aţi fost un popor murdar de la început
Azt sem tudjátok honnan jöttetek Nici nu ştiţi de unde aţi venit
Csak az igaz, hogy ti a hazának Numai atâta e adevărat că aţi devenit
Ádáz söpredékivá lettetek Scârboasă lepădătură a acestei patrii.”
Deputaţii, neînvrednicindu-se să-i asculte discursul, au luat
cunoştinţă de el abia a doua zi, citind Monitorul Oficial. Vaida a
scăpat cu fuga ca să nu-l bată. La români, actul acesta al lui Vaida a
produs impresii diferite. Între alţii, Dăianu s-a desolidarizat de el
printr-o telegramă. De atunci, aceşti eminenţi luptători au devenit
postav roşu în parohiile naţionaliştilor habotnici.
Din cauză că era cineva, Dăianu era rău văzut la Blaj. În 1918,
cel mai indicat să ajungă canonic la Blaj într-un stal rămas vacant era el.
S-a obiectat că nu e celibatar, cum cer statutele. Atunci, părintele Leo
Manu mi-a scris să arătăm în presă că un preot rămas văduv înainte de
hirotonire nu mai e preot căsătorit, ci celibatar. Am făcut-o în două
rânduri, iar când părintele Manu a susţinut părerea contrară într-un chip
foarte încâlcit, m-am adresat în cele din urmă profesorilor de drept
canonic de la Viena şi Innsbruck. Cel de la Innsbruck mi-a răspuns
foarte confuz, dar renumitul canonist R.v. Scherer de la Viena a spus-o
pe şleau că un asemenea preot caelebs sacerdotis fugetur.

203
 Astfel, cu începutul anului 1911, a luat fiinţă la Blaj
revista Cultura Creştină, organ al profesorilor de la Academia
teologică de acolo. Acest lucru s-a întâmplat în urma stăruinţelor
lui Alexandru Rusu, ajuns acolo în locul lui Vasile Suciu, ales
canonic. Rusu nu fusese invitat la consfătuirea de la Oradea,
fiindcă până aci nu scrisese nimic, în afară de teza de doctorat.
Nici după aceea nu a scris toată viaţa lui decât articole de
gazetă, ocupându-se de actualităţi. Dar revista a fost foarte
binevenită, apărea regulat şi era bine redactată. De la început am
fost colaboratorul ei, iar după sărbători, la reorganizarea ei, am
fost luat în comitetul de redacţie (ea nemaifiind a profesorilor).
Cu firea lui cicălitoare, Rusu se agăţa mereu de Unirea,
criticând-o şi pretinzând o schimbare la ea. Nici ea nu-i rămânea
datoare, încât era un spectacol destul de neplăcut, mai ales după
ce Unirea a trecut în mâinile profesorului Prie.
Destul că problema cotidianului ne preocupa în aşa
măsură, încât în anul 1913, eu, cu avizul părintelui Dăianu, am
tipărit şi am difuzat un „Apel către toţi preoţii, învăţătorii şi
intelectualii români”, cu următorul cuprins:
„Sosit-a vremea să ne dăm seama de chestia noastră
arzătoare, de vechiul vis neîmplinit, înfiinţarea unui ziar al
nostru, cum noi îl dorim.
Convorbirile actuale pe tema renaşterii Unirii, perfecţia
la care a ajuns ca redactare foaia noastră poporală din Cluj,
ne face să declarăm:
A sosit timpul!
La o foaie de zi bine redactată se cere un capital de
barem 100 mii coroane. Acesta nu ni-l putem asigura decât
numai printr-o societate pe acţiuni.
Prin aceasta, anunţăm deci fondarea unei societăţi pe
acţiuni cu un capital social de 100.000 coroane, compus din
1000 acţiuni a 100 coroane, cu scopul creării unui ziar
românesc. Vă rugăm să binevoiţi a păşi între acţionari prin
subscriere de acţiuni reînturnând listele până la 10 ianuarie
1914.

204
 Condiţiile de plată sunt:
Taxa de subscriere de 2 coroane pentru acţiune şi 10%
din preţul acţiunilor este a se achita la subscriere. Restul se va
plăti în decursul unui an, în rate de câte 10 coroane sau deodată.
După primirea subscrierilor se va convoca adunarea
de constituire la Cluj.
Fraţilor, acum ori niciodată! Prin noi înşine!
Cu dragoste:...”
Am pus pe acest apel 20 de semnături ale unor preoţi şi
protopopi cunoscuţi ca inimoşi apărători ai cauzei şi buni
mânuitori ai condeiului. Între ei: Gh. Simu, I. Agîrbiceanu,
Ariston Popa, Const. Lucaci, Dr. C. Pavel, Dr. A. Rusu, Virgil
Pop, Dr. I. Roşu, Leo Manu şi eu. Părintele Dăianu nu a admis
să fie menţionat, ca să nu pară că e o acţiune a lui personală.
Totuşi, când a dat nu ştiu unde faţă cu arhiereii, aceştia l-au
întrebat: „Ce? Faceţi o gazetă cu Brînzeu?...”
Apelul acesta a rămas un simplu document istoric,
fiindcă el n-a reuşit. Şi a fost bine aşa, fiindcă experienţa de mai
târziu mi-a arătat cât de puţin şi-ar fi atins scopul această acţiune,
chiar dacă în 1914 nu ar fi izbucnit primul război mondial.
Dar el a alarmat şi pe cei de la partidul naţional. Directorul
de atunci al organului Românul ce apărea la Arad, Vasile Goldiş,
mi-a trimis o scrisoare prin care mă întreba: „Ce vreţi? Au nu
aveţi cotidianul nostru, în care puteţi publica tot ce vă doare!?...”
Numirea lui Frenţiu ca episcop al Lugojului în anul 1912 şi
instalarea lui în 1913 nu numai că nu a fost un eveniment ca oricare
altul, ci aş zice că a fost un eveniment epocal în viaţa Bisericii Unite.
Nu era el un talent sclipitor, nu ieşise până aci cu nimic din comun,
decât cu o prezentare agreabilă. Ca episcop i-au ieşit însă la iveală şi
defectele: lipsa de pătrundere mai largă a lucrurilor, firea repezită,
adesea implacabilă, buna credinţă dusă până la naivitate1. Era însă

1
După trei ani petrecuţi la Viena, unde şi-a luat doctoratul, era să mai
rămână în Augustinen, pentru a studia arhitectura. Dar în anul 1902 a
fost rechemat şi aplicat în serviciul cancelariei diecezane, iar în 1903 a

205
dotat cu mult simţ practic, deşi în cele materiale nu întotdeauna s-a
dovedit norocos1, dar în cele spirituale a fost ceva cu ce nu se prea
puteau lăuda episcopii de până atunci. Antecesorul lui imediat,
Vasile Hossu, o excepţie în această privinţă, cunoştea aptitudinile
pastorale ale acestui preot zelos şi, dorind ca Lugojul să aibă iarăşi
un episcop de origine bănăţeană, l-a propus guvernului şi a susţinut
cu toată tăria să fie numit Frenţiu episcop (pe vremea aceea
împăratul îi numea pe episcopi). Şi a reuşit2.

trecut la Orăştie ca paroh şi protopop. Până a stat la Viena i-a fost de

mare folos istoricului Augustin Bunea, trimiţându-i din arhiva statului
copii de pe actele cerute de el şi publicate în volumul P.P. Aron şi
Dionisie Novacovici.
1
Ca vicenotar consistorial, a scos pe anul 1904 un Calendar Practic
voluminos, interesant redactat, înţesat cu multe reclame, care în primul
rând făceau rentabilă o asemenea întreprindere literară. Dar calendarul a
apărut târziu, nu a prea trecut, firmele nu şi-au plătit reclamele şi bietul
Frenţiu a rămas cu un mare deficit, care mulţi ani l-a apăsat. Totuşi
ideea calendarului nu l-a părăsit: în 1920-21, după unirea Ardealului,
până la punerea în rând a circulaţiei trenurilor, nu s-a tipărit niciun Mers
al trenurilor sub formă de carte. Trecând la pensie fratele său, colonelul
Frenţiu, episcopul a crezut că editarea unui calendar cu mersul trenurilor
ar fi o afacere rentabilă. Au scos pe 1922 Calendarul Călătorilor, dar
atunci a apărut şi Mersul trenurilor oficial şi fraţii Frenţiu au păţit-o ca
la 1903 cu Calendarul practic. Decât că paguba materială a putut fi mai
uşor aranjată, tipografia fiind proprietatea episcopului.
2
Lupta nu a fost uşoară. Candida la episcopie şi prepozitul Boroş,
susţinut la guvern de secretarul de stat Jakabfy, fost prefect la Lugoj.
Hossu însă s-a făcut că-l susţine, dar după culise a lucrat pentru Frenţiu.
El îl avea pe însuşi primul ministru. Prefectul de atunci, venind odată de
la Budapesta, l-a făcut atent pe Boroş asupra manevrelor lui Hossu. Dar
când Boroş i-a cerut acestuia lămuriri, i-a răspuns: “Ce, nu ai încredere
în mine? Fii liniştit că treaba merge bine!” Când, în consiliul de miniştri,
a venit chestia numirii noului episcop la Lugoj, ministrul Lukács, pus la
cale de Jakabfy, a propus pe Boroş, pledând călduros pentru el. Atunci
primul ministru a răspuns: “N-am ştiut că la numirea unui episcop
ministrul de finanţe trebuie să facă propunerea!...” Şi ministrul cultelor
l-a propus pe Frenţiu.

206
 Pe Frenţiu l-a ajuns numirea de episcop ca vicar la
Haţeg, unde nu a stat nici măcar un an întreg. În toamna anului
1912, când numirea lui era deja asigurată, m-a chemat la Haţeg
să ne sfătuim asupra scoaterii unei reviste omiletico-pastorale,
plănuite de mine şi de părintele Leo Manu încă din 1910. Îi
comunicasem şi lui Rusu despre acest plan, acesta răspunzându-
mi, însă, că nu are niciun înţeles. Adică el îşi avea planul cu
scoaterea la Blaj a unei reviste, ceea ce el mie nu mi-a
comunicat atunci, ci abia în stadiul de realizare, când mi-a cerut
colaborarea şi părerea cu privire la titlu. Dar ideea a persistat la
noi, avându-şi şi părintele Leo Manu1 ambiţiile lui. Frenţiu, ca

1
Iulian Manu, originar din Căian, jud. Someş, a făcut teologia la
Gherla şi – se pare că din motive sentimentale – s-a călugărit cu
numele de Leo. În Biserica Unită încă nefiind restaurat ordinul
călugăresc conform hotărârii conc. prov. II din 1882, el s-a dus la
ruteni, unde în cele din urmă a ajuns stareţul vestitei mănăstiri Pocin
(Maria - Pócs). Într-aceea la Prislop s-a ridicat noua casă, cu etaj (la
care tâmplăria a făcut-o gratuit cumnatul meu, Emil Nicoară, din
Vulcan), în locul căsuţei cu 2 chilii, făcute prin solicitudinea vicarului
N. Nestor, la 1898-9, care a reparat şi biserica mănăstirii, atât de
părăsită, încât creştea iarba prin ea. În 1910 părintele Manu, renunţând
la frumoasa situaţie ce o avea la ruteni, s-a pus în serviciul restaurării
ordinului la noi. S-a aşezat la Prislop, unde în curând s-a format o
mică familie călugărească, între alţii cu cei doi fraţi Pop, Augustin şi
Iuliu-Lucian. Acesta din urmă a pictat bisericuţa, i-a făcut un frumos
iconostas şi la hramul din primăvara anului 1913 noul episcop al
Lugojului, cu o ceată de preoţi, au adus înapoi de la Blaj icoana Maicii
Domnului de la Prislop, într-o frumoasă procesiune de la Blaj până la
Prislop, cale de 120 km. Cu această ocazie au avut loc mari serbări (pe
care le-am descris în Cuvântul Adevărului) cu participarea a doi
episcopi (Frenţiu şi Hossu), numeros cler şi credincioşi. Preotul Manu
a ridicat clădiri economice, a plantat brazi şi o grădină cu pomi. Dar,
durere, la sfârşitul primului război mondial, Prislopul a fost iarăşi
părăsit. Părintele Manu a plecat în America, P. Augustin şi Lucian au
trecut în noua formaţiune, acum pe baze mai solide, a ordinului Sf.
Vasile, cum voi arăta la acest loc. După 10 ani s-a reîntors şi părintele
Manu şi a stat pe rând la mănăstirile Bixad, Moisei, Nicula. Orator

207
viitor episcop, şi-a însuşit-o pe deplin. La consfătuirea aceea de
la Haţeg am făcut planul revistei, am stabilit titlul (Cuvântul
Adevărului, luat din tropasul zilei, 3/18 septembrie) şi
repartizarea muncii: partea omiletică a luat-o părintele Manu,
partea pastorală eu, primul articol când el, când eu, iar cel din
nr. 1 l-am redactat amândoi. Frenţiu ne-a asigurat că va obliga
toate parohiile să o aboneze şi să ţină predicile după această
revistă, cel puţin aşa va asigura predicarea regulată în biserici.
Ceea ce a şi făcut, impunând revista, dar nimeni nu poate şti
dacă preoţii au predicat vreodată după ea.
Ne-am apucat de lucru: eu am trimis materialul pentru
Nr.1, la cronică elogiind numirea lui Frenţiu, la partea pastorală
arătând datoria preotului de a predica în duminici şi sărbători
ş.a. Când la 1 ianuarie 1913 mi-a venit primul număr, am văzut
scris pe el: redactor responsabil P. Leo Manu, editor-proprietar
Mănăstirea Prislopului. Eu – nicăieri, abia iniţialele numelui, cu
minuscule (nb), la materialul dat de mine... Nu mi-a căzut bine
deloc, dar am tăcut şi am lucrat mai departe, ca o slugă
credincioasă. Revista a apărut regulat în anii 1913 – 1916. Când
cu intrarea în acţiune a României, apariţia i-a fost suspendată, a
reapărut în 1918, ca apoi să pauzeze până în 1926, când a
reapărut la Bixad.
Cu numirea lui Frenţiu episcop, mă aşteptam şi eu la
ceva încurajare. În primul rând, lumea m-a luat în combinaţie pe
mine ca succesor la Haţeg. Pe Valea Jiului, îmi spunea Alimpiu,
un inginer maghiar de la Aninoasa i-a vorbit de mine; popa Scurtu
mi-a făcut vizita neglijată de cinci ani; la Haţeg intelectualii noştri

excelent, figură prezentabilă, intelectual de elită, bun scriitor, apreciat

în literatura liturgică, omul merita mai mult decât i-a dat soarta. Era –
după părerea mea – cel mai potrivit pentru episcopia Maramureşului,
dacă era cine să-l susţină. În cele din urmă, Frenţiu voia să-l facă
arhiereu-vicar la Oradea, dar ordinul s-a opus, spunând că are nevoie
de el. După desfiinţarea cultului unit, a stat doi ani incognito, la un
frate, apoi trei ani a fost reţinut, fără condamnare. După acţiunea de la
Cluj din 1956 a luat şi el zece ani şi se spune că a murit la Gherla.

208
o luau ca sigură, încât la banchetul ţinut cu ocazia reîntoarcerii lui
Frenţiu de la Viena unde a depus jurământul, protopopul ortodox
Popescu mi-a trimis discret un bileţel prin care mă întreba dacă
să vorbească despre noul vicar. I-am făcut semn că nu. Când
colo: după instalarea lui Frenţiu, primesc de la canonicul Nestor
o scrisoare prin care-mi comunică că în primul consistor l-a
numit pe dr. Iacob Radu1 vicar general, pe Teofil Crişan vicar la
Haţeg, pe Iuliu Hossu asesor consistorial, pe Valeriu Giurgiu şi
dr. Ştefan Pop protopopi onorari. Asta iarăşi mi-a venit ca o
cărămidă în cap!
Numirea lui Radu ca vicar general se explică prin aceea că
Boroş, fiindu-i rival la episcopie, nu avea încredere în el. Ba l-a
obligat să renunţe şi la postul de director executiv al băncii
„Poporul” şi în locul lui a făcut să fie ales Giurgiu, contabilul Casei
centrale diecezane, ginerele canonicului Popovici, partizan – dacă
nu şi rudă – al lui Frenţiu. El a făcut colectă pentru cumpărarea
unei cruci şi a unui potir cadou la intrarea lui Frenţiu. L-a adus la
Lugoj şi pe fratele lui Giurgiu, Augustin, ca avocat diecezan.

1
Iacob, „fratele Domnului”, adică al episcopului Radu, după terminarea
studiilor şi luarea gradelor la Roma, a fost puţin timp în serviciul
arhidiecezei, apoi a trecut la Bucureşti în locul fratelui ajuns episcop.
Era firesc să-l aducă în dieceza lui. A stat puţin timp la cancelaria
diecezană, apoi prin numirea lui Nestor de canonic – unde se cerea
mai puţin talent decât la vicariat – l-a numit pe Iacob vicar la Haţeg. În
consistorul în care s-a făcut numirea, canonicii mai bătrâni au obiectat:
„Ce va zice lumea văzând această numire?” Episcopul a răspuns:
„Toată comedia ţine 3 zile”.
De fapt, Iacob s-a dovedit un preot bun, muncitor şi priceput
în ale administraţiei. Nu mult a durat solidaritatea între el şi episcopul
Frenţiu, care nu putea suferi observaţiile moderatului vicar general.
Poate şi fără acesta se făcea, cum s-a făcut, încă în anul 1913, trecerea
lui la Oradea, în schimb cu canonicul Buleu. La Oradea el a ajuns
prelat, apoi protonotar apostolic.
Iacob Radu a fost şi un bun scriitor. Pe lângă că a redactat în
formă definitivă şi a tipărit Istoria vicariatului Haţeg, a tipărit lucrări
din arhiva de la Oradea şi în ediţia Academiei Române.

209
 Numirea lui Crişan la Haţeg a fost motivată prin aceea că
el era preot celib, bine situat. Pe aci se trecea la şi de la mănăstirea
Prislop, contemplată ca o reşedinţă de vară a episcopului. În anii
1910-19121 însuşi episcopul Hossu a petrecut vara aci. În 1910 am
mers acolo cu fraţii Cernăianu din Gorj, care m-au vizitat la
Vulcan. Atât episcopul, cât şi părintele Manu, care adeseori
călătorea, aveau nevoie de un „metoh”, unde să se găzduiască în
Haţeg, lucru ce nu era uşor la un preot căsătorit, cu copii. Dar s-au
înşelat amar. Când a venit mai întâi Frenţiu ca episcop la Haţeg, se
aştepta să dea vicarul o cină în onoarea lui, la care să fie invitate
notabilităţile locale. Când colo, Crişan l-a primit foarte simplu: pe
cei din suita lui i-a expediat pe la credincioşi, iar episcopului i-a
spus: „P.S.Ta, dacă îţi convine, pofteşte stai la mine!” În 1914, cu
izbucnirea războiului, nici nu a mai mers episcopul la Prislop.
Iar părintele Manu, care-mi spunea că motivele pentru
care episcopul a avut rezerve cu privire la numirea mea erau
faptul că eu nu ştiu să ies la cale cu lumea, dar care cu siguranţă

1
În anul 1912, venind episcopul Hossu la Prislop, a fost aşteptat la gara
Subcetate de vicarul Frenţiu. Trenul a sosit noaptea la 12 - dar episcopul
nicăieri. Merge Frenţiu acasă, dimineaţa la 7 cine-l trezeşte din somn?
Episcopul, tot negru la faţă, de fum. Ce se întâmplase? Venind cu trenul
de noapte, oricât s-a sforţat, episcopul a aţipit şi s-a trezit la huruitul
trenului când trecea peste podul de după staţia Subcetate. Întreabă pe
conductor: „Unde suntem? – Urmează Băieşti. – Păi, eu era să mă dau
jos la Subcetate. – Aşa? Atunci plăteşti supliment până unde vrei să
mergi. – Merg până la Petroşani, unde iau trenul înapoi, dar supliment
nu plătesc. – Ba plăteşti părinte! – Ba nu plătesc! – Şi pentru ce nu
plăteşti?” ţipă conductorul, adăugând şi o înjurătură. „– Pentru că am
permis liber”, spune episcopul şi-i astupă gura.
Şi drept răzbunare pentru slăbiciunea avută, episcopul nu s-a
mai pus în fotoliul de cl. I în care se găsea, ci a stat pe culoar cu
fereastra deschisă, trecând aşa prin cele 9 tuneluri până la Petroşani.
Aci a luat trenul înapoi şi a sosit la Subcetate, de aci la Haţeg cu o
birje, neaşteptat de nimeni, într-un hal şi mai neaşteptat. La Petroşani,
având o oră de aşteptat, a făcut o suită prin oraş, controlând aşa, în
zori, împrejurimile bisericii şi ale casei noastre parohiale.

210
a favorizat şi el combinaţia Crişan, a fost nevoit să-şi ia o cameră
în oraş, unde să se poată găzdui1.
Numirea lui Iuliu Hossu ca asesor consistorial a fost un
omagiu adus unchiului său, care l-a făcut pe Frenţiu episcop. (În
schimb nu a cumpărat vinurile pe care acesta le lăsase aci). Ca
să mascheze această distincţie, dată fără niciun merit la bază, ar
fi putut Frenţiu să mai distingă vreun tânăr, dar n-a făcut-o.
Iar doctorul (în dreptul canonic) Ştefan Pop din Izvin a
fost distins, ca să i se astupe gura, fiind cunoscut ca unul dintre
preoţii cei mai nemulţumiţi, care – deşi publicase o carte unde
apăra unirea faţă de cartea protopopului dr. Gh. Popovici –
începuse a cocheta cu ortodocşii, scria în revistele lor şi îl ataca
chiar şi pe episcopul Hossu. Până în anul 1909, dieceza Lugojului
nu a avut pentru tineretul şcolar niciun institut, decât micile
burse ce se dădeau din „Fondul Rudolfian”! Atunci s-a deschis
„Convictul” (internatul), pentru care adunarea de fonduri
începuse cu ani în urmă, mai ales prin stipendiile unor liturghii
celebrate obligatoriu de toţi preoţii diecezei. Cu venirea lui
Frenţiu în fruntea diecezei, situaţia s-a schimbat.

1
Ca să se vadă mentalitatea acestui Teofil Crişan, vom menţiona o
întâmplare de mai târziu. Cu ocazia alegerilor din 1920, Ionel Brătianu
a fost candidat şi la Lugoj. Venind să-şi ţină discursul în faţa
alegătorilor, la prânz – aşa era pe vremea aceea – a fost oaspetele
episcopului. La masă a venit vorba că s-ar reîntoarce prin pasul
Surduc, dar timpul fiind înaintat, nu ştiau unde i-ar ajunge noaptea.
Episcopul le-a propus să meargă până la Haţeg, acolo se vor găzdui la
vicarul său: casa are locuinţă încăpătoare, el nu are familie, îi vede
bucuros. Brătianu şi suita au primit propunerea, au plecat cu acest
plan, iar lui Crişan i s-a telefonat că-i vin oaspeţi. „– Eu să-l găzduiesc
pe Brătianu?”, ar fi zis el. „Niciodată!” Şi la sosirea lor s-a scuzat în
fel şi formă; într-aceea repede s-a răspândit în oraş chestiunea,
intelectualii în frunte cu prota neunit au făcut ei rost de primire şi
cazare lui Brătianu, cu toate onorurile.
Dumnezeu să-l odihnească pe Crişan, că a ajuns – nu fără
opoziţia capitlului – canonic, dar la moarte toată averea şi-a lăsat-o
fundaţiei pentru ajutorarea preoţilor, a văduvelor şi orfanilor!

211
 Încă în anul 1913, a deschis un cămin de ucenici pentru
băieţii din dieceză care ar dori să înveţe tâmplăria. În acest scop
a angajat un maistru, iar ca rector al căminului l-a adus de la
Gherla pe foarte zelosul preot I. Bodvean. În toamna aceluiaşi
an s-a deschis seminarul cu academia teologică în clădirea
impozantă ridicată cu ajutorul unui împrumut de 560.000
coroane, a cărui camătă şi unităţi au fost înscrise în bugetul
Ministerului Cultelor, graţie abilităţii episcopului V. Hossu. Nu
cunosc exact bugetul anual al seminarului, dar am constatat că,
în ceea ce priveşte corpul profesoral, acesta a fost slab angajat.
Avea dieceza oameni, cum aş fi fost şi eu, dar Frenţiu avea
atunci principiul că nu angajează pentru educaţia clerului preoţi
căsătoriţi1. Şi-a schimbat acest principiu după război, când
profesorii de teologie au fost luaţi în bugetul statului cu salariile
profesorilor de Academie. Acum Frenţiu s-a ajutat la seminar
cum a putut. Rector a fost numit canonicul I. Robu, vicerector
V. Poruţiu, protopop la Oraviţa, văduv, ca să nu mai stea cu
menajera lui; după ce acesta a plecat la Vărădia, a fost adus
Aug. Radu, tot văduv; Dr. Gh. Fireza a fost numit prefect de
studii, iar At. Roşca – spiritual, ambii celibatari. Profesori: la
dogmatică însuşi episcopul, la drept şi istorie I. Radu, la Biblie
Dr. Iuliu Hossu, la morală pastorală Bârlea. Dar asta nu a mers
mult. Au fost aduşi Dr. Felician Bran, preot pensionar la drept-
istorie, şi Dr. Ioan Marinescu de la Gherla la dogmatică. Preoţii
căsătoriţi nu ar fi putut locui şi lua masa la seminar, ceea ce le
compensa mica retribuţie. La cânt şi muzică a fost adus preotul
de la Ticvaniul Mic, Aurel Popovici, bun muzicant şi conducător
de coruri, susţinut de rudele lui Frenţiu de la Ticvaniu. Despre
acesta vom mai vorbi.

1
De aceea, când Bârlea s-a căsătorit, a fost imediat trecut de la
Teologie la Şcoala Normală înfiinţată între timp. Iar în toamna anului
1916, eu fiind refugiat de la Vulcan, episcopul dorea să mă angajeze
provizoriu la Teologie. Dar când a auzit că am chemat şi familia după
mine, a renunţat la serviciile mele şi l-a luat pe părintele Manu.

212
 După plecarea lui I. Radu la Oradea, a fost adus la
Lugoj Dănilă Fireza şi numit rector, după un provizorat ţinut de
însuşi episcopul. Începuse războiul mondial şi o parte a clădirii
seminariale a fost ocupată ca spital sanitar. Dar, independent de
aceasta, pare că, înainte, s-a întâmplat trista istorie cu tifosul în
seminarul din Lugoj, căruia i-au căzut jertfă mai mulţi tineri. Se
spune că s-a infectat conducta de apă şi, oricât s-au plâns tinerii,
rectorul Fireza i-a bruscat în loc să se sesizeze. Mai târziu, acest
seminar a devenit celebru din cauza unei escrocherii a profesorului
de teologie Aurel Popovici. Această faţă bisericească, având o
obligaţie cu tragere la sorţi emisă de o bancă din Budapesta şi
văzând în ziare că a ieşit cu câştig de un milion o obligaţie
numai cu o cifră deosebită de a lui, a corectat obligaţia cu atâta
isteţime, încât şi episcopul a crezut că e poliţa adevărată. S-a
dus la Pesta, s-a prezentat la bancă anunţându-se ca posesorul
obligaţiei câştigătoare şi promiţând că a doua zi va aduce
obligaţia. Cei de la bancă aveau în evidenţă că proprietarul e
cineva de la Paris, dar i-au cerut lui Popovici să aducă poliţa.
Noaptea, la hotel, Popovici a dat alarma că hoţii au pătruns în
cameră cu cheie falsă şi i-au furat obligaţia. Poliţia sosită la
repezeală a început ancheta, a găsit pe coridor cheia falsă,
despre care – luat la scurt – Popovici a mărturisit că a adus-o de
acasă. Zi de zi aduceau ziarele din Pesta reportaje despre
faimoasa afacere a profesorului de teologie din Lugoj. În locul
lui a fost adus Ion Băcan, o altă figură memorabilă a Lugojului.
Sub stăpânirea românească, în 1919, orientându-se
tineretul spre carierele civile, numărul teologilor a scăzut în aşa
măsură, încât seminarul şi-a sistat activitatea1. Clădirea lui a
fost ocupată de Şcoala Normală de fete.

1
Au trecut şi mulţi preoţi la cariere civile. E de admirat uşurinţa cu
care episcopii dădeau preoţilor drumul la cariere civile, ca noua
administraţie românească să nu fie lipsită de oameni. Vedeai preoţi la
finanţe sau la căile ferate. Scăzând numărul studenţilor de la teologie,
conferinţa episcopească ţinută în iarna anului 1919 la Blaj a hotărât
concentrarea lor la Blaj din toate diecezele. Nu peste mult s-a

213
 Această şcoală, o altă creaţie a episcopului Frenţiu, a
luat fiinţă în 1914. Până aci noi, românii de dincoace de Carpaţi,
nu aveam un asemenea institut decât la Gherla, tot confesional.
La preparandia – cum i se zicea pe atunci – de băieţi din Blaj
puteau da, într-o vreme, şi fetele examen, dar fără frecvenţă (aşa
a luat soţia mea capacitatea la Blaj în 1905). La deschiderea
şcolii de fete, Frenţiu a avut mare noroc cu legăturile ce le avea
la guvern, prin profesorul univ. Dr. Iosif Siegescu, pentru care,
drept recunoştinţă, Frenţiu a obţinut la Roma titlul de prelat
papal, primul prelat greco-catolic căsătorit1. Marele număr de
eleve care au alergat la această şcoală a arătat ce binevenită a
fost deschiderea ei. Ea a fost aşezată în casa cu etaj de la stânga
reşedinţei lăsată de episcopul V. Hossu ca fundaţie. Dar, pentru
a avea internatul şi sălile de învăţământ loc suficient, episcopul
şi-a jertfit o parte din locuinţă: biroul, dormitorul şi salonul de
lângă birou – tăind o uşă în perete şi făcând astfel o legătură
directă. El s-a mutat cu biroul şi cu dormitorul la seminar,
ocupând la etaj apartamentul de la stânga, devenit mai târziu
locuinţa directorului.
Cele trei institute – seminarul, în care s-a înglobat, ca
un „mic seminar” la mansardă şi internatul de băieţi, şcoala
normală de fete şi căminul de ucenici (care nici el nu trebuie
bagatelizat, unii dintre ucenici făcând în particular clasele
gimnaziale la „Şcoala Civilă” de atunci şi devenind membri ai
clasei intelectuale, ca Iosif Vezoc, care a făcut şcoala normală, a
trecut la teologie şi a ajuns un vrednic preot şi canonic) –, cele
trei institute i-au cauzat multă bătaie de cap episcopului în

redeschis seminarul din Gherla, la Oradea, numai Lugojul a rămas

iarăşi fără seminar, la micul număr de candidaţi ajutându-se cu Blajul,
Oradea şi străinătatea (Roma, Strasbourg). Au revenit şi preoţii în
mare parte.
1
Au urmat să fie numiţi prelaţi căsătoriţi Ion Madincea la Lugoj şi A.
Cheţianu la Blaj. Dar când, în 1936, s-a propus numirea mea de prelat,
Papa s-a opus şi abia noul Papă Pius XII a admis-o, dar s-a ivit o altă
problemă, cum o vom arăta la rândul ei.

214
timpul războiului. Să saturi zilnic 200 de guri nu era lucru uşor!
Dar spiritul lui de jertfă (lua şi el masa în subsolul seminarului,
cu personalul de acolo) şi inventivitatea lui au ştiut să-l ajute.
Din micile lui economii, a cumpărat la Găvojdia (la 10 km de
Lugoj) o moşie de 100 iugăre, cu clădirile necesare (şi-a aranjat
chiar şi o mică capelă acolo), cu o moară anexă. Pentru
administrarea acestei moşii, l-a adus pe protopopul Gh. Muntean
de la Comloş, acestuia punându-i-se în vedere să-l facă canonic
(cum era şi la Oradea un canonic administratorul domeniului
episcopesc). A publicat deschiderea unei şcoli de cântăreţi la
Găvojdia, cu gândul ca elevii să fie de ajutor la nevoile
domeniului; dar, în timpul războiului, copiii erau mai de folos
acasă, lângă mamele lor, aşa că nu s-a anunţat niciun candidat.
Bietul Muntean, neavând din cine să fabrice un cântăreţ bun,
cum era el, a rămas să se necăjească cu prizonierii, ba a fost
găsit şi el personal păzind oile. În cele din urmă s-a despărţit cu
supărare de acest serviciu, mai ales că episcopul, cu toată
opoziţia Capitlului, l-a propus canonic, dar guvernul nu i-a
răspuns, iar cauza s-a amânat până după război (norocul meu)!
Pentru cumpărăturile de pământ, episcopul Frenţiu a
fost atacat în ziarul maghiar Temesvári Hirlap, bănuindu-se că
după intrarea României în acţiune ar fi primit bani de la românii
de dincolo. Trimiţându-l pe avocatul Aug. Giurgiu să-i ia la
răspundere pentru atacuri, a primit acest răspuns de la
redactorul ziarului: „Eu nu din burtă scot ştirile, ci le public aşa
cum mi se trimit.” Şi a scos din sertar manuscrisul, care era
bătut la maşină, dar corecturile erau făcute de mâna avocatului
Geleşianu, un satelit al lui Boroş. De aci se vede până unde a
mers motanul bătrân cu răzbunarea. Frenţiu s-a făcut că nu ştie1.

1
Dar nu l-a făcut vicar general! După plecarea lui I. Radu nu s-a mai
numit vicar, ci a recurs la o modalitate ridicolă: pentru cazul că pleca
de acasă, scrisorile cu conceptele aprobate de el se trimiteau în copie
verificată de directorul cancelariei, ca şi când originalele ar fi fost
iscălite de episcop. În 1919, ajungând eu notar consistorial şi petrecând
episcopul mai mult timp la Sibiu, apoi la Bucureşti, am definit mai

215
 Cu privire la aprobarea institutelor în timpul războiului,
episcopul a avut noroc şi cu primarul de atunci al Lugojului,
care s-a nimerit să fie Ion Băltescu, un greco-catolic, fost teolog
la Poştă1. S-a mai ajutat Frenţiu şi astfel: primăvara cumpăra
miei, îi ţinea la păşune la Şetraş (Săcărâmb) şi cu ei trăiau apoi
toţi ai săi peste iarnă.

*
Şi acum, după lunga digresiune datorată episcopului
Frenţiu, să ne reîntoarcem la Vulcan. În anul 1913, acest
episcop, ca şi alţii de altfel, a ţinut să facă vizită canonică la
parohiile din Valea Jiului. Era bine să facă cunoştinţă cu
conducătorii minelor de acolo, dar cei de la Lupeni îi trimiteau
episcopului anual un vagon de cocs (pe care Frenţiu îl şi
cumpăra pentru încălzirea catedralei şi a verandei reşedinţei
sale). Eu am cerut ca parohia mea să nu fie inclusă în program,
deoarece anul viitor avea să vină episcopul la sfinţirea bisericii
din Vulcan. În 1912, făcusem planul pentru cumpărarea
clopotelor şi ridicarea iconostasului la Vulcan. Din cauza
războiului toate s-au năruit; am obţinut doar pânzele
iconostasului şi planul acestuia. Ceasul din turn a fost comandat
(fără ştirea mea) şi plătit (cu 2400 coroane) de un credincios,
Ion Părău, iar chivotul de pe sfânta masă, comandat tot la
Cotârlă în Oraviţa, a fost plătit (cu 160 coroane) de o
credincioasă, văduva Lepădat. Nu ştiu din dărnicia căruia dintre
credincioşi am primit în 1916 un potir nou, de argint aurit. El se
păstra la crâznic, dar în ajunul Sfintei Mării l-am dus la biserică,
să-l avem pentru ziua următoare. Noaptea ne-am refugiat,

clar conceptul de „vicar general” şi l-am pus pe Boroş să subscrie, ceea

ce episcopul în mod tacit a aprobat.
1
În 1919, el a ajuns subprefect al jud. Caraş Severin, dar în 1920
averescanii nu l-au mai tolerat la Lugoj (din motive confesionale), ci
l-au făcut prefect la Satu Mare. De acolo a trecut director la „Reşiţa”,
iar ca membru al societăţii „Rotary”, s-a reconciliat spre sfârşit cu
Biserica, căreia de altfel niciodată nu i-a fost adversar.

216
potirul rămas în biserică a fost furat de nemţi, care ne-au batjocorit
bisericile mai târziu. Pentru înmulţirea locurilor de şezut, am
făcut două bănci între bărbaţi şi femei şi două strane mari,
aşezând în faţa băncilor două rânduri de scaune. Dar n-am putut
desfiinţa obiceiul să se cânte de sus din cor şi nu din strane!
Văzând starea înapoiată a poporului băştinaş de pe
Valea Jiului şi faptul că despărţământul Haţeg al Astrei nu
ajungea să se ocupe de noi (cum nu se ocupa de altfel nici de ai
lor), am conceput ideea înfiinţării unui despărţământ propriu al
Jiului. În iarna anului 1912 am scris în acest scop la Haţeg şi,
cei de acolo învoindu-se, mi s-a dat un termen pentru adunarea
de constituire. Invitând eu la această adunare pe intelectualii
noştri, ne-am trezit adunaţi în număr frumos în biserica greco-
catolică din Petroşani. Dar, vai, cum de nu mi-am dat eu seama
că se vor ivi chestiuni personale! Înainte de adunare am auzit
şoptindu-se: „Numai el nu!” Era bietul Bologa, încă administrator
al protopopiei, care, mai mult decât alţii, se temea ca nu cumva
să-mi fac eu o trambulină de pe care să mă ridic printre ei, lucru
ce nici prin minte nu mi-a trecut. Văzând acest mers al
lucrurilor, am declarat în adunare că eu nu doresc nici funcţia de
secretar, nici cea de membru în comitet, ceea ce i-a cam pus în
încurcătură, căci au putut alege preşedinte pe avocatul N.
Olariu, care habar nu avea de toată treaba, dar secretarul trebuia
totuşi să fie un om de acţiune. Neavând încotro, l-au ales pe
Romul Mioc. Astfel, despărţământul s-a născut mort şi un an de
zile nu a dat semne de viaţă, nu a activat deloc! În anul următor,
a fost ales preşedinte N. Zugrav, acum protopop al Jiului, iar eu
am primit să fiu secretar. Ne-am pus pe lucru, eu am programat
o întreagă serie de conferinţe, mai mult sau mai puţin reuşite.
Ca să se vadă cât de greu mergea, voi menţiona două cazuri. La
Paroşeni, în faţa poporului adunat, a luat cuvântul mai întâi
protopopul-preşedinte. A vorbit despre Astra şi despre Sibiu,
invitând poporul să se facă membru. A urmat o tăcere îndelun-
gată, până când s-a ridicat crâsnicul şi a spus: „Părinte, noi până
acum ne-am ţinut de Blaj, dar dacă Dv. spuneţi, iaca trecem şi

217
la Sibiu.” Greşeala noastră a fost că nu ne-am dat seama să
lăsăm generalităţile, să nu începem cu înscrierea de membri la
un popor analfabet, ci să intrăm de-a dreptul în opera de
culturalizare. La Câmpu-lui-Neag mi s-a întâmplat şi mai şi: am
pus termen Joia Mare (joia din săptămâna luminată), când era
Nedeea la ei. După serviciul divin am mers la şcoală, dar nu a
venit nimeni, pentru că toată lumea s-a adunat la crâşmă, la
Nedee! Se pare că nici nu au fost pregătiţi!
În vara anului 1914, ţineam chiar şedinţa comitetului, la
Petroşani, pentru a hotărî adunarea generală, când a intrat la noi
şeful poliţiei şi a cerut să nu mai facem nimic, pentru că începe
războiul. Cu asta s-a şi sfârşit activitatea Astrei, fiindcă după
război, în România, i-au luat locul alte societăţi culturale.

*
În anul 1914 s-a publicat concurs la protopopiile
Orăştiei şi Oraviţei. Mi-ar fi convenit o plecare onorabilă din
Vulcan. Îmi era dragă Orăştia, pentru că acolo petrecusem 8 ani
ai adolescenţei mele. Dar chiar asta m-a făcut să nu mă gândesc
serios la ea. Ştiam că, între cultele de acolo, cultul nostru se
prezintă cel mai modest, cu un număr nu prea mare de
credincioşi, majoritatea ţigani, cu o bisericuţă ascunsă în cimitir,
cu o locuinţă parohială mai proastă decât o casă ţărănească:
unde puteam merge eu acolo, de la casa modernă din Vulcan, cu
4 copii? Totuşi, mai târziu am regretat. Dacă mă interesam mai
îndeaproape asupra condiţiilor de trai de acolo şi dacă mă
gândeam mai bine la viitor, poate aş fi cerut Orăştia şi n-aş fi
avut pagubele materiale cu refugierea din 1916, aş fi reuşit mai
bine cu acţiunea de presă începută în 1916 şi aş fi ieşit mai
curând din izolarea în care mă găseam la Vulcan. Dar eu m-am
interesat de Oraviţa, oricât de îndepărtată era, şi am cerut sfatul
prietenului Siegescu, originar din părţile acelea. Mi-a răspuns
că, oricât s-ar bucura, nu-mi poate recomanda Oraviţa pentru că
parohia e slabă, fără locuinţă parohială, iar liceul e de abia în
formare, deci nu poate fi vorbă să ajung profesor de limba

218
română. Silviu Poşiar a luat până la urmă Oraviţa, unde s-a şi
căsătorit, iar la Orăştie a ajuns P. Ienea. Ambii au şi trecut la
pensie ca învăţători (atunci se lichida pensia fără a se lua în
considerare etatea).
Observ că, în vremea aceea, se vântura ideea înfiinţării
unei parohii române unite la Budapesta, aşa cum aveau rutenii
şi cum aveau românii ortodocşi capelă la fundaţia Gojdu.
Siegescu mi-a şi dat să înţeleg că eu aş fi desemnat să merg
acolo. Poate se întâmpla aşa dacă nu intervenea războiul. Dar ce
s-ar fi ales de mine şi de copiii mei dacă mergeam acolo? Noroc
că nu s-a întâmplat aşa.

*
În toamna anului 1914 mi-au murit părinţii. Întâi
Mama, care a fost multă vreme bolnavă; peste trei săptămâni
Tata, pe care nu l-am ştiut niciodată bolnav. A fost găsit
dimineaţa mort în pat, de inimă rea, atât pentru moartea Mamei,
cât mai ales pentru că în seara precedentă a revenit cumnata de
la Deva cu ştirea că fratele meu a plecat la front. Dacă am
suportat în linişte moartea Mamei, văzând-o scăpată de suferinţe,
moartea Tatei m-a atins foarte dureros, văzându-mă părăsit de
acela care, în activitatea mea, mi-a oferit atâta sprijin şi mi-a
fost un atât de bun sfătuitor!
La dezbaterea succesiunii, am făcut să treacă partea
mea direct la copii, eu nedorind să figurez ca proprietar.
Principiul meu a fost şi aici ca la căsătorie: nu-mi trebuie avere
de la nimeni; voi trăi din ce voi agonisi eu şi soţia mea! Mai
târziu, cumpărând casa de la Lugoj, am vândut fratelui moş-
tenirea de aici şi casa a ajuns tot pe numele copiilor.
Nu se putea să nu avem conflicte şi noi, cei de la
Cuvântul Adevărului, cu sfătosul Rusu de la Cultura Creştină.
Îmi amintesc de două discuţii. Una în jurul limbii liturgice. Erau
încă în folosinţă cărţile tipărite la Blaj cu limba latinizată peste
măsură: seclii seclilor, Dispunător, generaţiune… Când eram
teolog, cineva a scris într-o gazetă că în catedrala episcopului

219
Radu de la Lugoj se zice „Împărate ceresc, consolatorule…”
Am publicat în Cuvântul Adevărului un articol intitulat „Vorbiţi
şi scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu”, sub impresia unei
critici apărute chiar atunci la adresa celor din Ardeal într-o
gazetă din Bucureşti. Şi spuneam acolo: „Când ajungeţi în
cărţile respective la cuvinte neînţelese de popor, nu spuneţi
cuvintele acestea!” Imediat s-a ridicat împotriva noastră
(articolul nu fusese iscălit) Cultura Creştină, cu un text sub
titlul „Avem noi autoritate superioară în materie liturgică?”
Formal, ei aveau dreptate. Dar şi noi, fiindcă, precum am arătat,
la apariţia succesivă a cărţilor liturgice, autoritatea nu a interzis
(ca la ruteni) întrebuinţarea ediţiilor de mai înainte !
O altă temă, mai bine zis chestiune, pe seama căreia
ne-am războit, a fost aceea a catehismelor. Se tipăriseră la Blaj,
în 1913, noi catehisme, care nu erau altceva decât o prelucrare
(fără să se spună), o imitaţie, un plagiat – sau cum să-i mai zic –
a catehismelor maghiare de la noi. Nicio referire la cultul şi la
viaţa religioasă a poporului nostru. De aceea, noi le-am criticat şi
a urmat o răfuială bunişoară, care – putem zice – a fost începutul
unei acţiuni ce a dus mai târziu la rezultate deosebite. Pentru o
mai bună înţelegere a acestui lucru, voi reproduce o parte
dintr-un articol publicat de mine în Unirea din 18 septembrie
1943 sub titlul „O discuţie catehetică acum 30 de ani”:
O discuţie catehetică acum 30 de ani
Eram la sfârşitul primului deceniu al veacului al XX-
lea. Începuse şi la noi o fierbere, o ieşire din amorţeală. Erau
oameni cari, arătând metodele şi realizările din Apus, cereau şi
la noi adoptarea unor noi metode, pentru a da o altă înfăţişare
catolicismului românesc. O scurtă atmosferă de înviorare pro-
dusese, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pleiada de bărbaţi
grupaţi în jurul Unirii la apariţia ei. Dar pledoarii în acest sens
se primeau doar din afară. După aproape 15 ani, un modest,
dar nepotolit cronicar al Unirii a pus iarăşi chestiunea: „Cum
stăm?” şi a reluat actualităţile din viaţa catolică mondială.

220
 În această ordine a evenimentelor intră conferinţa de la
Oradea, ţinută la sfârşitul anului 1910, pentru îndrumarea presei
şi toată discuţia legată de îndrumarea chestiunii catehice.
Discuţia catehică a fost începută într-un articol
publicat în Unirea Nr. 29 din 16 iulie 1910 de Dr. Iacob Radu.
Înregistrând un curs catehetic ţinut la Budapesta, autorul se
plângea că la noi nimeni nu se ocupă de chestiunea catehetică
„din punct de vedere mai înalt” (voia să spună: teoretic şi
metodic) şi că doar atâta ştim din literatura noastră, cât e scris
în Teologia Pastorală a Rev. Dr. I. Marcu! Autorul stăruia să
se ţină o consfătuire, să se introducă cursuri catehetice şi un plan
special pentru predarea religiei şi să se redacteze manuale noi.
În numerele următoare ale Unirii au luat parte la
discuţie Dr. L. Luca, Octavian Popa, Gh. Muntean şi cu mine.
Luca stăruia asupra manualelor, arătând că cele ce se găseau
atunci erau greoaie. Acelaşi lucru îl arăta şi Oct. Popa, spunând
că cele pentru şcolile primare sunt absolut necorespunzătoare.
El spunea că a şi redactat unul pentru clasele 1-2, l-a trimis
spre aprobare, dar nu mai ştie nimic de soarta lui.
Din experienţa-i de protopop, Gh. Muntean prezenta
situaţia în culori şi mai realiste. Catehizarea noastră – spunea
el – numai catehizare nu se poate numi. Totul se reduce la
aceea ca bietul copil să poată recita anumite întrebări din
catehism. „S-au întâmplat cazuri când protopopul a întrebat pe
sărite, iar băiatul i-a răspuns: „Mă rog, asta nu-i întrebarea
mea”. Gh. Muntean pretindea ca preoţii să cunoască metoda şi
să-şi lucreze lecţiile, cu plan, ca şi învăţătorii! Cerea un
congres pe întreaga provincie mitropolitană!
N.B[rînzeu], care în primul an de funcţiune la liceul din
Petroşani a produs o dispoziţie înregistrată de Unirea ca foarte
nimerită – să nu se mai dea elevilor stipendiile fără ca să fie
semnată chitanţa şi de catehet – cerea şi el organizare, ca să
avem o catehizaţie mai bună, un organ cotidian, o revistă
teologică pastorală şi o societate literară. Ca exemplu de
tembelism pe terenul catehizării menţiona faptul că un preot,

221
ajuns administrator protopopesc, a fost lăudat chiar atunci
pentru ‘zelul dezvoltat pe terenul catehizării’ când el de fapt un
an întreg îl plătise pe învăţător ca să-l suplinească la
propunerea religiei.
Aceasta a fost discuţia din anul 1910. Să vedem ce a
urmat şi ce nu s-a făcut de atunci până astăzi!
A urmat în 1913 editarea unor noi catehisme la Blaj,
pentru toate clasele primare şi pentru liceu. Şi, fiindcă la noi
nimeni nu făcea studii catehetice, s-au tipărit cele ale lui
Deharbe, după o prelucrare străină. La 1915 Excelenţa Sa
Frenţiu a luat măsuri aspre, ca să se facă planuri speciale în
fiecare parohie, măsură ce se menţine până azi în dieceza
Lugojului, dar nu ştim dacă s-au introdus planurile şi în
celelalte dieceze, după cum nu ştim câţi o neglijează de când
aprobarea planurilor a trecut în atribuţiile protopopilor. În
legătură cu o lucrare apărută tot atunci şi scrisă de mine,
Planuri pentru propunerea religiei…, a avut loc un frumos
schimb de idei în materie catehetică, în coloanele Culturii
Creştine şi ale Unirii.
Rezultatul tuturor discuţiilor din anii 1915-1918 a fost
crearea Comisiunii Catehetice Mitropolitane, ca organ de
îndrumare a întregii acţiuni catehetice. În mâinile acestui
organ a fost pus viitorul. Comisiunea s-a pus în funcţiune în
anul 1921. Douăzeci şi doi de ani au trecut de atunci. Ce a
realizat până acum Comisiunea?
În 1922 a redactat o nouă Programă Analitică şi un
plan de lecţiuni; a publicat concurs de manuale, cari în cursul
primar s-au pus în folosinţă la 1923, pentru cel secundar s-au
redactat manuale prin încredinţare, punându-se în folosinţă
începând cu anul 1921/2. Aici programa a tot suferit schimbări,
după cum şcoala era de 7 ori de 8 clase. Critici se auzeau
mereu. Din cauza lor, unele manuale au fost abandonate ca
necorespunzătoare, ca mai nou să se revină iarăşi la ele.
În învăţământul primar, vechea programă a trebuit
schimbată şi din motivul că ea era pentru 6 clase, iar legea din

222
1924 a introdus în toată ţara 7 clase. S-a aprobat deci în 1938
noua programă – care în general putem spune că e superioară
altor programe, chiar şi celor din străinătate – s-a publicat
concurs la noi manuale, cari au fost puse în aplicare în anul
1939-40.
Durere, nu a avut acelaşi rezultat concursul la manualele
de curs secundar, publicat în 1941. Autorii vechilor manuale
s-au pus în rezervă, lăsând loc altora, mai pricepuţi. Dar una e
să critici şi alta e să faci manual. S-a hotărât deci reînnoirea
concursului, iar până atunci s-a cerut retipărirea vechilor
manuale.
S-a mai făcut ceva, totuşi, în ultimii ani. S-a introdus
ţinerea a câte unei lecţii catehetice-model la sinoadele proto-
popeşti, lecţia fiind urmată de discuţii şi critici.
Acesta e un progres îmbucurător.
Dar ceea ce nu s-a făcut şi ar fi trebuit să reînceapă
îndată erau studiile şi discuţiile literare, de teorie catehetică. Nu
discuţii ca acelea dacă e bine să propunem acelaşi manual la
toate clasele ori ba. Nu lucruri de pe vremea lui Noe, care, isteţ
spuse, pot chiar să placă unora – nihil tam abunde dictum est,
quod non placuerit alicui philosophorum! – dar care jenează
dacă sunt spuse de-a dreptul! Nu, nu aceste lucruri, ci teorie,
principii şi rezultatele practice ale acestora.
În vara anului 1914, episcopul Frenţiu a dat un ordin
draconic în chestiunea catehizării. A ordonat ca până la o
anumită dată fiecare preot să trimită la protopopie planul de
lecţii, iar protopopii să le trimită pe toate la episcopie!
Contravenienţii sunt ipso facto suspendaţi! Zic, ordin draconic,
fiindcă nu existau sancţiuni atât de severe la trimiterea
relaţiunilor anuale statistice ori a conturilor bisericeşti, lucruri
obişnuite şi uşoare; dar, la un lucru nou, pe care nu îl mai
făcuseră şi pe care nu-l învăţaseră preoţii niciodată până atunci,
neavând cărţi de specialitate (exista numai un plan general de
materie), la aşa ceva să aplici o sancţiune aşa de aspră, a fost
într-adevăr ceva de neînchipuit. Unul dintre protopopii atinşi de

223
această penalitate a rămas la mitropolie şi chestiunea s-a aranjat,
fiindcă şi protopopul era de vină: n-a venit în ajutorul preoţilor.
Eu am propus atunci episcopului să-mi trimită mie toate
planurile, să le cenzurez, să fac un studiu în materie şi nişte
planuri-tip, care să fie publicate. Episcopul a primit cu bucurie
oferta mea, mi-a trimis planurile însoţite de cărţi din biblioteca
sa personală şi de o prea-frumoasă scrisoare (Nr. 3363/1914), în
care, după ce insistă asupra misiunii preotului ca învăţător al
celor mici, spune: „Dacă cercetăm cauzele pentru cari cateheza
nu este la acea înălţime, unde ar trebui să fie în urma
importanţei sale deosebite, nu putem să învinuim exclusiv numai
indolenţa păcătoasă a multora dintre preoţii noştri, cât mai
vârtos împrejurarea dureroasă că nu avem nici plan bun şi
amănunţit şi nici manuale bune pentru catehizare. Acest rău am
voi noi să-l asanăm.
Aceasta mi-a fost intenţiunea când cu toată severitatea
şi cu sancţiune penală am prescris ca pentru fiecare şcoală să
se facă plan de învăţământ. Iar acum am dori ca pe baza
acestor planuri – unele mai bune, altele mai slabe – să facem
pentru viitor un plan uniform pentru catehizare în întreaga
Noastră Dieceză.
Cunoscând noi zelul neobosit de muncă şi pregătirile
frumoase ce Frăţia Ta ai în această privinţă, am aflat de bine
ca acest lucru să ţi-l încredinţăm Frăţiei Tale, nădăjduind că
pentru mai marea mărire a lui Dumnezeu vei lua asupră-Ţi
această sarcină.”

*
În timpul războiului, atât cei de pe front, îngropaţi în
tranşee, cât mai ales cei din spitale aveau nevoie de ceva de
citit. Noi nu fuseserăm pregătiţi pentru aşa ceva. Stăpânirea
străină! Puţinele gazete pentru popor se răriseră de tot. Din
România nu putea veni nimic (Neamul românesc al lui Iorga
venea cu capul schimbat în Gazeta Jiului, ca şi alte publicaţii –
până s-a descoperit trenul!). Cât de căutată era lectura aceasta

224
pentru popor, s-a arătat într-un articol semnat de Al. Lupean: el
l-a văzut pe tipograful Anca desfăcând o ladă cu o cărticică,
Noua epistolie, despre care se spunea că îl poate proteja de
glonţ pe cel ce-o poartă asupra sa. Cine nu crede, poată să lege
cărticica de grumazul unui câine şi să puşte după el; va vedea că
glonţul nu-l nimereşte!
Impresionat de aceste expuneri, am publicat în Cuvântul
Adevărului un articol „despre cea mai arzătoare lipsă”. Ca
răspuns, am primit de la episcopul Radu următoarele rânduri:
„Clarissime frate, am primit la timpul său broşura
„Planuri pentru studiul (recte: propunerea! nb) religiunii” ce
mi-ai trimis. Broşura se va vesti clerului diecezan în unul din
Circularele1 proxime.
Aici ţin a-Ţi aduce mulţumirile mele ferbinţi pentru
trimiterea ei şi totodată a-Ţi gratula la succesele literare – şi
care dee Dumnezeu să fie tot mai mari.
În merit eu aş dori să văd publicat la noi un Catehism
combinat cu Istoria biblică, din care tinerii să înveţe cele ale
sfintei noastre religiuni mai mult în mod novativ, decât după
învechitul calapod al întrebărilor şi răspunsurilor. Condus de
această idee2, am sugerat fratelui protopop Genţ introducerea

1
Pe vremuri, episcopiile noastre îşi trimiteau ordinele scrise cu mâna
la protopopi, iar aceştia le făceau să „circule” de la parohie la parohie,
unde se recopiau într-un registru. Mai apoi s-au dat de la episcopii
tipărite sub numele de „Circular” (în care se adunau mai multe ordine
şi comunicări). Frenţiu – iarăşi o inovaţie! – a înfiinţat în Lugoj în 1913
Foaia Oficioasă a Diecezei Lugojului, pe care în 1920 am rebotezat-o
Sionul românesc, foaie oficială a .... La Baia Mare, episcopul Rusu i-a
zis „buletinul eparhial” în loc de „circular”.
2
Iată deci că omul avea şi el preocupări catehetice şi încă foarte bune,
dar nu s-a pretat la nicio acţiune. Ideea lui a fost realizată pentru clasele
primare I-II prin catehismul tipărit la Blaj în 1913 (după autori străini),
iar pentru clasele superioare (cu istoria biblică întreagă) abia după 20 de
ani (pe cât ştiu eu) prin Der Kath[olische] Religionsuntericht in der
Grundschule (pentru şcolile din Bavaria) de I.Burger, München 1933, 2 vol.

225
unei bune părţi din catehism în cartea de rugăciuni1. Îmi place
a şti că în parte chiar acestei „inovaţiuni” se datoreşte marele
succes al cărţii însăşi.
Adaug mai departe acilea, că Statutele societăţii
„S.Unire” de mult sunt gata şi aprobate şi din partea E. Sale
Mitropolitului. Mai întâi însă Hajdudorog2, apoi acuma
„Războiul” sunt cauza de se întârzie constituirea societăţii.
Dar ca şi întru aceea să se facă un început oarecare, cu poşta
de azi trimit P. Sale Episcopului Lugojului capitalul de 500
coroane dorit din partea celor de la Sf. Mănăstire pentru
începerea propagandei cu scrieri populare. După cum ştim, în

1
Mângâierea creştinului de Ioan Genţ (Oradea, 1905), 486 pp., a fost
la noi prima carte de rugăciuni ce, pe lângă bogatul material luat mai
ales din cărţile liturgice orientale, avea şi instrucţiuni catehetice. În
format potrivit (de buzunar), în legătură luxoasă, ea a ajuns curând la
mai multe ediţii.
2
Marea luptă a rutenilor maghiarizaţi pentru liturghia maghiară s-a
terminat în 1912 prin înfiinţarea de către Sfântul Scaun a episcopiei
greco-catolice de Hajdudrog. Până a trăit Papa Leo XIII şi a avut ca
secretar de stat pe cardinalul Rampolla (care cunoştea stările din
Austro-Ungaria şi odată a ridicat cuvântul în favoarea polonezilor
oprimaţi – chiar pentru aceea la alegerea noului Papă, Viena a dat
„veto” împotriva lui Rampolla), acţiunea nu a reuşit. A reuşit sub Pius
X cu cardinalul secretar de stat Merry del Vaat, un spaniol crescut în
Anglia, care nu avea idee de ce este în Europa Centrală. E drept că şi
guvernul maghiar a schimbat macazul. De unde până aci se cerea
liturgic maghiara, acum s-a oferit Romei înfiinţarea unei noi episcopii
gr[eco-] cat[olice]. Roma a aprobat-o cu condiţia ca limba liturgică să
fie cea veche – greaca. Mai târziu Papa a declarat că a fost înşelat.
Episcopii noştri ştiau despre ce e vorba şi ar fi trebuit să meargă toţi la
Roma să intervină personal, cum au făcut-o în 1940 după Dictatul de
la Viena, când maghiarii căutau să ataşeze la Hajdudrog parohiile din
Ardeal, scoase din cadrele acelei dieceze. Dar n-au făcut-o, pentru a
nu supăra guvernul din Budapesta. Mitropolitul Mihali a trimis la
Roma pe canonicul Vasile Suciu (mitropolitul de mai târziu), pe care –
cum ne povesteşte el mai târziu – cardinalul secretar de stat l-a aranjat
într-un mod foarte autoritar!

226
literatura germană se află o mare mulţime de asemenea
cărticele, aşa că chiar şi numai prin traducerea din acelea s-ar
face mare serviciu cauzei. După acestea am rămas, Clarissime
frate, cu osebită iubire. Episcop Dum. Radu, Oradea mare, 30
nov. 1915”.
Banii au fost trimişi de la Lugoj la Vulcan şi eu a
trebuit să mă pun pe lucru. Am contemplat scoaterea unor
broşuri lunare cu conţinut variat, de ordin religios, sub titlul
Calea Vieţii. Prislopul a lăsat totul în sarcina mea: redacţie,
administraţie, expediţie. La aceasta din urmă, până am stat la
Vulcan, m-a ajutat absolut gratis, scriind adresele, învăţătorul
Bucur Voin.
Am trimis un aviz la toate parohiile, cerându-le
abonamente. Răspunsurile nu au întârziat să vină, cu un număr
frumos de abonamente (până la 50 de exemplare în unele
parohii). Dar vai, ce muncă grea a fost să răspund la încrederea
ce şi-a pus lumea în întreprinderea mea!
Principala greutate a fost tiparul. Un rău-înţeles
naţionalism făcuse să se răspândească la noi lozinca: nu tipărim
nimic decât la tipografii româneşti! (Din acest motiv, până şi
invitaţiile la nunta mea, aduse de la Viena, le-am trimis la Blaj
pentru tipar.) Eu aveam la Petroşani tipografia Figului, trecută
apoi în mâinile românului Teodor Muntean, la care am tipărit în
1912 Pocăiţii. N-aveam decât să mă duc la acesta. Totuşi am
mers la Arad la tipografia partidului naţional, „Concordia”, al
cărui director era Vasile Goldiş, ministrul de mai târziu, pe
atunci secretar consistorial. Lucrarea – fiind de ordin religios şi
ei fiind ortodocşi – nu mi-a fost primită decât după ce am
obţinut aprobarea lui personală. Am lăsat manuscrisele la
tânărul Ion Olgoţel, care lucra la ziarul Românul – anticipându-i
cuvenita remuneraţie –, urmând ca el să le aranjeze la tipar, să
facă corectura, revizia şi să-mi expedieze revista.
Cu o cale am făcut vizita la R. Ciorogar, pe atunci
directorul seminarului, mai târziu episcop la Oradea, şi episcopului
Ignaţie Pop, arătându-le ambilor că întreprinderea noastră literară

227
înţelege să facă educaţie religioasă poporului şi pentru a se apăra
în faţa propagandei sectare – ceea ce ei au găsit binevenit1.
Venind acasă, aşteptam cu nerăbdare revista. Îmi
închipuiam că pe la Anul Nou o voi putea expedia abonaţilor.
Trece Crăciunul, trece Anul Nou şi nu-mi vine nimica. Îi tot scriu
lui Olgoţel, niciun răspuns. Spre sfârşitul lui ianuarie, trecând pe
la gară, văd în mâna şefului o broşură Calea Vieţii. „– Cum a
ajuns asta la Dv., când eu o aştept de atâta vreme?! – Mă rog,
zice el, a venit pe o adresă necunoscută nouă (fusese adresată
„Redacţiei Calea Vieţii”) şi am văzut că e vorba de imprimate
româneşti; am desfăcut lada şi chiar voiam să o trimitem la
Petroşani la poliţia de frontieră, să vadă ce conţin.” I-am arătat
despre ce e vorba şi am reuşit să-mi scot şi să-mi expediez marfa.
Dar cu nr. 2 m-am mutat la Cluj la tipografia lui P.
Bariţ. I-am făcut învelitoare (copertă) cu clişeu frumos, am
căutat să dau ilustraţii, aşa încât revista mea a luat cu totul altă
înfăţişare. Mi s-au înmulţit colaboratorii. În numărul de Paşti
am primit un articol scris chiar de episcopul Frenţiu.
S-a întâmplat să ne supărăm şi eu şi Bariţ din cauză că
în numărul din mai a introdus de la sine o foarte nepotrivită
poezie, pe care a trebuit să o lipim cu hârtie albă. M-am mutat la
Orăştie, la tipografia lui Moţa, trecută pe numele lui Ciontea.
Atunci am văzut că, dacă după fuga lui Moţa în România – eu
eram la Orăştie – aş fi putut intra în moştenirea gazetei Libertatea
cu tot aparatul ei, aş fi avut un teren de muncă minunat şi mai

1
Ignaţie Pop, din călugăr simplu a ajuns episcop pe vremea rivalităţii
dintre arhimandriţii Hamsea şi Mangra, alegerea acestuia din urmă
nefiind aprobată de guvernul maghiar, el fiind pe atunci un mare
naţionalist. Mai târziu s-a dat de partea ungurilor şi, cu ajutorul
guvernului, a fost ales în 1916 mitropolit la Sibiu. După prăbuşirea
Austro-Ungariei, în toamna anului 1918, a fost găsit mort la un hotel
din Budapesta. Ignaţie Pop mi-a spus mie: „Eu n-am fost crescut de
episcop la şcoli înalte ca voi, – dar, dacă m-au făcut, a trebuit să
învăţ.” Era o figură interesantă, de o naturaleţe uimitoare, făcându-se
multe glume pe socoteala lui.

228
uşor decât cum a fost mai târziu la Comloş. Numărul pe
septembrie-decembrie 1916, scos în timpul refugiului la Bătania1
– despre care voi scrie mai târziu –, l-am tipărit iarăşi la
„Concordia” din Arad, unde am continuat a scoate Calea Vieţii ca
gazetă săptămânală, începând cu 1 ianuarie 1917.
La scoaterea ei în formă de gazetă săptămânală m-a
îndemnat împrejurarea că, încetând la Orăştie mult răspândita
gazetă Libertatea şi celelalte gazete româneşti din Ardeal – a
continuat să apară Drapelul lui Branişte la Lugoj, dar acesta nu
era pentru popor – lumea noastră, atât la sate cât şi la fronturi,
avea nevoie de o gazetă.
Cineva mi-a cerut să public şi un program al gazetei,
ceea ce am şi făcut într-unul din primele numere ale anului
1917, schiţând problemele de ordin religios-moral şi cultural ale
unei gazete creştine. Atâta le-a trebuit celor de la Arad – care, în
trecerea mea forţată la Bătania, apoi în aşezarea mea la Comloş,
au văzut ceva planificat pentru o acţiune de răsturnare a ortodoxiei
în Banat-Crişana – zic, atâta le-a trebuit ca să se alarmeze şi să
mă atace prin Ciorogar în a lor Biserică şi Şcoală. Primind
replica cuvenită, mi-au trimis spre publicare un răspuns pe care
eu am refuzat să-l public. M-au somat prin avocatul lor. Le-am
arătat că, conform legii de presă, nu sunt obligat la publicarea
răspunsului lor, fiindcă a intrat după 30 de zile de la apariţia
articolului la care se răspunde. Atunci, Ciorogar a încheiat
discuţia cu nişte injurii la adresa mea.
Am început să scot şi broşuri, seria Cărţile poporului, din
care au apărut în total 20 de numere. Nu mai puţin m-am îngrijit să
dau poporului şi calendare. Pe anul 1917, am scos împreună cu G.

1
În toamna anului 1916, după domolirea stărilor pe Valea Jiului, Mili
(Emilia, soţia lui N.B. – nota mea, P.B.) a mers de la Bătania la Vulcan
să vadă ce a mai rămas din casa noastră. La reîntoarcere, ea mi-a adus
registrele gazetei, nu fără oarecare resentimente, fiindcă cu aceeaşi
oboseală ar fi putut aduce lucruri de-ale casei şi îmbrăcăminte. Dar eu
m-am simţit dator să continui opera la care m-am angajat şi pentru care
mulţi trimiseseră abonamentul pe anul întreg!

229
Todică, la Orăştie, Calendarul Interesant. Pe 1918 şi 1919, am
scos la Comloş câte un calendar, redactat în mod absolut onorific,
de Ion Grigorescu şi Traian A. Pinteru de la Beiuş. Cu cel de pe
1919 am ieşit mai rău la cale, fiind scos la tipografie la Arad, eu
fiind la Comloş sub ocupaţie sârbească, iar Ardealul fiind sub
ocupaţie românească. De expediat, l-am cam expediat tot eu, dar
contravaloarea nu am mai recuperat-o, chiar dacă broşura a ajuns
la destinaţie. M-a despăgubit întrucâtva episcopul Frenţiu în 1920
cu nişte liturghii. Blajul chiar mi-a oferit odată 500 coroane pentru
gazeta, broşurile şi calendarul trimise ca lectură la soldaţi.
Gazeta a luat un avânt deosebit. De la tirajul de 2000, cu
cât a început, a ajuns la 6000. Am răspândit-o cu adresele primite
de la Orăştie ale gazetei Libertatea şi graţie împrejurărilor arătate
mai sus (lipsa altor gazete). S-a sesizat şi ortodoxia: au început să
scoată două gazete populare – una la Caransebeş (Corneanu) şi alta
la Sibiu (Dragomir et Co). Ca ultimă lovitură, în vara anului 1917,
Goldiş a oprit tipărirea gazetei mele la „Concordia”. Am trecut la
tipografia evreiască Arad és Vidélec. Pot spune că evreii s-au purtat
foarte cinstit, atât aici, cât şi la Budapesta, de unde îmi aduceau
hârtia, ea fiind contingentată din cauza războiului. De altfel, îmi
povestea şi iezuitul P. Biró, redactorul gazetei religioase de mare
tiraj (60.000 exemplare), că numai la evrei a găsit bunăvoinţă.
Este de înţeles că la Comloş administraţia aceasta literară
dădea mult de lucru. Lucram cu două domnişoare la birou. La
Arad, corectura şi revizia o făcea I. Costa, un fost profesor la
şcoala normală ortodoxă, dat afară nu ştiu pentru ce motive –
pare că pentru ideile lui progresiste: era socialist convins. Iar
expediţia gazetei, cu adresele şapirografiate la Comloş, cădea în
seama tipografiei. Eu am introdus pentru prima oară în Ungaria
ca adresele să nu fie scrise pe bandă de jur împrejur, ci lipite
simplu pe gazetă, cum am văzut că se face în România. M-am
înţeles cu poşta de la Arad, care a acceptat inovaţia.
Nu ştiu cum am contemplat atunci înfiinţarea unei
tipografii proprii şi a unei societăţi literare. Văd numai că m-am
adresat lui Iacob Radu şi el mi-a răspuns cu scrisoarea anexată:

230
„Oradea Mare la 22 Aprilie 1918
Mult Onor. şi Clarissime Frate,
Am primit scrisoarea din 17 l.c. şi jurisdicţia cerută s-a
dat trimiţându-se direct la oficiul parohial din Nădlac.
Îmi pare rău că ai ajuns la necaz cu tipografia, dar în
ziua de azi nu este de mirat; eu am fost în persoană la Gherla şi
editorul Anca mi-a promis că în scurtă vreme îmi face ofert
avantajos pentru tipărirea cărţii lui Clain şi au trecut 3
săptămâni fără să-mi scrie nimic. Acum nici nu mai încerc
nicăiri fără să aştept vremuri mai bune.
Pentru C[alea] V[ieţii] cred că numai în Lugoj ai putea
afla vreo tipografie, pre care doară o ai putea momi cedându-i
ceva din cele una sută mii coli de hârtie de care de sigur că cu
toate duc lipsă; probează de ex. la Guttenberg care se află în
palatul institutului „Poporul”.
Mergerea Dtale la Orăştie şi acvirarea tipografiei lui
Moţa, poate uşor de câştigat fiind fără de stăpân şi confiscată,
ar fi la tot cazul avantajoasă întreprinderei, dar la aceasta se
cere timp mai îndelungat şi ar fi pagubă să se întrerupă
apariţia publicaţiunilor, atât de mult folos poporului dornic
poate mai mult ca ori şi când de lectură.
Ideea înfiinţării unei societăţi comerciale pe acţii spre
scopul editării foaiei şi a unei biblioteci poporale este
plausibilă, dar să se facă calcul real, capitalul să fie mic numai
cât e de lipsă şi acţiile de cel mult 25 cor[oane] una ca să nu se
sperie oamenii. Eventual s-ar putea face în legătură cu librăria
diecezană din Lugoj, căreia aud că îi merge bine. Gândul la
viitoarea Unire nu poate fi piedecă la înfiinţarea societăţii, căci
dacă îi va merge bine uşor o va prelua, iar de îi va merge rău
singură se va preda şi se va mântui ce se va putea. Din partea mea
ca totdeauna şi acum sunt gata spre ajutorul ce îmi stă în putinţă.

Cu frăţească salutare
Dr. Iacob Radu
Canonic, prelat papal”

231
 Noroc că protopopia nu-mi dădea mult de lucru, fiind
compusă doar din şase parohii. Aşa puteam să plec în multele
călătorii la Arad şi la Budapesta. La Arad aveam o legătură
mizerabilă: câte un singur tren la şi de la Arad, care pleca seara
de la Kikinda şi Comloş, trenurile se întâlneau la Periam, unde
– împreună cu trenurile Timişoara-Vălcani şi viceversa –
aşteptau până dimineaţa la 3-4, când plecau fiecare în direcţia
lui. Pentru Arad, aveai să petreci două nopţi în Periam, într-o
gară mică, ticsită de călători, cu o cârciumă în apropiere şi cu un
hotel murdar. La Pesta călătoria era mai uşoară, dar era greu cu
hotelurile: nu se găseau camere şi chiar şi acelea care se găseau
erau murdare şi pline de insecte. De multe ori, poştaşul te
trimitea la o casă particulară, unde găseai mai mult confort.
Erau şi paturi prin holuri, pe coridoare, prin subsoluri. Am
dormit la particulari şi la Timişoara, Cluj sau Sibiu, ba, încă şi
în 1920, la Bucureşti.
Despre Comloş ca centru literar în anii 1917-19 am
publicat un articol în gazeta Suflet Nou (Comloş) în august
1936.
S-ar înşela mult cine ar crede că din partea superiorilor
bisericeşti am avut ceva mulţumire. M-aş fi aşteptat ca cel puţin
să sprijine publicaţia prin abonamentul lor. Odată am pus
restanţierilor câte o hârtiuţă în gazetă, cerându-le să-mi trimită
abonamentul. Florian Stan, prepozit la Oradea, mi-a scris că el
nu a abonat foaia, nici nu o primeşte (adică nu-i vine), ce să-mi
plătească? I-am răspuns prin poşta redacţiei, arătând pentru ce
am crezut de cuviinţă să-i trimit foaia şi atrăgând atenţia asupra
faptului că primeşte gazeta din moment ce a răspuns la o cerere
de plată publicată acolo. M-am trezit cu o admoniţie din partea
episcopiei Lugoj, pe motiv că am făcut de ruşine pe un demnitar
bisericesc. Din partea Blajului – numai ce s-au potolit stările din
Ardeal şi a reapărut Cultura Creştină a lui Rusu – am primit
mici împunsături şi un avertisment: să nu se prea comercia-
lizeze Comloşul! Comercializare? Când eu lucram ca un bou şi
mă luptam cu atâtea greutăţi!

232
 Totuşi, importanţa operei mele a fost apreciată la Blaj
de doi oameni, care vedeau şi greutăţile tehnice cu care se
prezenta gazeta (multe greşeli de tipar, tipografia fără caractere
româneşti) şi care aveau ambiţii să ajute. Cu ocazia alegerii de
mitropolit în vara anului 1918, tânărul profesor Iuliu Maior mi-a
propus să le predau gazeta, lui şi lui Al. Lupean, menţinându-i
titlul şi figurând eu ca fondatorul ei. Chestiunea a rămas în
studiu, iar revoluţia din toamna anului 1918 şi ocupaţia
sârbească a Banatului au rupt legătura dintre noi. La sfârşitul
acelui an, gazeta mea a încetat să mai apară, iar la Blaj,
inaugurându-se stăpânirea românească, Unirea a început să
apară zilnic, iar cei doi prieteni au scos Unirea Poporului, pe
care Iuliu Maior a dus-o la frumoasă dezvoltare, scoţând şi o
serie de broşuri pentru luminarea poporului.
Ultimul număr a fost acela cu hotărârile adunării de la
Alba-Iulia, unde am fost şi eu. Legătura dintre Arad şi Ardeal
fiind întreruptă, am luat întreg stocul cu mine, să-l expediez de
la Comloş. Pe tren, nu ştiu la care gară, am trecut să văd ceva în
alt vagon. Când m-am reîntors, pachetul meu cu gazeta nu mai
era; întreb ce s-a întâmplat cu el. Mi se arată fereastra. Uitându-mă
afară, văd jos pachetul meu şi un soldat lângă el. Trenul s-a pus
în mişcare şi am scăpat cu atâta. Ce se întâmplase? În absenţa
mea, o femeie sârboaică a chemat santinela sârbă din gară şi i-a
arătat că acolo sunt ceva imprimate româneşti. El a dat jos
pachetul, dar, înainte de a mă fi găsit pe mine, trenul a plecat.
Aşa a rămas neexpediat acest număr, care, şi dacă l-aş fi dat la
poştă, puţin probabil să fi ajuns la destinaţie, fiindcă la frontieră
se arunca tot conţinutul vagonului poştal. Munţi de poştă
dinspre Seghedin se ridicau la Szöreg!
Dar în ultimul număr eu anunţam deja că, în anul viitor,
Calea Vieţii va apare iarăşi în broşuri lunare. Dar totul s-a oprit.
La Lugoj au mai scos un număr din Cărţile Poporului: lucrarea
regretatului Zaharia Pop, „Măria Sa Vinarsul”.

233
 Terminată istoria cu acţiunea literară Calea Vieţii, să ne
reîntoarcem la Vulcan.
De la începutul războiului, lumea de pe Valea Jiului se
tot aştepta la o acţiune a României. Cu groază se gândeau la ea
cei de alt neam; noi românii o priveam cu interes. Am expus
aceste lucruri mai pe larg în lucrarea Valea Jiului de altă dată,
dar mai ales în seria de articole publicate în 1926 în Gazeta
Jiului sub titlul Acum zece ani. Voi reproduce câte ceva din ce
am scris atunci, cu regretul că nu mai am decât frânturi; cine
vrea, găseşte gazeta la biblioteca Academiei.
Va fi la mintea oricui că, de la începutul războiului,
viaţa noastră, a puţinilor intelectuali români de pe Jiu, a fost o
neîntreruptă mizerie. Nu atât mizerii fizice, cât mizerii morale.
Dacă şi până aci, a fi preot şi învăţător român pe Valea Jiului –
de cei doi-trei ingineri sau funcţionari administrativi nici nu mai
vorbesc – însemna a fi un veşnic spin în calea unei politici care,
alături de scopuri economice, urmărea înlăturarea culturală a
elementului dominant, ca prin aceasta să se introducă un ic
puternic între Ardealul românesc şi România liberă – cu
izbucnirea războiului mondial, a fi român aici la frontieră nu
însemna altceva decât a fi sub o continuă bănuială, supraveghere
şi osândă. Anumite elemente, care în loc de a-şi vedea de treabă
credeau că au menirea de a asigura mai mult „ideea de stat” de
atunci, erau în largul lor! Cum au dispărut şi ele, odată cu ideea
pe care o reprezentau!
Amintesc numai anumite momente.
Abia înfiinţasem – dacă nu mă înşel, în 1911 –
despărţământul Jiu al „Asociaţiunii”. În 1914, într-o şedinţă a
comitetului ţinută la Petroşani, am hotărât a ţine adunarea
generală peste câteva săptămâni, tot acolo, în legătură cu o
petrecere românească. După şedinţă, ne găseam în cafeneaua
Berger, aşteptând vremea trenului. La un moment dat, ediţii
speciale ale gazetei locale Petroszény és Vidéke anunţă cu litere

234
mari catastrofa de la Sarajevo. Deodată s-a schimbat toată
atmosfera...
Peste 3 săptămâni, conform planului de mai înainte, am
aranjat o frumoasă excursie românească pe Parâng. Invitasem
pe părintele Dăianu de la Cluj, pe părintele Leo Manu,
superiorul mănăstirii Prislop; de pe Jiu au luat parte părintele
Zugrav, subsemnatul, decedatul Iuliu Pop, fiul farmacistului din
Vulcan şi nu mai ştiu dacă au mai fost şi alţii. La reîntoarcere,
seara, în gara Petroşani, ne întâmpină fratele I. Duma cu vestea:
„S-a făcut demersul la Belgrad în formă de ultimat”. Altă
emoţie!...
Peste câteva zile ne întâlnim la Petroşani la adunarea
„Astrei” şi la petrecere. Dar totul era în fierbere, se aştepta
numai declararea războiului. Nici noi nu ştiam ce să facem: să
ţinem petrecerea ori să nu o ţinem? Cum ne sfătuiam în localul
„Ardelenei”, bate la uşă domnul Schuszter, şeful poliţiei, îl
cheamă afară pe părintele Miocu şi-i comunică faptul că nu se
permite ţinerea adunării şi a petrecerii.
Iacă două momente ce merită să fie relevate. Ambele au
fost încununate de o campanie de presă. Una îl priveşte pe
părintele Şandru din Lupeni, alta pe subsemnatul.
Părintele Şandru aranjase în iarna anului 1914, o
petrecere la Lupeni, cu concert şi teatru. S-a produs cineva cu
„Herşcu Boccegiul” şi s-a cântat un marş cam prea românesc.
Refrenul acestui marş: „Măi târtane, măi păgâne, cestea
plaiuri sunt române”... a servit de bun pretext celor ce cu orice
preţ căutau să se răzbune pentru ridiculizarea elementului din
care făceau parte. S-a purtat o aspră campanie în gazeta
Petroszény és Vidéke.
Cu ocazia examenului de fine de an în 1914 la şcoala
primară unită din Vulcan s-a dat un raport la aceeaşi gazetă
francmasonă, în care se vorbea cu o absolută ignorare a noastră
ca autoritate bisericească (înţelegeţi, mă rog, că atunci încă nu
se făcuse „statificarea pe loc” a învăţătorilor, dar meteahna
statificării ameninţa deja de demult!); eu am publicat cuvenitele

235
rectificări. Când colo, mă trezesc cu un răspuns care îmi pune în
vedere că, dacă nu-mi ţin eu gura, o să spună ei mai multe, o să
vorbească şi de anumite „cântări pentru baraberi”... Am înţeles
şi am tăcut. Despre ce era vorba? La şcoala noastră românească
din Vulcan, aveam un învăţător foarte harnic, Dumnezeu să-l
ierte, dar cam timid sărmanul! Odată aud că, jucându-se copiii
în pauză, încep să cânte ceva în ungureşte. În calitate de director
al şcolii, am pus în vedere învăţătorului să-i înveţe pe copii
cântări româneşti, să nu-i mai aud cântând în limbă străină. N-a
făcut-o. Atunci i-am somat direct pe copii, spunându-le că
trebuie să cânte numai cântări româneşti la joc ori să nu cânte
deloc, pentru că acele cântări nu sunt ale noastre, sunt pentru
„baraberi”...
În aceste condiţii ne-a găsit războiul mondial.
Am spus mai sus că, de la începutul războiului, viaţa
noastră era o continuă bănuială. Totul depindea – pentru jieni –
de ţinuta României. De ea se temeau unii, în ea nădăjduiau alţii.
Situaţia asta este mai bine redată de mărturisirea unui învăţător
maghiar din Vulcan, care arăta că ungurii se aşteptau de mult la
o acţiune din partea românilor; după moartea regelui Carol, el a
trecut pe la şcoala noastră şi a văzut la locuinţa învăţătorului
ferestrele cu perdelele trase. „Ah”, a suspinat d-lui, „acum se
sfătuiesc valahii asupra intrării în luptă!” – Bietul creştin numai
atunci a observat că la colegul său ferestrele erau în permanenţă
aşa. O vecină, soţia unui funcţionar inferior de la mine, îmi
spunea mai târziu că bărbatul ei avea ordin să controleze cine
umblă pe la mine, ce se întâmplă la mine acasă. Era la Vulcan
un plutonier major, şeful postului de jandarmi. Odată, având
de-a face cu el, începe a-mi povesti cum, mai bine de un an,
aproape zilnic îl incomodau anumite elemente (religia nu
importă), spunându-i: „D-le, am văzut pe popa B... ici stând de
vorbă cu un român, ba colo...” „Le răspundeam, spunea
plutonierul, Cu cine să stea de vorbă românii aceia?” „Pe
urmă”, zice el, „nemaiputând suferi aceste denunţuri mârşave,
am luat pe unul şi l-am trântit după uşă şi aşa am scăpat de ei.”

236
Dar prin aceasta şi-a făcut duşmani; după aceea l-au denunţat pe
el, încât s-a întâmplat lucrul nemaipomenit ca şeful postului de
jandarmi să fie reţinut şi dus în arest preventiv. Dovedindu-i-se
nevinovăţia, a fost reabilitat în post, apoi transferat. Nu mai ştiu
nimic de el. Îl chema Ioan Pop, era de origine român din Satu
Mare ori Sălaj!
Se ştie ce lipsiţi de orientare erau românii din Ungaria
la începutul războiului. Manifestările de fidelitate, făcute direct
la recomandarea celor de la Bucureşti, produceau şi mai multă
confuzie. Felul isteţ cu care dl. Brătianu a ştiut să ascundă
adevăratele intenţii ale ţării în timpul neutralităţii de doi ani a
făcut ca nici în ţară să nu fie lumea deplin orientată. Am
cunoscut acest lucru în 1915, pe când petreceam câteva zile în
România.
De altfel, comunicarea cu România era foarte grea. Nu
ne venea nicio gazetă, în afară de Ziua. Neamul românesc a fost
oprit la trei săptămâni de la izbucnirea războiului. Ţăranii mai
treceau peste munte, fără paşaport. Tot aşa treceau şi tinerii –
unii veniţi de la mari depărtări –, dornici de a răsufla cu un ceas
mai curând aerul libertăţii.
Odată, în primăvara anului 1915, ţăranii veniţi de la
munte ne povestesc că au găsit o mulţime de lucrători care
construiesc drumul până la hotar, atunci construindu-se şoselele
de la Buliga, Parâng şi Valea de peşti. Dar vameşii români, cu
care mai stăteam de vorbă, ne spuneau că le construieşte
„Ministerul Industriei şi Comerţului”.
În Cronica parohială, pe care am condus-o la Vulcan,
am însemnat mai multe amănunte din vremea aceasta. E
descrisă acolo o mare grevă a minerilor, din vara anului 1916,
în decursul căreia s-a ajuns la concluzia că îndărătnicia minerilor
la tratativele de reconciliere nu se poate explica decât printr-o
subvenţie pe care o vor fi primind pe ascuns din România.
Răposatul frate-meu îmi spunea în 1916 că a venit la el
un miner secui şi i-a spus: „Auzi, maga Iuon, zice că vine Románia!
La unii li-e frică, nu place. Mie place, eu zic să vină Románia!”

237
 Viitorul se arăta tot mai pronunţat. Numai termenul
intrării în acţiune a României era necunoscut. Unele măsuri
luate de autorităţile maghiare arătau că şi guvernele monarhiei
erau induse în eroare. De atâtea ori ne păcăliserăm, încât nu mă
mai emoţiona câte o nouă alarmare. În iulie 1916 mi-am dus
soţia la Băile Geoagiu. Venind acasă, găsesc pe toată lumea
împachetând, iar preotul romano-catolic, Dr. Csáky, îmi spune
că nu e de glumă. Societatea minieră expediază ce poate:
maşini, alimente, lăsând aci numai strictul necesar.
Armata „pentru menţinerea ordinei” exista deja din
1915. Atunci s-a început şi instrucţia militară a minerilor. Acum
armata sporeşte. Căpătăm şi artilerie. Noi, preoţii, suntem tot
mai mult bănuiţi. Ne sfătuim cu fratele Rusan ce e de făcut.
Mergem la comandantul pieţii, un căpitan de honvezi, şi-i
cerem lămuriri cu privire la soarta ce ne-ar aştepta în caz de
război cu România.
- Fiţi numai pe pace, zise el, observaţi numai conduita
corectă de până aci – dacă nu era aşa, m-aş fi îngrijit eu să nu
mai fiţi aci –, nu vi se va întâmpla nimic.
Notarii şi prim-pretorii au fost chemaţi la prefectură,
unde li s-au dat instrucţiuni în caz de război cu vecinii. Prefectul
le-ar fi declarat că lumea poate fi liniştită, el a fost mulţumit cu
conduita de până aci a populaţiei, deci nimeni nu va fi internat.
Toată lumea împacheta. Chiar şi românii precauţi
trimiteau câte ceva în alte părţi. Eu unul n-am împachetat
nimica. Mă adresasem odată regretatului episcop Hossu de la
Gherla, cerându-i sfatul în caz de război în vecini. Mi-a scris:
„În baza întrevederilor ce am avut în această chestie cu cei
competenţi, pot să-ţi comunic că cel mai bun lucru e să staţi
acasă. Aceasta s-a dovedit mai cuminte şi cu ocazia incursiunilor
ruseşti pe teritoriul diecezei mele.”1

1
Aceasta era şi părerea contelui Tisza. A se vedea scrisoarea lui către
Ep. Hossu din 11 octombrie 1914 în revista Magyar Kisebbség, nr. 20,
15 octombrie 1925, pp. 775-776.

238
 La ce aş fi avut eu să împachetez? Nici prin minte nu-mi
trecea să mă refugiez. Dacă s-ar întâmpla – raţionam eu – să ne
interneze ori să ne aresteze maghiarii, împotriva asigurărilor
relatate mai sus – familia mea trebuia să rămână aci, căci
nicăieri nu-i poate fi aşa de bine, căci aci vin ai noştri, cu
dragoste de frate; vin pentru vecie. Căci România, dacă după
meditare de doi ani se hotărăşte să între în acţiune, ori o face
absolut bine, ori nu o face deloc. Cum ne închipuiam noi acel
absolut bine şi ce idei aveam despre solidaritatea şi unitatea de
acţiune a Antantei, se va înţelege mai la vale. Destul că eu
aşteptam, absolut liniştit, momentul să pot saluta clipa de dorul
căreia ne-au murit moşii şi părinţii.
În sfârşit, a sunat ceasul, adică sirena vestitoare a
marelui eveniment. Cu durerea lui Ovidiu mă gândesc la
noaptea aceea:
Cum subit illius tristissima noctis imago,
Qua mihi ultimum tempus in urbe fuit
Cum repeto noctem, qua mihi tot cara reliqui,
Labitur ex oculis nunc quoque meis!...
Duminică 27 august, înainte de serbarea Adormirii P.C.
Fecioarei Maria, la vecernie am spovedit credincioşii şi i-am
pregătit pentru marea sărbătoare. Seara ne-am culcat liniştiţi, ca
pe la orele 10 să auzim sirena sunând lung şi puternic. M-am
îmbrăcat şi am ieşit la drum, luând-o cu lumea care alerga şi s-a
adunat la un loc viran din colonie. Agitaţie. În curând jandarmii
şi garda financiară („finanţii”) au intervenit, somându-ne să
mergem acasă.
– Ce vrei dumneata cu noi, întreb pe unul, dumneata eşti
finanţ!
– Da, zice el, dar acum şi noi suntem rânduiţi la ordinea
publică.
Am mers acasă şi m-am frământat cu soţia: ce va fi? Nu
peste mult, intră învăţătoarea şi ne spune că în antreu e d-l
învăţător cu doi jandarmi. Ies la ei şi aud spunându-mi-se:

239
„Părinte, sunteţi arestat. – Bine”, zic eu, „dar lăsaţi-mă să-mi
fac ceva bagaj”. Am luat într-un coferaş ceva merinde şi strictul
necesar, am îmbrăcat reverenda, pardesiul, o manta şi am mers
la postul de jandarmi. Aci am fost adunaţi împreună preotul
ortodox Rusan, cumnatul Emil Nicoară, farmacistul Al. Pop,
preotul G. Todoran de la Paroşeni şi doi ţărani. Dimineaţă ne-au
pornit între baionete, ne-au îmbarcat în tren – trenuri de marfă,
cu vagoanele încărcate cu refugiaţi în loc de cărbuni – şi ne-au
dus la Haţeg, unde a fost concentrată intelectualitatea română
din judeţul Hunedoara. Îngrămădiţi în sala de gimnastică a
şcolii „civile” de acolo, pe nişte paie, am petrecut noaptea
următoare. Observ că de pe Jiu au mai fost aduşi acolo preoţii
de la Petroşani, ţărani de la Câmpu-lui-Neag împreună cu
preotul Berinde ş.a. Marţi d.a. a venit acolo colonelul Berger cu
un maior şi ne-a declarat liberi, dându-ne şi legitimaţie pentru a
putea merge acasă nesupăraţi. Dar ce să facem noi, cei de pe
Jiu, când luni după-masa sosise aici protopopul Zugrav de la
Lupeni, mort de spaimă, fiindcă la Gura Surducului s-a împuşcat
asupra trenului lor. Cu mare întârziere, deci, – cu 24 de ore în
loc de 2-3 ore, cum ne aşteptam noi – armata română a intrat
totuşi în Valea Jiului.
Preotul de la Câmp a hotărât împreună cu ţăranii să
treacă peste munţi şi a luat-o spre Băieşti. Eu cu cumnatul am fi
dorit să mergem pe acelaşi drum, dar cumnatul având un
geamantan cam greu – îşi luase cu el aparatele de scămătorie –
am rămas în urmă, abia am ajuns până la Sântămărie şi am
dormit acolo. /.../ În dimineaţa următoare, notarul de acolo a
telefonat la Pui şi i s-a răspuns că duşmanul a fost respins, iar
drumul e liber. Am plecat deci la Pui. Înainte de Galaţi ne-a
oprit sentinela, dar, văzând legitimaţiile, ne-a dat drumul. Aci,
întrând la preotul din Galaţi, pe care l-am găsit singur –
populaţia era refugiată – am luat o gustare, dar, înainte de a
pleca mai departe, auzim nişte împuşcături. Eram siguri că s-a
apropiat frontul şi ne-am ascuns repede în şura preotului,
aşteptând să treacă frontul peste noi. N-am mai auzit nimic.

240
Către seară am ieşit din ascunzătoare, dar părintele nu mai era
aci, casa era încuiată, cu pardesiul şi cufăraşul meu lăsate în ea.
Am gustat nişte prune şi, făcându-se întuneric, ne-am suit în
podul şurii şi ne-am culcat pe nişte snopi de ovăz, depozitaţi
acolo.
Peste noapte, soldaţii austro-unguri – de fapt o companie
de cehi – au jefuit tot satul şi au luat şi lucrurile mele din casa
preotului. Ne-am întors. Trecând pe la canton, l-am întrebat pe
cantonier:
– Ce puşcături au fost ieri?
– După un câine, fu răspunsul.
Târziu, după mulţi ani, am aflat de la un fost soldat că
au desprins dincolo de Strei o patrulă românească şi după aceea
au puşcat.
Pe drum, ne-am abătut pe la preotul ortodox din Băieşti,
care ne-a dat ceva gustare. I-am spus: „Nu ţi-e ruşine, părinte,
nu ai fost dumneata cu noi la Haţeg?” Peste un an, într-un
restaurant din Arad, erau nişte soldaţi unguri, din serviciul de
securitate. Unul mi-a spus: „Îţi aduci aminte cum ai spus
preotului din Băieşti să-i fie ruşine?! Te-am urmărit în tot locul,
noroc că totdeauna ştii să cazi în picioare!”
Trecând pe la Sântămărie, am aflat că, între timp,
ceilalţi intelectuali din judeţ au fost iarăşi adunaţi şi duşi cu
trenul nu se ştie unde. Au fost duşi românii din toate părţile, cu
domiciliu obligator, la Şopron, în vestul Ungariei. Ce noroc că
pe noi nu ne-a găsit. Şi noroc că n-am trecut munţii, să o păţim
ca popa Berinde, pe care l-a dus înapoi armata română! Preoţii
Todoran din Paroşeni şi Bora din Petros, care s-au pus sub
ocrotirea unui sublocotenent ungur ca să ajungă unul la Livadia,
celălalt la Petros, au fost arestaţi şi duşi la Cluj la închisoare.
Eu cu cumnatul meu ne-am hotărât să mergem la Lugoj
şi, respectiv el, la Blaj. La Subcetate, cumnatul a luat trenul spre
Simeria.
Nu ştiu cum s-a făcut că, peste câteva săptămâni, mi-a
scris la Bătania din spitalul de la Arad. Probabil la Simeria s-a

241
îmbarcat într-un tren cu refugiaţi. În aceeaşi seară, eu am luat
trenul spre Bouţar, unde am petrecut noaptea în vagon, pentru
ca dimineaţa să o iau spre Caransebeş-Lugoj, la episcopie.
Drumul de la Subcetate la Lugoj l-am făcut în 24 ore, pentru că
am fost reţinut şase ore la Caransebeş, iar la gară era să mă
reţină din nou!
Dar, în fine, după atâta mizerie, am ajuns la niţică
linişte, sub oblăduirea părintească a curţii episcopeşti.

*
Pe preoţii care se refugiaseră direct (A. Suciu, N.
Gârbea, Gh. Muntean) ori de la Haţeg (N. Zugrav, Dr. Miocu)
P.S.S. D-l Episcop i-a repartizat numaidecât pe la parohiile
vacante. Pentru mine rămăsese una: Bătania. Era o comună
fruntaşă, în jud. Cenad, dar cu o mică comunitate unită; din
această cauză nu prea avea un preot stabil. Când m-au văzut pe
mine, m-au primit cu o însufleţire extraordinară. La restaurantul
unde luam masa, în prima seară, prim-curatorul a ordonat
ţiganilor muzicanţi să cânte „Deşteaptă-te, române”… Vă
închipuiţi sfiala mea: în apropierea Măcăului, (o comună rămasă
şi azi Ungariei) să petreci tu cu „Deşteaptă-te, române”, când la
Carpaţi se încinsese hora sângelui, pentru viaţă ori moarte, între
cele două popoare!
Şi mai era ceva: durerea mea pentru aceia pe care i-am
lăsat acasă, soţia plângând şi copilaşii dormind. I-am lăsat
liniştiţi că poate îmi va fi mai bine aşa.
În judeţul Arad, îndeosebi în comunele Pecica şi
Sântana – Comlăuş –, i-am găsit pe refugiaţii din Ţara Jiului.
Aceia îmi spuneau că toată lumea s-a refugiat, la ordin.
Interesându-mă de soarta familiei mele de la cei mai apropiaţi
vecini, nu am aflat prea multe. Unii nu ştiau nimic, alţii spuneau
că au văzut-o pe soţia mea cu copiii trecând peste Dealul Babii.
Eram într-o nesiguranţă chinuitoare. Pe de altă parte, citeam
relaţiunile asupra luptelor ce se dădeau la Jiu, în special la
Vulcan, între Vulcan şi Băniţa. Oricât căutam să aflu ceva

242
despre ei, era zadarnic. Mulţi făceau anunţuri în gazete, am
făcut şi eu. La câteva săptămâni, Valea Jiului de fapt a fost
ocupată de armata austriacă, dar numai pentru câteva zile,
pentru că românii au reocupat-o din nou. Atunci noi trenuri de
refugiaţi aduceau chiar şi ce mai rămăsese pe Jiu.
Altă căutare zadarnică. O vecină – unguroaică – mă
asigura că, la plecarea ei, la miezul nopţii, a văzut la noi lumină,
desigur se pregăteau de plecare! Am avut alte două săptămâni
de nesiguranţă chinuitoare, până când am citit în gazete că
românii s-au retras peste Carpaţi. Ştiind că cei dintâi care au
voie să reintre în zona reocupată sunt inginerii de mine
militarizaţi, am alergat la Pesta, unde l-am găsit pe prim-
inginerul din Vulcan, Korompay. Prin el, am trimis o scrisoare
anunţând familia unde să mă găsească şi rugând-o să lase totul
şi să vină la mine! Peste câteva zile, au fost la mine.
Când ne-am revăzut în gara Bătania, copilaşul cel mic,
Lulu, de trei ani, m-a întâmpinat spunând: „Tată, la noi au venit
cătane…”
Asupra celor petrecute pe Valea Jiului sub ocupaţia
română citisem deja în gazete rapoarte redactate după infor-
maţiile de după prima evacuare. Informaţiile acestea – mai ales
cele cu privire la comuna noastră – mi s-au completat după
revederea familiei.
În ziua primă de după plecarea noastră – 28 august –,
jandarmii şi armata maghiară au somat populaţia din toate
comunele miniere să se refugieze. N-a fost o evacuare formală,
dar pe cine au găsit în cale l-au luat înainte. De dimineaţă,
podurile au fost aruncate în aer, iar circulaţia trenurilor între
Lupeni şi Pui s-a sistat. S-a început tristul exod al populaţiei
peste dealuri, fără nicio rânduială, multe familii luându-şi lumea
în cap fără bagaje, mai ales fără îmbrăcămintea necesară. Nici
n-au mai găsit nimic în casele lor, din tot ce au avut.
Între Vulcan şi Aninoasa este un loc numit „Priboi”
(noi îi ziceam Aninoasa). Acolo este, într-un bazin frumos între
dealuri, averea noastră strămoşească. De multe ori arătasem

243
familiei mele locul cu o peşteră de acolo, spunând: „În caz de
război, aici ne vom refugia”. În ziua aceea, ai mei cu familia
cumnatului, cuprinşi de groază pentru nesiguranţa clipelor ce
aveau să urmeze, şi-au adus aminte de locul pomenit şi, către
seară, lăsând acasă toate bine aşezate şi încuiate, s-au refugiat
acolo. Abia îşi făcuseră culcuşul când se trezesc cu militari care
îi provoacă să plece de acolo. Şi-au luat hainele şi, una cu copilul
în braţe, alta cu bagajul şi cei doi copii ţinându-se de mână – erau
ambii bolnavi de pojar, cu febră urcată – au luat-o la deal, tot la
deal, ajungând în convoiul ce mergea către Merişori. Se înnoptase,
nu erau nicidecum pregătiţi de drum şi puterile le scăzuseră. La
un moment dat văd o colibă, nu stau mult pe gânduri, fac ce fac
şi se închid în colibă. Au petrecut noaptea acolo.
A doua zi, s-au reîntors la Vulcan, acesta fiind ocupat
deja de armata română. Populaţia a început să jefuiască prin
casele părăsite, ridicând tot ce găseau: haine, vase, mobilă.
Preotul Ştefan Berinde de la Câmp, văzându-se singurul preot
băştinaş pe Valea Jiului, s-a încins cu un brâu tricolor şi a
început a cutreiera satele, ceea ce a dat de bănuit armatei
române, încât la prima retragere, de care voi vorbi mai la vale,
l-au internat de a ajuns bietul om până la Dorohoi.
La această primă ocupaţie a Văii Jiului, armata română
s-a purtat foarte bine cu populaţia. Văzând că la Vulcan e
biserică spaţioasă, preotul militar a luat-o în primire şi a
celebrat sfânta liturghie cum arată răvaşul. A rămas în memorie
actul cuminecării soldaţilor. O clipă înălţătoare şi o dovadă a
evlaviei din sufletul românului.
Ca un eveniment trist din acest timp, trebuie să menţionez
că îngrijitorul cazinoului Pittini din Aninoasa, ascunzîndu-i pe cei
trei fii ai săi, a fost arestat şi la retragere au fost împuşcaţi toţi trei
la Bucureşti! Pentru că au fost nevinovaţi, acest caz a rămas un
eveniment dureros în memoria întregii Văi a Jiului 1.
1
Se spune că au fost luaţi ca spioni, găsindu-se în subsolul cazinoului,
unde era telefon ce făcea legătura cu restaurantul. Dar acesta era doar
un telefon de casă (de serviciu).

244
 Despre internarea preotului Berinde, alături de câţiva
unguri arestaţi şi ei, am vorbit mai înainte. Eu jubilam că, în ce
mă priveşte, s-a adeverit faptul că am avut dreptate când am
susţinut că e mai bine să-mi las familia acasă. Bineînţeles, cine
se putea gândi la felul în care se va întoarce soarta războiului?
Preoţii militari, în primul rând căpitanul Dumitru
Cernăianu, fratele prietenului meu Constantin Cernăianu, precum
şi alţii, mi-au vizitat regulat familia, interesându-se de nevoile
lor. Odată, soţia mea, văzând că s-au epuizat rezervele de
alimente, s-a dus la companie în Vulcan. Acolo, un tânăr
locotenent a primit-o cu toată politeţea şi i-a trimis cele cerute:
era domnul Gheorghe Tătărescu, ministrul de mai târziu.
De la început, frontul s-a aşezat pe dealurile şi munţii
ce formează cumpăna apelor dintre Jiu şi Streiu. S-au dus lupte
la Dealul Babii, deasupra Merişorului şi Petrosului, pe de o
parte; pe de altă parte însă – şi aici s-au dat luptele mai grele în
prima etapă –, s-au luptat în munţii Uricanilor, la Tulişa, armata
română căutând să treacă pe acolo şi să-i încercuiască pe
austrieci. Cam după trei săptămâni, armata română s-a retras şi
Valea Jiului a fost reocupată de austrieci.
Atunci se auzeau unguroaicele strigând:
– A învins Dumnezeul maghiarilor!
Românii tăceau. Peste câteva zile iarăşi au intrat românii.
Atunci strigau ale noastre:
– A învins Dumnezeul românilor!
Dar, durere, învingerea aceasta a fost de scurtă durată.
De la prima retragere a românilor, Valea Jiului a ajuns sub un
bombardament continuu, de care nu a scăpat decât după retra-
gerea lor definitivă. Bombardările se făceau mai ales noaptea.
Multă lume s-a refugiat la noi în pivniţă. Îmi spuneau copiii după
aceea: „Tată, ne culcam în dormitor şi ne deşteptam dimineaţa
în pivniţă…” Două săptămâni au tot dormit în pivniţă!
La retragerea lor – atât la prima, cât şi la cea de-a doua –,
românii au dus multă lume cu ei. Astfel s-au refugiat cu ei de la
Lupeni văduva Şandru cu fetele şi cumnatul Aurel Nicoară cu

245
soţia. Ei s-au aşezat apoi în Basarabia, de unde nu s-au reîntors
decât la începutul anului 1919. Cu toate îndemnurile unora,
familia mea a rămas acasă.
La a doua recuperare a Jiului, românii au tratat mai
riguros populaţia. În prima noapte a fost internată toată
populaţia din Vulcan. Familia mea a scăpat la spital, soţia mea
fiind rugată de maicile de acolo să le fie interpret.
În timpul celei de-a doua etape a luptelor, cum am mai
spus, ai mei au petrecut zile grele cât timp Jiul a fost sub
bombardament. Umblau toată ziua sub ploaie de gloanţe. Dar
cele mai mari momente de groază le-au avut după ce în faţa
casei noastre s-au aşezat tunuri, cu care se bombarda Pasul
Vulcan până în vârful muntelui.
Când, după a doua retragere a românilor, au primit
avizul meu, au vândut repede animalele pe care le-au mai avut
pe la casă, au ascuns ce au putut şi au plecat. Până la Pui au
mers cu trăsura. Trudiţi, obosiţi, au ajuns la mine la Bătania.

*
Cel dintâi lucru, după reocuparea Jiului de către
germani, a fost că satele au fost complet evacuate de populaţia
română. Asta pe motivul de a nu stingheri operaţiile armatei; în
realitate s-a intenţionat jefuirea caselor, cum ei au jefuit pe cei
refugiaţi de mai înainte. S-au retras românii noştri înspre Ţara
Haţegului, iar unii, care aveau rude, au ajuns până la Mureş. În
cap de iarnă, cu vitele, au îndurat bieţii oameni multă mizerie.
Amar s-a răzbunat soarta asupra lor! Abia către Crăciun s-au
putut reîntoarce, dar n-au mai găsit nimic în casele lor; chiar şi
ce ascunseseră prin pământ a fost scormonit şi jefuit. Lucrurile
furate de ei la prima refugiere au fost aruncate în apă ori duse
de acasă îndată după revenirea austro-ungurilor. Acum germanii
i-au jefuit de întreg avutul lor.
Jalnică privelişte pentru cei ce au avut ocazia s-o vadă!
Totul în ruină şi murdărie; bisericile româneşti fuseseră prefăcute
în grajduri, odăjdiile bisericeşti serviseră de îmbrăcăminte pentru

246
caii nemţilor sau se zdrenţuiseră, iar cărţile sfinte fuseseră puse
pe foc… Ferească Dumnezeu de aşa nelegiuire!
Eu unul n-am avut prilejul să văd aceste lucruri. Cât am
fost refugiat, P.S. Sa Episcopul eparhial m-a invitat să recurg la
protopopiatul Torontalului, care era atunci vacant. Am urmat
acestei onorifice invitări, fără a căuta vreodată să ştiu cum am
ajuns la ea. Desigur, reîntoarcerea noastră pe Valea Jiului nu era
dorită. Fratele Rusan îmi spunea că el a fost direct oprit ca, până
la sfârşitul războiului, să se reîntoarcă la Vulcan (mai bine zis: să
se apropie 100 km de frontieră). S-a făcut atunci preot militar.
Aşa s-a adeverit la mine că noaptea în care m-au luat
jandarmii a fost ultima mea noapte ca preot pe Jiu.
Odată am regretat în mod deosebit acest lucru: în 1919,
când, ajuns sub ocupaţie sârbească în Torontal, eu, care trecusem
prin atâtea emoţii şi frământări în legătură cu intrarea României
în acţiune, am ajuns să gust bucuria libertăţii cu o jumătate de
an mai târziu ca alţii care n-au avut asemenea suferinţe.
Închei cu cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Mărire
lui Dumnezeu pentru toate.”
La Bătania am stat cinci luni. La început, am locuit
într-o cameră strâmtă care aparţinuse cântăreţului de la biserică,
cumnatul şi familia lui ocupând bucătăria. Am găsit apoi o
locuinţă cu două camere mobilate şi cu bucătărie între ele. Ei
găteau acasă, noi ne aduceam masa de la restaurant, plătind o
coroană de persoană, atâta cât primeam ajutor de refugiaţi. Eu
plecasem de acasă doar cu 14 coroane în buzunar. Am mai luat
împrumut de la fratele Mâcer, la Haţeg; Lugojul mi-a dat nişte
liturghii, de la Pesta am primit, prin deputatul Jiului Rosenberg,
100 de coroane ajutor de refugiat.
Când am fost la Pesta, la început, găzduindu-mă la
seminarul central, unde erau şi alţi preoţi romano-catolici
refugiaţi din seminar, i-am văzut pe aceştia angajându-se preoţi
militari şi primind avansuri pentru echipament şi alte cheltuieli.
Am stat şi eu pe gânduri să fac acelaşi lucru. După multă
chibzuială, m-am hotărât. Am plecat la biroul clerului militar, în

247
Buda. Dar, pe când am ajuns eu acolo, pe la orele 1,30 după-
masa, am găsit biroul închis. Am şi renunţat! Ce alt curs ar fi
putut lua viaţa mea dacă nu întârziam atunci! Nu mergeam la
Comloş şi nu făceam acţiunea publicistică-literară cu care m-am
impus pentru viitor.
A doua oară am fost la Pesta când am trimis scrisoarea
acasă. Atunci l-am găsit la Seminarul Central pe episcopul
Frenţiu. El m-a chemat în camera lui şi, după ce m-a întrebat de
ce nu am cerut Orăştia, mi-a propus să cer Comloşul. Se
publicase odată concurs, dar, dintre cei ce l-au cerut, lui nu i-a
convenit niciunul, spunând că, acolo fiind ducesa de San Marco,
are nevoie de un protopop mai prezentabil. Eu am obiectat că e
o parohie slabă. Mi-a spus că parohia e aşa cum ţi-o faci. Va
publica din nou concursul, iar eu îmi voi depune cererea. Fără
să fiu convins că aş putea face parohia mai bună, sătul de
frământările de pe Valea Jiului, m-am hotărât pentru Comloş.
Când a venit soţia, i-am comunicat şi ei hotărârea. A fost de
aceeaşi părere.
Niciodată în viaţa mea n-am simţit ce am simţit la
început în Bătania. Mă găseam absolut în neant, fără nicio
ocupaţie. Nu peste mult, directorul gimnaziului de acolo,
Szenészi, prieten de la liceul din Orăştie, mi-a dat să meditez un
elev particular pentru examenul de clasa a IV-a. După ce mi-a
venit familia, situaţia s-a schimbat. Nu-i aveam numai pe ai mei
în grijă, dar a trebuit să reiau şi munca gazetărească. Todică mi-a
trimis o ladă cu calendarul pe care spuneam că l-am scos în
comun. Expediţia acestuia, apoi Calea Vieţii, mi-au dat de
lucru. Când servitoarea mergea cu coletele la poştă, Lulu,
drăgălaş de 3 ani, o însoţea; la poştă îl luau domnişoarele de la
telefon şi îl puneau să telefoneze (Hallo, Battonya, Cenád
megye). El era răsfăţatul tuturor, atât aci, cât şi după aceea, la
Comloş. Felician făcuse clasa I-a la Vulcan, aici a continuat cu
a II-a; Pius, fiind de cinci ani jumătate, a intrat aici în clasa I-a.
Trist a fost Crăciunul anului 1916. Dar mai trist fusese
cel al anului 1915, când, în ajun, am înmormântat-o pe scumpa

248
noastră copilă, Monica. Acum, în ajun, am adus-o acasă pe Mili
de la Arad, unde a trecut printr-o operaţie. Nu a pregătit nimeni
de sărbători cozonaci sau prăjituri, nu am avut pom de Crăciun,
nu a venit Moşul cu daruri la copii. Dar a trecut şi aşa.
În toamna aceea, am mers de două ori de la Bătania la
Nădlac şi Şeitin, ca să cunosc locurile: întâi m-a dus preotul
profesor Gh. Pop de la Arad, care administra Bătania, a doua
oară am mers eu cu soţia. Deosebit m-a bucurat cunoştinţa cu
protopopul din Şeitin, Gheorghe Maior, un preot de ispravă,
cum s-a dovedit mai târziu când a ajuns protopop la Oradea.

La sfârşitul lui ianuarie 1917 ne-am mutat la Comloş. În

această comună fruntaşă din Banat am găsit o adevărată
aristocraţie ţărănească: case ca la oraş, cu salon, cu lumină
electrică până şi în grajduri, cu sistemul pensionării. Adică
oamenii munceau din greu, chiar şi cei mai bine situaţi, iar, la o
anumită etate, părinţii îşi lăsau averea în seama copiilor cu acte
în regulă, prin care stipulau care sunt obligaţiile „depuctatului”,
cum îi ziceau: să le furnizeze atâta lapte la zi, atâtea cereale,
atâtea ouă, păsări, porc gras, ţuică, vin, bani de cheltuială,
eventual şi altele. În cazul în care învoiala nu s-ar fi respectat,
părinţii şi-ar fi reluat administrarea averii.
Nu a fost uşor mutatul, cu trei copilaşi, cu puţinele
efecte ce le aveam, cu transbordare la Arad, apoi la Periam,
petrecând câteva ceasuri de noapte în gara neîncălzită, în
ianuarie, pentru a sosi la Comloş, dimineaţa la 4. Dar aici ne-a
aşteptat o cameră încălzită. Credincioşii ne-au aranjat, cu toate
cele necesare, o cameră în locuinţa învăţătorului de la şcoală.
Aici am stat până în martie.
Învăţătorul Valer Besu era dus la război. De la începutul
războiului, şcolile confesionale s-au angajat ca, în locul
învăţătorilor mobilizaţi, să-i aducă pe preoţi la catedră. Aşa au

249
propus şi la Comloş protopopul Muntean, iar după el, N. Zugrav,
refugiat. Mie nu-mi convenea acest lucru. Dar ce era de făcut?
Şcoala trebuia să funcţioneze. Am arătat credincioşilor că soţia
mea are diplomă de învăţătoare şi am propus să i se facă rost de
o remuneraţie. N-am reuşit şi a fost nevoită să propună gratis
până în vara anului 1918, când a venit acasă învăţătorul, fost
prizonier în Rusia.
Să spun aici că, puţin înainte de plecarea noastră din
Bătania, cumnatul Emil se reîntorsese la Vulcan, unde şi-a pus în
rând căminul. Soţia mea a plecat în martie la Vulcan, a adunat
mobila de pe unde a mai găsit-o şi hainele ce fuseseră ascunse în
podul de deasupra verandei, unde nu au fost descoperite de hoţi.
Tot ce fusese lăsat în mica cameră de baie, ale cărei uşi au fost
camuflate cu două dulapuri, se furase. Aşa că vase am mai primit
de la credincioşi, dar lenjeria şi îmbrăcămintea copiilor ne-au
lipsit până în 1921-22, când s-a mai ajuns la normal.
În ceea ce priveşte traiul la Comloş, n-am reuşit să fac
parohia mai bună de cum era. Îmi luam de la Calea Vieţii o
retribuţie lunară de 40 de coroane. În anul prim am făcut apel la
credincioşi să dea de bunăvoie un ajutor la preotul lor – precum
dau orientalii lectical în cereale preoţilor lor. Câţiva m-au ascultat
şi aşa am putut-o scoate la capăt anul acela. Mi-am adus un
vagon de lemne de foc de la Vulcan. În vara următoare m-am
aranjat mai bine. La sugestia protopopului Maior de la Şeitin,
am cerut episcopului Glattfelder din Timişoara – fostul meu
prefect de studii la seminarul din Pesta – să mă protejeze la
ducesa de San Marco, pentru a beneficia din partea ei, ca preot
unit, de o subvenţie. (E de mirare că nu făcuse acest lucru până
acum, fiindcă ea, femeie foarte evlavioasă, ajutase mult biserica
noastră!). La cererea mea, m-a chemat directorul la sine şi mi-a
spus: „Ce doreşti? Spune tot! Acum eşti în şa! – Eu nu ştiu ce să
cer”, am spus eu. A luat el hârtia şi a început să scrie: „pâine,
1200 kg grâu, grăunţe pentru păsări, 800 kg orz, 600 kg porumb
pentru îngrăşatul a doi porci, 3 kg de lapte la zi cu 3 cruceri
litrul (preţul era 18 coroane), 12 m3 stejar pentru lemne de foc.”

250
Toate urmau să fie aduse acasă când doresc eu. Zis şi făcut.
Ducesa declarase că la această sarcină îl obligă şi pe succesorul
ei de drept, cu condiţia ca la numirea preotului să se ţină seama
şi de dorinţa ei.
Foarte încântat am mers la Lugoj, ducând cu mine
raportul pentru aprobarea aranjamentului. Când colo, după ce
i-am arătat episcopului ce am reuşit să fac, mi-a răspuns:
– Foarte rău! Episcopia nu ţine seama de capriciile unei
femei la numirea preoţilor.
– Dar bine, oare nu Preasfinţia Voastră m-aţi invitat să
cer Comloşul, spunând că trebuie să ţineţi seama de ducesă? Ce
e mai mult: am găsit în arhiva parohială o scrisoare a episcopiei
de pe vremuri, adresată preotului romano-catolic din Comloş,
căruia îi cere părerea dacă cutare preot greco-catolic ar fi bun
pentru Comloş.
A dat din umeri şi mi-a spus să las raportul pentru
consistor. N-am mai primit niciun răspuns. A venit apoi marea
schimbare din toamna anului 1918.

*
Pe copiii mei – pe Pius în clasa a I-a şi pe Felician în
clasa a IV-a – i-am dat la şcoala germană din Comloş. Mai bine
zis la şcoala germanilor, căci populaţia catolică, pur germană,
ajunsese acolo pentru că în alte şcoli se propunea numai
ungureşte. Începuseră şi în biserici cu predica ungurească!
Din viaţa copiilor mei voi reţine un moment cu haz şi
unul dureros, primul cu Pius, al doilea cu Lulu.
Deşi umbla la şcoala germană, în pauza de la amiazi,
Pius mergea să se joace cu copiii de la şcoala noastră. Aşa s-a
întâmplat că, balansându-se pe cumpăna unei fântâni părăsite
din curtea şcolii, a căzut în fântână. Nişte copii s-au grăbit la noi
acasă, comunicându-ne vestea îngrozitoare. Alergând eu spre
şcoală, îl întâlnesc pe moşul Ciolac, vecin cu şcoala, care venea
gâfâind să ne liniştească cu vestea că băiatul a fost scos din
fântână. Ce se întâmplase? Fântâna plină cu vreascuri nu a lăsat

251
ca Pius să se scufunde în apă. Copiii i-au întins cumpăna, el s-a
prins de ea şi a fost salvat. Acasă, mama i-a administrat o mică
dojană, dar bine că s-a terminat aşa.
În toamna anului 1917, călătorind la Vulcan, primesc o
telegramă să mă grăbesc că Lulu e bolnav de difterie la spitalul
din Jimbolia. Imediat am plecat şi a doua zi – duminică dimineaţa
– am fost la spital. Mi s-a povestit că, neavând ser – era război!
–, doctorul local l-a trimis pe copil la spital pentru a fi operat.
Chirurgul, Dr. Karl Diel (bunicul Carlei)1, fiind sâmbătă seara, a
amânat operaţia pentru a doua zi, dar a cerut să fie trezit noaptea
dacă băiatul nu mai putea respira. „Lieblingul” comloşenilor abia
împlinise 4 ani şi toată comuna era alarmată. L-am dus pe braţe
în sala de operaţie, el şoptindu-mi „Tată, nu mă lăsa”. Operaţia
reuşind, a stat 13 zile în spital. Mamă-sa a vegheat tot timpul
lângă el, fără să închidă ochii. Dar de atunci i-a rămas o bronşită
generalizată, care, durere, îl va supăra toată viaţa! Şi vai, ce
greu îmi cade acum când îmi reamintesc, nu întâmplarea de
atunci, ci cum, odată, copleşit de multe necazuri, mi-a spus în
faţă: „De ce nu m-aţi lăsat atunci să mor?”
Observ că doctorului Diel i-am trimis prin poştă 100 de
coroane cu o scrisoare de mulţumire, la care el mi-a răspuns cu
următoarele rânduri, mult grăitoare: „Prea onorate Domnule
Protopop, cu mulţumită accept cele 100 coroane trimise, trăim
[într-]o lume realistă, o primesc, dar puteţi crede, Prea
onorate, [că] nu am contat pe ea, căci în acest caz aş fi cerut-o
imediat. Mă bucur şi găsesc liniştire sufletească, doctorul se ia
la luptă cu moartea ce-i stă în faţă. Sunt fericit dacă în
asemenea cazuri eu ies învingător din luptă. Mă puteţi crede,
doctorul are aceleaşi sentimente faţă de bolnav, faţă de lume,
faţă de eul propriu, pe care le aveţi şi dv. ca părinte, care aţi
putut vedea emoţiile operaţiei; acelaşi lucru se repetă la doctor,
mai ales la chirurg, de multe-multe ori. Vă salută participantul
la bucuria şi suferinţa iubitei dv. familii. 1. I. 1918”.

1
Viitoarea lui noră, soţia lui Pius Brînzeu şi mama mea (nota mea, P.B.).

252
 Cine s-ar fi gândit atunci că viitorul ne rezervă o încuscrire
atât de fericită!
În primăvara anului 1917, am păţit-o eu cu ochiul stâng:
o ulceraţie m-a făcut să stau două săptămâni la Pesta pentru
tratament, apoi, venind acasă, am umblat încă 6 săptămâni la
clinica de ochi din Seghedin. Şi totuşi nu m-am vindecat decât
după un tratament acasă, recomandat de o femeie bătrână. Dar
cicatricea a rămas. Peste câţiva ani mi-a făcut tetaj Doctorul
Vicaş la Arad, dar fără prea mult folos.
La Comloş, parohia şi protopopia nu-mi dădeau mult de
lucru. Puţinele parohii erau foarte risipite şi comunicaţia grea.
Mai mult mi-a dat de lucru Sânnicolau Mare, cu bătrânul preot
Desin. În fine, acesta a plecat într-o altă comună, unde nu
primea salariu de la stat, ci continua să-l ia tot de aici, unde nu
mai servea. Eu îl ştiam pus în retragere, de aceea, când mi s-a
trimis să-i subscriu chitanţa la jumătate de an, am refuzat.
Supărat, episcopul mi-a scris că, dacă nu înţeleg să mă supun
ordinelor lor, îmi primeşte bucuros demisia. Nu i-am făcut
această bucurie, ci i-am arătat cine sunt aceia cărora li s-ar putea
cere demisia!
În anul 1918 am ajuns în proces la Curtea Marţială.
Murind Tata în toamna anului 1914, postul de cântăreţ a rămas
vacant. În 1915, s-a obţinut dispensă de la serviciul militar
pentru cântăreţii bisericeşti. Eu, fiind atât de cinstit încât nu
m-am gândit să-l ajut pe fratele meu, am adus acasă de pe front
pe un anume Petru Albesc, pe care l-am instruit să-mi servească
la liturghiile de peste săptămână. La învăţătorul Voin nu mă
puteam gândi, fiindcă era un păcătos public.
În 1918, venindu-i şi lui rândul să fie mobilizat, m-a
reclamat la jandarmii din Vulcan că eu am scos de la serviciul
militar pe unul care nu ştie cântările în loc să-l scot pe el.
Procurorul militar m-a pus sub acuză la Curtea Marţială din
Cluj. Mi-am făcut replica cuvenită, fratele Groza mi-a
recomandat un bun avocat din Cluj, iar dezbaterea era să se ţină
în 13 noiembrie. Noroc că revoluţia a împiedicat-o.

253
 Şi acum iată amintirile de la sfârşitul războiului şi
despre cele petrecute sub ocupaţia sârbească în anii 1918-19,
expuse de mine în Almanahul Banatului din 1931:
Amintiri din 1918-19 asupra „Desrobirei” din Torontal
De Canonicul Dr. N. Brînzeu, Lugoj
În ultimele săptămâni ale prăbuşirii Monarhiei austro-
ungare fierbea revoluţia în aer; în fiecare seară cu acceleratul
aşteptam ziarele proaspete de la Budapesta. Întreaga „opinie
publică”, „ţara”, cerea constituirea guvernului Károlyi. La 17
octombrie Tisza a declarat în Camera de la Budapesta că
războiul e pierdut, iar la 18 octombrie d-l Vaida a citit în
numele românilor cunoscuta declaraţie. Peste câteva zile a
abdicat guvernul Wekerle şi cancelarul Burian, s-a făcut
încercare cu Hadik ca prim-ministru şi cu Andrássy ca ministru
comun de externe, în zadar. În noaptea de 29-30 octombrie,
regele, neavând încotro, a încredinţat lui Károlyi formarea
guvernului. Noul guvern a proclamat revoluţia şi republica.
Acesta a fost începutul sfârşitului.
Numaidecât s-a ţinut şi la Timişoara o adunare de
organizare a revoluţiei. Muncitorimea de aici a declarat
Banatul republică şi a constituit patru consilii naţionale:
român, german, maghiar şi sârbesc. Nu ştiu ca românii să fi
avut vreo parte importantă în acţiunea de aci; atâta doar că şi-
au constituit Consiliul Naţional. Dar declararea ruperii de
Ungaria e o dovadă că şi minorităţile de azi ale Banatului au
simţit care-i realitatea. Acelaşi simţ îl dovedeşte şi hotărârea de
a ruga armata aliată să ocupe cu o zi mai curând Timişoara, ca
populaţia să nu treacă la dezordini. Au venit şi fraţii sârbi, au
venit glorioşi, victorioşi şi orgolioşi!
Noi, Românii, n-am fost pregătiţi în toate amănuntele
pentru cele ce aveau să urmeze. Dovadă comunicatul ce l-a dat
preşedintele Partidului Naţional, d-l Mihali, după organizarea
Consiliului Naţional de la Cluj, cu „marele senat de 100”. O
acţiune a noastră, a celor de acasă, în favoarea Torontalului,
şi-ar fi avut rostul ei.

254
 Îndată după izbucnirea revoluţiei, noi cei din Torontalul
de Sus am convocat o mare adunare la Comloş. Ea s-a ţinut la
8 noiembrie în chip impunător. A avut însă mai mult un
caracter local. Organizării sfatului naţional, a gărzilor etc. i se
datoreşte faptul că la Comloş revoluţia a decurs absolut fără
niciun fel de tulburări. În moţiunea ce am adus la adunarea de
la Comloş am pretins ca la conferinţa de pace să fie şi un
delegat al Banatului. Dorinţa a fost înregistrată de două ziare
şi atât! Cred că avea atâta importanţă ca şi un ministru al
Banatului în cabinetul de azi. Dacă e vorba, la Comloş se
sugerase ideea unei reprezentări proprii a Banatului; ea nu
avea să se restrângă la o singură persoană, ci la un grup de
persoane, cari, pe toată durata conferinţei, să acţioneze la
Paris. Ce folos că abia la finele lui februarie 1919 au mers la
Paris şi la Londra, trimişi de d-l Maniu (la rugarea d-lui
Vaida), d-l Avram Imbroane şi regretatul protopop Dr. Ioan
Sârbu, ca reprezentanţi ai Banatului, şi au cerut redeschiderea
chestiunii? (v. Acţiunea Diplomatică a României de V.V. Tilea,
p. 147). Altcum au ştiut să-şi apere sârbii pretenţiile asupra
Banatului. Nu numai atât, dar, încă la începuturile conferinţei,
sârbii din Bătania au adunat suma de 30.000 coroane şi au
trimis delegaţi la Paris cerând ca Bătania (jud. Cenad) să se
anexeze la Iugoslavia!
În Torontalul de Jos s-a putut face şi mai puţin. O
seamă de români din Bechicerecul Mare şi împrejurimi – în
frunte cu d-l Dr. D. Chiroiu – au lansat un apel, îndemnând la
constituirea consiliilor naţionale, dar ocupaţia sârbească a pus
capăt oricărei mişcări. Ei, cari împreună cu noi au suferit de la
unguri (adevărul e că puţin au suferit, deoarece majoritatea
sârbilor erau pe vremuri maghiarofili, cum foarte bine a arătat-
o broşura d-lui R. S. Molin, Velika Srbija), - acum, din oprimaţi
au devenit agresori, năpustindu-se cu o nemaipomenită furie
asupra oricărei manifestări de viaţă românească. Întemniţările,
internările de la Belgrad şi din Albania sunt unele din cele mai
dureroase momente ale istoriei noastre. Cât de mult urau ei pe

255
români se vedea şi de acolo că în ţinuturile curat româneşti,
publicaţiile oficiale le făceau şi în limba germană şi maghiară,
dar în româneşte nimic.

*
E cunoscut felul brutal în care s-a împiedicat
participarea bănăţenilor la adunarea de la Alba Iulia. Pe linia
Timişoara-Arad, lumea a fost dată jos din tren. Abia pe linia
Kikinda-Arad ne-am putut strecura neobservaţi.
O vreme, s-a menţinut comunicaţia poştală şi de cale
ferată cu părţile extra-bănăţene, apoi s-a sistat totul. La Seghedin,
la Arad şi în alte puncte, se ardeau saci întregi de poştă.
Trenurile nu mai comunicau decât până la Aradul Nou. Pentru a
ajunge la Arad ori la Lugoj (după ce se stabilise frontiera la
Recaş), era nevoie de autorizaţie de la comandamentul din
Timişoara (Komanda Mesta). Dar omul găseşte întotdeauna o
ieşire. La Aradul Nou, se dădea lumea jos din tren şi o lua pe
jos spre podul de la Mureş, acolo întindea santinelei autorizaţia
de călătorie de la pretură (fără asta nici nu puteai pleca de
acasă), punea în ea o hârtie de 100 de coroane, soldatul lua
hârtia, spunea „Dobro” şi omul nostru putea merge mai departe.

*
Am arătat altă dată (în România din 3 decembrie 1923),
cum au împiedecat sârbii o mare manifestaţie românească în
onoarea generalului Berthelot. Era în decembrie 1918. Consiliul
naţional de la Timişoara ne-a avizat că marele filoromân trece
prin Banat şi urmează să viziteze o comună de aci. S-a găsit că
cel mai potrivit ar fi, desigur, Comloşul. Am făcut toate
pregătirile, rămânând ca, în ziua în care vom fi avizaţi de la
Timişoara, să ieşim întru întâmpinarea ilustrului oaspete la gara
Jimbolia. Într-o dimineaţă, iată că un călăreţ parcurge străzile
suflând din goarnă. Deodată întreg satul se îmbracă în haine de
sărbătoare; o ceată de călăreţi şi vreo cincizeci de trăsuri, dintre
care două trase de câte patru cai, pleacă frumos la rând spre

256
Jimbolia. Aşteaptă trenul, în gară. Eu, nu ştiu cum, trecusem
puţin prin oraş. Nu peste mult timp mă reîntorc şi abia mai
găsesc două-trei trăsuri, pregătite şi acelea de plecare, iar în gară
dau de vrednicul meu credincios, domnul Vichentie Stanciu.
– Ce s-a întâmplat? întreb eu.
– Prea onorate, răspunde el, până ai fost D-ta dus, a
venit un locotenent sârb, i-a chemat înaintea sa pe preoţi (erau
trei preoţi cu toţii) şi pe învăţători. I-a întrebat ce căutau aici şi
le-a spus că, dacă nu pleacă, şterge toată lumea, îi deţine pe toţi.
Aşa, oamenii s-au retras. Iată şi trăsura mea. Pofteşte în ea, căci
eu rămân aici. Pe mine nu mă cunoaşte nimeni, eu vreau totuşi
să-i văd pe domnii aceia…
De fapt, domnul Stanciu a rămas şi, când a venit trenul,
s-a dus la ofiţerul român care îl însoţea pe General şi i-a spus ce
batjocură au făcut sârbii. Acela l-a mângâiat spunându-i că
situaţia aceasta nu va mai dura mult.
Noi ne-am reîntors acasă, plouaţi şi resemnaţi. Eu nici
n-am mai ajuns la ceilalţi, nu i-am mai văzut în ziua aceea.
Dar mai era ceva. Programul era făcut aşa încât, dacă
vine Generalul, masa să se ia la fruntaşul între fruntaşi, d-l Iosif
Pascu. Cei aşteptaţi n-au venit. Dar bucatele erau pregătite. Ce
era de făcut? Către seară, d-l Pascu a trimis un om, invitându-ne
la masă. Se gătise pentru 30-40 de persoane şi încă „gostie”, nu
minciună! Când colo, ce să vezi? În afară de mine şi de dascălul
meu, niciunul dintre preoţi şi învăţători n-a putut veni. A venit
d-l notar Bogdan şi o seamă de fruntaşi ai satului şi am tras o
omenie cum rar se mai întâmplă!

*
În vreme ce în Ardeal se inaugura România liberă, viaţa
era o sărbătoare luminată, văile şi munţii răsunau de accentele
cântării „Pe-al nostru steag e scris unire”, – la noi, în Banat, cu
deosebire în Torontal, stăteam pe întuneric. Nicio scrisoare,
nicio gazetă din Ardeal. Tot mai multe ştiri alarmante despre
internări şi întemniţaţi la sârbi. Odată, de lângă mine au deţinut la

257
Jimbolia pe d-l Birther, proprietar de moară în Comloş, pentru că
spusese cuiva că gazetele anunţă retragerea sârbilor din Banat.
Abia prin ţăranii de la Comloş, oameni isteţi care mergeau
în Ardeal cu tutun de contrabandă, mai primeam câte o gazetă
românească.
În aprilie 1919, mi-am botezat fetiţa, pe Domnica.
Printr-un român din Sânnicolau-Mare, trimisesem vorbă
preotului nostru din Cenad să vină la botez. Îi spun românului
că mai vin doi preoţi, ca să ţinem cu această cale şi un sinod
protopopesc, pe care altcum nu l-am putea ţine. Trebuia să
alegem un delegat pentru sinodul diecezan. Am trecut cu bine
peste toate şi chiar eram la masă, când ne trezim că intră în casă
doi detectivi sârbi şi mă trag la răspundere. M-au întrebat
despre natura adunării secrete ţinute acolo. A trebuit să-i arătăm
copila şi pe moaşe ca să-i convingem că n-am ţinut decât
botezul creştinesc. S-au dus ameninţând.
Românul meu mă trădase…
N-aş vrea să spun cine a ajuns după aceea în serviciul
siguranţei române!...
În 14-16 mai, a avut loc congresul preoţilor uniţi la Cluj,
iar în 20 mai – sinodul diecezan la Lugoj. Trebuia să merg. La
Timişoara – nici vorbă să primeşti autorizaţie. Am venit pe jos
până la Recaş, iar de aici am luat trenul.
Înapoi, am călătorit cu o autorizaţie primită de la
francezi, la Lugoj. Cu acelaşi document voiam mai târziu să fac
călătoria înapoi la Lugoj. Mi s-a spus că trebuie să o vizez la
Komanda Mesta. Am mers la un prieten sârb din Timişoara,
care s-a angajat să-mi obţină viza. Era chiar în serviciul poliţiei.
A doua zi, mergând după rezultat, mi-a spus:
– Părinte, vezi să nu te prindă. Te-au găsit pe o listă
neagră, au spus să te trimit în persoană la ei; să nu mergi că
numaidecât vei fi deţinut şi dus în Albania… Stai undeva
ascuns, căci probabil te caută şi acasă…
– Bine, dar pentru ce? întreb eu.

258
 – Am să mă interesez la prim-pretorul din Jimbolia,
spuse el.
Prietenul meu n-a aflat nimic de la Jimbolia, dar mi-a
spus că sârbii au primit ordin să evacueze Timişoara. Probabil
din acest motiv nu i-au mai urmărit pe românii luaţi la ochi.
M-am întors acasă fără nicio supărare.
Nu mult după aceea a şi urmat evacuarea, retrăgându-se
sârbii la frontiera actuală, rectificată în 1924. Pentru cei
eliberaţi, au urmat zile de bucurie şi sărbătoare, pentru ceilalţi
jale şi durere.
Până când, Doamne, până când?

O continuare la amintirile de mai sus o formează

„Evocările” publicate în gazeta Drapelul, seria II din noiembrie
1944. În ele se repetă şi se vor repeta şi alte amintiri – unele
lucruri uşor de observat.
Am mai publicat amintiri din anii 1919-20, am arătat
undeva şi cum a încetat să mai apară Drapelul, totuşi cred că nu
va fi fără interes a mai descrie câte ceva din viaţa noastră
publicistică de acum un sfert de veac. Sunt momente interesante
şi mult asemănătoare cu cele de astăzi.
Se ştie că, în marea însufleţire pentru realizarea idealului
naţional, românii din Lugoj au hotărât preluarea Drapelului de
la regretatul V. Branişte – care pleca şef de resort la Sibiu – şi
transformarea lui în cotidian, editat de o societate anonimă cu
tipografie proprie. Acestea s-au hotărât la începutul primăverii
anului 1919, dar la constituirea societăţii nu s-a ajuns, ci
comitetul de iniţiativă a cumpărat în vara anului 1919 o tipo-
grafie şi s-a oprit asupra persoanelor care urmau să ia în mână
redactarea cotidianului. Alegerea a căzut asupra regretatului
protopop de la Bocşa, Mihai Gaşpar, şi a mea.

259
 Pe vremea aceea, eu eram protopop la Comloşul bănăţean
şi, partea aceea fiind sub ocupaţie sârbească, nu prea aveam
contact cu Lugojul, deci nu ştiam ce se întâmplă aici. Episcopul
de atunci al Lugojului, Î. P. S. Valeriu Frenţiu, preşedintele
comitetului de iniţiativă, îmi tot trimitea vorbă, pe toate căile
posibile, să vin la Lugoj pentru o discuţie importantă, dar eu nu
primeam niciun mesaj. De plecat, nu prea puteam pleca de
acasă, fiindcă ocupanţii de atunci erau destul de riguroşi cu noi,
românii, ca şi cu şvabii sau cu ungurii. Spre sfârşitul lui iulie,
deschizându-se la Sibiu parlamentul Ardealului, numit „Marele
Sfat Naţional”, am reuşit să mă strecor la Jimbolia şi să ajung
pe teritoriu românesc. Ce bucurie, când mi-am revăzut prietenii
la Arad, între care pe actualul Secretar general al Comisariatului
pentru Ardeal, domnul General Barbu, în uniforma armatei
române, atunci avansat maior! El mi-a şi vizat un fel de
legitimaţie, pe care o purtam asupra mea – făcută de „Oficiul
protopopesc al Torontalului” (care eram tot eu!) –, recoman-
dându-mă tuturor autorităţilor civile şi militare.
Îmi închipui că ceva asemănător s-ar petrece şi cu cel ce
astăzi ar veni dintr-un teritoriu românesc proaspăt eliberat într-
altul!
La Sibiu, m-a luat I.P.S. Episcopul încă de pe stradă şi
mi-a arătat întreg planul.
– Te duci de aici direct la Lugoj, îmi spuse.
Am venit la Lugoj. La Sibiu nu aveam de ce să stau, eu
nefiind membru al Marelui Sfat, deşi fusesem membru de drept
al Marii Adunări de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918; au fost
alţii care s-au pus pe listă. În tren, îmi spune regretatul Ştefan
Ţiucu, student în medicină, cumnatul domnului Victor Bîrlea:
„Bine faci că nu vii. Bîrlea a plecat la Sibiu în chestiunea liceului
pe care îl va prelua, nu mai are cine să redacteze Drapelul.” De
fapt, Drapelul, deşi apărea de trei ori pe săptămână, se redacta
cu foarfeca de către inteligentul conducător al tipografiei,
Nicolae Jugănaru, după gazetele ce soseau de la Bucureşti.

260
 Am scos primul număr redactat de mine, sub impresia
ocupării Budapestei de către armata română, impresie dictată de
prim-articolul: „Veni, vidi, vici”. Cine s-ar fi gândit că, peste un
sfert de veac, articolul acela avea să primească – după cum
credeam şi atunci că în curând va primi – o nouă actualitate, de
data aceasta şi mai gravă, dacă nu fatală?
Şi acum să vă povestesc ceva din luptele pentru hârtie.
Trebuie să ştim din capul locului că în trecutul război
mondial am dus-o cu mult mai rău cu hârtia decât în actualul
război. Atunci nu se producea decât hârtie de calitate proastă, în
cantitate insuficientă, care, fiind blocată, făcea imposibilă
formarea rezervelor. Aşa ne-a găsit desfacerea de Ungaria. În
toamna anului 1919 şi în iarna anului 1920, am tipărit Drapelul
pe nişte fiţuici, ba şi pe hârtia brună de împachetat. Abia în
primăvara anului 1920 am ajuns la hârtie, prin Oficiul de la
Bucureşti. Dar înainte de a vă spune despre acestea, vă
povestesc o altă întâmplare, devenită bună afacere pentru alţii.
În toamna anului 1919, îmi spune cineva – dacă nu mă
înşel, prietenul Valeriu Baciu, şef de serviciu la primărie – că la
Timişoara ar fi un vagon de hârtie. Mi-a dat şi firma la care o
pot găsi. L-am rugat pe domnul prefect Gh. Dobrin să-i
telefoneze colegului său de la Timişoara că voi merge să-i cer
concursul în chestiune, hârtia fiind blocată. Nu ştiu ce a răspuns
prefectul – era regretatul A. Cosma, ajuns mai târziu ministru –,
dar l-am auzit pe prefectul nostru spunând: „Aveţi grijă că iarăşi
vă facem să prindeţi peşti” (aluzie la închiderea stăvilarului de
la Coştei, când canalul Bega a rămas fără apă şi timişorenii
puteau fi văzuţi prinzând peşti…). Destul că am mers la
Timişoara, la firma indicată. Era o prăvălie de sticlărie şi
porţelanuri. Patronul ei mi-a mărturisit că, de fapt, există un
vagon cu hârtie de vânzare la Timişoara, dar este proprietatea
unui inginer, pe care ar trebui să-l caut.
L-am găsit pe inginerul respectiv, care mi-a povestit
cum a reuşit, cu multe riscuri, să aducă, pe vremurile acestea,
hârtia din Austria. Era de diferite calităţi şi, când mi-a spus

261
preţul, am început să ne târguim, dar – oricât am insistat să fie
mai conciliant, arătându-i că am ordin să raportez autorităţilor –
nu ne-am putut înţelege.
Nu mi-a spus decât să vorbesc cu prefectul. Acesta şi-a
notat adresa şi mi-a spus: „Lasă în grija mea, o să punem noi
mâna pe hârtie şi poate veţi primi şi Dv. ceva din ea…”
N-am primit nimic. Atunci am văzut că, unde doi sunt
părtaşi la aceeaşi pradă, cel mai slab nu trebuie să aştepte nimic
de la cel mai tare! Şi nici măcar nu i-am mai făcut pe timişoreni
să prindă peşti. Mai târziu, a ieşit la iveală orientarea lor
politică, care ne-a despărţit definitiv, pe tot timpul luptelor de
partide.

*
O altă istorie cu procurarea hârtiei merită să fie
povestită aici. În iarna anului 1920, sub guvernul Vaida,
prefectul nostru, Dr. Gh. Dobrin, a trimis o cerere lui Cicio-Pop,
să dea Drapelului hârtie. Ni s-a repartizat un vagon de hârtie la
Buşteni, îndrumaţi fiind să-i plătim costul la Oficiul din
Bucureşti şi să o ridicăm. A trebuit să plec eu. Nefiind
restabilită circulaţia pe linia Slatina-Piteşti (chiar şi Simplonul
făcea ruta peste Timişoara-Arad-Teiuş), am mers şi eu la Teiuş,
iar de aici am dat o raită pe la Cluj, pentru autorizaţie de
transport pe liniile ferate ardelene, care aveau administraţie
separată, de la Predeal încoace. De la Cluj, am luat drumul
Bucureştilor şi am făcut călătoria descrisă în numărul din 11
aprilie 1920 al Drapelului după cum urmează.
„Note fugare
În compartimentul de curieri

De aşteptaţi să citiţi aici lucruri din tainele valizelor

diplomatice, subtilităţi din saloanele celor ce aranjează
destinele lumii, o să rămâneţi înşelaţi: dar nu eu sunt vina.

262
 În alte vremuri nu urcai [în] trenul transiberian mai
îngrijorat decât cum urci acum [în] trenul care te duce la
Bucureşti. După ce zile şi nopţi întregi te-au mistuit gândurile –
cum vei încăpea în tren, când vei ajunge la Bucureşti? – iacă-te,
într-o clipă, după cuvenită aşteptare, cu trenul în gară şi roiul
de pasageri aruncându-se spre el. Te arunci şi tu cu valul, dar,
când ajungi la vagoane, toate scările sunt cotropite, de la
geamuri [se aud] strigăte: „Nu mai este loc!”. Alergi ca un
nebun înainte şi înapoi. Pe urmă ajungi înaintea unei soluţii,
care pe atâţia i-a scăpat din necaz: la vagonul domnilor
parlamentari. Acest vagon, întrucât mai are locuri libere,
primeşte şi altfel de muritori; scările-i sunt libere, mai încapi pe
culoar şi, dacă aranjezi lucrul cu bine, pătrunzi tot mai înăuntru.
Aşa am petrecut mai acum două-trei săptămâni, la
Cluj, de unde trebuia să merg până la Bucureşti.
Înghesuit, din bunăvoinţa unor prieteni, într-un com-
partiment al vagonului parlamentar, aştept plecarea trenului,
gândindu-mă cum va fi sfârşitul. Ce bine-i a şedea acasă şi a nu
căuta să te joci cu soarta nemiloasă. Nemiloasă… Nu faţă de
toţi. Iată, la compartimentul vecin, un sergent lipeşte o hârtie pe
uşă: «rezervat pentru curieri», semnătură, sigil. Interesându-mă,
aflu ce se află în el, un domn care ar avea titlul de curier,
încolo rezervarea s-a făcut pentru 2 domni şi o damă,
notabilităţi liberale din Bucureşti, cărora, în lipsă de vagon-lit,
li se uşurează astfel călătoria.
Bine, mă gândesc în sine, ce democraţie e aceasta? Ici
înghesuiţi, acolo la fel, pe culoar nu te poţi mişca şi în vecini se
joacă cărţi cu canapelele jumătate goale. Să vedem: aş reuşi să
trec acolo, lăsând locul de aici altuia (nota bene: aveam
atributul de curier)?
– Pardon, zic, după ce cu greu mi se descuie uşa, îmi
daţi voie? Şi eu sunt curier…
– Pofteşte, sună răspunsul cam pe îndelete.
Şi mă aşez, având mulţumirea că voi călători bine până
la Bucureşti.

263
 Nu tot aşa ceilalţi oaspeţi ai compartimentului. Deranjaţi
odată, văd că nu e exclusă posibilitatea de-a se repeta cazul
până la cel din urmă loc de şezut şi cui îi place să călătorească
cu atâţia la un loc? E bine să fim singuri, nesupăraţi de nimeni.
Şi soarta din nou îi favorizează. La capătul vagonului, un
compartiment jumătate, cu trei locuri, rămâne gol la Teiuş, iar
oamenii noştri trec acolo, de unde nu-i va mai scoate nimeni
până la Bucureşti. Rămân eu cu celălalt domn, sub scutul afişului
de pe uşă, dar, la un moment dat, se umplu toate locurile.

*
S-a înserat de-a binelea. Noroc că avem luminare (un
domn de la „resort” citeşte un roman în ungureşte), povestim,
trecem încet de la o gară la alta. Începem a moţăi. Tot mai rar
se aude o vorbă, nu mai ştim când trecem pe la Blaj, Câmpul-
Libertăţii, Mică-sasa. Se stinge şi luminarea. Noapte bună!
Odată ne trezim. Brusc se deschide uşa compartimentului,
intră un soldat cu puşca, după el un domn civil strigând: „Rog
legitimaţion, cine este curier, aici coupé de curier.” Tresar
oamenii din somn, încep a se uita unul la altul, domnul străin
începe a răcni: „Legitimaţion, am spus dată, cine nu e curier
afară!” Şi, văzând că ne uităm cam ciudat la el, adăugă: „Eu
ataşat la legaţiunea română din Viena, locotenent în armata
română, suntem o comisiune pentru naţionalizarea industriei,
trebuie locuri…”
Văzându-l cu santinela, ne scoatem hârtiile şi domnul,
care nu prea înţelegea româneşte, începe a le căuta: „Nu bun,
nu bun”, strigă la fiecare şi începe a da afară oameni. „Toţi
afară, toţi”, strigă în gura mare. „Bine domnule, câţi sunteţi?”,
întrebăm noi. „Patru locuri trebuie la noi.”
– Ei, iacă aveţi patru locuri libere, o luăm noi pe
diplomaticeşte.
– Bun, rămâneţi dară aici, dar numai prin graţia mea – şi
începe a rânji aşezându-se cu cei trei saşi ai lui, care călătoreau
şi ei la Braşov (dacă nu mă înşel) şi le venea bine afacerea.

264
 Trenul porneşte. A fost în Copşa Mică. Liniştiţi, plecăm
mai departe. Omul nostru devine comunicativ. Începe a povesti
cum călătoreşte el lunar de la Viena la Bucureşti şi retur, cum i se
respectă privilegiile, ce putere mare are. Se aude pe culoar ceva
zgomot şi el îndată strigă: „Csend legyen” („Linişte”). Un băie-
ţandru îşi permite să facă observaţia că domnii ar trebui să fie
mulţumiţi că şed aşa de bine… îndată sare: „Ce ai zis, legitima-
ţion!” şi se naşte o scenă care umple de groază vagonul întreg.
Al naibii diplomat, ne gândim, aşezându-ne iarăşi.
Oare mulţi din aceştia va fi având România Mare? Oare eu
când voi putea lua santinela din gară ca să-mi fac loc în tren?
În scuturatul monoton al trenului, începem iarăşi a
moţăi… Adormim. E ora două dimineaţa.
Deodată zgomot nou. Se deschide uşa, se aud strigăte:
„Afară toţi civilii, acesta e compartiment pentru curieri
militari.” Deschidem ochii. Vedem doi ofiţeri, un maior şi un
locotenent, care, mergând în concediu, reclamă locurile,
strigând: „Afară, nicio legitimaţie, ce, noi ofiţeri superiori şi
curieri militari, să stăm afară, ţivilii să şadă aici? Afară!...”
Şi ieşim toţi pe culoar, afară de diplomatul pe care,
cunoscându-l, maiorul – care părea a fi şi el sas – îl lasă să şadă.
Ba se înfiripă între ei o conversaţie vie, în care sunt
atrase şi două cucoane tinere de pe culoar, tot săsoaice, care
pe urmă sunt poftite în compartiment, pe lângă tot separatismul
diplomatic şi stricteţea militară. Se face curte într-un mod atât
de îndrăzneţ, încât toţi ne ruşinăm, numai diplomatul şi
„ofiţerul superior” – nu.
– Stai, sasule, că-ţi arătăm noi. Dacă ofiţerii mai fac
abuzuri – durere –, nu o iei aşa de tragic, dar ca sub masca
diplomaţiei să facă cineva aşa brutalităţi, la asta trebuie răspuns.
Ajungem la Braşov. Se dă lumea jos. Compartimentul de
curieri rămâne iar pe jumătate gol, se dă jos şi maiorul cu
cucoanele. Celălalt ofiţer trece în alt compartiment, noi ne aflăm
locuri în altele – nu mai aveam chef să călătorim cu diplomatul.
Dar uite că nici nu lasă pe nimeni altcineva în compartimentul lui.

265
 Un pasager caută să intre şi îl refuză strigând: „Ich will
mich ausruhen” („Doresc să mă odihnesc”).
Cum să-l păcălim?
Vine nenea Corfescu, cunoscutul bariton. Se urcase la
Cluj în alt vagon, dar aici, la Braşov, schimbându-se garnitura,
n-a mai aflat loc gol şi a venit la noi.
– Măi Corfescule, îi zice unul dintre noi, ia mergi în
compartimentul acesta, ţi-am rezervat un loc. Să ştii însă că vei
avea de lucru cu un diplomat.
– Las’ pe mine – răspunde nenea – şi se aşează în scaun.
Mânios, îl priveşte sasul şi-i face un gest: „Ge’n Sie hinaus!”
(„Ieşiţi afară!”). Corfescu se face că nu observă.
– Gehen Sie hinaus, aici coupé rezervat, eu diplomat
rumun, nu permit.
– Du verfluchter Kerl, trăzneşte nenea, aruncând scântei
de sub căciulă – d-apoi n-ai pace odată? Dacă eşti diplomat,
şezi pe loc, nu ţi-l ia nimeni (n.b.: peste noapte, cei doi ofiţeri,
discutând dreptul civililor sau al militarilor asupra comparti-
mentului, pur şi simplu rupseseră afişul). Şi-i mai trage nenea
nişte lecţii de democraţie şi de omenie românească, cum nu cred
că şi-o mai fi auzit diplomatul. Furios, roşu la faţă, acesta replică:
- Ich bin Oberleutnant der rumänischer Armee!
- Ich bin Hauptmann! strigă Corfescu nu în bariton, ci
stentoric, de se cutremură aerul.
Ich bin Hauptmann. Niciodată n-a răsunat vreun cuvânt
mai la locul său. Un surâs de satisfacţie apare pe feţele privito-
rilor, iar diplomatul cu nas lung, cioflecat, îşi lasă capul în jos,
priveşte resemnat la picioare; nu mai are cu nimeni nimic.
De la Braşov până la Bucureşti n-a mai grăit niciun
cuvânt către cineva. Iar noi, de la Braşov până la Bucureşti, în
jurul lui Corfescu, care a trecut apoi la noi, multă vreme n-am
avut alta de vorbit decât despre cele întâmplate în compar-
timentul de curieri şi cum, de multe ori, unde diplomaţia
păcătuieşte, Dumnezeu face dreptate.”

266
 Sosind la Bucureşti după o călătorie de 30 ore de la Cluj,
am mers la Oficiul de hârtie, am plătit, la Ministerul Industriei şi
Comerţului am luat avizul necesar şi am pornit spre Buşteni.
Aici, fabrica mi-a spus că peste trei zile pot ridica marfa. Ce să
fac aici, unde abia la o casă particulară am reuşit să primesc
adăpost – toată Valea Prahovei fiind ruinată după război? M-am
dus iarăşi la Bucureşti. Aici, la şedinţa parla-mentului, odată
vedem că se prezintă generalul Averescu cu o hârtie în mână şi
citeşte decretul regal prin care guvernul Vaida e concediat, el,
Averescu, e numit şeful noului guvern şi parlamentul e dizolvat.
Ca un trăsnet a venit această schimbare! Vaida, şeful
guvernului, nici nu era în ţară, ci în Anglia, în drumul său de a
crea atmosferă favorabilă României pe la cabinetele europene –
ceea ce reuşise destul de bine. Nu la fel i-a mers şi în politica
internă. Cicio-Pop, pe la care am trecut a doua zi, nu mai
contenea: ce bine au guvernat ei, n-au cheltuit niciun ban cu
O.P. (Ordinea Publică, fond discret la Ministerul de Interne). Dar
chiar asta era. Felul cum dr. Lupu tratase anumite mişcări din ţară
a dat o armă în mâna camarilei, care l-a putut înspăimânta pe rege
că suntem în pragul revoluţiei, că generalul Averescu trebuie să
facă ordine în ţară. Iar acesta, Averescu – cum a spus-o unui
trimis al ziarului Le Journal de la Paris – a primit să fie adus la
putere, bazându-se pe marea popularitate ce şi-o câştigase în
rândurile soldaţilor în război, crezând că va avea concursul
elementelor de bine din toate partidele şi că astfel va scoate ţara
din greutăţile în care se zbate, creând un nou regim, străin de
metodele politice practicate până atunci. Amar s-a înşelat.
Cu toate că la alegeri a reuşit – fără fraude –, nu şi-a
putut pune în aplicare idealul de a crea un nou regim şi noi
moravuri politice într-o ţară nouă. Toată administraţia era
împânzită cu oamenii liberalilor, capitalurile erau în mâinile lor.
În guvern va fi avut el oameni capabili şi cu vază, ordine a făcut
el în multe privinţe, dar, când a ajuns la legiferările economice,
atunci a trebuit să cadă. Cel mai ireductibil duşman i-a fost
Partidul Naţional din Ardeal, lovit în amorul propriu de căderea

267
guvernului Vaida, care cu toate mijloacele demagogice agita
poporul, mergând mână-n mână cu liberalii – mai discreţi la
început – pentru a răsturna guvernul.
Dintre ardeleni au intrat în primul guvern Averescu O.
Goga şi O. Tăslăuanu. Între primele măsuri ale guvernului a fost
desfiinţarea acelei administraţii separate a Ardealului care se
numea Consiliul Dirigent. S-au înfiinţat la Cluj secretariate
generale ale ministerelor care au lichidat fiecare resort. La aceste
secretariate s-au găsit ardeleni dintre „tinerii oţeliţi” – între ei şi
prietenul meu, Petru Groza – care în acest chip şi-a început
ascensiunea. Foarte prezentabil şi făcându-se cunoscut ca fiind
în bune raporturi cu minorităţile din Ardeal (cu maghiarimea, ce
avea la bază necamuflate raporturi sentimentale), când a venit
vorba să se creeze un minister al Ardealului, el a ajuns titularul
acestuia.
Trecând eu pe la minister, aflu de la subdirectorul
respectiv că hârtia noastră s-a redus la jumătate. Cum eu
plătisem vagonul întreg şi nu aveam chel să o împart cu nimeni,
am luat o recomandaţie de la Anton Mocioni, ministrul Casei
Regale, şi m-am dus la Tăslăuanu, ministrul Industriei şi
Comerţului. N-am reuşit. Am mers pe ziua fixată, la Buşteni,
unde fabrica încă nu primisese nicio dispoziţie. M-am dat pe
lângă dirigintele poştei: în caz că vine telegrama, nu ar putea
cumva amâna livrarea ei până plec eu cu hârtia? Nu s-a învoit.
Am căutat să obţin bunăvoinţa secretarului de la fabrică, dar
nici el nu mi-a dat nicio asigurare. Lucrul a mers, însă, înainte,
hârtia s-a aşezat în vagon, acesta a fost predat gării şi, când a
fost totul gata, a venit secretarul să-mi spună că a sosit
telegrama. Dar eu am plecat cu vagonul complet.
În campania de alegeri averescane, noi a trebuit să luptăm
contra guvernului şi a candidaţilor lui şi în aceste împrejurări şi-a
găsit Drapelul sfârşitul. Asta se va vedea mai bine din cele expuse
de mine într-un articol publicat la 31 octombrie 1937 în gazeta
Acţiunea din Lugoj, cu ocazia congresului ţinut la Lugoj a
Federaţiei Generale a Presei din Provincie.

268
 Drapelul lui Valeriu Branişte, gazeta care, timp de
douăzeci de ani, a fost un far luminător al Banatului, ajunsă în
ultimii ani ai războiului să fie singurul organ de publicitate al
românilor de dincoace de Carpaţi alături de câteva publicaţii cu
caracter religios, a apărut ultima dată la 8 iunie 1920.
Dar de mai bine de un an încetase orice legătură cu V.
Branişte, în afară de acordarea titlului de fondator pe care îl
purta acesta în fruntea gazetei. Curând după intrarea în
funcţiune a Consiliului Dirigent Român la Sibiu, trecând V.
Goldiş cu St. Cicio Pop în guvernul central de la Bucureşti,
resortul Cultelor şi Instrucţiunii i-a revenit lui V. Branişte, care
astfel a părăsit Lugojul. Ce urma să se întâmple cu Drapelul?
Marele entuziasm ce ţinea atunci toată suflarea
românească sub a sa stăpânire, dând fiinţă la o seamă de
cotidiene în diferite centre ale Ardealului, a făcut ca şi lugojenii
să hotărască înfiinţarea unei societăţi de editură „Drapelul”, cu
tipografie şi cu Drapelul cotidian. A apărut apelul respectiv,
semnat de tot ce avea bun şi românesc Lugojul cu judeţul de
atunci al Caraş-Severinului, având în frunte pe inimosul episcop
Valeriu Frenţiu, în curtea căruia se concentra întreaga acţiune
naţională, şi pe energicul luptător dr. G. Dobrin, fostul prim-
prefect român al Lugojului.
Organizarea acţiunii mergea mai greu decât planurile.
Până la intrarea armatei române în Banat, la sfârşitul lui iulie
1919 – jandarmeria română intrase în mai, ca auxiliară a
armatei de ocupaţie franceză –, Drapelul s-a menţinut într-un
fel de provizorat: el a continuat să apară ca până aici, de două
ori pe săptămână, sub îngrijirea părintelui profesor dr. V. Bîrlea.
Drapelul este oglinda vieţii româneşti din vremea aceea,
scoţând şi o ediţie specială o dată pe săptămână: „Drapelul
pour nos amis français”. Între timp, s-a găsit tipografia, s-a
căzut de acord asupra redacţiei, fiind invitaţi în fruntea ei

269
regretatul protopop al Bocşei, M. Gaşpar, şi subsemnatul de la
Comloş. Şi astfel, la începutul lunii august 1919, Drapelul
ajunge sub noua conducere, îşi aranjează atelierele proprii şi de
la 1 septembrie apare cotidian!
Calculul fusese făcut cu mult optimism: Drapelul,
declarat organ oficial al guvernării de atunci, va avea atâtea
abonamente de la comune, atâtea de la particulari, atâta se va
vinde cu numărul, atâta va aduce tipografia şi va ieşi foarte bine
la cale! Dar, vezi Doamne, nici abonamentele oficiale nu intrau
regulat, de la particulari şi din anunţuri se încasa cam puţin,
colportajul nu era bine organizat la noi pe vremea aceea, iar
tipografia – dacă aducea ceva (şi aducea, pentru că, pe vremea
aceea de romanizare, se cereau foarte multe imprimate) –
trebuia să se plătească mai întâi pe sine!
Unde mai pui că, la o jumătate de an, în martie 1920, a
venit schimbarea de regim, cu marile lupte politice de la
alegerile averescane! Drapelul era ţinut să facă opoziţie şi o
făcea fără nicio considerare. Chiar de la început s-a încercat să i
se reducă contingentul de hârtie (istoria unui vagon de hârtie din
primăvara anului 1920 am să o povestesc altă dată!). Cenzorilor
li s-a dat ordin să fie cât se poate de necruţători. Drapelul
apărea cu mari pete albe, adesea mai mult în alb. Odată a şi fost
confiscat de poliţie, act pe care procurorul l-a infirmat, dar în
zadar…
Pe de altă parte, soarta cotidienelor româneşti din
provincie era pecetluită: nu puteau susţine concurenţa celor de
la Bucureşti. De Drapelul nu se mai interesa nimeni. La un
moment dat, colegul Gaşpar a părăsit redacţia. Atunci s-au
întâlnit la Bucureşti cei doi lideri ai întreprinderii: episcopul
Frenţiu şi V. Branişte. Au redactat un proces verbal prin care
declarau societatea „Drapelul” desfiinţată, trecând toate
pasivele gazetei în contul tipografiei, pe care o lua P. S. Sa
Frenţiu, împreună cu datoriile proprii ale acesteia (preţul de
cumpărare împrumutat de la bancă). Iar eu am primit avizul ca
pe data de 8 iunie să scot ultimul număr din Drapelul.

270
 Ne-am executat, deci, şi, într-un articol intitulat Către
cetitorii noştri, am anunţat că sistăm apariţia ziarului pe timp
nedeterminat. Ca motive, invocam faptul că, după un trecut de
20 ani, gazeta noastră, din cauza cenzurii, se afla în imposi-
bilitatea de a mai servi cauza naţională aşa cum trebuie.
Renunţând la apariţie, spuneam, nu renunţam la speranţa de a
vedea nu numai trecute, dar uitate chiar, vremurile când presa
liberă era împiedecată a-şi face datoria în România-nouă! Până
atunci ...etc.
În dimineaţa zilei în care se tipărea ultimul număr al
Drapelului, îl întâlnesc în curtea tipografiei pe V. Branişte. Îl
salut respectuos, el îmi întoarce salutul, dar nu spune nimic. De
când predase gazeta, nu s-a mai interesat de ea, ba undeva a şi
publicat că nu mai are nicio legătură cu ea.
Totuşi, de data aceasta, nu s-a putut abţine să vadă cum
se prezintă ultimul număr şi ce se spune în el. A venit într-un
timp când credea că o poate face neobservat! A venit, a văzut şi
a plecat mulţumit. Şi prin acest gest a pus oarecum apostila
aprobatoare pe un act prin care Drapelul lui şi Drapelul nostru
trecea în domeniul istoriei. Flamură curată a unor vremuri de
luptă ideală, el, ca şi purtătorul ei, nu mai corespundea vremurilor
ce au urmat după război şi, până vor trece acestea – ca să nu mai
vorbim de amintirea lor – va curge încă multă apă pe Timiş!

*
Şi acum, terminând povestea Drapelului, să mă întorc
la Comloş, de unde am plecat.
Parohia a rămas fără preot şi acesta era un mare
inconvenient. Dacă murea un credincios, preoţii ortodocşi – ai
căror morţi erau înmormântaţi de mine când erau ei bolnavi de
gripă – nicidecum nu voiau să-i servească pe ai noştri.
Înmormântarea după ritul latin nu le prea convenea la ai noştri,
aşa încât bunul preot romano-catolic a făcut o rânduială la care
se cântau cântările noastre. Câteodată putea veni fratele Dacin
de la Cenad, cel mai de aproape.

271
 Eu mi-am aranjat o dormeză în biroul redacţiei, iar
masa o luam la părintele Augustin Radu, lăsându-mi familia la
Comloş. Dar nu peste mult timp, în septembrie 1919, m-am
trezit cu o telegramă, prin care soţia îmi cerea să ne mutăm cu
totul. Asta pentru motivul că în urma neînţelegerilor cu sârbii
asupra Banatului se vorbea de eventualitatea unui război, iar ai
mei nu voiau să mai petreacă ce au petrecut la Vulcan.
Ne-am mutat la Lugoj tocmai când Felician avea să
intre în liceu. Locuinţă am găsit uşor, fiindcă mulţi funcţionari
plecaseră în Ungaria. În decembrie 1920 ne-am mutat în casa
noastră, cumpărată cu 90.000 lei de la soţia unui ofiţer maghiar.
Banii i-am făcut cum am putut. De la fratele meu, pentru partea
mea de moşie am luat 50.000, pentru un teren al familiei
Nicoară, de la Sâncel, am luat 20.000, iar restul i-am luat
împrumut de la „Poporul” şi l-am replătit cum am putut.
Dar trebuia să fac ceva cu Comloşul, căci în forma
arătată mai sus nu mai putea merge. Am cerut, deci, să fac un
schimb cu părintele Ion Bodocan1, atunci notar consistorial,
absolut impropriu pentru acest serviciu, care mie-mi era floare
la ureche. În absenţa episcopului, vicarul general Boroş s-a învoit
şi, revenind episcopul de la Bucureşti, i-a făcut propunerea. Am

1
Acest foarte cucernic preot, suflet de misionar, făcuse teologia la
romano-catolici în Alba- Iulia. Când a ajuns la hirotonie, el a declarat
că rămâne în ritul oriental. „Aha”, îi spuneau colegii, „vrei să te însori,
făţarnicule!” Lui nu-i era de însurătoare, ci dorea să slujească Biserica
la poporul românesc şi, fiindcă dieceza noastră era considerată
misionară, a venit la noi. A stat zece ani la Gherla (unde în 1909 m-a
chemat şi pe mine să fac misiuni); în 1914 a fost adus la Lugoj catehet
la şcoala normală de fete şi rector al căminului de ucenici. A stat apoi
vreo zece ani la Comloş, unde cu blândeţea, evlavia şi seriozitatea lui
a cucerit lumea mai mult decât ar fi făcut-o cu ritualismul şi cu
pedanteria administrativă. Vizita regulat parohiile din Iugoslavia. Dar
pentru facerea conturilor de gestiune ale parohiei trebuia să merg eu
an de an la Comloş. În cele din urmă, s-a făcut călugăr iezuit şi în
această calitate l-a ajuns desfiinţarea cultului nostru. Nu mai ştiu ce s-a
ales de el, când şi cum a murit.

272
mers şi eu la episcop şi, într-o lungă plimbare prin grădină, am
discutat chestiunea. El era de părere ca eu să mă pun în
disponibilitate şi să rămân numai în presă. Eu am ţinut să rămân
în serviciul diecezei. Boroş şi Fireza au fost de aceeaşi părere.
Episcopul a trebuit să cedeze.
Este într-adevăr de mirare cu ce uşurinţă aproba episcopul
nostru ieşirea din serviciul divin a preoţilor, la începutul
României Mari şi cu ce uşurinţă a cedat statului şcolile! Şcoala
normală de fete, la începutul anului şcolar 1919/20, a fost
predată statului, acesta închiriindu-i clădirea seminarului, închis
din lipsă de teologi. Profesorii de la seminar au fost împărţiţi la
alte servicii (Marianescu la curte, secretar, Gh. Fireza catehet,
Bodocan la consistor) ori au fost lăsaţi în ştirea Domnului (Bran
a ajuns arhivar la judeţ, Roşca a trecut la finanţe la Timişoara şi
s-a căsătorit). Uşor s-ar fi lipsit şi de mine!
La sosirea mea în Lugoj, erau alegeri la „Reuniunea de
lectură” (cazinoul românilor). Fuseseră candidaţi Ion Petrovici,
director regional al învăţământului, la prezidenţie şi avocatul I.
Stoian la postul de secretar. Venind eu aici, preşedintele de
vârstă a propus ca secretar să fiu eu, cum am şi fost ales. Am
deţinut această funcţie până în 1921, când am fost ales
vicepreşedinte. Dar în România Mare activitatea Reuniunii a
încetat, cazinoul maghiar fiind romanizat. În calitate de secretar,
am ţinut eu unul din cele trei cursuri de limba română, în
toamna anului 1919, şi în 1919-21 am aranjat nişte cicluri de
conferinţe publice. Am ţinut şi eu una, tipărită apoi în broşură
ca Religia şi democraţia. Un exemplar a fost trimis de episcopie
Ministerului Ocrotirilor Sociale, care a răspuns cu scrisoarea de
mai jos, dar nu a comandat niciun exemplar.
„Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale
Direcţia Publicaţiunilor şi a Bibliotecii
5618 * 26 Mai 1921
Prea Sfinte,
Am primit adresa Dv. Nr 911/921, venită împreună cu
lucrarea Religia şi Democraţia de Dr. Nicolae Brînzeu, şi ne

273
grăbim să vă arătăm admiraţia noastră şi să vă trimitem
felicitări pentru preocupările înalte sociale pe care le daţi la
iveală în fapte.
Rostul bisericii, al marii păstorii de suflete, într-o vreme
frământată cum e cea de faţă, când, ispitiţi de ruinele făcute de
război, atâţia rătăciţi nu găsesc altceva de pus la cale decât să
strice şi să surpe mai departe, e într-adevăr covârşitor.
Sufletele s-au înăcrit şi împietrit, uitând iubirea de aproape şi
lăsând să se piardă ca fără preţ nepreţuitul duh al blândeţii.
Prea Sfinţia Voastră, înţelegând primejdiile clipei, vă hotărâţi
să le ieşiţi întru întâmpinare. Vă vom urmări cu luare aminte şi,
întru cât ne va sta în putinţă, vă vom da tot sprijinul.
Am luat măsuri ca să avem un cât mai mare număr de
exemplare din „Religia şi Democraţia”, pe care vom împărţi-o
la bibliotecile noastre şi între muncitori.
MINISTRU
DIRECTOR,
Trancu-Iaşi
Emanoil Bucuţa”

Interesantă a fost şi conferinţa lui P. Nemoianu, care

ne-a arătat cum s-au format în Rusia batalioanele de voluntari
români care ne-au scăpat, în fine, de starea umilitoare de-a fi
robi în armata altor popoare. Ce sentimente puţin prieteneşti
avea Rusia Ţaristă faţă de români, chiar şi după intrarea
României în acţiune, se vede din Amintirile unui diplomat
român de I. B. Cantacuzino.
Am ţinut prima predică în catedrala din Lugoj – rugat
de Bodocan, care fusese pe tablou – de Sântămăria Mare în
1919, când s-a intonat şi un „Te Deum” pentru ocuparea
Budapestei. Atunci au început jignirile la adresa cultului greco-
catolic. După 1 decembrie 1918, conducătorii Ardealului au
hotărât, de comun acord, deplină egalitate pentru cele două
culte româneşti. Unde sunt reprezentate ambele, primatul îl are
acela al cărui slujitor e în rang mai înalt. Ca atare, la Lugoj

274
domina cultul nostru. În mâinile episcopului nostru au depus
jurământul primul prefect Gh. Dobrin şi V. Branişte la numirea
sa în fruntea resortului cultelor din Consiliul Director. Era
stabilit ca şi la această sărbătoare şefii oficialităţilor să vină la
noi, iar dincolo să meargă cei inferiori în rang. Când colo, în
dimineaţa sărbătorii, ne trezim cu un afiş pe uşa catedralei: şefii
autorităţilor merg la biserica ortodoxă (greco-ortodoxă de până
aci). La noi a venit subprefectul şi cei de rang secundar. După
serviciul divin, a venit prefectul în vizită la episcop şi, cu
lacrimi de crocodil, şi-a exprimat regretul pentru cele întâmplate,
dând vina pe armată. Cine ne putea asigura că într-adevăr
colonelul Ţuhaş, comandantul garnizoanei, a făcut aranjamentele
de capul lui sau totul a fost pus la cale de localnici, iar bătrânul
vulpoi şi-a prezentat regretele numai teatral?
S-a întâmplat însă şi invers. La 24 ianuarie 1920 s-a
hotărât să se intoneze un „Te Deum” pentru unirea principatelor.
Noi ne-am adunat la biserica noastră şi a început serviciul. Ne-am
trezit că intră prefectul cu toate autorităţile după el şi ocupă
stranele canonicale. Ce se întâmplase? Au mers la biserica
ortodoxă, dar au găsit-o încuiată. Prota ortodox, în habotnicia
lui, a zis: „Noi ţinem calendarul vechi, vom sărbători atunci, nu
acum!” Aşa au venit ei, vrând-nevrând, la noi.
Pe durata serviciului, stând eu în strana din faţa prefec-
tului, acesta mi-a şoptit: „Părinte Brînzeu, urcă-te dumneata la
amvon şi ţine o predică.” M-am supus, văzând că vor să ridice
fastul sărbătorii şi prin acest punct neprogramat!

*
În primăvara anului 1920, episcopul Frenţiu, însoţit de
secretarul Dr. Ioan Marianescu, a mers la Roma ad visitanda
limina. La întoarcere, s-a întâmplat ca în gara Milano (nu ştiu
de ce s-au întors pe acolo), secretarul coborând din tren şi
nefiind destul de atent, trenul a plecat şi el a rămas acolo, cu
biletele şi cu banii. Episcopul a fost ajutat de nişte bucureşteni
care veneau cu acelaşi tren (mi se pare fostul ministru Dr. C.

275
Anghelescu), dar atât de mult s-a supărat pe secretar, încât nu
mai voia să ştie de el. De unde în 1918, când cu alegerea de
mitropolit, dacă el ar fi fost numit mitropolit1, pe Marianescu îl
considera episcop la Lugoj (făcându-l prin aceasta odios în
ochii blăjenilor), acum nici canonic nu a voit să-l mai facă.
De la Roma episcopul a telegrafiat că, în ziua cutare, cu
trenul Simplon, trece prin Lugoj spre Bucureşti nunţiul papal,
primul nunţiu în România. A fost întâmpinat la gară de clerul
episcopiei. Ce s-au necăjit la Bucureşti, trenul sosind cu mare
întârziere (dimineaţa la 3), văzând că nu îi aşteaptă nimeni
(fiindcă telegrama nu sosise), negăsind cine să-i ducă la
arhiepiscopie! Acestea sunt descrise interesant de fostul episcop
Netzhammer în broşura Mein Sekretär.
Fiindcă, o dată cu prăbuşirea Austro-Ungariei, dreptul
de numire al regelui a încetat, urma ca Vasile Suciu să fie numit
mitropolit de Blaj de către Sfântul Scaun. Consiliul Dirigent din
Ardeal, în pretenţia de a trece şi asupra regelui României
drepturile avute de regele Ungariei, l-a trimis la Roma pe

1
Aici ceva despre alegerea de mitropolit din 1918, la care am asistat
personal. După regimul de atunci, alegerea era asistată de doi comisari
regali, un conte maghiar şi Iosif Siegescu, deputat. Acesta şi-a luat ca
secretar pe Ion Magyar, devenit mai târziu Marianescu. Agreatul
Budapestei era episcopul Frenţiu. Episcopul Radu de la Oradea a
declarat că nu candidează. Între cei trei candidaţi a ajuns şi Frenţiu (în
locul al treilea) şi el spera ca în curând să-i vină numirea. Poate nu era
rău. Dar numirea a tot întârziat până ce monarhia s-a prăbuşit. Pe cât
se spune, Roma ar fi dorit ca Vasile Suciu, cel cu mai multe voturi, să
fie numit la Lugoj, dar guvernul nu l-a voit.
De remarcat că, atunci când la Sibiu a fost ales mitropolit un
oarecare Mangra, la Blaj s-a votat în primul rând pentru un fost mare
luptător.
În 1946, Frenţiu spera din nou să fie ales mitropolit, după ce
timp de 4 ani administrase arhidieceza şi credea că i-a câştigat pe
blăjeni cu sistemul „meselor” bogate. Eu i-am spus să facă ce a făcut
Radu în 1918. „Ei, Radu a ştiut că nu va primi voturi”, mi-a răspuns,
convins că el le va primi. Amar s-a înşelat.

276
episcopul Radu să precizeze că numirea de acum nu trebuie să
formeze un precedent. Numirea s-a făcut însă şi, la Anul Nou
1920, a avut loc consacrarea şi instalarea lui Suciu, cu mare fast,
la Blaj. Ţara a onorat acest act şi, prin el, pe Biserica noastră: a
venit Prinţul Carol, reprezentanţii guvernului, Nicolae Iorga.
Atunci a ţinut prinţul Carol – nedemnul rege de mai târziu – acel
memorabil discurs, care s-a gravat în marmură, în catedrală! La
masă, episcopul Radu a ţinut un discurs, preamărind rolul Bisericii
noastre. Despre acest discurs scria Iorga în Memoriile sale că a
fost nelalocul lui, spunând că Maniu a fost de aceeaşi părere.
Eu nu am fost la masa principală, ci la cea de la Seminar,
cu protopopii şi cu alţi preoţi. Aici însă s-au ţinut discursuri,
punându-se problema ce se va întâmpla cu Biserica noastră în
România Mare. Unii îi vedeau viitorul întunecat, alţii luminos.
Invitat să vorbesc şi eu, am spus: „Soarta Bisericii depinde de
hărnicia noastră. Dacă vom şti să facem ca ea să se impună, va fi
bine, dacă nu vom şti să o impunem în faţa celor ce aşteaptă de la
noi ceva mai mult decât ce au văzut la Biserica lor, nu va fi bine.”
Voi mai menţiona că drumul la Blaj l-am făcut cu mare
ocoliş. Trenurile din Banat – în afară de Simplon – nu circulau.
De Crăciun, fusesem trimis la parohia vacantă din Sânnicolau
Mare. De acolo am mers la Cenad, am trecut Mureşul, am luat
trenul la Apátfalva (ocupată de armata română), şi aşa am
parcurs traseul Arad-Blaj. Înapoi, am avut tren de la Ilia. Dar în
iarna anului 1919, când s-a ţinut o conferinţă episcopească la
Blaj, pentru a pune la punct unele chestiuni în legătură cu noul
regim, ca şi acum, episcopul nostru a mers cu trăsura până la Ilia.

*
În primăvara anului 1919 s-a ţinut congresul preoţilor
uniţi la Cluj, după ce ortodocşii din Ardeal ţinuseră la rândul lor
un asemenea congres. A participat elita clerului şi hotărârile
congresului au fost toate izvorâte, după matură discuţie, din
dorinţa clerului cu mai multă experienţă decât a celor de pe la
centrele eparhiale. Actele congresului au fost trimise mitropoliei

277
din Blaj, care abia după unu sau doi ani le-a trecut prin consistor,
punându-le ad acta. Referentul a fost Dr. Alexandru Rusu, care,
în calitate de reprezentant al resortului Cultelor din Consiliul
Dirigent1, a luat parte şi el, a fost salutat şi a răspuns. Totuşi, a
fost nemulţumit că nu i s-ar fi dat destulă atenţie. În realitate,
resentimentele lui faţă de Dr. Elie Dăianu, care a pregătit în mod
demn congresul, l-au făcut pe Rusu să tot amâne dezbaterea
dezideratelor din congres, dând de înţeles că ar fi fost ceva
absolut necanonic, un „Congres bolşevic”. „Bolşevicii” ar fi
fost Dr. Alex. Nicolescu şi Dr. O. Domide, preşedinţi de onoare,
Iacob Popa, preşedinte activ, pe lângă Dăianu, Ştefan Roşianu,
V. Bujor, Al. Breban, referenţi, ş.a.m.d. La acest congres, eu am
propus înfiinţarea unui cotidian şi o atitudine de independenţă
faţă de partidul „naţional”, orientându-ne mai mult în direcţia
socială. Zenovie Pîclişeanu a vorbit contra, aşa încât nu s-a
ajuns la nicio hotărâre.
Pe o linie mai restrânsă au fost prezentate dezideratele
clerului la consacrarea mitropolitului Suciu. A doua zi după
serbare, ne-am constituit în delegaţie noi patru: eu de la Lugoj,
Z. Pîclişeanu de la Blaj, Dumitru Manu de la Gherla şi Ion
Georgescu de la Oradea. Episcopii ne-au primit separat şi
fiecare dintre noi a vorbit la altul, nu la episcopul lui. Astfel am
fost pus să încep eu cu mitropolitul. El ne-a răspuns: „Vedeţi,
eu numai azi m-am instalat… etc.” Toţi ne-au răspuns în cuvinte
încurajatoare.

1
Rusu fusese numit secretar general pentru cultul unit. Dar, pe când
secretarul general pentru cultul ortodox de la acelaşi resort, I. Lupaş, a
făcut multe pentru cultul său – între altele pentru episcopia de la Cluj –,
Rusu a rămas un simplu funcţionar al statului, spunând că el pe acesta
îl reprezintă, nu Biserica. Mai târziu şi-a angajat şi un director în
persoana lui Pop de la Oradea, cu care şi-a zdruncinat nervii (pe mine
nu a voit să mă ia, spunea că eu o să ajung profesor la Facultatea de
Teologie ce se plănuia; nici pe Mioc nu l-a vrut, pentru care atâta a
stăruit episcopul Hossu).

278
 *
Când mi-a comunicat episcopul că se sistează Drapelul,
l-am întrebat: „Eu ce voi face? – Frăţia Ta vei fi notar
consistorial.” Şi imediat a publicat concursul, m-a ales prin
consistor notar consistorial, în aceeaşi vreme făcându-mă şi
director al tipografiei „Drapelul”, al cărei nume eu l-am
schimbat în „Tipografia Naţională”. În această calitate, am
preluat şi redactarea Foii Oficioase a Diecezei, dându-i titlul
principal Sionul Românesc. În acest organ am început o luptă
energică împotriva atacurilor ce veneau din partea ortodoxiei
asupra Bisericii noastre.
Atacurile acestea au simulat ca punct de plecare discursul
cu care episcopul Frenţiu a deschis sinodul diecezan din 1919.
Pornind de la evenimentul Unirii naţionale programate la 1
decembrie 1918, acesta a adus în discuţie şi chestiunea unirii
religioase în sens catolic, arătând că, deşi duşmanii neamului
nostru ne-au rupt cândva de Roma, ei nu au scos din cărţile
noastre bisericeşti pasagiile ce arată primatul Sfântului Petru,
aşa cum nu au scos această idee nici din conştiinţa poporului.
Discursul a fost publicat în Drapelul şi lumea a luat cunoştinţă
de el, aceasta servind ca pretext ortodocşilor, care, ţinând seamă
de schimbarea raporturilor de forţe după unirea cu vechiul regat
au început lupta pentru desfiinţarea unirii1. Încă din toamna
aceluiaşi an, asociaţia clerului „A. Şaguna”, înfiinţată la
congresul lor de la Sibiu, a ţinut la Lugoj o adunare în care a
tunat şi fulgerat împotriva noastră. În acelaşi an, nemţii din
Ardeal, compromişi prin alegerea (cu mare însufleţire) a lui

1
Vezi şi scrisoarea lui Ion I. C. Brătianu: „5 Mai 1921 – Bucureşti,
Domnul meu, Aflu cu părere de rău abia azi 5 mai prin scrisoarea D-
voastră datată din 3 aprilie, că în ziarul Timişana s-au strecurat atacuri
împotriva P.S.S. Dr. Valeriu Traian Frenţiu. Ele nu corespund cu
simţămintele ce avem pentru înaltul Prelat al Bisericii greco-catolice şi
de aceea m-am grăbit a interveni pentru a împiedica repeţirea lor. Primiţi
vă rog, Domnul meu, expresiunea deosebitei mele consideraţiuni. Ion
I. C. Brătianu”

279
Mangra în 1916, l-au ales, după ce acesta a murit în chip
misterios într-un hotel din Budapesta în toamna anului 1918, pe
profesorul de teologie laică de la Sibiu, Nicolae Bălan, în funcţia
de mitropolit. S-au făcut şi în vechime asemenea alegeri
(Ambrozie, Foţic ş.a.), dar atunci nu exista condiţia ca episcopul
să fie ales de către călugări. Astăzi, aceasta nu înseamnă altceva
decât că cel ales merge la o mănăstire şi, în câteva zile, trece
prin toate gradele monahale, până la „îngerescul chip”,
consacrându-se episcop, nemaiducând apoi viaţă călugărească,
aşa cum nu dusese nici până atunci!
Încolo, ortodocşii noştri din Ardeal nu şi-ar fi putut găsi
un om mai potrivit decât pe acest tânăr profesor. Figură prezen-
tabilă, cu studii frumoase, orator bun, ortodox habotnic, el a fost
cel mai indicat să consolideze în Ardeal ortodoxia compromisă1.
În aceeaşi vreme, în fruntea ortodoxiei din vechiul regat a fost
pus ca mitropolit-primat (din 1924 patriarh) episcopul de
Caransebeş Miron Cristea, o altă figură prezentabilă şi inteli-
gentă, deşi numai cu seminarul de la Sibiu şi cu doctorat în
litere, iar cu moravuri absolut necălugăreşti.
Semnalul de luptă l-a dat mitropolitul Bălan, curând
după instalarea sa. A ţinut la Sibiu un „congres biblic”, în care a
declarat: „Nu vom da odihnă oaselor noastre până nu vom
vedea pe toţi fraţii noştri reîntorşi la biserica strămoşească”. De
atunci a primit el epitetul de „neodihnit” şi aşa a rămas până la
moarte, fiindcă la sfârşitul vieţii suferea de „tremurici”. Încolo,
se pare că nici el nu a fost mulţumit de modul în care a fost
desfiinţată Biserica noastră, după cum vom vedea în alt loc.
În aceeaşi vreme, când ortodoxia începea lupta pentru
desfiinţarea Bisericii noastre, Blajul era inexistent. Unirea şi
Cultura Creştină erau redactate de cloacă. Mai erau la Blaj
Pîclişeanu şi Ion Georgescu, dar ei nu reuşiseră până atunci să
se plaseze. Rusu era la Consiliul Dirigent, Nicolescu procurator
1
Sibiul a avut doi oameni care au susţinut ortodoxia cu mai multă
putere în vremurile noastre: Nicolae Bălan şi Ion Lupaş. Despre acesta
din urmă vezi p. 128-129.

280
la Roma, Coltor la Paris (cerut de Brătianu, ca să fie cineva care
să ţină contactul cu clerul catolic de acolo), Prie, Ciura şi
Roşianu la Cluj. Cu ocazia propagandei electorale din 1919,
când Goldiş a ridicat undeva chestiunea reunirii noastre cu
ortodoxia, l-am întrebat pe Pîclişeanu de ce nu există nicio
reacţie din partea lor. Mi-a răspuns arătându-mi multiplele
ocupaţii pe care le are. Curând şi el a părăsit Blajul, luând un
post la Arhivele Statului din Cluj, de unde, prin Prie, şi-a făcut
detaşarea la Secretariatul General al Cultelor şi aşa a trecut la
Bucureşti, cum vom vedea mai la vale. Iar Georgescu1 a trecut
secretar general la Astra din Sibiu. În 1921, Rusu – revenit de la
Consiliul Dirigent – a preluat Unirea, pe care a redactat-o în
chip viguros, reacţionând la toate nedreptăţile ce se făceau
Bisericii noastre. Păcat că avea ţinută politică de partid, cum

1
Merită să spun aici cine a fost acest om. Făcând teologia la Pesta şi
Viena, apoi literele, a ajuns profesor la Beiuş (aparţinea diecezei de
Oradea), în timpul revoluţiei a fugit la Blaj, a trecut la Sibiu, unde a
lucrat cu multă pricepere la Astra, până ce s-a compromis printr-o
broşură despre Gh. Lazăr, scrisă în sens catolic şi tipărită sub numele
mitropolitului Suciu, vice-preşedinte al “Astrei”, care l-a lăsat
descoperit, aşa încât, în urma scandalului produs de mitropolitul Bălan,
a zburat de acolo. Punându-se bine cu liberalii, a ajuns inspector
regional la Constanţa, unde a scris lucruri bune. A ajuns la Bucureşti
profesor, se pare că a avut şi funcţii prin minister. Ca unul dintre cei mai
de nădejde apărători ai catolicismului, în fine hirotonindu-se preot
celibatar, după doi ani de preoţie a fost făcut canonic la Oradea de către
episcopul Frenţiu. A continuat să publice scrieri valoroase, între care şi
istoria Bisericii Unite în Dictionnaire de la théologie catholique. În
bune raporturi şi cu clerul francez de la Roma, şi-a putut întinde
intrigăriile până acolo. Lumea spune că, voind să pară un al doilea
Ciprian, era tot mai straniu şi la înfăţişare. De fapt, cunoştinţele lui
bogate şi lucrările lui valoroase îl aşază între cei mai de seamă scriitori
ai Bisericii noastre. Voi arăta mai târziu în ce măsură m-au atins şi pe
mine intrigăriile lui. După 23 august 1944, a lucrat la Arlus la Oradea,
iar din 1948 s-a mutat iarăşi în patria lui, în jurul Sibiului, funcţionând
ca profesor de limba rusă la Avrig până la pensionare.

281
vom mai vedea în alte locuri. Cultura Creştină a fost preluată
de Coltor, revenit de la Paris, iar Nicolescu, revenit de la Roma,
a ajuns duhovnicul maicilor.
A trebuit deci ca în primii ani noi, lugojenii, să
susţinem lupta. Lugojul primise un ascendent în lumea noastră
bisericească. „Lugojul docet” se spunea. Aici s-au ţinut primele
exerciţii spirituale preoţeşti după război, prin Dr. Ioan Bălan în
1920, apoi în 1922 prin părintele Lipstei, cărora li s-au alăturat
de la Blaj I. Bălan şi St. Roşianu. După aceea s-au introdus la
Blaj şi în celelalte dieceze! În 1920 mitropolitul şi-a creat trei
canonici noi: pe Iacob Popa1, I. Bălan şi V. Macavei.
Între dezideratele clerului nostru, exprimate şi la
Sinodul arhidiecezan ţinut la Blaj în 1919, a fost şi acela al
înfiinţării unei facultăţi de teologie catolică la Cluj ori la
Bucureşti. Cum spunea Cultura Creştină, ministerul a şi pus-o
în vedere pentru anul şcolar 1921-22. E la mintea oricui ce
importanţă mare ar fi avut aceasta la Bucureşti. Nu mai aveau
nici maghiarii de rit latin pretext de a-şi trimite la Pesta şi în alte
locuri tinerii pentru luarea gradelor. Dar ai noştri nu s-au
interesat absolut deloc. Le era destul că se face un colegiu
românesc la Roma, pentru care Benedict XV a destinat două
milioane de lire încă din 1920, chiar dacă colegiul s-a deschis
abia în 1937. Consemnul era să avem cât mai mulţi preoţi
catolici, crescuţi la Roma, ca şi când cu aceştia ai fi putut să
păstoreşti satele! De Bucureşti nu s-a interesat nimeni. Peste
câţiva ani, prietenul Aurel Dragoş, deputat de Satu Mare, a
ridicat problema în parlament, dar ministrul instrucţiunii,
Angelescu, i-a strigat în faţă: „Părinte, unde sunt episcopii Dv.?”
Era la Bucureşti un teren mare, pe str. Cobălcescu, în
faţa grădinii de la Nunţiatură: acela se putea cumpăra şi se
puteau face acolo un seminar şi multe alte celea. Frenţiu, după
ce a ajuns la Oradea, avea posibilităţi de a jertfi mult pentru

1
Acesta, ca vicar la Făgăraş, pornise spre însurătoare şi a cerut dispensă
de la Roma, dar nu i s-a acordat.

282
vechiul regat, dar Blajul nu s-a învoit. Suciu considera
Bucureştiul un centru prea infect1, aşa că şi-a concentrat toată
atenţia asupra şcolilor din Blaj. Mai târziu a îmbrăţişat chestiunea
vechiului regat, dar atunci Frenţiu nu a mai voit să dea nimic.
Programul de luptă împotriva noastră a celor de la Sibiu
prevedea o serie de broşuri şi o gazetă pentru popor. Gazeta a
apărut sub titlul Lumina Satelor, fiind redactată de preotul Iosif
Trifa. Mulţi ani şi-a vărsat această gazetă veninul asupra noastră!
Deodată şi-a schimbat atitudinea. Creând Oastea Domnului şi
văzându-se destul de tare pentru a lucra independent, Iosif Trifa
– pe care l-am cunoscut la Sanatoriul din Geoagiu ca pe un
suflet blând şi cinstit – a renunţat la lupta împotriva „unaţiei”,
trecând totul pe cale pietistică. Nenorocirea a fost că îşi alimenta
sentimentele tot de la izvoare protestante, astfel ajungând în
conflict cu superioritatea bisericească şi murind neîmpăcat cu
ea. Fiul său Viorel, mare legionar – mi se pare că se refugiase
într-o vreme la Blaj la teologie – a ajuns astăzi episcop în
America, cu atitudine disidentă faţă de episcopul consacrat în
ţară, cu aprobarea guvernului de azi. Pe el l-a hirotonit un grec.
Între broşurile tipărite la Sibiu (Ştefan Pop de la Izvin,
schizmaticul de mai târziu, le zicea „verdeţuri”, din cauza
coperţii lor verzi) era şi una despre Petre Maior, în care se făcea
uz de un manuscris al acestuia împotriva Papei, în spirit
iosefinist. Mai demult, Sibiul tipărise Protopapadichia lui Maior.
În apărarea noastră, am conceput şi noi editarea unor
broşuri pentru luminarea poporului în editura „Sionul Românesc”.
Am ţinut sfat cu fraţii Marianescu şi Fireza, am împărţit rolurile
şi ne-am pus pe lucru. Primul număr din seria „Să fie lumină” a

1
Aversiunea lui Suciu faţă de Bucureşti îşi avea explicaţia în faptul că
el, luând bacalaureatul la Blaj (unde l-a ţinut mai mult protecţia
mitropolitului Vancea, fiind copil sărac, dar foarte inteligent), a mers
la Bucureşti să se înscrie la drept. Dormind în cameră cu fereastra
deschisă, peste noapte i s-au furat hainele. Supărat, a părăsit Bucureştiul
şi a primit să fie trimis la Roma la teologie. Ce noroc pentru Biserică
cu acea nenorocire şi, totuşi, ce pagubă că pe el l-a atins aşa de mult!

283
fost Glasul Unirei, o broşură a preotului Virgil Pop, pe care am
reeditat-o. Am lansat apoi un apel către toate parohiile din
provincia noastră mitropolitană. Mecena, despre care se vorbeşte
în el, a fost Nunţiul Marmaggi, care ne-a plătit tiparul a 20 mii
de exemplare din Glasul Unirei. Nu pot spune în ce măsură s-au
grăbit preoţii să se aboneze la broşurile noastre, din care au
apărut imediat Neunirea cea mare de I. Marianescu şi Unirea
de la 1700 de G. Fireza, celelalte numere apărând succesiv până
la 20. Ştiu însă – am fost de faţă şi am auzit – că în sinodul
arhidiecezan ţinut în 1921 la Blaj, făcându-se referire la Lugoj,
s-a cerut o iniţiativă similară şi la Blaj. Atunci, Iuliu Maior a
scos o serie instructivă intitulată Cărţile bunului creştin.
Noi, după înfiinţarea Reuniunii de misiuni, am mai scos
două serii: una numită Mântuieşte-ţi sufletul, de edificare
religioasă; alta, numită Biblioteca Euharistică, de cult euharistic.
Toate cărţile noastre erau difuzate mai ales cu ocazia misiunilor
populare la sate.
Am arătat mai sus cum a ajuns Pîclişanu la Bucureşti la
Culte. Aici Goga avea să organizeze ministerul după noile
cerinţe ale ţării. Până atunci, România avea un singur cult
recunoscut, celelalte fiind considerate străine, deci independente
de acest minister. Abia în 1919 a fost recunoscut la Bucureşti
părintele Bălan. După desfiinţarea Consiliului Dirigent din
Ardeal, cultele de aici au trecut la Bucureşti. Trebuiau organizate
servicii pentru ele în minister. În august 1920, episcopul nostru
se trezeşte cu o telegramă de la Pîclişanu, în care îi cere să mă
întrebe pe mine dacă primesc postul de director al cultelor
„străine” neortodoxe din minister. M-am înţeles cu episcopul să
primesc. Nu peste mult, l-am căutat pe Pîclişanu la Cluj şi mi-a
arătat cum înţelege el să organizeze direcţiunea: cu mine
director, cu Tit Mălai de la Gherla şi Dr. Petru Ionescu, fost la
asemenea serviciu la Budapesta, subdirectori, cu el, Pîclişanu,
inspector. Dar mi-a pus în vedere că P. Ionescu nu-şi putea pune
iscălitura pe niciun act. La Bucureşti, am fost şi la Goga în
audienţă, care mi-a vorbit frumos. Aşteptam numirea care nu

284
mai venea. Odată, venind de la Bucureşti, îmi spune episcopul
că numirea mea nu va mai avea loc. A intervenit Imbroane, tare
şi mare la partid (desigur pus de Ionescu) şi i-a arătat lui Goga
că eu, la alegeri, prin intermediul Drapelului, am luptat
împotriva lor. Prin aceasta, s-a ajuns ca, după puţin timp, P.
Ionescu să fie numit director, iar în locul lui subdirector (ca să
onoreze şi ritul latin) a fost numit Iosif Pop din Maramureş, fost
deputat în parlamentul lui Vaida1.
Când mi-a comunicat episcopul că am pierdut numirea,
mi-a spus: „Frăţia Ta candidezi la canonicie.”

*
În vara anului 1920, la consistorul plenar, episcopul a
anunţat înfiinţarea din partea sa a unui Fond Disponibil al
diecezei cu capitalul de un milion. Acest lucru a fost posibil
prin vânzarea moşiei cumpărate în timpul războiului la
Găvojdia, după cum am arătat mai sus. Vânzarea a fost
recomandabilă ca să nu-l găsească reforma agrară, căci atunci
nu ar fi putut fi împroprietărit din partea statului. Actul a fost
comentat după vrednicie şi prin asta a crescut mult vaza
episcopului Frenţiu, care a jertfit totul pentru dieceză. E
adevărat că fundaţia a fost numai anunţată, iar statutele şi
punerea în funcţiune au urmat abia după câţiva ani.

1
Iosif Pop a fost cu mine în seminarul din Pesta, cu 2 ani mai jos. Era
de rit latin, cleric al arhidiecezei de Agria, unde s-a încadrat mi se pare
din cauză că la Gherla n-a primit bursă universitară. Având mamă
maghiară – nici nu vorbea româneşte –, nu bănuiam că ar fi român. Cu
unirea neamului, el a trecut în dieceza de Oradea, a fost ales deputat în
patria lui, Maramureşul. Ca fost om al administraţiei (secretar al
arhiepiscopului din Agria), a fost la locul lui şi a făcut numai bine
unde a putut. A reuşit să obţină abaţia de Sîniob, neexpropriată, cu mari
venituri. Ajuns canonic la Oradea, a părăsit ministerul. Actualmente
(1959) e vicar capitular al episcopiei de Oradea şi deputat în Marea
Adunare Naţională.

285
 În 8 decembrie 1920 eram la Braşov – nu ştiu cu ce
treabă – şi am făcut o vizită la redacţia Gazetei Transilvaniei.
Odată sună telefonul şi se anunţă de la Bucureşti atentatul cu
bombă de la Senat şi moartea episcopului Radu şi a ministrului
Greceanu. Am mers la Bucureşti şi am asistat la funeraliile
naţionale. Ceremonia a avut loc în holul Ateneului, cu sicriele
unul lângă altul, mitropolitul primat cu clerul ortodox alături de
mitropolitul Suciu cu clerul unit, între care şi eu. După
ceremonie, Greceanu a fost dus la cimitir, iar Radu la Gara de
Nord, de unde cu un tren special a fost dus la Oradea. Cu trenul
acela am mers şi eu până la Teiuş, de unde am luat-o spre casă.
În vara anului 1921, nunţiul papal Marmaggi a ţinut să
viziteze episcopiile catolice din România. Cel dintâi drum l-a
făcut la Timişoara şi Lugoj, unde a stat vreo două săptămâni. În
acest timp au fost discutate, desigur, multe lucruri, între care
poate şi succesiunea de la Oradea. Observ că mai înainte
episcopul Frenţiu fusese numit conte roman, asistent la tronul
pontifical, distincţie ce se acordă atunci când cineva a pierdut o
numire mai înaltă, cum a fost aici cazul cu numirea lui Suciu în
scaunul de mitropolit. I-am aranjat o sărbătoare cu şedinţă
festivă, la care şi-a dat concursul corul „Lyra”, iar Ion
Marianescu a ţinut discursul festiv.
În ajunul plecării sale, nunţiul a fost sărbătorit printr-o
serenadă dată de corul „Lyra”, iar discursul a fost ţinut de
primcuratorul bisericii catedrale, Dr. A. Vălcan. Nunţiul a
răspuns din balconul reşedinţei.
Eu – care şi la sosirea nunţiului am scos Sionul cu un
salut în româneşte şi în latineşte – la plecare, care a avut loc
dimineaţa la 9,15 cu trenul de Ilia, am adus la gară numărul
proaspăt al Sionului cu un reportaj nu numai asupra serenadei
din seara precedentă, ci şi asupra programului social: cum a fost
însoţit la gară, cum făcea cu mâna din fereastra vagonului la
plecare… I-a plăcut foarte mult.
Cât a stat nunţiul la Lugoj s-au vorbit multe, mai ales că
era aici, ca oaspete al episcopului, şi Thedorian Carada cu

286
doamna. Acesta l-a recomandat pe Frenţiu la succesiunea lui
Radu, funcţie în care, cu marile posibilităţi materiale, va putea
face mult bine. Dar ideea la care ţinea mult nunţiul era aceea a
unui ziar catolic în România. Ideea aceasta a fost propusă de
nunţiu şi în conferinţa episcopească, dar nu s-a luat nicio
hotărâre: arhiepiscopul Netzhammer de la Bucureşti a susţinut
ideea unei reviste, în genul excelentei Reviste Catolice editate
de ei. Dar, la noi, Blajul avea preocupările şi – cum vom vedea
mai jos – rezervele lui, Hossu probabil se temea de angajamente
materiale, minoritarii erau străini de tot ce e românesc, singur
Frenţiu adera fără rezerve. De aceea, pe durata şederii nunţiului
la Lugoj, chestiunea a fost discutată în amănunt. Frenţiu a oferit
un stal canonical ori chiar două în folosul redacţiei, Carada a
asigurat colaborarea sa ca director şi a altora de la Bucureşti
(Frollo, Morandini). În ceea ce priveşte partea materială, nunţiul
a asigurat pentru început 40.000 lei, urmând ca apoi ziarul să se
finanţeze pe sine, contându-se şi pe sprijinul viitorului episcop
de Oradea.
Toate acestea le ştiu de la Frenţiu, care-mi spunea:
„Dacă dieceza Gherlei, cu 400.000 credincioşi, e servită de 6
canonici, dieceza Lugojului, cu 120.000 credincioşi, poate să se
descurce cu 4 canonici.” I-a scris lui Ciuva, care ajunsese
director de liceu la Cluj, dar el a refuzat canonicia. Am rămas
eu singur să fiu „canonic literar”.
Celorlalţi canonici nu le-a convenit deloc această inovaţie,
ei asociind automat această funcţie cu bătrâneţea şi văzând în ea un
înlocuitor al pensiei. Dar n-am putut-o împiedeca, cum le-a reuşit
alta: în 1920 era vorba ca la consistorul plenar să se facă alegerea,
mai bine zis desemnarea, celor doi canonici, dar, auzind de acesta,
prepozitul, împreună cu canonicii, l-a rugat pe episcop să nu
introducă asemenea practică nouă, ci să mai amâne operaţiunea,
oferindu-se ei să suplinească posturile vacante. Se temeau şi să
continue a împărţi între ei partea celor două staluri vacante ce
reveneau din Fondul Religionar. Eu, de altfel, aş fi obţinut voturi
suficiente şi de la cler.

287
 Destul că la 11 octombrie 1921, venind episcopul de la
Bucureşti, îmi spune că s-a hotărât scoaterea ziarului; mâine, 12
octombrie, face alegerea şi, după instalare, am să plec la ziar,
unde mă ruga să rămân pe o perioadă de doi ani. M-a asigurat
că pot fi însoţit şi de familie, copiii de la liceu putând fi înscrişi
gratis la internat. Alegerea se va face cu siguranţă, aşa că el mă
declară candidatul său, ocupantul celuilalt post urmând a fi ales
de canonici. Nu mi-a permis să discut cu nimeni – nici măcar
cu soţia – despre toate acestea.
A doua seară după şedinţă, mi-a spus că am fost ales,
m-a felicitat şi mi-a comunicat că, pentru al doilea post,
canonicii au desemnat tot un tânăr, pe V. Bârlea, urmând ca
până a doua zi să-i ia declaraţia de primire. A doua zi aflu că
Bârlea nu primeşte (desigur, era directorul şcolii normale şi al
internatului, cu întreţinere completă, ce i-ar fi fost lui
canonicia?1). Întrebând eu pe cine vor alege în locul acestuia,
episcopul mi-a spus că poate pe Nicu, adică pe Nicolae
Muntean de la Grădişte. Eu l-am propus pe Zugrav, dar mi-a
răspuns că Zugrav nu primeşte, doar a refuzat canonicia în 1917
1
Acest foarte talentat om, după ce a făcut studiile la Roma (am arătat
cum a mers acolo în locul meu), venind acasă a stat încă 8 ani
nehirotonit. A fost rectorul comitetului diecezan, apoi profesor de
teologie, dar, căsătorindu-se, a trecut la şcoala normală, a făcut în
particular şi literele, iar în 1919 a fost numit director al liceului din
Lugoj, de unde în 1921 guvernul Averescu l-a trecut în aceeaşi calitate
la şcoala normală; în 1930 s-a reîntors profesor la liceu. În aceste
servicii civile, aproape a uitat că e preot; dar când era pus pe listă, îşi
făcea predica în catedrală, dovedindu-se un bun orator. Dar ani de-a
rândul nu se ştie să fi făcut liturghie nici măcar de Paşti. Adevărat
bănăţean. A publicat câteva articole prin reviste, la început epigrame.
În Cultura Creştină, a dat dovadă de profunzime şi seriozitate, dar nu
a scris nimic major pe teren literar. Mi-a fost bun prieten, aş dori să
vorbesc cât mai mult bine despre el. Din păcate, a fost înmormântat de
preoţi ortodocşi.

288
(da, dar atunci erau mizeriile războiului, se trăia greu – deşi el
era singur cu soţia, fără copii – din salariul de canonic,
incomparabil cu veniturile de la Lupeni; dar acum îmi declarase
că primeşte!), i-a oferit şi postul din minister, neocupat de mine,
dar se vede că lui îi place la Lupeni. A conchis că îl va face
canonic onorific! Eu nu puteam vorbi cu ceilalţi canonici, aşa că
a rămas aşa cum a spus episcopul: s-a făcut cea mai rea alegere,
în persoana lui N. Muntean! Dar, prin această alegere, episcopul
a voit să fie şi pe placul celor de la putere – Muntean sprijinise
guvernul la alegeri – după ce a refuzat pe Sept. Ionaş, care
ceruse guvernului să-i facă numirea, cum se făcea şi de către
guvernul maghiar (chiar Goga i-a cerut episcopului acest lucru),
dar episcopul a refuzat. Mai târziu, din necesitatea de a se lăsa
parohia Toteşti iezuiţilor, a fost făcut vicarul Crişan canonic şi
Ianăş vicar, apoi canonic.
Alegerea noastră nu a fost aprobată de guvern, tocmai
fiindcă s-a făcut peste socotelile lor. Noroc că în curând s-a
schimbat guvernul, urmând Tache Ionescu cu un ministru la
Culte care habar n-avea ce sunt uniţii. El ne-a aprobat.
Fireşte, alegerea de la Lugoj nu s-a ţinut în secret, cum
s-a făcut cu un an în urmă la Blaj. Cei de acolo au crezut că
trebuie să respecte practica de sub guvernul maghiar: nu au
publicat alegerea şi nu au operat instalarea până ce nu le-au
venit decretele regale. Noi am fost aleşi în 12 octombrie şi ne-am
luat posturile în primire începând cu 23 octombrie 1921.
Felicitările ce le-am primit (se păstrează la dosar) şi mai
ales articolul publicat cu această ocazie de fratele Rusu sunt o
dovadă a impresiei bune pe care a făcut-o alegerea mea. Cea
mai potrivită întâmpinare a fost aceea a canonicului Macaveiu
de la Blaj, care încheia: „Nu ştiu dacă rândurile acestea te mai
găsesc acasă ori la noul şi cel mai important post!” Iar
Thedorian Carada îmi scria cum a aranjat cu Dănilă (protopopul
din Bucureşti) să stau la el, cu casă şi masă.
Eu îi propusesem episcopului ca, prin nunţiu, să aducă
la ziar şi doi oameni de la Blaj: pe Rusu şi pe Aug. Popa.

289
Doream acest lucru nu numai pentru a avea două poşte la
redacţie, ci şi pentru a angaja Blajul. Acum Blajul şi-a dat
arama pe faţă: ambii au refuzat. Mai târziu, a ieşit la iveală
ţinuta ostilă a Blajului faţă de noi, cum vom vedea mai la vale.
Încă de acasă mi-am bătut capul: ce titlu să aibă ziarul?
Mi-a scris şi Carada să mă gândesc şi să-l facă cineva frumos
(pentru clişeu), cu litere gotice. Am ales titlul, asupra căruia
convenisem deja la Lugoj – Carpaţii. Am lăsat să-l lucreze cu
litere gotice. La Bucureşti, Carada îmi spune că apare deja o
gazetă cu acest nume. Altă bătaie de cap. Titlurile din două
cuvinte nu îi păreau trainice. În fine, am ajuns la Albina şi aşa
am botezat ziarul.
Mai exista şi o problemă de ordin administrativ. Ne
trebuia un om. Peste vară a stat la episcopie fostul farmacist C.
Demeter, o rudă a episcopului, care făcuse multă reclamă prin
calendare cu preparatele lui. Am zis deci: acesta e comerciant,
deci se pricepe şi la administraţie. L-am angajat pe el. Dar nu
făcea multă treabă. Eu m-am ocupat de expediţii, fără să reuşesc
să aplic sistemul din Ungaria, cu expediţia pe rute poştale, ca să
meargă mai repede. La poşta centrală, mi s-a cerut numai
indicarea judeţului, cum era în regat, apoi cartarea aveau să o
facă ei când ajungeau coletele. Din această cauză ziarul nostru
ajungea la destinaţie cu o zi mai târziu decât celelalte, aşa încât
– pe lângă că nu avea decât 4 pagini, format redus – nici nu se
punea problema unei acoperiri eficiente. Dar îi putea mulţumi
pe cei de la sate, preoţi de-ai noştri, pentru care principalul
criteriu era caracterul ziarului.
Pentru că menirea ziarului era să fie citit şi de catolicii
neromâni (maghiari şi germani), am trimis numere de probă la
toate parohiile catolice, atât latine, cât şi orientale. La cele latine
am anexat şi un apel în limba latină. Fireşte, am cerut şi am
obţinut recomandarea tuturor superiorilor.
Am pornit la drum. Redacţia se compunea din Th.
Carada director, eu prim-redactor, Gh. Dănilă şi Morandini
redactori, C. Demeter şi At. Mănescu administratori. Carada

290
venea zilnic şi îi dicta primul articol lui Morandini, a cărui
activitate cam la atâta se reducea. Dănilă făcea portrete şi mici
entefileuri, dar partea leului o aveam eu. Trebuia să ţin seamă
de toate evenimentele din ţară şi străinătate, în speţă de cele
care priveau catolicismul. Pentru străinătate mai ales aveam
telegramele sosite la ministerul de externe, trimise apoi
nunţiului. Dar, pe când lumea ajungea să le citească la noi, le
citise deja în alte ziare din Bucureşti. Mai fabricam şi eu
telegrame cu ştiri din străinătate care nu apăruseră în alte ziare.
Tot aşa s-a întâmplat cu anunţurile şi reclamele. Învoiala cu
tipografia fusese culegerea a trei pagini zilnic, având rezervată
pagina a patra pentru reclama ce nu se schimba zilnic. Noi nu
aveam reclame. Ne-a dat tipografia câteva (Cauciuc Pirelli ş.a.),
de care beneficiarii reclamelor nici nu ştiau şi aşa s-a umplut
pagina a patra.
Criticile nu lipseau. Odată, nunţiul îmi arată scrisoarea
preotului catolic de la Turnu-Severin, Kreis, care, foarte sfătos,
îşi dădea cu părerea despre conduita unui ziar catolic,
reclamând faptul că noi oferim şi cronică teatrală. I-am dat
nunţiului lămuririle necesare, între altele arătându-i că şi
Osservatore Romano are cronică teatrală.
Nu peste mult timp, guvernul Averescu a căzut – din
motivele pe care le-am arătat – şi s-a format guvernul de
tranziţie al lui Tache Ionescu1, ca peste o lună să vină liberalii.
De acest guvern s-a folosit Roma pentru a face numirea
episcopului la Oradea şi a celui de Lugoj. Despre aceasta vom
vorbi mai la vale.

1
Cu aceasta s-a împlinit ceea ce se spunea în România că, dacă omul
ajunge prim-ministru, în curând după aceea moare. Nu ştiu cu cine s-o
mai fi întâmplat înainte, dar după el s-a mai întâmplat cu Vintilă
Brătianu (nu vorbim de Ion I. Brătianu, care nu ştiu a câta oară ajunsese
prim-ministru când a murit) şi cu O. Goga.

291
 Cu Carada1 am ajuns într-o vreme la cuţite. Cu schim-
bările de guvern, el a început să scrie despre politica internă,

1
Acest om ar merita mai multă atenţie decât îi pot acorda eu în nota
aceasta. Nu-mi amintesc exact ce a fost tatăl său, ştiu că a fost fiul
unei familii cu legături boiereşti, familia Theodorian. (A se vedea ce
am scris despre el în Păstorul Sufletesc 1930, p. 167). Graţie
călătoriilor în străinătate, a cunoscut multă lume şi multe lucruri bune,
între care şi superioritatea catolicismului faţă de ortodoxie. A făcut
dreptul, a fost scurt timp procuror, apoi avocat la „Creditul funciar”,
de unde a fost dat afară pentru sentimentele lui catolice. Având largi
posibilităţi materiale, mai ales după moartea lui Eugen Carada, care
i-a lăsat o sumă de peste 3000 lei în aur, nu a mai ocupat niciun
serviciu, trăind ca rentier. Pe un teren între Bd. Maria şi Calea
Rahovei, şi-a construit o vilă spre bulevard şi alte case spre Rahovei,
între ele cu o capelă catolică, după ce, în 1908, trecând formal la unire,
a început propaganda unionistă, în colaborare cu C. Cernăian.
Mentalitatea lui catolică s-a văzut deja din comentariile pe marginea
Pidalionului, pe care l-a editat în 1907 sub titlul Dreptul canonic
oriental, pe care eu am fost însărcinat atunci să-l elogiez ca din partea
episcopului V. Hossu, devenind astfel eu primul român din Ardeal cu
care Theodor Carada a luat legătura. Înainte de primul război mondial,
a scos şi o revistă proprie, Vestitorul. După război, a intrat în legătură
cu uniţii din Ardeal.
Nu a avut noroc în cele materiale. A subsris multe acţiuni la o
bancă ce avea să facă Băncii Naţionale concurenţă, sub numele de
„Banca Naţiunii” şi care a falimentat în 1921. Urmarea a fost că şi-a
vândut casele din C. Rahovei şi capela, rămânând numai cu vila. Mai
târziu, a vândut şi etajul acesteia. A sărăcit tot mai mult, nimeni nu l-a
mai putut ajuta, iar prin anii 1950 a murit, se spune, de foame (aşa îmi
scria Dăianu că aflase de la C. Cernăian).
Scrisul lui, în cărţi şi reviste, în legătură cu trecutul nostru, e
foarte apreciabil şi interesant, tot aşa şi memoriile lui intitulate
Efemeride, în două volume. A publicat şi beletristică, care pe mine nu
mă interesează. Mă doare că, la moartea lui, preoţii bisericii Sf.
Nicolae din apropierea casei lui – biserică zidită la stăruinţele şi cu
jertfa lui – au fost nevoiţi să facă o colectă pentru acoperirea
cheltuielilor de înmormântare!

292
atacând oameni şi partide. A venit la mine nunţiul şi m-a rugat să
încetăm cu acest fel de a scrie. Mi-a atras atenţia că toată lumea
ştie că Albina e în relaţii bune cu nunţiatura şi că amestecul
nostru în politică îi va supăra pe domni. I-am mărturisit că nu pot
lua altă măsură decât cenzurarea articolelor lui Carada. Am şi
făcut-o. Seara, înainte de a părăsi redacţia, luam mapa, citeam
articolul lui Carada şi-l modificam după cum era nevoie. Când a
observat, s-a înfuriat şi a protestat, dar i-am spus că n-am ce face.
Tot ţinuta noastră politică imparţială a dat prilej şi
Unirii din Blaj – trecută deja în mâna lui Alex. Rusu – să ne
atace, nu printr-un război de mari proporţii, ci prin critici, mici
împunsături, aluzii şi observaţii maliţioase. Nu ştiu dacă s-a şi
tipărit, dar, la masa seminarului din Blaj, Rusu gratifica gazeta
noastră tot cu epitetul „Sfânta muscă”. Două erau motivele
pentru care Blajul ne era ostil: întâi catolicismul nostru integral,
pe care naţionalismul lor orb nu-l putea înghiţi, apoi teza –
susţinută şi la Roma, iar de mine expusă în Drapelul (1920) şi
apărată mai târziu în Sionul Românesc – cu privire la libertatea
deplină a catolicilor faţă de oricare din partidele politice care nu
sunt contra Bisericii.
La drept vorbind, Blajul nu putea admite catolicismul
integral nici din motivul că-şi vedea redusă importanţa din
trecut, se temea pentru viitorul care avea să creeze un alt centru
al catolicismului în România. Combătând teza a doua (dezle-
garea Bisericii Unite de la carul Partidului Naţional din Ardeal),
Rusu a căutat să-i consolideze situaţia în acest partid, ca, la
momentul potrivit, să tragă – cum a şi tras – foloasele!

*
Opt luni am stat aşa la Bucureşti, venind din când în
când acasă. Aveam deja permis liber pe CFR de când eram
redactor la Sionul. Cum însă pe lângă soţia mea tot stăruia
prepozitul să mă întorc acasă, cum, pe de altă parte, aranjasem
redacţia în aşa fel ca Mănescu să se ocupe de tipar şi de
corectură, iar manuscrisele puse de mine la Lugoj seara în

293
trenul accelerat ajungeau dimineaţa la Bucureşti şi puteau intra
în ziar, am socotit a fi superfluu să mai stau acolo şi să lipsesc
dieceza, sub noul episcop, de modestele mele servicii. O muncă
uriaşă îl aştepta pe bietul Nicolescu, care numai cu vechea
garnitură nu ştiu cum ar fi putut face faţă. M-am mutat la Lugoj
şi am continuat să scriu de aici. Adică mi s-a sistat salariul –
cred că aceasta era principala problemă – ca să se uşureze
bugetul. Eu am continuat să scriu, gratis, ca să nu creadă că sunt
supărat. Iar Frenţiu, căruia i-am scris, mi-a răspuns că ei ar
trebui să fie supăraţi, pentru că mă obligasem la doi ani şi îi
părăsisem înainte de termen.
Albina şi-a continuat slaba-i existenţă până în 1924, când,
ca urmare a unui incident minor, a fost sistată.
Chestiunea unui ziar catolic a preocupat mult, şi după
aceea, cercurile catolice de la Bucureşti şi Iaşi, mai apoi pe uniţii
din Ardeal (Agru), dar ea tot nerezolvată a rămas. Inimosul
apostol al presei bune de la Iaşi, părintele Anton Gabor1, a scos
săptămânalul Sentinela Catolică, iar după moartea lui, un comitet
a cărui suflet era Iosif Frollo a redactat la Bucureşti Farul Nou,
în care uniţii erau reprezentaţi prin Dr. Popa. Şi tineretul nostru
unit a scos o revistă, intitulată Decalogul.

1
Dr. Anton Gabor, un foarte zelos preot al diecezei Iaşi, şi-a pus tot
sufletul în serviciul presei creştine. A scos la Iaşi revista religioasă
Lumina Creştinului, scotea anual un calendar, a înfiinţat institutul
„Presa Bună”, cu o tipografie şi o clădire frumoasă. Ţinea contactul cu
toată lumea catolică, lua parte la toate mişcările de acţiune catolică,
până şi în Basarabia românească. A scos o serie de broşuri cu titlul Prea
bună, cu povestiri-istorii semnate de cei mai buni scriitori catolici,
broşuri apreciate chiar şi de ortodocşi. Nu importă că, în aceeaşi vreme,
şi franciscanii din Moldova scoteau revista Viaţa şi un calendar al lor.
Dureros era faptul că, oricât slăbise activitatea de presă după moartea
părintelui Gabor, tipografia „Presa Bună” era pierdută. În cursul celui
de-al doilea război mondial, la evacuarea Moldovei, vagonul în care se
împachetase tipografia şi tot ce avea institutul s-a pierdut. Episcopia de
Iaşi a ajuns la destinaţia Beiuş, unde a şi murit episcopul Robu, dar
vagonul cu tipografia a fost, foarte probabil, furat de nemţi.

294
 În anul 1931, stând de vorbă la Bucureşti noi trei –
părintele Pal din Moldova, I. Georgescu, pe atunci profesor la
Bucureşti şi cu mine – am hotărât să încercăm următoarea
soluţie: să cerem aducerea la Bucureşti a tipografiei „Presa
Bună”, să o aşezăm în subsolurile mitropoliei şi, aducându-l aici
şi pe părintele Gabor, să încercăm scoaterea unui cotidian. A
rămas ca eu să scriu la Iaşi în chestiunea tipografiei, Pal să
vorbească cu mitropolitul Cisar despre locaţie, iar Georgescu să
formeze planul redacţiei. Eu am scris la Iaşi şi episcopul Robu
mi-a răspuns favorabil în ceea ce priveşte tipografia, nu în ce-l
priveşte pe Gabor (totuşi aceasta nu era o mare problemă), dar
locul contemplat de noi nu s-a aprobat şi planul a fost abandonat.

M-am aşezat din nou la Lugoj, o dată cu ocuparea

scaunului de către noul episcop A. Nicolescu.
Numirea acestuia îşi are şi ea propria istorie. Am arătat
că acordul guvernului s-a obţinut sub Tache Ionescu, în urma
unei telegrame date la inspiraţia lui Pîclişanu: Sfântul Scaun a
hotărât transferarea episcopului Nicolescu de la Lugoj la Oradea
şi numirea canonicului Alex. Nicolescu în funcţia de episcop la
Lugoj. Aveţi ceva contra lui Nicolescu? Guvernul, luat în pripă,
fireşte că a răspuns că nu are nimic contra1. Şi s-a făcut numirea.
A fost ultimul act de numire al Papei Benedict XV, hârtiile
făcându-se sub următorul papă.
Dacă rămânea guvernul Averescu, trecerea lui Frenţiu
la Oradea, ca şi numirea lui Nicolescu, nu ar fi reuşit. Guvernul
acesta voia cu orice preţ să-l facă episcop pe părintele Elie

1
În guvernul Tache Ionescu, ministrul cultelor a fost un oarecare Dr.
Dumitrescu Brăila. Acesta l-a întrebat pe Pîclişanu: „Uniţii aceştia
sunt români?” La care Pîclişanu ar fi răspuns: „Cred că I. Maniu, Al.
Vaida, Şt. C. Pop etc. sunt români.” Bineînţeles, cei din regat nu prea
ştiau să facă deosebirea între uniţi şi unitarieni.

295
Dăianu. Nici Frenţiu nu era pentru Nicolescu, deşi îl lăuda ca pe
un preot foarte zelos, care e în stare să jertfească totul pentru
Biserică. Odată, mi-a cerut mie, în intimitate, să-i scriu pe o
hârtie cine cred eu că ar fi bun de episcop. I-am dat o listă de
trei, cu Dăianu pe locul prim şi cu Iacob Popa pe locul al doilea;
când a văzut-o Frenţiu, a zâmbit. Sărmanul de mine, nu ştiam că
e în curs cererea lui de dispensă pentru a se putea căsători.
Pentru Dăianu avea înclinaţie şi Frenţiu. Dar, chiar şi cu toată
bunăvoinţa nunţiului în cauză, nu s-a putut hotărî pentru el, cu
toate insistenţele guvernului. Odată, Goga l-a invitat pe nunţiu
la masă şi atâta l-a pisat cu Dăianu, încât cineva de lângă Goga
l-a apăsat pe picior ca să-i dea pace. De la Oradea, s-a făcut şi
un memoriu al protopopilor în favoarea lui Dăianu. Am vorbit
şi eu cu nunţiul şi acesta mi-a arătat un dosar, cu multe hârtii
bătute la maşină, una singură scrisă de mână: era a lui Ion
Bălan. Eu, încă din 1911, după moartea lui Sabin, credeam că
Dăianu ar putea ajunge episcop la Gherla. Atunci, spre nenorocul
meu, m-am adresat lui Maniu, cu ocazia unui congres al
partidului la Orăştie. M-a repezit urât! Când a ajuns notorie
numirea lui Frenţiu la Lugoj, se pare că Vaida ar fi zis: „Cu ce
ar fi Dăianu mai bun decât fleacul de Frenţiu?…” Partidul
Naţional nu-i putea ierta ţinuta independentă. După moartea lui
Vasile Hossu, în 1916, Dăianu a ajuns iarăşi în combinaţie
pentru Gherla. Atunci, după intrarea în acţiune a României,
duşmanii i-au aranjat o întemniţare de un an. În lipsa unui alt
candidat serios, a reuşit Iuliu Hossu, nepotul lui Vasile, care-i
legase de suflet prietenului său Sándor Iános, ministru de interne,
să aibă grijă de nepotul său. Tisza, primul ministru, numai atâta
ar fi obiectat: că e „ scandalos de tânăr” (acelaşi lucru spunea el
că i l-a imputat şi Papa când s-a prezentat la el: „Ma tanto
giovane!”). Aşa a reuşit în 1916 dinastia Hossu, succes pe care
nu-l înţelegeam noi, cei care credeam că, pentru a ajunge
episcop, trebuie să ai la activ un trecut plin de muncă şi de
realizări!

296
 În 1921, când şansele lui Dăianu erau mai mari, l-au
aranjat blăjenii, cu acuzele ce planau asupra lui ca o umbră
neagră şi cu care duşmanii lui au reuşit, în cele din urmă, să-l
scoată din circulaţie1.

1
Am arătat cine a fost Elie Dăianu pentru Biserica noastră în articolul
publicat în Decalogul din 12 martie 1938, la jubileul lui de 70 de ani.
Aici voi arăta numai cum s-a făcut detronarea lui. În vederea
noii arondări a provinciei mitropolitane, cu mutarea episcopiei de Gherla
la Cluj, era greu de închipuit ca pe Dăianu să-l găsească acolo protopop
Iuliu Hossu, fostul lui rival la episcopie. Duşmanii lui de la Partidul
Naţional Ţărănesc i-au pregătit lovitura. Au fost publicate mai întâi
insinuări în Unirea de la Blaj şi în Patria de la Cluj, apoi, în 1928, s-a
anunţat în Patria că va ieşi mare scandal dacă se adeveresc zvonurile.
Scârbit de toate acestea, el, după sfatul lui Valer Pop, şi-a dat demisia din
protopopie cerându-şi pensionarea. I s-a intentat la mitropolie proces
pentru delictul de homosexualitate. Când mi s-a adresat mie, care nu ştiam
nimic despre tot ce s-a întâmplat, cerându-mi ajutorul, l-am sfătuit să facă
faţă procesului şi i-am promis că voi fi de partea lui. Ancheta a durat mult,
la început prezidată de însuşi mitropolitul Suciu, care apoi s-a retras, cum
mi-a spus chiar el, suspectat fiind de Dăianu de lipsă de imparţialitate (în
realitate, nici nu avea dreptul să-i facă el ancheta). La dezbatere i-am
pregătit o apărare în care am arătat că acuzele sunt ori numai din auzite şi
deci nefondate, ori nu sunt de natura ce li se atribuia, iar ca viciu de
procedură am invocat o mulţime de violări ale canoanelor. Mult a durat
până s-a dat sentinţa, aprobată de mitropolit. Ea a fost apelată şi, pentru
judecarea ei, a fost delegat episcopul de la Oradea. Aici, sentinţa a fost
anulată în baza prevederilor Conciliului provincial, care spune că
protopopii se judecă prin consistor, pe când cauza lui Dăianu se judecase
la Blaj prin „tribunalul disciplinar” înfiinţat de mitropolitul Suciu. Bietul
om credea că după anularea sentinţei va reintra în drepturile lui de
protopop. Ori, de la protopopie îşi dăduse demisia chiar el, fără rezerve,
iar Agîrbiceanu fusese instalat, cu mare fast, de către Al. Rusu, duşmanul
ireductibil al lui Dăianu.
Procesul nu s-a mai judecat la Blaj, ci s-a cerut şi s-a admis să
fie judecat la Roma, la Sfântul Oficiu. Auzind acest lucru, mi-am
exprimat, în faţa nunţiului, rezerva că n-am văzut ce s-a trimis la Roma,
în special că nu ştiu dacă apărarea a fost tradusă integral, în latineşte.

297
 După ce şi-a primit numirea, Nicolescu a venit la
Bucureşti cu Macavei direct la mine la Albina. Urma să i se facă
procesul canonic la nunţiatură şi m-a invitat ca martor. Dar
Pîclişanu aranjase ca el cu Dănilă să fie martori, având ambii
domiciliul la Bucureşti (deşi lui Pîclişanu, ca funcţionar de stat,
nu-i şedea bine acest lucru). Dar când Nicolescu a depus
jurământul în faţa regelui, am mers şi eu ca martor. Regele a ţinut
un discurs frumos despre pacea confesională. Pe mine, care l-am
văzut pe Franz Iosif citind de pe hârtie ce i-a scris primul
ministru, m-a surprins foarte plăcut acest discurs şi i-am cerut
ministrului palatului, domnul Mişu, să ne permită publicarea lui.
Regele a răspuns că nu-l are scris, dar că îl putem reconstitui noi,
urmând să i-l arătăm înainte de tipar. Nu am mai ajuns la aceasta.
Cum a fost masa regală, am descris-o în Albina din 18
iunie 1922.
În ziua instalării lui Nicolescu, clerul, adunat în număr
mare, a dorit să stea de vorbă cu episcopul în mod familiar. S-au
adunat, după masă, în sala cea mare a reşedinţei, s-au discutat
toate problemele, oamenii şi-au spus toate durerile, până la
epuizare, dar nu s-a rezolvat nimic.
Luând în mâini administraţia diecezei, acest atât de bine
intenţionat şi zelos episcop a căutat să facă faţă tuturor proble-
melor: de bună pastoraţie, de apărare faţă de duşmanii interni
(secte) şi externi, de consolidare economică şi de luptă în senatul

Mi-a răspuns că s-au tradus părţile principale. Sfântul Oficiu a aprobat

sentinţa Blajului, scuzându-i toate defectele de formă. Sentinţa era:
patru ani de suspendare de la cele sfinte. Aşa a fost tratat cel mai fervent
apostol al unirii şi omul atâtor acţiuni din Biserica noastră!
În cele din urmă, prin avocatul Frâncu, Dăianu a pornit proces
împotriva mitropolitului Suciu, pentru a cărui anchetare a fost delegat
episcopul Lugojului, Nicolescu. După moartea mitropolitului Suciu,
s-a pus capăt acestui proces. În agitaţia numirii noului mitropolit, a
apărut într-o gazetă din Bucureşti un articol insultător la adresa
episcopului Hossu. Se crede că Dăianu a ştiut de acest articol.

298
ţării. Şi, în primul rând, de viaţa spirituală a clerului. La toate, în
afară de senat, avea concursul celor câţiva tineri care ne găseam
în jurul lui: Marianescu, Gh. Fireza şi eu, care l-am asistat din
toate puterile, până la sfârşit, pe când ceilalţi, durere – curând
ori mai târziu – au părăsit rândurile sau i-au lăsat puterile.

*
Se simţea acut lipsa de preoţi. Din cauză că tineretul
român se îndreptase spre alte cariere, nu mai aveam hirotoniri –
decât una-două –, iar cursul bienal de la Blaj se sistase în timpul
războiului. Se recursese deja la expedientul de a se face preoţi
fără studiile secundare complete ori – ceea ce era mai potrivit –
cu diplomă de învăţător, dându-se examen în particular la o
comisie de la episcopie. Începutul s-a făcut cu Sabin Buglea la
Rada, parohie pe care de altfel nu o puteam mântui, ca şi altele
din Munţii Apuseni. În întreg protopopiatul, numit al Hălmajului,
nu aveam decât un singur preot, pe protopopul Bolboca, de la
Baia de Criş, încât, murind „ultimul mohican”, popa Guga de la
Zdrapţi, a fost înmormântat de preoţi ortodocşi. Stârpirea unirii
în părţile acelea fusese o prioritate pentru protopopul ortodox
Piso de la Brad, un satrap al ţinutului, deputat liberal, şi nu mai
puţin pentru societatea minieră „Mica”, cu directorul Siebert,
mai apoi cu Gigurtu, toţi cât se poate de ostili Bisericii noastre.
În anul 1922, am discutat cu Siebert un ceas întreg la Bucureşti,
dar nu l-am putut îndupleca la o altă ţintă. Pretextam că Buglea
– care nici măcar nu era preot – ar pactiza cu muncitorii. Aşa că,
până când Mica şi Gigurtu le făceau ortodocşilor toate favorurile,
zidindu-le o biserică impozantă la Brad, noi, fără niciun ajutor, ba
cu toate pierderile din partea lor, ne-am menţinut şi ne-am
consolidat poziţia chiar şi în Ruda, Zdrapţi, Cviştior, Brad. La
Hălmaj nu mai era nimic de făcut, iar la Bucureşti am pierdut
poziţia din cauza unui preot ticălos, pe care episcopul, din simplu
ţăran, fost primar, îl făcuse preot, cu nişte examene rudimentare,
pentru că se angajase că va reface parohia. Aşa l-au recomandat
protopopul şi Gh. Fireza, care a fost în misiune acolo. Dar el,

299
văzându-se preot, a trecut curând la ortodocşi şi a căutat să
submineze parohia noastră, ceea ce totuşi nu i-a reuşit, ba în
ultima vreme, făcându-se acolo preot un fost învăţător ortodox,
lucrurile ar fi luat o bună întorsătură dacă nu venea cataclismul.

*
La început, aceste examene particulare ale preoţilor nu
au fost deloc reglementate, comisia fiind prezidată de Dănilă
Fireza. După revenirea mea de la Bucureşti, am fost desemnat
să le prezidez eu. Le-am făcut programă de studii, dând fiecăruia
îndrumările necesare, cum să se pregătească, ajutându-i şi cu
manuale, chestiune foarte grea, lipsindu-ne cărţile necesare la
biblic şi la drept. În vara anului 1924, am aranjat şi un curs
pregătitor de 6 săptămâni, dublat de exerciţii spirituale. De altfel,
toţi erau obligaţi să participe la exerciţiile spirituale preoţeşti,
ceea ce suplinea la ei educaţia seminarială. Dintre cursanţii
aceştia s-au ales mulţi preoţi buni, porecliţi la Blaj „popii lui
Brînzeu”, cum s-a dovedit chiar în vremea de cea mai grea
încercare. D. Neda, până era la Izgar şi din duşmănie faţă de
familia învăţătorului de acolo, făcut şi el cursant (şi bun preot,
pentru că ne-a salvat parohia Zăbran!) a căutat să ridiculizeze
această afacere în nişte schiţe publicate în Unirea. I-am dat
răspunsul cuvenit. Nu numai după consiliul de la Niceea a trebuit
să recurgă Biserica la preoţi analfabeţi sau după revoluţia
franceză la simpli cursanţi ca ai noştri (ce altceva a fost S. Ioan
Vianney, de pildă?), dar şi acum se făcuse în Basarabia un
arhiereu (Dionisie Erhan) având abia clasele primare!
Hirotonirea de preoţi pregătiţi în particular a durat vreo
10 ani, devenind tot mai rară şi cerută exclusiv de împrejurări
locale. Într-aceea şi dieceza noastră a căutat să-şi formeze o
pleiadă de preoţi cât mai bine pregătiţi, fie aici, în ţară (la Blaj
şi Oradea), fie în străinătate (la Roma şi Strasbourg1).

1
Aici a fost trimis şi scumpul meu Iulian în 1930, după luarea bacala-
ureatului, dar, din motive de sănătate, a fost trimis acasă după trei luni.

300
 Exerciţiile spirituale preoţeşti, introduse la noi încă din
1914 şi sistate în 1920, au fost reluate sistematic în 1923 şi de
atunci s-au ţinut an de an, câteodată şi în două serii. După noi,
le-au introdus şi celelalte dieceze. La început, au venit la noi St.
Roşianu şi V. Bălan de la Blaj. Fiecare preot era obligat să
participe la ele tot la trei ani. Reuniunea de misiuni a luat asupra
sa organizarea cursurilor. Eu am introdus ca, la fiecare
meditaţie, după expunerea conducătorului, să se cânte o cântare
potrivită cu materia meditaţiei. La conducerea lor am avut, rând
pe rând, pe cei mai distinşi clerici – mireni şi călugări – ai
catolicismului român. Între ei şi pe episcopul Nicolescu, care şi-a
citit meditaţiile tipărite apoi sub titlul Stropi de rouă. Într-un an
(pare-mi-se în 1934) le-am ţinut eu, în două serii. Se vede că au
plăcut pentru că, auzind de ele, părintele Bodocan (devenit
iezuit) mi le-a cerut. Dar eu nu le aveam în lucrare, numai în
rezumat.
Am sistematizat programele adunărilor protopopeşti.
Un preot cursant, fost învăţător ortodox, i-a scris episcopului,
cerându-i permisiunea să introducă teme de discutat la adunările
preoţeşti, în genul celor de la adunările învăţătorilor. Episcopul
m-a însărcinat să mă ocup de această problemă. Am redactat un
ordin, aprobat de consistor, prin care am introdus obligativitatea
ca, în vederea sinoadelor protopopeşti de primăvară, fiecare
preot să lucreze tema dată de episcopie, urmând ca cea mai
bună lucrare pastorală să se citească şi să se discute în adunare.
La adunările de toamnă urma să se dea o temă catehetică, în
baza unei lecţii practice ţinute pe loc cu elevii. După Lugoj s-au
luat şi celelalte episcopii. Acesta a fost un mare progres faţă de
trecut, când adunările protopopeşti se ţineau neregulat, în cele
mai multe locuri doar de formă, pentru spovedirea de Paşti a
preoţilor (şi a învăţătorilor, cât au existat şcolile confesionale),
cu rapoarte statistice şi discuţii de ocazie.

În schimb, în seminarul de aici pentru străini a fost găzduit scumpul

meu Pius ca student în medicină!

301
 În marea lui solicitudine faţă de nevoile clerului şi cu
simţul de jertfă ce-l caracteriza, episcopul Frenţiu ar fi dorit să
existe manuale teologice noi şi la înălţime. În acest scop, a
convocat în 1925, la Stâna de Vale, o conferinţă a profesorilor
de teologie la care am fost invitat şi eu cu Felician Bran. S-a
împărţit munca pe specialităţi: eu m-am angajat la teologie
pastorală, Bran la dreptul canonic. Nu mai ştiu cine s-a angajat
la celelalte discipline, atâta ştiu că Tăutu a făcut morala, Flueraş
Sacramentele, Chirvoi, profesor la Oradea, a făcut două volume
de drept, dar nu în stil oriental, ci comentând Cadex Iuris al
latinilor. Bran ar fi putut preda oriental dacă ar fi fost mai
perseverent şi dacă ambiţia lui nu avea atâtea fluxuri şi
refluxuri1. Nu ştiu cine s-a angajat la istorie şi la Biblie. Ciplea
de la Gherla scosese în traducere o parte din Rezumatul de
istorie bisericească al lui Cayré (Antichitatea), dar nu a mai
continuat. Nicolae Lupu de la Blaj a scos Legea strămoşească,
iar Pîclişanu, angajat din partea lui Frenţiu cu salariu lunar să
scrie Istoria Bisericii – după ce Frenţiu a renunţat la serviciile
lui Georgescu –, a scos Istoria Creştinismului Antic, carte scrisă

1
Dr. Felician Bran, fiul lui Petru Bran, fost luptător naţionalist în
părţile sălăjene, luând doctoratul în teologie la Budapesta, unde şi-a
făcut studiile, a fost, ca şi atâţia alţii, pildă vie a crizei în care ajung
preoţii catolici dezgustaţi de viaţă. După ce a servit la episcopia din
Oradea în cancelarie, a ajuns arhidiecezan la Carei, de unde –
încăpăţânându-se în faţa îndemnurilor părinteşti ce i se dădeau – s-a
retras la pensie, a mers catehet la Pesta, ducând o existenţă mizerabilă.
De acolo, episcopul Frenţiu l-a adus profesor la seminarul din Lugoj.
Specialitatea lui era dreptul canonic, din ramura aceasta redactându-şi
apreciata teză de doctorat De jejuniis in Ecclesia Orientali. După
desfiinţarea seminarului, a ajuns prim-arhivar la judeţ, de unde l-am
adus iarăşi la noi ca prim notar consistorial, cu gândul că va putea
ajunge canonic, ceea ce era ambiţia lui. Dar intrigile lui Muntean şi
iremediabila lui patimă au făcut să treacă iarăşi ca pensionar, până la
moarte. A scris mult prin gazete şi reviste, din dreptul canonic i-am
publicat un volum de articole, Prolegomena, fără legătură sistematică
cu lucrarea de bază.

302
fără metodă ştiinţifică, fiind o bună lectură pentru publicul
neavizat. În cele din urmă, am aflat că, la Blaj, prof. Vesa ar fi
redactat un manual de istorie, dar, din cauza unor neînţelegeri
cu cenzorul arhidiecezan, a încetat să mai lucreze. Aşa că, în
ceea ce priveşte istoria, nu exista pentru cursanţii noştri decât
eminentul manual al lui Georgescu pentru învăţământul secundar.
Iar la Biblie – nimic! Spre ruşinea lor, fie zis, profesorii de la
academiile teologice au încasat timp de 25 de ani salarii de
conferenţiari universitari (mai mari decât ale canonicilor), dar
niciunul nu s-a simţit dator să scrie ceva. Nu aveam ce să punem
în mâinile celor ce studiau în particular isagogie (Instructio) şi
hermeneutică, decât câteva exemplare găsite la Librăria din Blaj
din manualele făcute de Ciparin şi Semigelski, iar ca istorie
biblică – manualul de curs secundar.
Cu profesorii noştri de teologie rămăsesem mult în
urma ortodocşilor de la Sibiu. Când – sub guvernul Antonescu –
s-a hotărât ca Academia Teologică din Sibiu să fie ridicată la
rangul de facultate, Aurel Popa a fost rugat să acorde aceeaşi
distincţie şi Academiei din Blaj (A. Popa conducea restul
cultelor din încredinţarea lui Petrovici, ministrul Instrucţiunii şi
Cultelor, care se ocupa numai de învăţământ). Acesta a fost de
acord, asigurându-mă şi de sprijinul mareşalului. Mă hotărâsem
şi eu să intru la catedră, renunţând la canonicie, cum am şi scris-o
Blajului. Am mai contemplat aducerea acolo a lui Agîrbiceanu
şi a părintelui Leo Manu. Dar, când l-am întrebat mai târziu pe
„Aurică” cum stă treaba, acesta mi-a răspuns: „Ne pare foarte
rău că nu se poate face nimic din cauză că, având să mi se
prezinte lista profesorilor actuali, ni s-au propus oameni care nu
au nicio activitate ştiinţifică, deci nu se poate aproba transfor-
marea academiei în facultate în aceste condiţii”. Mi-a crăpat
obrazul de ruşine gândindu-mă la Aug. Popa, la Dumitru Manu
– care au fost propuşi în primul rând – şi la potenţialul lor
literar, pe care – mai ales primul – l-au neglijat în favoarea
afurisitei politici de partid. Aug. Popa, în materie de Biblie, s-a
mărginit la o Mică Biblie pentru clasa a III-a primară, încolo s-a

303
istovit în articolele de ideologie şi luptă politică. D. Manu va fi
scris şi el în viaţa lui ceva prin gazete, dar a găsit preferabil să
devină cel mai gălăgios combatant politic al partidului lui
Maniu, la o adunare de la Bucureşti fluturând chiar un şobolan
mort în mână, în faţa liberalilor1.
Acum s-a adeverit ceea ce scrisese Gh. Fireza, cu o
oarecare maliţie, în Sionul: „Nu avem oameni pentru o facultate
teologică.” Am fi avut noi dacă episcopii noştri i-ar fi obligat pe
profesori, aşa cum i-a obligat actualul patriarh pe ai săi, să se
producă cu lucrări de specialitate!
La parohiile noastre rămase în afara graniţelor ţării se
simţea şi mai acut lipsa preoţilor. Am constat-o în Ungaria,
unde ne rămăsese o singură parohie: Bătania. În 1922, Siegesen
mi-a trimis o telegramă să merg la Pesta. Am mers să văd despre
ce e vorba. Ei făcuseră acolo, din firma „Rétay şi Benedek” o
societate anonimă, „Eclesia”, pentru desfacerea articolelor nece-
sare cultului şi doream să deschidem şi aici o sucursală, urmând
ca ei să ne livreze mărfuri. Reîntors acasă, am studiat chestiunea,
dar am constatat că nu avea cine să se ocupe de afacere. Ar fi
fost o variantă la Blaj, la librăria seminarială. Am vorbit cu
mitropolitul, care însă nu a arătat nicio înţelegere pentru această
cauză. De fapt, nici nu aveam oameni, cum s-a adeverit cu
„Sfânta Unire”.
La reîntoarcere, am trecut prin Bătania, unde am făcut
Liturghie de Rusalii. Preotul ortodox rămas pe loc mi-a trimis
vorbă la biserică să poftesc la ei la masă. El mi s-a plâns de
mizeriile ce le întâmpină la legaţia română de la Budapesta,

1
Regretabilă abatere de la demnitatea preoţească. Constatăm, odată cu
episcopul Iuliu Hossu: „Preoţii, în orice partid, trebuie să reprezinte
aripa cea mai moderată a partidului, nu cea mai belicoasă.” În cele din
urmă – o ştiam de la acelaşi episcop – i-a spus lui D. Manu: „Dacă ai fi
făcut pentru Biserică numai a zecea parte din ce ai fi făcut pentru partid,
ţi-aş fi sărutat şi picioarele!”. Ajuns martir nu al Bisericii, ci al partidului,
va putea să mediteze ce deşertăciune e să slujeşti intereselor lumii
acesteia!

304
unde domnul ministru abia vrea să stea de vorbă cu el. Îi durea
pe bătănenţi că nu au rămas la România, cum fuseseră asiguraţi
pe vremea când armata română ţinea sub ocupaţie şi Macăul!1
Episcopia noastră l-a putut trimite mai târziu la Bătania
pe preotul Romul Ganea, care îmbolnăvindu-se, era suplinit de
profesorul-preot de la Arad T. Grozescu (originar din Bătania),
până ce, în cele din urmă, parohia a rămas în grija episcopiei din
Hajdudorog. Cât a trăit Siegesen, el a fost vicar general pentru
parohiile noastre din Ungaria.
Şi mai grea a fost situaţia parohiilor din Iugoslavia. La
început, au rămas acolo cinci: Gherman, Lăţunaş, Marcovăţ,
Iancahida, Beba, cu un singur preot, în persoana bătrânulului
Avram Socaci de la Gherman. Acesta mai vizita şi Lăţunaşul. În
1924, Ghermanul, Lăţunaşul şi Beba au trecut la România, la
Iancahida a fost trimis preotul Craşovan şi după el un nenorocit
de cursant care nu ştia bine româneşte, spre supărarea poporului,
nemulţumit că i s-a dat preot ungur; în realitate, s-a avut în
vedere că soţia lui era sârboaică şi aşa el va putea funcţiona mai
uşor acolo. După câţiva ani, a revenit şi a decăzut total, iar parohia
a fost preluată de către un bun preot din dieceza Krjevschi
(Criş), care ştia bine româneşte. La Marcovăţ, am primit preot
pe un fost ofiţer rus, fost preot ortodox în Valea Timocului,
unde, vorbind româneşte cu populaţia (a învăţat româneşte în
Moldova, unde a petrecut războiul), a ajuns în conflict cu
superiorii, a trecut la unire şi, după puţină reeducaţie, care i s-a
făcut la Roma de către părintele Vezoc, a fost numit la Marcovăţ.
Am vizitat personal ambele parohii în 1938, făcându-le misiuni
populare. Nu ştim ce s-a mai ales de ele.

1
La alegerile din 1920 s-a ales deputat şi în circumscripţia Macău.
Protopopul Gh. Maior ne povestea cum s-a făcut alegerea. A candidat
împotriva lui Ilie Stan, canonic la Oradea, originar din Macău. Dar
populaţia total maghiarizată nu voia să voteze pentru parlamentul
român. Atunci Maior, ca preşedinte al comisiei electorale, a pus o
ordonanţă a prefecturii să reprezinte publicul alegător şi prin el a
declarat pe I. Stan ales cu unanimitate! Aşa o parohie mai rar!

305
 Din cauza lipsei de preoţi, la sărbătorile mari mergeam
noi preoţii de la centru la parohiile vacante. În primii zece ani,
nici nu am reuşit să sărbătoresc Crăciunul şi Paştile în familie.
Numai canonicii bătrâni erau cruţaţi, ca să aibă şi episcopul
asistenţă la liturghiile pontificale. Mergeam la cele mai slabe
parohii, cu toate mizeriile pe care le aveam de întâmpinat, mai
ales iarna. O să pun pe hârtie unele amintiri din aceste deplasări
în altă lucrare1.
În anul 1924, am preluat administraţia parohiei vacante
Ohaba-Forgaci pe care am ţinut-o până în 1926. Mergeam acolo
dimineaţa la 4 cu trenul ori din preseară. La gară mă aştepta
regulat o căruţă, iar masa mi-o aduceau credincioşii pe rând.
Dacă trebuia să rămân şi pentru a doua zi, aveam patul meu în
locuinţa parohială, ducând grozavă luptă cu şoarecii. Am făcut
pastoraţii şi catehizaţie, am obţinut împroprietărirea parohiei,
am reuşit – cu ajutorul lui Pîclişanu – să primesc, prin
Ministerul Cultelor, toate edificiile fondului religionar din
hotarul comunei (oamenii nu visau decât clădirea mai mică
dintre ele, dar aşa hotărâse[ră] şi ortodocşii, aşa încât la predare

1
Ce deosebire între ce am introdus noi şi ce era mai demult! În 1910
la Crăciun, fiind eu bolnav de tifos, în zadar am cerut preot de la
Lugoj, biserica din Petroşani a rămas fără liturghie! Peste doi ani,
îmbolnăvindu-se Bologa la Lupeni, tot la Crăciun, a fost trimis de la
Lugoj contabilul Casei Centrale Diecezane, Valer Giurgiu. Şi a fost
mare lucru! Atât de mult se ţinea seama acum de parohiile vacante,
încât la un Paşti, trimis fiind preotul Pintea la o biserică din Ardeal,
poporul l-a trimis înapoi, motivând că ei au popă care le serveşte a
doua zi şi ei îşi aranjează treburile altfel pentru prima zi.
Atât de puţin se gândeau mai demult la parohiile vacante
încât, episcopii liturghiind doar la sărbătorile mari, nu se gândeau să
schimbe programul slujbelor pentru ca preoţii să poată oficia în
bisericile pentru care erau destinaţi! Doar Frenţiu a ridicat problema la
conferinţa episcopească şi atunci s-a dat ordin de la Roma ca episcopii
să servească în duminici şi sărbători pentru diecezele lor! Aşa s-au
deschis capele şi la reşedinţele care până atunci nu avuseseră aşa ceva.
Episcopii numiţi de la Frenţiu încoace au servit toţi zilnic.

306
aceştia din urmă au făcut mare scandal, pe când ai noştri cu
mare însufleţire s-au apucat imediat de demolarea clădirilor;
astfel am înlăturat eu toate piedicile pe care au încercat să ni le
pună!). Cu materialul rezultat din acestea şi cu suma de 250.000
obţinută pe omenia mea din fondul cultural al jud. Timiş-
Torontal, s-a ridicat frumoasa biserică. Câte alergături, călătorii
la Buziaş, Timişoara şi Bucureşti, cu tot atâtea cheltuieli
suportate din buzunarul meu!
Când toate au fost gata, sub vrednicul preot Ioniţă Pop,
comitetul parohial a hotărât să-mi bonifice cheltuielile avute cu
suma de 30.000 lei, care cuprindea şi cei 10.000 lei promişi lui
Pîclişanu pentru referatul favorabil în urma căruia ministrul
Cultelor a aprobat să ni se dea nouă clădirile Fondului Religionar.
S-a mai hotărât să mi se dea, din materialele rămase, ceva
cherestea veche pentru a-mi face o prispă la căsuţa din curte. Pe
aceasta din urmă am şi primit-o. Plata banilor s-a tot amânat,
până ce, în anul următor, venind episcopul la sfinţirea bisericii
şi canonicul N. Muntean făcând revizuirea cărţilor, a văzut
hotărârea respectivă a comitetului şi a făcut un raport mizerabil,
spunând că eu nu m-am mulţumit numai cu remuneraţia
obişnuită a administratorilor parohiilor vacante, ci am căutat să
păgubesc parohia cu atâta şi atâta. Dând eu răspunsul cuvenit la
această calomnie, episcopul s-a exprimat în faţa secretarului:
„M-ar bate Dumnezeu dacă nu aş recunoaşte dreptatea lui
Brînzeu”. Şi a decis să respingă acuzele lui Muntean, obligându-l
să-şi ceară scuzele de rigoare. Nici el nu a făcut acest lucru, nici
eu nu am mai încasat de la Ohaba nimic. Regret numai că nu
m-am putut achita de promisiunea făcută lui Pîclişanu1.

1
Eram foarte bucuros să ne putem exprima recunoştinţa faţă de
Pîclişanu pentru binele pe care ni l-a făcut. Asemenea acte de mulţumire
nu erau un lucru obişnuit la Bucureşti. Când eram eu candidat la
directoratul cultelor, l-am întrebat pe Pîclişanu ce salariu voi avea şi
de ce alte facilităţi pe lângă salariu (deplasări, diurne) voi mai beneficia.
Mi-a comunicat salariul şi mi-a spus: „Aici la Bucureşti, altfel se pune
problema: noi îţi dăm postul, tu să-ţi faci veniturile.” (Cum să-ţi faci

307
 În ceea ce priveşte activitatea pastorală a clerului,
tânărul episcop Nicolescu nu s-a dat înapoi de la nicio măsură,
fie propusă de noi, fie venind din proprie iniţiativă.
Încă din anul 1922 s-a emis un ordin cu privire la aso-
ciaţiile parohiale, chestiune care la început mergea destul de
greu, urmând ca, abia după înfiinţarea „Agrului”, să ia un curs
mai avântat.
Se hotărâse deja în consistorul plenar din 1912 înfiin-
ţarea de „Reuniuni femeieşti” pentru înfrumuseţarea bisericilor,
aprobându-se şi statute. Dar numai câţiva preoţi mai zeloşi le-au
înfiinţat în parohiile lor. Nici în Lugoj, oraşul de reşedinţă, nu s-a
înfiinţat aşa ceva până la venirea mea. La Crăciunul anului 1919
(st.r.) m-a rugat protopopul Ţucu să ţin o predică şi să aranjez

venituri la Ministerul Cultelor?, mă gândeam eu). Pîclişanu a fost acuzat

(în urma multor terfeliri – a se vedea cartea lui Rusu-Abrudeanu
Românii din Ardeal şi Vechiul Regat – a fost în cele din urmă debarcat
de la Culte şi trecut la Propagandă) că ar fi primit bacşişuri grele de la
minoritarii din Ardeal. Nu ştiu dacă e adevărat că s-a înfruptat din
averile „Statului Catolic” în schimbul unor servicii; dar dacă i-a apărat
pe unii din cei acuzaţi de iredentism, a făcut-o – cum spunea el – ca
să-i ajute pe cei care nu se puteau apăra singuri împotriva statului care
avea serviciu de siguranţă! Că în timpul războiului a publicat
minunate articole despre unguri în Universul şi broşuri de propagandă
combătând propaganda maghiară şi punându-i pe fasciştii maghiari în
lumina lor adevărată, e de înţeles, dar a şi trebuit să suporte după
aceea tot odiul. La construirea casei din Bucureşti l-a ajutat Frenţiu cu
o jumătate de milion împrumut; se poate să-l fi ajutat şi alţi arhierei
pentru serviciile pe care le făcea.
Ceea ce e păcat la Pîclişanu este că nu a publicat mai mult
din materialul documentar pe care îl avea pentru punerea ortodoxiei
din Ardeal în lumina adevărată. E adevărat că în unele chestiuni era
cam oportunist, că nu era lipsit de prejudecăţi (chestiunea cu teologul
iezuit, cu sinodalitatea Bisericii noastre, de pildă) şi că era un mare
intrigant, când voia să se afişeze într-un fel sau să distrugă pe cineva
(cum a fost torpilarea lui V. Pop la „A.G.R.U.”). Dar sunt sigur că toate
le-ar fi reparat dacă ar mai fi trăit.

308
înfiinţarea reuniunii, ceea ce am şi făcut. Dar statutele tip din
1912 nu ne mai mulţumeau. La activitatea reuniunii am pus
accentul – pe lângă înfrumuseţarea bisericii – pe acţiunea socială
caritativă şi pe cea spirituală. S-a şi remarcat în mod exemplar
această reuniune prin colectele pentru săraci de la sărbători, prin
îngrijirea bisericii în fiecare sâmbătă şi prin devoţiunile religi-
oase. La început, am fost eu directorul ei spiritual. În fiecare
lună (în prima duminică) se făcea paraclisul şi se împărtăşeau
membrele, iar eu le ţineam conferinţe. După ce am plecat la
Bucureşti, s-a întâmplat că femeile s-au adunat în capela şcolii
normale, au trimis vorbă la episcopie că au nevoie de un preot
care să prezideze reuniunea, dar nimeni nu a voit să vină, aşa că
a fost trimis un simplu cancelist care le-a citit paraclisul!

*
O parte importantă a pastoraţiei o forma catehizaţia
copiilor şcolari. În materia aceasta, în 1922, s-a emis un ordin,
la iniţiativa mea, prin care, pornind de la măsurile luate în
dieceză sub Frenţiu, se stăruia pentru catehizaţia regulată şi
sistematică, pentru trimiterea la episcopie a planurilor, după
planul tip emis de Comisia catehetică mitropolitană, pe care îl
revizuisem eu însumi. În 1923, după ce guvernul a creat un post
de misionar eparhial, Dr. Ioan Marianescu a început să se ocupe
de această problemă. În consistorul plenar din acel an s-a
aprobat şi un regulament al acestui post, regulament care
prevedea ca misionarul să controleze şi catehizaţia, să revizuiască
planurile, să viziteze sistematic parohiile, iar, în caz de nevoie,
să administreze o parohie vacantă, periclitată. Numai aceasta s-a
împlinit: Marianescu a fost însărcinat cu administraţia interimară
a parohiei Izvin. Aşezat acolo, nu s-a mai mişcat nicăieri.
Preoţii i-au trimis acolo planurile, dar nu le-au mai primit
înapoi. El nu le-a lucrat, pretextând că aşteaptă să-i vie toate. A
înfiinţat un cor mixt. Mai târziu, a trecut la puternica parohie
vacantă Cugir I, după moartea lui Ariton Migia, tot cu titlul de
misionar eparhial, dar îndatoririle presupuse de acest post – în

309
cea mai puternică parohie, cu o întindere de vreo 20 km, la
munte – nu-i mai permiteau o altă activitate, cum s-ar fi putut
aştepta de la el parohia sedentară Izvin. Odată, episcopul a făcut
Boboteaza la Cugir, unde l-am însoţit şi eu. Atunci m-a rugat:
„Frate Nicolae, nu mă mai lăsaţi mult aici!” I-a şi venit curând
rândul să fie ales canonic în locul lui Gh. Fireza, plecat la
iezuiţi1.

1
Sunt dator să spun aici câteva cuvinte despre aceşti doi preoţi de
frunte ai diecezei noastre: Gh. Fireza şi I. Marianescu.
Gh. Fireza, născut în Uricani, nepot al lui Dănilă, e cu puţin
mai tânăr decât Marianescu, aşa că a venit acasă de la Roma fără
doctorat, în 1915, când Italia a intrat în război contra puterilor centrale
(Au fost trimişi acasă toţi cei din Austro-Ungaria). Hirotonist celib, a
fost trimis mai întâi în parohii: la Beba, apoi la Iancahida, de aici a
fost adus la seminar ca profesor şi prefect de studii. În 1919, a fost
trimis preot militar – împreună cu Gh. Bob, prepozitul de mai târziu
de la Baia Mare – la voluntarii români din Italia. Ajunşi la Roma, au
cerut să poată da examenul de doctorat, dar li s-a dat gradul fără a mai
da examen, cu dispensă de la Sfântul Părinte. Fireza a ajuns profesor
de religie la şcolile secundare din Lugoj, dar, cum el nu făcuse cursul
de la Cluj şi nu-i convenea, cu titlul de doctor, să mai dea examen de
capacitate pentru învăţământul secundar, a părăsit catedra, ajungând
secretar eparhial în locul lui Marianescu. În 1925, cu ocazia peleri-
najului la Roma, a intervenit la congregaţie cerând să fie trimis în
misiuni. Nu i s-a aprobat cererea, dar i s-a recomandat episcopului să
se folosească de serviciile lui. Aşa că, la prima vacanţă, a fost făcut
canonic (1929) şi nu peste mult vicar general (când episcopul, într-un
acces de supărare, l-a concediat pe vicarul Boroş şi pe provicarul
Dănilă Fireza). El însă, fire nestatornică şi cu nu ştiu ce ambiţii, nu a
stat locului, ci, la prima supărare, a mers în noviciat la iezuiţi, unde,
depunând voturile, a înfiinţat ramura românească a iezuiţilor, ca vice-
provincie (la provincia din Polonia). Numit viceprovincial, s-a aşezat
la Toteşti, unde casa parohială, câştigată de Ionaşi prin expropriere,
era potrivită pentru călugări. Transferat la Cernăuţi, nu a voit să se
supună, a fost în conflict cu ordinul până la moarte, aşa încât nici averea
nu a lăsat-o ordinului. Ordinul nefiind remunerat, nişte pământuri
cumpărate la Toteşti pentru ordin au fost puse pe numele lui şi al lui

310
 Revenind la catehizaţie, notez că, la sugestia mea, s-a
dispus controlul pe teren în felul următor: varianta cu fiecare
referent în parohiile lui nu a mers, canonicii bătrâni mişcându-se
greu; varianta cu referenţi-controlori din clerul extern a funcţi-
onar ceva mai bine, dar nu la perfecţie. În fine m-am trezit că
episcopul – fără să mă întrebe – mă numeşte inspector catehetic

Bedrean, ca, după moartea lui, sora şi cumnatul de la Uricani să aibă

tupeul să le mai caute şi pe acelea. A dezvoltat o frumoasă activitate
literară şi misionară. Impresia mea era că el, crezând că seminarul de
la Roma se va pune sub conducerea iezuiţilor, spera la un viitor mai
sigur. Mai bine rămânea la Lugoj!
Ion Marianescu, originar din Şiria (dieceza Oradei), a venit
acasă de la Roma cu doi ani înaintea lui Fireza, cu două doctorate. La
început, a fost împrumutat diecezei de Gherla ca profesor şi secretar
al episcopului Vasile. Revenind la dieceză a funcţionat puţin la
administraţia capitulară, apoi a fost adus de Frenţiu ca profesor la
Lugoj (1916). După desfiinţarea seminarului, a fost secretar şi
instructor de limba italiană. Am văzut cum a ajuns misionar eparhial,
administrator la Izoni şi Cupid, pe urmă canonic. În această calitate, a
ajuns vicar general în 1936, când Nicolescu a pledat pentru această
numire, după ce (pentru numirea ca mitropolit) i se arătase că este
imposibil – aşa cum, de la Gh. Fireza, 1931, nici nu a avut vicar
general. Atunci mi-a spus mie Nicolescu: „Pe Marianescu îl fac vicar,
pe tine te fac prelat.” (Povestea cu prelatura mea o voi spune mai
târziu). Bălan i-a reînnoit misiunea de vicar, dar când, după moartea
lui (la cererea canonicilor) a voit să mă facă pe mine, eu nu am primit.
Marianescu (aşa şi-a romanizat numele din Magyar, în 1919) era de o
inteligenţă rară, preot bun (în 1919 era cât pe ce să se însoare), dar de
o mândrie excesivă, din care cauză nu şi-a putut asigura simpatii la
centru. Greoi în mişcări şi la vorbă, dar bun scriitor bisericesc, putea
să producă şi mai mult. În urma constituţiei fizice (era gras) dispus
spre lenevie, dezgustat în cele din urmă de toate, nu şi-a îngrijit
sănătatea la timp şi a fost găsit mort în camera ce o deţinea la
internat. (vezi şi articolul „Cu un biserican de elită mai puţin (la
moartea Dr. Ioan Marianescu, canonic lugojan)”, Unirea, L, nr. 21,
25. V. 1940, pp. 2-3).

311
diecezan şi publică în legătură cu aceasta un ordin categoric în
Sionul. Dar cine-şi închipuia că eu, cu ocupaţiile mele, puteam
să inspectez toată dieceza? Îi controlam mai mult pe protopopi.
Altfel, toţi referenţii-decani de la consistor ar fi trebuit să facă
vizite canonice la protopopiile din decanatele lor, pe care, însă,
nu le prea făceau. Am redactat şi nişte formulare de procese
verbale pentru aceste vizite, cum am redactat şi pentru celelalte.
Rolul meu în materie catehetică nu s-a mărginit la
învăţământul din dieceză. Am arătat altundeva, vorbind despre
manualele apărute la Blaj în 1913, cum a evoluat chestiunea
catehetică la noi: cu înfiinţarea comisiei catehetice mitropolitane,
cu noile manuale, cu programele de învăţământ, cu temele pentru
sinoadele protopopeşti, cu discuţiile literare.
Publicându-se în 1921 concurs pentru noi manuale de
către Comisia Catehetică, eu am redactat catehismele pentru
învăţământul primar, unul pentru clasele I-II, altul pentru
clasele IV-VI, după tipul catehismelor din Europa Centrală,
materia diferitelor clase marcându-se prin litere deosebite. Aceste
manuale au rămas în folosinţă până în 1938 (din 1923), fiind
editate de Tipografia seminarială din Blaj. La redactarea lor, ca
limbă literară, mi-a fost de mare ajutor profesorul Ion Bistriţeanu
de la liceul „Coriolan Brediceanu”, om luminat şi cinstit, care
nu m-a refuzat nici după ce, căzând pe trotuar, şi-a fracturat un
picior şi cu groaznice dureri a continuat şedinţele cu mine. Nu
mă mai plâng aici de faptul că tipografia editoare nu mi-a
prezentat niciodată o socoteală clară a ediţiilor, ci mă împăca cu
avansuri – dar nici aşa nu am ieşit rău.
Tot atunci mi s-a încredinţat redactarea unui manual
pentru clasa a IV-a secundară: Noţiuni de Istorie, Liturgică şi
Constituţie, care manual a fost lăudat de toţi ai noştri (a se
vedea dosarul cu scrisorile primite la numirea mea în postul de
canonic), aprobat de Secretariatul General al Învăţământului de
la Cluj, elogiat în revista Cuvântul a Ministerului Cultelor. În
aceeaşi vreme, Gh. Fireza a redactat un manual de Apologetică
pentru clasa a VIII-a. În anul 1924, cei de la Bucureşti au

312
interzis aceste manuale. Dar, atunci când episcopia a contestat
această decizie, le-au admis, cu condiţia eliminării unor pasaje
supărătoare pentru ortodocşi. Am făcut aceste modificări în
noua ediţie, apoi, cu reducerea liceului la 7 clase, materia
liturgică a trecut cu catehismul la clasa a III-a, cea istorică a
rămas la a IV-a, iar istoria dintr-a VII-a a fost exclusă, fiind
înlocuită de apologetica de a VIII-a. Făcându-se multe critici la
adresa manualului lui Fireza, s-a publicat concurs şi I.
Georgescu a propus o foarte bună Apologetică, dar pe care, cu
timpul, profesorii au găsit-o prea grea şi aşa s-a revenit la
Fireza. Pentru clasa III, prin concurs, s-a aprobat catehismul
făcut de mine, spre marea supărare a profesorului Vasile
Cerghizan, care propusese şi el o istorie pentru clasa a VII-a.
Din cauză că legea învăţământului primar din 1924 a
introdus în şcoala primară şapte clase în loc de şase câte erau
până atunci şi având şi noi să ne aranjăm în conformitate cu
legea, s-a hotărât redactarea unei noi programe pentru învăţă-
mântul religios. Din însărcinarea Comisiei, am făcut proiectul,
publicat în Păstorul Sufletesc, nr. 13-14/1931. A trecut prin
multe discuţii, a fost revizuit, mai ales după ce a ajuns secretar
al Comisiei Catehetice prof. Ionel Suciu – arhiereul de mai
târziu –, care a pătruns adânc în detaliile catehetice, nu ca alţii,
care ştiau numai să critice ori nici atâta. (În faţa unei şedinţe pe
care avea să o prezideze preşedintele de atunci – care numai
dintre canonicii din Blaj putea să fie! – mi s-au cerut şi mie
explicaţii şi îndrumări, Suciu mărturisindu-şi nepriceperea în
materie).
Stabilindu-se noua programă analitică, trecută şi prin
aprobarea forului episcopesc, s-a stabilit concurs pentru noile
catehisme (Biblia de clasa a III-a, a lui Aug. Popa a rămas
valabilă). Tipografia seminarială mi-a scris, rugându-mă să
lucrez şi la noile manuale, ceea ce aş fi făcut şi fără invitaţia ei.
Dar acum aveam un rival puternic: pe Ionel (Nelucu) Suciu,

313
blăjan şi tare în materie1. A trebuit, deci, să lucrez cu multă
bătaie de cap. Am făcut catehisme separate pentru clasele I, II,
IV, V, VI, VII, în total şase, primele trei cu ediţie separată
pentru cateheţi, la toate şase anexând desene, cu ocupaţia situată
pentru elevi la şcolile nedivizate2, în ediţiile pentru cateheţi
dând la clasele I şi II lecţia întreagă, la clasa IV dând numai
referire la locurile respective din Catehetica mea apărută între
timp, unde se indica ce să se cânte la sfârşitul lecţiei. Manuscrisele
bătute la maşină, cu numele în plic, au fost expediate prin Iosif
Zimcel. Toate manualele şi scrierile au fost date spre cenzurare
unor membri ai comisiei, aleşi de preşedinte. Aceşti domnişori
tineri, formând într-un fel o asociaţie mutuală de ajutor,
cunoscându-i scrisoarea, au elogiat în chip deosebit manualele
lui Nelucu, dintre ale mele găsindu-l admisibil numai pe cel de
clasa a II-a. De data aceasta, preşedintele (Ion Moldovan3) a
fost la locul său: a propus să se admită tipărirea tuturor

1
Destul de supărător a fost pentru Blaj că, timp de 15 ani, au tipărit şi
difuzat catehismele unui lugojan. Ionel Suciu a fost profesor de religie
la Blaj, apoi a ajuns la Teologie. Mi s-a spus că, fiind vorba de
Catehetica mea, pe care antecesorul lui o recomandase studenţilor, el
a declarat că nici nu o recomandă, nici nu opreşte pe nimeni de la ea.
Pentru această atitudine faţă de literatura noastră bisericească, l-am
reclamat la mitropolie. Dar ca arhiereu vicar la Oradea, apoi ca admi-
nistrator apostolic la Blaj, ca scriitor şi mai ales ca orator, s-a dovedit
un om superior, providenţial chiar. Pagubă că era tot suferind şi a
murit de tânăr.
2
Desenul în instrucţia catehetică este o lucrare scoasă de mine cu
scopul de a face mai intuitiv învăţământul religios şi de a-i ajuta pe
cateheţi cu ocuparea elevilor la şcolile cu mai multe clase laolaltă.
3
Canonicul Ion Moldovan, zis „Popa Coadă” la Blaj, fost coleg de
seminar la Pesta (cu doi ani în urma mea), o figură cam mediocră,
odioasă din cauza felului său de a se prezenta, altfel om harnic, pedant
la lucru, mi-a făcut destule neplăceri în corespondenţa cu comisia.
Făcea şi politică naţional-ţărănistă, ceea ce a contribuit mult la lipsa de
simpatie cu care era privit. Nu se ştie cum a primit porecla de „Popa
Coadă”, eu cred că din cauza staturii lui înalte, cât o coadă de greblă.

314
manuscriselor, ca apoi practica să aleagă care sunt mai bune.
Comisia a acceptat acest punct de vedere, propus şi solicitat
mereu de mine. Când m-am dus la tipografia seminarială, Nelucu
chiar ieşea de acolo. Murise tatăl său, V. Suciu (Gutenberg), iar
succesorul lui, Gaston Inovaş, nu mai voia să ştie de editarea
manualelor mele, deşi – cum am spus mai sus – tipografia mă
rugase să le lucrez.
La această întorsătură a lucrurilor, neaşteptată, dar –
cum s-a dovedit ulterior – norocoasă pentru mine, a trebuit să
mă ajut din altă parte. Am cerut capitlului meu un împrumut, cu
ajutorul căruia am scos prima ediţie, aici în Lugoj, sub îngrijirea
mea personală. I-am dat o formă prezentabilă. Ca formă, unele
din manualele lui Suciu au ieşit mai bine, dar ca fond ale mele
erau recunoscute ca fiind superioare. Clişeele le-am făcut –
negăsind niciun artist român – cu un desenator neamţ şi cu un
evreu, destul de curios lucru! Am angajat la Bucureşti un
desenator de la „Cartea Românească”, dar, după primele desene
(care se pot vedea la manualul de clasa a I-a) am renunţat la el.
Când am cerut capitlului împrumutul, am oferit în schimb ca
Librăria Diecezană din Lugoj să fie depozitarul principal.
Librăria însă nu s-a angajat la acest lucru, neavând personalul
necesar. Mă ocupam, aşadar tot eu şi de expediţie: zilnic trebuia
să duc la poştă câteva colete, împachetate de mine.
Ca afacere comercială, nu era ceva splendid, fiindcă
banii ce-i încasam trebuia să-i investesc în ediţia următoare. În
cele din urmă mi-au rămas 20 baloturi de hârtie şi un stoc de
catehisme (vreo 4000 de exemplare).
Ca să introducem şi la noi practica atât de frumoasă a
primei cuminecări, am tradus, cu aprobarea Eminenţei Sale,
catehismul respectiv conceput de cardinalul Gaspari. Am
publicat şi o broşură cu Instrucţiuni pastorale pentru prima
cuminecare. Cardinalul m-a întrebat câte parohii avem, ca să ne
trimită – cum a şi făcut-o – catehismul catolic scris de el,
contemplat să fie catehism mondial, ceea ce n-a ajuns.

315
 Am făcut şi icoane pentru prima cuminecare (ca
amintire), pentru care am cerut un model de la rutenii uniţi din
Uzhorod (nu mi-a plăcut modelul trimis de Zugrav de la
Lupeni). După acest model am comandat desenul care a fost
lucrat la litografia „Szidon” (azi „9 Mai”) din Lugoj.
Am avut mulţumirea de a vedea publicându-se în Sionul
rapoarte din tot mai multe parohii despre prima împărtăşanie a
copiilor, cum am avut mulţumirea să văd apreciate şi catehismele
mele de către preoţii rămaşi în Ardealul de Nord, bucuroşi, după
reunirea cu România, că le pot folosi iarăşi pe ale mele.
Nu se poate închipui lupta pe care am avut-o în Comisia
Catehetică cu reformularea poruncii a VI-a din „să nu curveşti”
în „să nu fi desfrânat” – formulă eufemistică adoptată deja de
ortodocşi. Nu am putut să-i conving pe încăpăţânaţii de blăjeni
până ce – ca o concluzie a discuţiilor – n-am publicat un studiu
în Cultura Creştină (1922). Aşa am reuşit să scot din instrucţia
catehetică acel cuvânt, regretând că în Liturghierul, Orolugerul
şi Straşnicul, apărute după aceea la Blaj, s-au menţinut, totuşi,
cuvinte pornografice: curvă, a curvi, ţâţă. Asta, vezi Doamne,
în numele tradiţionalismului. Dar, în timpul din urmă, blăjenii –
nu ştiu cui i-a trăsnit mai întâi prin cap! – au părăsit în alt punct
limba veche românească, omiţând dativul ori acuzativul pronu-
melui accentuat atunci când acesta poartă accentul propoziţiei.
În Noul Liturghier al lui Macavei s-a scos nouă din Tatăl
Nostru, lăsându-se „şi ne iartă păcatele noastre”, dar asta într-un
singur loc. Noul Testament al lui Bălan era plin de asemenea
aberaţii, ca, de exemplu, „căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi
toate acestea vi se vor adăuga” (vouă lipseşte!), ori „au pe
Moise şi pe profeţi, asculte-i” (pe ei lipseşte; corect ar fi: pe ei
să-i asculte).
Dar, pornind de la aceste catehisme, aş vrea să vorbesc
puţin şi despre activitatea literară.
În editura Sionului, am iniţiat Publicaţiunile istorice ale
diecezei Lugojului. Prepozitul Boroş mi-a pus în mână Istoria
Unirei din Lugoj, scrisă de el cu mulţi ani în urmă, pe bază de

316
acte şi documente, de a cărei tipărire însă nu s-a îngrijit. Găsind
eu această lucrare valoroasă, deşi greu de publicat în forma în
care se prezenta, am hotărât publicarea ei în Sionul şi apoi
retipărirea în broşură. Şi, cum Boroş tipărise mai înainte
Monografia parohiei Timişoara, am găsit că e bine să scoatem,
într-o serie de publicaţii istorice, rând pe rând, istoricul
parohiilor noastre, ca să se vadă cum s-a făcut unirea în Banat şi
Crişana: nu prin „înşelăciuni iezuistice”, nu prin forţă, ci ca o
mişcare de emancipare de sub ierarhia sârbească şi ca rezultat al
nemulţumirii poporului – din diverse motive – cu preoţii săi.
Chiar faptul că în fosta „graniţă” nu avem parohii unite arată că,
şi aici, administraţia militară suprima orice mişcare populară!
Despre unirea din Banat în secolele XIV-XV am scris un articol
în Centenarul al VII-lea de la moartea Sf. Francisc de Assisi,
apărut la Hălănceşti în 1926, pp. 37-40.
Unirea din Lugoj a ieşit ca primul număr al seriei.
Pentru că bătrânul prepozit avea un scris mărunt şi piţigăiat, un
stil confuz şi o exprimare meticuloasă, a trebuit să refac întreg
manuscrisul, să-l reduc, să-l dau la copiat şi să-l tipăresc aşa.
Modificările nu i-au convenit autorului, dar lucrarea a fost
tipărită într-o formă accesibilă.
În aceeaşi vreme, Gh. Maior, încă protopop la Şeitin,
m-a rugat să-i tipăresc Istoricul Unirei din Şeitin, scrisă de el ca
răspuns la nişte atacuri din Biserica şi Şcoala de la Arad. Am
făcut-o, dar textul nu a apărut în seria noastră, pe atunci Şeitinul
ţinând încă de Oradea.
Nr. 2 al publicaţiilor s-a concentrat asupra Unirii de la
Ticvani, cu un text scris de mine, în replică la atacurile
ortodocşilor asupra parohiei noastre de acolo.
Nr. 3 a fost Unirea la Ohaba-Forgaci, scrisă de Ioniţă
Pop, în legătură cu atacurile asupra acestei parohii din partea
celor de la Arad, alarmaţi de succesele mele de acolo.
Nr. 4, intitulat Zorile Unirei în Banat, a constat dintr-un
text redactat de Dăianu pe baza unei discuţii avute cu canonicul
Ion Madincea.

317
 Nr. 5, Săcărâmbul, de Ernest Armeanca, a fost o foarte
reuşită şi documentată istorie a comunei şi a parohiei noastre de
acolo.
Toate au fost publicate mai întâi în Sionul ori în Păstorul
Sufletesc şi reproduse în broşuri. Altfel cine ar fi suportat
cheltuielile?
În seria Să fie lumină, am tipărit lucrarea Cultele în
România, cu prilejul luptelor pentru Constituţie şi pentru legea
cultelor; în seria Mântuieşte-ţi sufletul am tipărit primul număr:
Despre misiuni, de ştiut pentru preoţi (cel de-al doilea, De ştiut
pentru popor, a fost opera lui Gh. Fireza) şi un număr Despre
reuniunile mariane ale femeilor.
În anul 1929, am preluat de la Emil Braun revista
omiletică Păstorul Sufletesc, despre a cărei înfiinţare în 1907
am vorbit deja. Reţinându-i doar titlul, am făcut din ea un organ
bilunar de informaţie şi îndrumare profesională a clerului. Au
apărut trei numere din acest organ, foarte apreciat pentru
cuprinsul lui bogat şi variat, cum n-am mai avut nici până
atunci, nici după aceea. Dar, durere, din cauza crizei economice
şi a neprimirii salariilor pe vremea guvernării lui Iorga-
Argetoianu, revista a fost sistată. Răsfoind-o acum, după 20 ani,
văd ce tribună şi catedră preţioasă a avut catolicismul român
atunci la Lugoj – ceea ce, din nou, nu le convenea celor de la
Blaj. Când am reprodus dintr-un ziar lista francmasonilor
români, trei profesori de teologie – înţelegeţi: profesori, nu
simpli preoţi, care nu ştiu ce-i masoneria! – mi-au returnat
revista pe motivul că eu fac politică. Adică: în lista aceea erau
câţiva corifei naţional-ţărănişti!
În această revistă am publicat mai multe studii, aşa cum
o făcusem şi în Cultura Creştină sau în Cuvântul Adevărului.
Am arătat mai înainte cum am scos între 1923-26 zece
broşuri populare pentru combaterea sectarilor, ca preluare a
volumului Pocăiţii tipărit la 1913. În sprijinul luptei pentru
legea cultelor am scos în 1925 broşura Cultele în România.

318
 Pentru a servi adevărul şi a face să fim cunoscuţi de cei
de dincolo, am căutat să pătrund în presa de la Bucureşti şi din
alte părţi, fie prin articole scrise în fondul chestiunilor, fie prin
corespondenţe. Am reuşit să intru la Universul, dar mai mult la
Adevărul şi Dimineaţa (aceştia din urmă nefiind aşa de
habotnici ca cei de la Universul, unde multe din textele mele au
fost respinse), apoi la Dreptatea, la Biruinţa (Cluj), la Ţara
noastră (aceasta din urmă ca revistă, apoi ca ziar la Bucureşti),
ca să nu mai vorbesc de gazetele şi revistele catolice Farul Nou,
Decalogul, Observatorul (Beiuş) ş.a. Văzând cum maghiarii
catolici fac propagandă împotriva noastră prin colaboratori
permanenţi şi prin organele din străinătate, am publicat şi eu la
Katholische Kirchenzeitung (Salzburg) şi Le Croir (Paris).
Într-un articol publicat la noi, am vorbit despre modul în care ar
trebui să se îngrijească Biserica noastră de contracararea
propagandei inamice. Episcopul Nicolescu mi-a spus: „Cel ce a
pus chestiunea, acela e cel mai indicat să o şi facă!” Adică tot
eu! De ce nu şi atâţia trântori, profesori la teologii, care luau
lefuri frumoase şi nu făceau nimic?
În 1930, a ieşit de sub tipar volumul I din marea mea
lucrare pastorală Păstorul şi Turma. S-a remarcat faptul că am
fost primul care a răspuns la angajamentul luat în 1925 la Stâna
de Vale. Cum reiese din scrisorile primite şi din presă, apariţia
acestei lucrări la noi a fost nu numai un eveniment, ci chiar o
senzaţie. Ea a fost elogiată şi în Katholikus Szemle (Budapesta)
şi în Katholische Kirchenzeitung (Salzburg). Ultimul capitol a
apărut şi în broşură, cu titlul Acţiunea Catolică, care mi-a fost
cerută şi de Consiliul Central Bisericesc.
După şase ani, în 1936, am scos Catehetica, iar după
alţi opt ani (întârziere motivată în Prefaţă) – Omiletica
modernă, ambele foarte apreciate.
Din însărcinarea Comitetului Central al A.G.R.U., am
scos broşura Ne piere neamul, un text împotriva scăderii
natalităţii în Banat. O consider cea mai bună lucrare a mea.

319
 Pentru a-şi cunoaşte canonicii drepturile şi datoriile lor,
am tipărit lucrarea Capitlurile Catedrale (1942), pentru care
toate capitlurile mi-au mulţumit.
Am mai publicat la Lugoj o broşură intitulată Temeiurile
vieţii noastre în Editura Direcţiei generale a închisorilor (în
calitate de conferenţiar onorific).
În sfârşit, până în anul 1945, am publicat 45 broşuri şi
cărţi de autor. Pe lângă acestea, am publicat studii şi articole de
actualitate, în mare număr, prin revistele Cultura Creştină,
Cuvântul Adevărului ş.a.
Din anul 1936 până în 1948 am scos revista Misionarul,
despre care voi mai vorbi.
Am mulţumirea că, prin activitatea mea literară, deşi nu
pot spune că mi-am câştigat faimă, am făcut bine multora, în
particular şi în colectiv, primind multe dovezi în acest sens, atât
în scris, cât şi prin viu grai. În anul 1942, fiind la Beiuş cu
ocazia înmormântării surorii lui Frenţiu, a venit la mine
profesorul de religie Teiuşan şi mi-a cerut să-mi fac răgaz să mă
ducă la internat, deoarece elevii doresc să-l întâlnească pe cel
care le-a făcut catehismele…

*
Şi acum să ne reîntoarcem la episcopie.
Curând după instalarea sa, episcopul Nicolescu m-a
chemat la sine şi m-a anunţat că voi fi numit preşedintele
reuniunii de misiuni. Notez că, în consistorul plenar din 1922,
în care episcopul V. Hossu şi-a luat rămas bun de la dieceză,
acesta a lăsat ca moştenire statute pentru o reuniune (asociaţie)
de misiuni1 populare, pentru reuniuni femeieşti şi pentru
înmormântare. Dar, din cauza războiului care a urmat în curând,
asociaţiile nu s-au pus în aplicare. Cele de femei s-au realizat
încetul cu încetul, cea pentru înmormântare a apărut abia mai
1
Pe vremea aceea, când era vorba de misiuni, ne gândeam numai la
misiuni interne, populare (Volksmissionen, népmissziók), nu şi la cele
externe.

320
târziu sub o altă formă, iar cea misionară şi-a găsit în 1922
scadenţa. În septembrie al aceluiaşi an, am ţinut adunarea de
constituire şi ne-am pus pe lucru. La adunarea generală, am
stabilit principiile conducătoare, tipărite apoi în broşură (De
ştiut pentru preoţi), insistându-se mai ales asupra următoarelor
aspecte: spovedirea misionarilor între ei, observarea strictă a
postului în zilele de post, excluderea alcoolului şi a oaspeţilor la
masă, neamestecul în chestiuni administrative. Am tipărit
programe şi diferite formulare prin care erau încunoştinţate
parohiile de ţinerea misiunilor şi prin care erau invitaţi preoţii
predicatori, cu temele fixate şi ajutorul la spovedit. Am pus
accentul pe colportajul la misiuni, ducând cu noi un colet cu
cărţi populare, pe care poporul le cumpăra după posibilităţi. Pe
lângă aceasta, la împărţire primea fiecare câte o iconiţă ca
amintire. Împărţirea parohiilor din dieceză a fost făcută în aşa
fel încât, cel puţin la zece ani, să-i vie rândul fiecăruia. Dar am
introdus şi înnoirea misiunilor, la aniversări. Într-un registru al
parohiilor, se ţineau evidenţe stricte: când s-au ţinut misiuni în
respectiva parohie, prin cine, câte împărtăşiri au fost etc.
În curând, reuniunea noastră de misiuni s-a remarcat ca
cea mai activă, chiar dacă nu era şi cea mai veche (în arhidieceză,
reuniunea se înfiinţase deja în 19001, la Gherla în 1912, dar nu
ştiu să fi funcţionat). După modelul reuniunii noastre, s-au
înfiinţat reuniuni, devenite active, în diecezele din Oradea şi
Baia Mare. Ceea ce a scris Iuliu Căpâlneanu în Unirea din 15
ianuarie 1944 – ca eu să convoc o consfătuire a reuniunilor de
misiuni – s-a realizat la iniţiativa lui Frenţiu, care ne-a invitat în

1
În statutele reuniunii arhidiecezane era prevăzut că pot fi primiţi ca
membri şi preoţi din alte dieceze. Am cerut şi eu să fiu primit după
hirotonire, dar n-am primit niciun răspuns. Odată l-am întrebat pe
Roşianu de ce n-am primit răspuns şi mi-a replicat: “Mitropolitul Mihali
a fost om bun, roagă-te pentru el. Nu ştiu ce ai scris despre Pius Imza!”
Eu dedicasem broşura Chestii contemporane memoriei tânărului Pius
Imza, un fost elev de-al meu, care, din cauza unei boli de nervi, avusese
un sfârşit tragic. Mitropolitului nu i-a plăcut gestul meu.

321
anul 1924 la o consfătuire, la care a luat parte Roşian de la Blaj,
Bujor de la Gherla, eu de la Lugoj, Vida de la Oradea ş.a. Dar
nu s-au luat măsuri radicale.
Gh. Fireza a fost de la bun început un colaborator de
nădejde, ca prim-secretar al reuniunii. Ortodoxia s-a alarmat de
activitatea reuniunii noastre. În anul 1924, gazeta Banatul
Românesc (după ea şi Biserica şi Şcoala de la Arad) a publicat
un atac, intitulat În atenţiunea autorităţilor din Caraş-Severin,
prin care se arăta că noi stricăm armonia dintre români, armonie
pe care ei o cântă atât de duios. Mai scria acolo: „Domnii
Brînzeu, Fireza şi alţii pleacă în misiune ca să combată tendinţa
de reîntoarcere la biserica ortodoxă a uniţilor bănăţeni. Cine a
auzit de astfel de tendinţe? [Da, astfel de tendinţe nu se
manifestau la uniţi, ci la ortodocşi, după cum o dovedeau
numeroasele atacuri şi persecuţii, despre care vom mai vorbi!
N.B.] Evident că pe lângă multele motive ce ne dezbină, acum
nu ne mai lipsea decât confesionalismul, cu misiuni à la
Brînzeu...”1. Demult ajuns postav roşu în ochii ortodocşilor,
acum m-am făcut şi mai şi în ochii celor de la Arad. Deputatul
în parlament, deputat şi în adunarea eparhială de la Arad,
lugojanul Ion Jucu mă întreba odată: „Ce au cei de la Arad cu
dumneata? De câte ori merg acolo, îmi spun: – Măi, voi acolo la
Lugoj îl aveţi pe Brînzeu acela…”

*
Revenind la luptele pe care le dădeam cu ortodoxia
bizantină, voi menţiona că ele s-au purtat în presă şi – ceea ce
ne atingea cel mai dureros –, pe cale administrativă şi prin
agitaţii la sate. În presă, s-a luat ca pretext concordatul pe care
guvernul Averescu l-a anunţat prin mesajul regal din 1920.
Împotriva lui s-a înşiruit toată artileria ortodoxă din Ardeal, de
la simplul protopop Borzea din Făgăraş până la Ion Lupaş şi alţi

1
Vezi Sionul nr. 22, 1924.

322
corifei, prezenţi în toate gazetele, chiar şi în Patria de la Cluj a
lui Maniu, redactată de preotul nostru Agîrbiceanu. Mai tristă
era lupta lor prin intermediul administraţiei de tot felul, prin
care mi se dădeau lovituri peste lovituri. Aceştia produceau
asemenea agitaţii la sate încât conducătorii cu scaun la cap ai
ţării au rămas îngroziţi de dezastrul ce-l prezicea acel fenomen.
Ministrul Cultelor, Octavian Goga, a trimis în toamna anului
1921 un apel tuturor ierarhilor români din ţară, prin care-i
implora ca, în interesul consolidării neamului şi a ţării în noile
fruntarii, să se înceteze lupta fratricidă. La aceasta a dat un
răspuns straşnic episcopul Frenţiu, arătând că noi nu purtăm
nicio vină, noi suntem cei nedreptăţiţi şi lezaţi în drepturile
noastre, începând cu armata, care nu numai că ne desconsideră
cultul la sărbătorile naţionale, dar, când trece muzica militară
prin dreptul catedralei noastre, face atâta zgomot încât ne
tulbură serviciul divin. A mai vorbit apoi despre nedreptăţile pe
care „Direcţia generală” a cultelor străine ni le face neîncetat.
(În realitate, aceasta nu era decât Direcţia cultelor neortodoxe,
la care, în locul meu, a ajuns director faimosul Petru Ionescu,
venit de la Budapesta, unde avusese o asemenea calitate şi
gradaţii. Ajuns aici, a avut tupeul să ceară gradaţii la salariu,
ceea ce sistemul românesc nu oferea la serviciile administrative.
Ca să-l împace, i-au dat rang de director general la buget. Tot pe
cale bugetară s-a desfiinţat această „Direcţie generală”, iar el a
ieşit din minister – în urma unei anchete denigratoare –,
cerându-şi numirea ca profesor la catedra de limba română de la
Institutul teologic calvin din Cluj şi detaşându-se la Ministerul
Internelor ca inspector!)
Răspunsul acesta al lui Frenţiu a devenit celebru prin
pasajul în care spune că „dacă persecuţiile acestea nu vor înceta
până la deschiderea parlamentului, vom fi siliţi a începe lupta în
parlament. Şi de nu va folosi nici lupta aceasta şi vom fi

323
consideraţi şi pe mai departe ca „străini”, ne vom folosi de
drepturile ce le dă tratatul de pace străinilor!”1
Bineînţeles, ca să lupţi în parlament trebuie să ai oameni.
Ori, noi nu aveam partid; partidul lui Maniu-Vaida-Cicio Pop,
poreclit partidul uniţilor – de fapt, sprijinit de ei! – avea consemn
„neintervenţia” în chestiunile confesionale! În al doilea
parlament al lui Averescu (1926), senatorul Marius Theodorian-
Carada a atacat măsura luată de Goldiş de a nu se mai da un
salariu parohiilor cu mai puţin de 300 de suflete. În răspunsul
său, Goldiş i-a aruncat în faţă lui Frenţiu (care, împreună cu
Hossu, protesta împotriva falselor argumente cu care opera
Goldiş): „Să taci Preasfinţite de la Oradea, să nu-ţi reamintesc
că erai dispus să mergi împotriva ţării la Liga Naţiunilor!...”
Un nou avânt a luat agitaţia împotriva noastră în anul
1922, cu ocazia încoronării. Ea s-a desfăşurat după cum
urmează: mai întâi a avut loc un serviciu divin în biserica
„Încoronării”, atunci ridicată la Alba Iulia, apoi a urmat
încoronarea propriu-zisă, , în curtea bisericii. Cum serviciul
divin era considerat o parte integrantă a ceremoniei, şeful
guvernului, I.C. Brătianu, s-a înţeles cu mitropolitul Suciu –
aşa-mi spunea Pîclişanu – să permită şi participarea episcopilor
noştri, în biserică. Dar nunţiul i-a oprit, aşa că episcopii noştri
au făcut serviciul divin în biserica noastră şi au asistat numai la
încoronarea propriu-zisă, în curte. De aici a urmat o campanie
de presă împotriva Bisericii noastre, atât în ziarele din
Bucureşti, cât şi în cele din provincie. În Lugoj, câţiva regăţeni
scoteau o fiţuică numită Gazeta Lugojului, sub răspunderea
avocatului C. Antal, unit de-al nostru. În această gazetă, un
judecător de tribunal cu numele Tănăsescu a publicat cu acest
prilej o serie de articole. I-am dat răspunsul cuvenit, dar mi s-a

1
Atât apelul lui Octavian Goga, cât şi răspunsul episcopului V. T.
Frenţiu au fost publicate în Pia Brînzeu, „Microistoria reconsiderată:
Nicolae Brînzeu” în S. Vultur (ed.), Banatul din memorie, Timişoara,
Marineasa, 2008, pp. 158-178 (nota mea, P.B.).

324
refuzat publicarea. Conform legii de presă de atunci, am cerut
judecătoriei de ocol să-i oblige la publicare. Cauza s-a dat spre
judecată unui biet judecător – deportat mai târziu ca grefier la
Caransebeş – care, intimidat şi prelucrat, mi-a respins cererea
pe motiv că nu mi-am dovedit calitatea de a răspunde eu în
numele episcopilor şi al Bisericii. Apelul s-a judecat în cabinet
de un judecător care a aprobat sentinţa; nu peste mult, acesta a
murit subit. Digitus Dei?...
Un alt proces de presă a avut loc la tribunalul din
Timişoara. Prof. Iosif (Ioţa) Popovici s-a purtat obraznic la
examenul de limba română în 1924 cu profesoarele călugăriţe
catolice (le făcea să spună Câmpina, cu ultimele 2 silabe
accentuate), cum am aflat din gazeta Banatul Românesc. L-am
spălat în Sionul meu. Mi-a intentat proces. La primul termen nu
m-am prezentat, iar la al doilea am păţit-o: am ajuns după ce
fusesem chemat la bară şi nici avocatul meu nu ajunsese la
timp. S-a hotărât aducerea mea. Sosind eu şi auzind de aceasta,
împreună cu avocatul Bardosi, am cerut preşedintelui care
dezbătea această cauză să ne ia la rând. A refuzat. Noi am
insistat, el – nu! Deodată, se întoarce către procuror şi-l invită
să-şi facă datoria; acesta ridică acuză împotriva noastră pentru
conturbarea şedinţei, completul se retrage şi, revenind, ne
dictează amenda: câte 500 lei! Noroc că a fost anulată de Curtea
de Apel! La a treia şedinţă am mers eu cu o seară înainte, căci
venise un poliţist şi mă atenţionase să fiu acolo dimineaţa, dar
atunci nu s-a prezentat reclamantul şi procesul s-a casat!
Al treilea proces de presă l-am avut la Cluj, reclamându-l
eu pe Dr. Sebastian Stanca, redactorul organului eparhial ortodox
Renaşterea, pentru calomnii debitate la adresa mea şi a Sionului.
Procesul s-a terminat cu reclamantul intrat în amnistie, iar eu,
care eram obişnuit să fiu servit gratis de avocaţii noştri, a trebuit
să plătesc 500 lei onorariu pentru că avocatul Vălean murise.

325
 E imposibil să descriu toate şicanele făcute cultului nostru
pe cale administrativă. Acolo unde – fără nicio propagandă din
partea noastră, chiar şi la mari distanţe de cel mai apropiat
preot unit (40-50 km) – nemulţumirea poporului făcea ca oamenii
să se orienteze spre noi, ei căutau să-i împiedece prin cele mai
neînchipuite mijloace. De exemplu, la Chisindia (jud. Arad),
episcopia a primit două cereri cu peste 300 iscălituri. Le-am
scris când voi fi la Buteni, la notarul public de acolo1, şi am
solicitat prezenţa câtorva delegaţi de-ai lor cu care să stau de
vorbă. În trenul de la Arad, văd în alt compartiment o figură de
preot ortodox. În gara Sebiş, la 5 km de Buteni, caut să văd dacă
mă aşteaptă cineva. Nimeni. Atunci vine un domn la mine: „Prea
onorate, nu mai căutaţi, nu e nimeni, poftiţi în trăsura noastră;
eu sunt avocat şi preşedintele FOR-ului.” Împreună cu alţi doi
domni, îl aştepta pe preotul acela ortodox, un referent de la
episcopia Aradului. Pe drum, au început să mă roage să nu
producem noi dezbinare în poporul lor, că aşa şi pe dincolo…
„Bine”, spun eu, „constat că Dv. violaţi secretul corespondenţei,
altfel cum aţi fi ştiut că eu vin astăzi aici?” – „Nu,” răspund ei,
„oamenii ne-au spus-o.” I-am asigurat că noi nu căutăm să vânăm
sufletele altora, decât că, adresându-se ei de două ori episcopiei,
noi eram datori să vedem despre ce este vorba. Ajungem la notarul
public, intrăm, mai discutăm noi prieteneşte vreo oră, apoi ei
pleacă cu popa drept la Chisindia (cum am aflat după aceea).
– N-au venit oamenii noştri, îi spun gazdei mele.
–Au venit, spune el, poftiţi în biroul meu din curte.
Găsesc vreo trei bărbaţi, care radiază când mă văd.
– Prea onorate, uitaţi ce s-a întâmplat. Au înconjurat tot
satul cu jandarmi şi cu paznici, ca astăzi nimeni să nu iasă din
sat, decât cei cu citaţii la judecătorie. Noi însă, fiind prieteni cu
un jandarm, am scăpat.

1
Era unit de-al nostru, absolvent de teologie de la Gherla, ginerele
protopopului din Şiria şi un cunoscut de-al meu. Nu ştiu ce l-a făcut să
se hirotonească preot la ortodocşi în anul 1959. Probabil nu mai putea
ieşi la cale în alt chip.

326
 Şi mi-au povestit tot necazul lor, cu zidirea unei biserici
şi cu un preot de care vor să scape, deşi el spune că dacă trec ei
la unire, trece şi el. Le-am dat lămuririle necesare şi ne-am
despărţit. După masa, la gară, ne întâlnim iarăşi cu referentul
consistorial.
– Ce ai isprăvit la Chisindia? îl întreb eu.
– Le-am dus 10.000 lei ajutor şi le-am promis că, la
primăvară, episcopia le va mai trimite bani. Dacă nu, atunci zic
şi eu să treacă la unire!
La treceri individuale, ori nu era acasă secretarul comunal,
ori acesta nu avea imprimate (!?), ori se găsea alt pretext ca să
se refuze. Celor cu asemenea porniri le erau bătuţi copiii la
şcoală. La împroprietărire, li se punea în vedere oamenilor să
treacă mai întâi la ortodoxie. S-a întâmplat în două sate ca uniţii
să-şi ridice şi ei cruce publică, în comună ori la hotar, dar au
trebuit s-o mute sau li s-a confiscat (celebrul caz cu „Christos în
închisoare primăriei” la Unip). De unde, până atunci ortodocşii şi
uniţii îşi ţineau ruga separat, a venit vremea ca unii prim-pretori
să nu mai aprobe ruga separată a uniţilor şi, fiindcă cei de la
Coştei, cu curajosul protopop Gh. Muntean (care în 1919 a închis
stăvilarul, oprind apa canalului Bega din Timişoara ocupată de
sârbi), totuşi au ţinut-o, au fost amendaţi cu 1000 lei, cu sentinţă
definitivă aprobată de minister. La Sânnicolau-Mare, cultul
nostru a fost pus în urma celui mozaic.
La Comloş, credincioşii noştri au hotărât cu atâta avânt
adăogirea unui turn nou la biserică, încât s-au lungit 2 m până la
portiţa îngrăditurii. Prim-pretorul a renegat autorizaţia pe motiv
că se diminuează distanţa între cele 2 biserici, distanţă de vreo
200 m. Cât am mai umblat, bietul de mine, pentru a obţine
aprobarea!
În anul 1924, s-a făcut o rectificare a frontierei cu
Iugoslavia, aşa încât am reprimit parohiile Beba şi Lăţunaş. Deşi
în aceasta din urmă majoritatea covârşitoare a populaţiei era
unită şi avea o biserică mare, am fost informaţi că biserica va fi
predată ortodocşilor cu ocazia preluării comunei. Am fost trimis

327
eu să gestionez problema. Pe drum, i-am arătat colonelului
Drăgănescu că acolo cultul majoritar e cel unit şi se cade ca în
biserica acestui cult să se facă serviciul de „Te Deum”. Totuşi,
nu a vorbit la biserica noastră, ci, împreună cu oficialităţile, a
încins hora în faţa bisericii în timp ce noi făceam serviciul divin
înăuntru. Totuşi, biserica a scăpat. Cu aceeaşi ocazie, la Beba,
în toastul de la banchet, colonelul Vasiliu a atacat biserica
noastră direct, ca duşmană a neamului. Preoţii noştri au intentat
proces, iar la dezbatere, colonelul şi-a recunoscut vina, şi-a
cerut scuze şi aşa a fost iertat totul!
De asemenea, s-a dat un ordin ca în cimitirele ortodoxe
să nu se mai înmormânteze neortodocşi. În multe locuri din
Banat, populaţia s-a înţeles ca morţii să fie îngropaţi tot în
cimitirul vechi, formând acesta acum proprietatea ambelor
culte. Dar l-au pretins tot ortodocşii, ba, în unele locuri, au pus
mâna şi pe cimitirul comunal şi au început să le aplice uniţilor
ordinul de mai sus. S-a dat atunci un ordin interpretativ, după
care opreliştea îi privea numai pe sectari, nu şi pe uniţi. Chiar şi
la Lugoj am ajuns să ni se închidă cimitirul, aşa încât preotul
Herlo a fost nevoit să treacă cu un mort peste gard. De aceea am
fost nevoiţi să ne deschidem în 1926 un cimitir propriu, aşa cum
se cuvenea, pentru ca într-un oraş cu episcopie şi cu canonici să
nu ne mai înmormântăm răposaţii în cimitirul ortodox!
Nu mai vorbim de multe alte cazuri, cum erau şi acelea
că, la vizitele canonice, episcopul nostru era salutat de toată
lumea, numai de clerul ortodox nu!
La Buziaş, canonicul Teofil Crişan a cumpărat o casă
frumoasă, în centru, pe care noi aveam să o amenajăm şi să o
transformăm în capelă. Buziaşul fiind localitate balneară, ne
trebuia aprobare de la Oficiul Naţional de Turism. Primarul,
aflând că deschidem capelă, a propus să nu primim aprobare.
Oricât am căutat să-l conving, a rămas neînduplecat. Am mers
cu actele la Bucureşti. Dar cei de acolo se arătau cam de acord
cu cei de la Buziaş. Le-am arătat că, tocmai pentru că Buziaşul
este localitate balneară, dacă ar fi frecventată de chinezi ori de

328
musulmani, ar trebui să li se aprobe şi lor lăcaşuri de cult. Cu
atât mai mult românilor uniţi care vin la Buziaş. Astfel, cei de la
Bucureşti au dat un răspuns cam în doi peri, iar noi ne-am
continuat lucrările!
Tendinţa de a ne lua bisericile cu forţa s-a arătat la
Curechiu, Jitin, Ticvani, Cib şi Poiana. La Curechiu, parohie
rămasă aproape numai cu numele, au dus tot de la biserică,
lăsând-o pustie. La Jitin n-au trecut la acte, deşi le-ar fi
convenit, având noi biserică de zid, iar ei doar una veche, din
lemn. La Ticvaniul Mare, în 1857, trecând toţi credincioşii la
unire, cu biserică cu tot, am avut cea mai puternică parohie din
Banat. Spargerea ei era una din preocupările ortodoxiei şi popa
Bernaz, un agent liberal din vecini, s-a angajat la această operă.
A încercat pe cale legală să obţină anularea hotărârii din 1851
pe motiv că atunci ar fi rămas un credincios netrecut (art. XX
din 1848 favorabil ortodocşilor!), dar, cu o luptă grea, am reuşit
să o menţinem. Parohia însă s-a spart, cu concursul unei
fracţiuni, partida nemernicului preot unit Cizmaş, ginerele
fostului preot Aurel Pop, care era nemulţumit că nu a ajuns el
însuşi preot acolo (a ajuns mai târziu la Nădlac, dar a avut şi
acolo o purtare scandaloasă). Cu popa Bernaz ne vom întâlni
mai târziu.
Cel mai celebru a devenit cazul parohiilor Cib şi Poiana.
În anul 1924, mitropolitul Bălan a făcut o vizită canonică
în Munţii Apuseni. În aceste două comune, credincioşilor noştri
lipsiţi de preot în localitate şi în apropiere li s-a propus să treacă
la ortodocşi. La Poiana, câţiva au primit şi, fără să ţină seama de
voinţa celorlalţi – din care unul s-a şi plâns imediat la părintele
Buglea din Ruda, iar acesta a telegrafiat la episcopie – împreună
cu ortodocşii, au demolat până la pământ biserica noastră,
trimiţând protopopului nostru din Geoagiu un mesaj că ei nu
mai ţin de Biserica Unită. Acesta, aflând că se pregăteşte răpirea
bisericii şi la Cib (cătunul Chei), a mers imediat acolo şi, în ziua
când a ajuns Bălan la Cib, el a făcut liturghia la Chei şi a
încercat să se opună, dar prim-pretorul Jantea cu agenţii

329
ortodoxiei au ocupat cu forţa biserica, predând-o cultului ortodox.
S-a scris imediat la minister, iar episcopul a comunicat că face o
vizită canonică pentru a cere restituirea bisericii. Am mers
personal la Bucureşti şi am adus răspunsul prin care ministrul
Lepădatu ia act de vizita canonică şi comunică ordinul dat
prefectului din Deva să restituie cheile bisericii. Am plecat cu
episcopul în vizită canonică. La Geoagiu, a venit şi protopopul
ortodox la recepţii. Acesta l-a rugat pe episcop să nu meargă la
Cib, pe motiv că biserica de acolo aparţine protopopului ortodox.
A doua zi, am făcut cale lungă, întâi la Poiana, unde, îngenun-
chind pe vatra bisericii, episcopul a citit o rugăciune ocazională
compusă de mine. A luat măsuri să se deschidă o capelă în casa
parohială, cumpărată acum de el. Continuând drumul peste
Almaş, am ajuns la Cib, de unde am mers direct la Chei, cu
suita ce ne aştepta. Acolo, în uşa bisericii, era postat protopopul
Gorun cu încă un preot, care s-a opus. Episcopul i-a cerut
pretorului Cibian care ne însoţea să-i predea cheile. Acesta l-a
somat pe preotul ortodox, dar acesta, împreună cu oamenii puşi
la cale să vocifereze, susţinea că nu găseşte cheile. Atunci, ai
noştri au trimis după o secure, l-au dat în lături pe protopop, au
forţat uşa şi au intrat în biserică. Aici s-a făcut un scurt serviciu
divin şi eu am ţinut o cuvântare puţinului popor care a intrat cu
noi în biserică, cei instigaţi de ortodocşi vociferând pe afară. S-a
pus un lacăt pe uşa bisericii şi s-a lăsat în grija noului preotului
parohia, după ce imediat după catastrofă fusese trimis acolo
misionarul Marianescu, pe care, însă primarul l-a scos afară din
sat (acest primar a trecut mai târziu la unire şi a dezvăluit toate
josniciile!).
Episcopul şi-a continuat vizita canonică la Cigmău,
Bobîlna, Rapolt, Săcărîmb (aici am urcat pe jos şase kilometri,
carul cu boi care ne aştepta la „Petroi” ducând bagajele). Reveniţi
la Geoagiu, am primit vestea că, la Cib, preotul ortodox a rupt a
doua zi lacătul şi a pus iarăşi stăpânire pe biserică. Am mers cu
episcopul direct la Deva, la prefectul Dubleş. Acesta, „regretând”
cazul, a declarat că nu se simte în drept să se amestece în conflictul

330
dintre cele două culte româneşti, dar a promis că va raporta
guvernului. Am raportat şi noi, problema a fost ridicată în
Consiliul de Miniştri, unde s-a hotărât să ni se restituie biserica.
Am fost trimis la Geoagiu să discut cu pretorul Cibian termenul
predării. Acesta a pretins mai întâi să-i punem la dispoziţie
cheltuielile de deplasare, ceea ce făcându-se, la data respectivă
s-au deplasat reprezentanţii episcopiei să preia biserica. Când
colo, uniţii fuseseră trimişi în ziua aceea la muncă obştească,
astfel încât s-a „constatat” că nu există uniţi pentru care să se
restituie biserica! Şi s-a născut pe tema aceasta un calvar care a
durat 15 ani şi în urma căruia eu m-am ales cu nenumărate
deplasări la Cib, Zlatna, Alba Iulia, Cluj (la Curtea de Apel) şi
Bucureşti (la Curtea de Casaţie), până ce, în sfârşit, pare-mi-se
prin 1939-40, aceasta din urmă a dat sentinţă definitivă şi am
reprimit biserica cu tot avutul ei. Zic „avutul” care existase şi
înainte, căci, după ocuparea ei de către ortodocşi, episcopul a
cumpărat din banii proprii (300.000 lei), ca şi în alte locuri, casa
şi averea fostului preot N. Popovici. Misionarul Marianescu,
aşezat pentru o perioadă de timp acolo, a făcut educaţia unui
tânăr ortodox, zelosul Sabin Olea, care, făcându-se preot, a
construit o biserică nouă în Cib şi aşa ne-am refăcut parohia
chiar în sat, pe lângă cea pe care o aveam în cătun.
Mai ţin să amintesc că, până era Partidul Naţional
Ţărănesc în opoziţie, lumea punea multă nădejde în el, episcopul
chiar spunând că Maniu ne-ar fi promis dreptate, adică restituirea
bisericii. Veniţi la putere, cu Vaida la Interne, la intervenţia
episcopului, acesta a zis: „Of, chestiunile acestea confesionale!
Voi da ordin să vi se restituie biserica din Curechiu!?...” (Nici
aceasta nu ni s-a restituit, fiindcă prim-pretorul din Brad nu s-a
prezentat la discuţii pe caz de boală!) Sub guvernarea lui Iorga,
Argetoianu (intervenind eu prin ministrul Ardealului de atunci,
C. Tatar) a dat ordin să ni se restituie biserica şi averea din Cib-
Chei; ordinul a mers spre executare la prefectura din Alba;
subprefectul, la care m-am prezentat personal, a dat delegaţie
primpretorului din Zlatna, acesta l-a trimis pe notarul din

331
localitate, cu care am mers, pe o zi de iarnă, la Chei, unde
acesta – bietul de el – a comunicat sentinţa, dar nu m-a putut
pune în posesia bisericii. S-a început un proces, pe care l-am
câştigat la judecătorie, apoi am stat în câteva rânduri la
Tribunalul din Alba, la Apel în Cluj şi, în fine, la Casaţie.
Pe cei vinovaţi de nelegiuirile de la Cib şi Poiana, i-a ajuns
pedeapsa lui Dumnezeu în diferite chipuri: prefectul Dubleş a
murit într-un accident de tren; primpretorul Jantea s-a împuşcat,
lui I. Zapodean i-au murit vitele şi vreo 3 rânduri de boi; fiul Aron
a murit într-un accident, frate-său Victor a devenit „tremurici”;
V. Cristea, care m-a insultat, şi-a pierdut un ochi după ce a fost
rănit de o bucată de fier roşu; la Poiana, Marian, cel care a
dărâmat biserica, a fost ucis de propriul său fiu, iar o fiică a lui a
înnebunit şi tot striga: „Clopotele, toacele, biserica, tată, auzi…”;
lui popa Iancu i-a murit fiul teolog, de tetanos; mitropolitul Bălan
a ajuns de zbiera ca o fiară şi tremura şi aşa a şi murit.
Din necazurile cu parohiile, voi mai aminti cazul de la
Brad. Am arătat ce rău stăteam aici. În anii 1933-36, sub
guvernul Tătărăscu, inimosul preot Ioniţă Pop de la Paroşeni,
fiind membru în delegaţia permanentă a judeţului Hunedoara, al
cărui prefect era preotul Mioc, a făcut ca delegaţia să voteze
scindarea unei bucăţi din terenul judeţului, pe care stătea pretura
de la Brad şi acest teren să se atribuie cultului nostru pentru
construirea unei biserici. Ortodocşii au atacat decizia, prin care
primiserăm toate aprobările precum şi terenul luat de noi în
posesie. Au atacat-o pe motiv că terenul este în apropierea
liceului ortodox de acolo şi au făcut ca şi CFR-ul să se opună,
pe motiv că e aproape de linia ferată ce se proiectează de la
Brad la Deva. Ne-am judecat la curtea administrativă din
Timişoara, unde am câştigat; apoi s-a amânat un apel la Curtea
Supremă din Bucureşti, iar a doua oară procesul s-a dezbătut în
absenţa mea şi a avocatului nostru, aşa că, în final, am pierdut.
La Casaţie, însă, am câştigat. La Brad s-a zidit o bisericuţă care
a fost consacrată cu solemnitate, de data aceasta episcopul şi
suita fiind oaspeţi ai societăţii „Mica”.

332
 *
Multe, multe necazuri am avut şi cu împroprietărirea.
Legea pentru reforma agrară în Ardeal şi Banat s-a aplicat în 1919.
Timp de patru ani, parohiile noastre nu au beneficiat
aproape deloc de această lege. Nu ne gândeam la Ardeal, unde
parohiile noastre mai aveau câte ceva pământ şi nu prea era de
unde să se dea mai mult; ne gândeam mai mult la Banat, unde s-a
expropriat foarte mult teren şi unde parohiile noastre erau fără
sesii – nu ca cele ortodoxe. Dar şi în Ardeal, acolo unde nu se
puteau completa sesiile parohiale, s-a făcut altceva: pentru
nevoile de împroprietărire ale altora, s-au luat parohiilor noastre
mai slabe mici terenuri (4-5 iugăre). În acest scop, s-au folosit
de toate apucăturile. De exemplu, la Bucureşti (plasa Brad) s-au
confiscat terenuri pe motiv că ele aparţineau de fapt oamenilor.
Am mers la dezbatere în comună, ducând cu mine vechile
jurnale ale bisericii, din care se vedea că respectivii au fost
taxalişti, plătind regulat bisericii taxa cuvenită. Văzându-mă
judecătorul astfel înarmat, a pus aşa chestiunea: cine îl plăteşte
pe el pentru deplasarea de azi? Neprimind niciun răspuns
mulţumitor (probabil că aşa s-a înţeles cu cei de la primărie), a
declarat că el azi nu judecă. A făcut-o altă dată, fără a ne
încunoştinţa şi fără a ne da ocazia să ne apărăm dreptul.
În anul 1923 (4 august-3 noiembrie), episcopul lipsind
din Lugoj (cu prilejul unei călători în America, despre care voi
vorbi altundeva), eu şi preotul Boroş ne-am deplasat la Bucureşti
să cerem măsuri pentru împroprietărirea parohiilor noastre. /.../
Ca oameni bine crescuţi, am mers la ministrul Agriculturii –
Alecu Constantinescu, pe atunci, supranumit „Porcu’” – ne-am
anunţat pentru audienţă şi am aşteptat. Alţii intrau, ieşeau, fără
multe forme; noi aşteptam. S-a făcut ora 2, când l-am văzut pe
ministru ieşind. Ne-am luat după el şi, pe trepte, i-am spus
necazul. De la etajul al II-lea chiar cobora chiar Petru Groza (el
lucra la Comitetul Agrar), care s-a adresat ministrului: „Coane
Alecu, mă rog şi eu să-i satisfaci pe sfinţiile lor!” Ministrul ne
chemă dimineaţă la el acasă. Am mers eu singur. Am fost

333
îndrumat la directorul Casei Centrale a Împroprietăririi, dl.
Cipăian, care ne-a primit cu toată bunăvoinţa. Cred că în urma
ordinelor date de el, situaţia s-a îmbunătăţit şi s-a început
împroprietărirea regulată a parohiilor noastre! Dar cu câte
dificultăţi! Eram la Comisia Judeţeană din Timişoara, pentru a
apăra împroprietărirea cantorului din Comloş. Reclamantă:
biserica ortodoxă de acolo, reprezentată printr-un preot, care
dădea într-una din gură. În fine, judecătorul, un foarte chibzuit
magistrat din vechiul regat, l-a apostrofat: „Părinte, ce te doare
pe Sfinţia Ta dacă şi aceştia primesc pământ?”
Odată, prin anul 1925, agronomul de la Buziaş, mi-a
arătat o adresă trimisă de congresul mitropolitan de la Sibiu
ministrului Cultelor, iar de acesta ministrului Agriculturii. Prin
adresă, se cerea, în interes de stat, retragerea sesiei cu care a
fost împroprietărită episcopia noastră, pe motivul că unaţia e
străină de sufletul românesc, că ea a împânzit Banatul cu agenţii
catolicismului, că, dacă se lasă aşa, va fi rău de ţară. Ministrul
Agriculturii, neştiind ce să facă cu onorabila adresă, a trimis-o
mai jos, la Timişoara, iar cei de aici la agronomul din Buziaş.
Ce s-a mai ales de ea nu ştiu, regret că nu mi-am luat o copie de
pe acest vrednic document al duhului de la Sibiu!
Pentru a face faţă multelor nevoi materiale din dieceză,
ivite după război şi mai ales în urma necazurilor de la banca
„Poporul”, episcopul Nicolescu a găsit de cuviinţă să facă o
călătorie în America, unde, apelând la mărinimia credincioşilor
noştri, dintre care pe unii îi cunoştea de când a fost şi el acolo
preot în 1911, plănuia să obţină ajutoare substanţiale. A venit
acasă cu vreo 300.000 lei, din care avocatul Antal imediat s-a
înfruptat din ei, în formă de împrumut pentru nevoile casei în
construcţie . Nu-i vorbă, i-a restituit el apoi şi toată suma a mers
la banca „Poporul”, în datoria „Tipografiei Naţionale”, preluată
de la Frenţiu pentru dieceză. Dar, în lips unui conducător
priceput şi devotat (canonicul Muntean l-a instalat aici pe
ginerele său dat afară din alte servicii!), dieceza nu a avut mare
folos, astfel încât s-a dat în chirie, iar mai pe urmă s-a vândut.

334
 „Poporul” era o bancă „unită”, adică fondată de
intelectualii noştri uniţi, cu participarea fondurilor diecezane,
din venitul ei curat oferind ceva şi pentru nevoile diecezei.
După război, a ajuns în criză, ca şi alte bănci. Dar, în loc să se
încerce salvarea ei prin oameni dezinteresaţi şi prin măsuri
pricepute, s-a căutat parcă anume ruinarea ei pentru compro-
miterea unor persoane şi prin conducerea unor nepricepuţi ca
avocatul Vălean şi canonicul Muntean. Nu voi arăta aici cât am
luptat pentru salvarea ei atât în consistor, cât şi prin circulare
adresate clerului – ele se mai găsesc şi astăzi –, cât oprobriu
mi-am atras asupra mea din partea celor vizaţi şi cum rezultatul
a fost cel prezis de mine: totala compromitere, căreia i s-a dat o
formă eufemistică: fuzionarea cu „Banca Agrară”. Nici despre
banca „Patria” din Blaj, controlată de capitlul de acolo, nu am
auzit numai lucruri frumoase. Iar „Sfânta Unire” de la Blaj a
adus şi mai multe deziluzii sprijinitorilor ei. Despre aceasta însă
trebuie să scriu.
Îndată după începutul acţiunii noastre cu Albina la
Bucureşti, cei de la Blaj, ca să facă şi ei ceva, au publicat un
apel pentru constituirea „Sfintei Uniri” ca societate pe acţiuni.
Şi ea s-a format cu chiu cu vai, cu consiliu de administraţie, cu
preşedinte în persoana lui Ion Bălan, cu cenzor, cu contabil. Au
şi editat câteva cărţi ce li s-au îmbiat. Eu nu m-am amestecat în
treburile lor, dar, după ce, în 1929, Bălan a plecat la Roma în
comisia de codificare1, a trebuit să mă ocup de societate în

1
I s-a împlinit lui Bălan sau „Fuicaş”, cum îi ziceau (pentru firea lui
repezită, la care se referă adjectivul maghiar fuskos), dorinţa de a
ajunge la Roma. În 1915, când Sfântul Părinte a dăruit românilor uniţi
biserica din Roma, îmi scria de la Bucureşti sugestiv, iar eu, înţelegând
despre ce este vorba, am scris în interesul lui episcopului Frenţiu şi lui
Hossu de la Gherla. Frenţiu s-a supărat, nici nu mi-a răspuns, iar
Hossu mi-a scris: „Nu e vorbă ca prin protecţie să meargă cineva care
nu ar fi la locul lui, ci ca peste tot să fie cine să primească. Canonicul
Domide de aici mă roagă per omnia să nu mă gândesc la el”. Nici nu
s-a trimis atunci nimeni din ţară, a ţinut locul unui român Korolesskij

335
calitate de vicepreşedinte. Am constatat că stocul de cărţi stă
grămadă într-o cameră a preşedintelui, care percepe şi chirie
pentru aceasta, aşa cum şi casierul primea remuneraţie, ca şi
mine, de altfel, ceea ce a creat multe încurcături. Am propus ca,
în loc să stea cărţile acolo, mai bine să le trimitem protopopilor,
poate aşa se mai leagă cineva de ele. Şi s-a făcut. În forma
aceasta a mers cât a mers, până ce am văzut că nici aşa nu
funcţionează. Am hotărât lichidarea societăţii, trecând toată
averea ei la capitlul mitropolitan (acţionarilor li s-au luat
declaraţii de renunţare la acţiunile lor), având să se administreze
ca fond eparhial. Ce s-a făcut din partea capitlului, nu mai ştiu,
îmi amintesc doar că, neglijând scoaterea societăţii din registrul
firmelor înregistrate, au mai plătit un impozit greu, cu majorări!
Morala: Biserica să nu facă afaceri economice, decât
dacă are oameni pricepuţi şi cu tragere de inimă!
Frenţiu a mai făcut o inovaţie în Biserica noastră: aceea
a vicarilor arhierei. Curând după ce şi-a ocupat scaunul, a cerut
Romei care l-a numit pe prepozitul Florin Stan1 arhiereu. Poate

(de origine francez-polonez, Chiril Chasson, care, în război, s-a supărat

pe francezi că l-au dat dezertor şi şi-a luat naţionalitate poloneză).
Acesta a umblat mult în Orient ca misionar şi a fost angajat la Congre-
gaţie ca reprezentant al românilor. Era o figură originală şi curioasă,
scriind bine câteodată.
Prin anii 1925-26, aflat la Roma, canonicul Gh. Pop de la
Oradea, ţinea şi o catedră acolo în calitate de canonist. Când a venit
adresă să propună episcopii noştri un membru în comisie, referentul
cauzei era Bălan. S-a înţeles înainte cu Frenţiu să facă el propunerea şi
l-a propus pe referent. Lui Gh Pop şi lui F. Bran le-a căzut rău această
alegere, ambii fiind canonişti probaţi. Bălan s-a dovedit unul din cei
mai harnici membri ai comisiei, care, cu toată combativitatea lui, a fost
apreciat de cardinalul Sincero şi – susţinut şi de episcopul Nicolescu –
a fost desemnat şi apoi numit episcop la Lugoj.
1
Fost profesor la Beiuş, Fl. Stan (doctor în canoane), ajuns canonic şi
prepozit la Oradea, în cele din urmă vicar capitular, avea şi el aspiraţia
să ajungă episcop. După o conferinţă episcopească ţinută la Bucureşti,
la care a participat în calitate de vicar episcopesc, a dat la Oradea un

336
el i-a recomandat lui Nicolescu, poate a fost şi ambiţia acestuia,
ca, mergând în America, să lase acasă un vicar arhiereu şi de
aceea a cerut Sfântului Scaun numirea lui Ioan Boroş. Acesta
râvnea la episcopie încă de la plecarea lui D. Radu din Lugoj,
când a primit prelatură; la plecarea lui V. Hossu, reuşind
Frenţiu, Boroş a primit o declaraţie de la guvernul maghiar.
Acum a ajuns arhiereu. Dar vai, când am publicat în Sionul un
articol elogios, în titlul a scăpat o greşeală de tipar: Ahiereu
Ioan Boroş. (Arhiereu=preasfânt”, ahiereu=nesfânt). Multă
vreme nici n-am observat greşeala, dar ea s-a dovedit malum
omen. Neîmpăcata duşmănie dintre el şi familia Giurgiu (din
cauza celor întâmplate la „Poporul”) a făcut ca avocatul Giurgiu
să-l reclame pe Boroş la episcop cu lucruri care l-ar face
nedemn de arhierie. Episcopul nu a dat curs reclamaţiei. Atunci,
Giurgiu s-a adresat mitropoliei şi aceasta a cerut episcopului să
examineze cauza. (De fapt, erau fleacuri, oricum prescrise, şi,
mai ales, nimic defăimător. Trebuia ca însuşi Boroş să ceară
judecarea cauzei, dar în loc de aceasta, el şi-a făcut o lungă
apologie, iar episcopul, citind-o, a decis să nu dea curs cauzei).
Episcopul a răspuns că el nu-l poate judeca pe acest om, pe care

interviu, spunând că arhiepiscopul Netzhammer i-ar fi comunicat că şi

despre el se vorbeşte la desemnarea viitorului episcop de Oradea.
Când i-am spus la telefon lui Netzhammer ce am citit, mi-a răspuns:
„Aber der ist ein dummer Kerl?!” („Dar acesta e un prost!?”).
Îmi amintesc că, fiind vorba de completarea episcopiilor de
Oradea şi apoi de Lugoj, Maniu l-a trimis la nunţiu pe C. Brediceanu
să comunice ceva în numele partidului (poate contra lui Dăianu).
Nunţiul l-a întrebat: „Dar pe cine aţi propune Dv. să fie episcop?”
Brediceanu, necunoscând clerul nostru decât din politică, a stat pe
gânduri, neştiind ce să răspundă, până i-a venit în minte şi a spus:
„Dumitru Manu!” Când a auzit, Frenţiu, acolo la Bucureşti, l-a declarat
pe Dumitru protopop onorific. Auzind eu de la Carada de numirea lui
Manu protopop onorific al diecezei noastre, i-am telefonat lui Frenţiu.
„E adevărat?, am întrebat eu. – Da, a spus el. – Cu ce prilej? – Se lasă de
politică!... ”Toată treaba a rămas baltă şi secret pentru cei de la Lugoj.
Târziu a primit Dumitru brâu roşu de la episcopul său!

337
nu el l-a făcut prelat şi prepozit. Atunci, Blajul a cerut dosarul
pentru a fi judecat acolo. La aceasta, episcopul Nicolescu a
replicat că, dacă totuşi va fi proces, îl va judeca el. Pe tema
aceasta s-a născut un conflict cu Lugojul, cauza a ajuns la Roma
pentru luarea unei decizii, dar acolo totul s-a blocat. Au trecut
cele şase luni şi Boroş nu a mai fost hirotonit arhiereu. Lucru
grav, ce nu s-a pomenit în niciuna din ambele Biserici. Trebuia,
oricum, ca Boroş să iasă cu faţa curată. Eu am protestat: „Asta
se va întâmpla numai dacă Giurgiu îşi retractează acuzele, iar
pentru aceasta trebuie plătit.”
– Cine să-l plătească, eu?, a replicat Boroş.
– Nu ştiu cine, dar trebuie plătit! am conchis eu.
Canonicul Muntean i-a făcut apoi lui Boroş acel
serviciu: în aceeaşi zi, avocatul Giurgiu a trimis la episcopie (se
poate vedea din registrul anului 1928) două scrisori: printr-una
cerea să i se plătească prin parohia Arad 20.000 lei pentru
serviciile prestate; prin cealaltă retracta acuzele contra lui
Boroş. Cei de la Arad au refuzat la început, pe motiv că Giurgiu
nu le-a adus niciun serviciu în procesul lor1, dar au fost
atenţionaţi şi au cedat!

1
Faimosul proces al bisericii din Arad! În actele consistoriului plenar
din 1912 se poate vedea cum episcopul Vasile Hossu se mândreşte –
cu tot dreptul – de succesele din parohia Arad, unde, pe locul vechii
biserici (în loc să construiască acolo şi noua biserică, cum îmi spunea
mie la Viena!), s-au ridicat două case de raport (numite „palate
culturale”), ce aveau să aducă parohiei un venit considerabil. Ele
fuseseră ridicate de către antreprenorul Fenyras pe cheltuiala acestuia,
cu condiţia să le folosească 25 ani, dacă nu va vrea parohia să le
răscumpere mai devreme. În 1921, parohia a cerut retrocedarea lor.
Dar nu a acceptat suma de 600 mii cerută de antreprenor, ci s-a hotărât
pentru proces. „Să vedem noi care instanţă română va da dreptate unui
evreu faţă de o biserică românească”, ziceau reprezentanţii parohiei,
toţi intelectuali şi jurişti (avocaţi, notari publici, magistraţi). Şi s-a
început procesul, care a durat aproape 20 de ani, cu multe frământări,
cheltuieli şi cotituri, costând milioane parohia. Dar palatele au fost
luate în administrarea parohiei şi s-a cheltuit din venit cu nemiluita:

338
 În anul 1922 episcopul Glattfelder a fost expulzat de la
Timişoara. Cauza: ţinuta lui dârză faţă de reforma agrară pe
care el o califica drept tâlhărie şi manifestarea unui prea mare
şovinism maghiar – el fiind un şvab renegat. Când a avut loc
încoronarea şi s-a întâlnit cu nunţiul papal, Glattfelder i-a spus
acestuia: „Am venit şi eu pentru că m-aţi chemat.” Ţinuta lui a
fost dezaprobată atât de maghiarii de la noi, cât şi de cei din
Ungaria. Fiindcă dieceza lui se numea a Cenadului, cu reşedinţa
la Macău, în Ungaria, el a putut s-o păstreze şi, de la Timişoara,
s-a mutat la Seghedin. Din partea rămasă în România s-a
format, după ratificarea concordatului, dieceza catolică de
Timişoara, cu Augustin Pacha titular, până atunci administrator
apostolic. Loial faţă de statul român şi german la suflet, el a
oprit maghiarizarea şvabilor prin intermediul Bisericii.
Durere că nu s-a putut face acest lucru şi cu şvabii din
Satu Mare.

*
Prin Concordat, diecezele latine de Oradea şi Satu Mare
au fost unite aeque principaliter. Ambele scaune fiind vacante,
se căuta atât persoana potrivită, cât şi locaţia cea mai potrivită
pentru reşedinţă. Ca persoană, la sugestiile lui Pacha, a fost
desemnat vicarul lui, Ştefan Fiedler, un neamţ din Banat.
Guvernul a aprobat cu toată încrederea numirea lui Fiedler;
gazetele maghiare şi partidul lor au protestat, dar în curând au

mari indemnizaţii preoţilor, munificenţe, casă parohială şi o biserică,

nelalocul ei în Şega, ş.a. În cele din urmă, procesul s-a câştigat prin
avocatul episcopiei ortodoxe din Arad, care apoi a intentat el însuşi
proces parohiei pentru onorariu, pretins în baza unei scrisori de onorariu
făcută cu multă astuţie şi despre care episcopul spunea că nu ar fi
aprobat-o, dar, în cele din urmă, s-a dovedit că a aprobat-o el personal,
fără consistor, fără referent, aşa cum i-o prezentase şiretul de protopop.
Ce nu s-ar fi putut face dacă se accepta de la început tranzacţia,
dar chiar şi după aceea, dacă se realiza proiectul de fundaţie diecezană
„Vasile Hossu”, cum l-am propus şi conceput eu însumi în 1931!

339
fost reduşi la tăcere, şoptindu-li-se: „Tăceţi, Fiedler e omul
nostru, are un frate iezuit la Budapesta!” Va fi dat el ordine să
se predice şi să se cânte în bisericile germanilor, dar a privit
impasibil rezistenţa preoţilor maghiarizaţi (între care un
oarecare Nistor, de origine român, trecut mai apoi în Ungaria);
ba mai mult, preoţii şi călugării de acolo au format un complet
antistatal, aşteptând venirea ungurilor. S-au găsit, ascunse în
cancelaria episcopiei, arme şi muniţii. Statul nostru, tot de
dragul păcii, nu a luat nicio măsură radicală, limitându-se la a-i
expatria pe complotişti în Ungaria, a-i accepta demisia lui
Fiedler şi a schimba personalul cancelariei. Pentru interesele
legate de numirea lui Fiedler, i s-a permis să păstreze reşedinţa
principală la Satmar, pe care a folosit-o şi urmaşul lui, Schefler.
A mai făcut Fiedler ceva în interesul maghiarismului: cu
banii încasaţi pentru rentele pământurilor expropriate, a înfiinţat
ziarul Erdélyi Lapok. Şi Frenţiu a avut rente de expropriere în
valoare de 280 de milioane, din care numai cupoanele îi aduceau
anual 14 milioane. Le-a vândut şi le-a investit în Stâna de Vale,
unde a făcut şi o linie de cale ferată îngustă. Avea ideea că această
localitate balneară şi turistică îi va aduce atâta cât e necesar
pentru susţinerea administraţiei diecezane şi a seminarului, când
acestea vor pierde spijinul acordat de la bugetul de stat.
În anul 1923, episcopul Netzhammer a fost revocat de
la Bucureşti. Pîclişanu îmi spunea că, fiind la Roma în problema
concordatului, a arătat cardinalului Gaspari (Secretar de Stat) că
un arhiepiscop german nu poate reprezenta corespunzător
interesele catolicismului latin din România. Astfel s-a produs
revocarea acestui călugăr benedictin din Elveţia (unde s-a retras
întâi şi mai apoi pe Insel Veste), mare savant, dar care era mai
mult călugăr decât administrator, ca şi secretarul său, P. (a se
vedea volumul Mein Sekretär de Netzhammer). Eu am fost în
cele mai bune raporturi cu el şi am corespondat după retragerea
la Insel Veste pentru că îl interesa tot ce se petrece în România,
rămânând şi în continuare un cititor avid al Unirii şi Universului.

340
 Pe vremea aceea, Vaticanul privea foarte optimist viitorul
catolicismului în Europa orientală în urma prăbuşirii imperiului
austro-ungar şi a celui ţarist. Gaspari i-ar fi spus lui Pîclişanu că
Biserica a avut mult de suferit din cauza Habsburgilor. Iezuitul
belgian D. Hesbigny, consilierul intim al Papei Pius XI (fără
care acesta nu ar fi rezistat nici măcar o zi), ajuns episcop, a fost
trimis într-o vizită prin Rusia şi prin ţările Orientului apropiat.
Am publicat în Păstorul Sufletesc descrierea călătoriei lui la
parohiile orientale. Sunt foarte edificatoare declaraţiile sincere
(minune!) – dezminţite mai târziu, dar evident adevărate – ale
patriarhului Miron Cristea!
În locul lui Netzhammer a fost numit la Bucureşti Al.
Cisar de la Iaşi. Nici acesta nu fusese cetăţean român, dar a
cerut cetăţenia ca episcop, însuşi mitropolitul de la Iaşi Partene,
declarându-se în Senat în favoarea lui. Când a fost numit la Iaşi,
lumea românească era în favoarea părintelui Morariu, provincialul
franciscanilor de acolo (trecut după aceea ca „magistru al neviţilor”
la Assisi), dar se spunea că Cisar a reuşit tocmai pentru că era
omul lui Netzhammer.
După concordat, Cisar a devenit mitropolit al ritului latin
din România, singurul reprezentant în Senat al acestui rit. Celor
de dincoace de Carpaţi nu le convenea – fireşte – acest lucru,
motiv pentru care unificarea provinciilor franciscane-minorite
din Ardeal şi Moldova a fost amânată cu cel puţin douăzeci de
ani! Eu aveam impresia că Cisar a fost un om la locul lui, de
aceea, când, în 1948, odată cu pensionarea de către guvern a
episcopilor noştri, l-am văzut şi pe el trecând la pensie, am fost
dezamăgit, văzând în acest gest al său un act de oportunism.
Mult m-am mirat când, mai târziu, preotul Horvath mi-a
destăinuit, la Bucureşti, că nunţiul i-ar fi pretins să demisioneze.
Eu am fost tot timpul în relaţii bune cu el. Chiar înainte
de fatala călătorie de la Alba Iulia, care i-a provocat îmbolnăvirea
şi moartea, mi-a trimis o carte poştală în care îmi scria câte are
de făcut. Din vremea petrecută împreună la Orăştie păstrez cele
mai plăcute amintiri.

341
 În anul 1924, nunţiul Marmagyi a fost revocat şi trimis
la Praga. A trecut apoi la Varşovia, ajungând pe urmă cardinal,
ca şi succesorul lui de aici, Angelo Dolci. Acesta a mers de aici
direct la Cugir.
Pentru revocarea lui Marmagyi, ministrul Constantinescu,
„Porcu”, s-a deplasat personal la Roma pentru a arăta că guvernul
îl consideră persona non grata. Cauza: acţiunea catolică şi mai
ales atitudinea de la încoronare!

*
Şi acum să trecem la luptele din parlament ale episco-
pilor în primii şase ani de România Mare. Acestea s-au purtat cu
prilejul votării Constituţiei, a legii învăţământului primar, a legii
cultelor şi a concordatului.
În anteproiectul de Constituţie (1922), nu fusese vorba
de biserica dominantă. Prin aceasta, făuritorii proiectului au dat
dovadă de un spirit liberal şi de consideraţie faţă de situaţia nou-
creată prin unirea Ardealului. Vigilenţa ortodoxă, folosindu-se şi
de atmosfera tot mai nefavorabilă ce s-a creat în jurul Bisericii
noastre (identificarea ei cu partidul lui Maniu ş.a.), a început
curând o largă campanie, al cărei rezultat a fost reconsiderarea
bisericii ortodoxe ca biserică dominantă a statului român.
Episcopii noştri au susţinut o luptă aprigă, în urma căreia au
obţinut această formulare din art. 23: „Biserica creştină ortodoxă
şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă
română fiind religia marii majorităţi a românilor, este biserica
dominantă în statul român; iar cea greco-catolică are întâietate
faţă de celelalte culte”.
Atâta dreptate s-a făcut arhiereilor noştri, că s-a respins
formula de „dominantă a statului”, cerută de ortodocşi, şi s-a
pus „dominantă în stat”, fiindcă, după explicaţiile ministrului
Constantinescu şi ale senatorului prof. Disescu, statul român
nemaifiind stat confesional, accentul s-a pus pe „religia marii
majorităţi…” – o nuanţă pur numerică – împotriva căreia au
militat ortodocşii, fără succes. Astfel, calificativul „dominantă” a

342
fost înţeles, după cum spunea preşedintele Senatului, Pherekyde,
ca dominaţia unei culori într-un tablou, fără a diminua valoarea
celorlalte.
Dar, durere, lucrul s-a tradus cu totul altfel în practică;
se proceda tot ca şi cum ortodoxia ar fi religia statului, ca şi
când Biserica noastră nu ar fi românească. O dovedesc multele
nedreptăţi şi lupte, despre care am vorbit deja şi vom mai vorbi.

*
O istorie tristă e aceea a şcolilor confesionale din Ardeal
şi Banat.
În primii ani după Unirea neamului, învăţământul primar
a avut de suferit peste tot. Au rămas şcolile fără învăţători, mulţi
dintre aceştia trecând la alte servicii. Atât diecezele, cât şi
Ministerul au făcut apel la preoţi să propună în şcoli (1920).
Dar, văzând că prin preoţi se menţin şcolile confesionale, s-a
interzis în 1922 preoţilor să mai propună, pentru ca, în 1923 să
fie solicitaţi iarăşi să o facă, până ce, ieşind din şcolile normale
un număr suficient de învăţători, nu a mai fost nevoie de
concursul preoţilor.
Dar cei mai mari duşmani ai şcolilor confesionale au
fost chiar învăţătorii confesionali. Acest lucru se datora în primul
rând faptului că directorii erau preoţi, care nu întotdeauna
corespundeau; în al doilea rând, colegii lor, învăţători la şcolile
de stat ori comunale, primeau regulat salariul, pe când cei de la
confesiune îl primeau foarte neregulat. Deja pe vremea
ungurească s-a format în judeţul Sălaj o grupare anarhică a
învăţătorilor confesionali, care scotea şi un organ propriu,
intitulat Új Korszak (Epoca nouă).
Cum în România veche nu existaseră şcoli confesionale,
cei care au luat în administraţie Ardealul aveau preocuparea de
a nu admite decât şcoli de stat. Asta cu atât mai vârtos cu cât,
dacă menţineau drepturile şcolilor confesionale din trecut (prin
ajutor de la stat sau publicitate), şcolile minorităţilor naţionale
ar fi făcut ce au făcut ale noastre în trecut: ar fi susţinut

343
conştiinţa naţională şi tendinţele centrifugale. S-a strigat deci:
„Moarte şcolilor confesionale!” Rezultatul a fost tocmai contrariul:
s-au desfiinţat şcolile confesionale româneşti, iar minorităţile
naţionale şi-au creat şcoli şi acolo unde nu aveau până atunci,
susţinându-le prin puterile proprii.
De sarcina menţinerii şcolilor s-a ocupat şi Biserica
noastră. Sinodul arhidiecezan din Blaj a cerut în 1919 ca darea
de cult să se încaseze prin organele statului. Episcopul Frenţiu a
mers atât de departe la sinodul diecezan din 1921 încât a arătat
că şcolile nu mai pot fi susţinute decât dacă se recurge la
ajutorul „Fraţilor şcolari”, adică să propună preoţii în parohiile
unite! Original, dar puţin practic!
La desfiinţarea şcolilor noastre şi-au dat concursul înşişi
învăţătorii, care – rând pe rând – au cerut să fie luaţi la stat. Au
fost luaţi şi lăsaţi momentan ca detaşaţi la şcolile confesionale,
până când, negăsindu-se alţi învăţători pentru ele, aceste şcoli
au fost declarate de stat. Nici aici nu a lipsit, ca de obicei, rolul
regretabil jucat de Biserica ortodoxă. În anul 1919, la o adunare
a învăţătorilor ţinută la Lugoj, prepozitul Boroş a luat cuvântul
în favoarea menţinerii învăţământului confesional. Atunci s-a
ridicat prota Popovici şi a zis: „Nu mă tem pentru Biserica mea
de învăţământul de stat din România!”. În 1921, am putut citi în
organul Sibiului că Biserica ortodoxă, „pentru motive superioare”,
a renunţat la şcolile sale.
Cu toată lupta dusă de arhiereii noştri în Senatul ţării,
legea învăţământului primar a ieşit, aşa că şcolile confesionale
au încetat să mai aibă dreptul la publicitate. Episcopilor noştri li
s-a administrat o consolare sofisticată: în satele noastre şcoala
va fi virtual tot a cultului, pentru că este a poporului care
îmbrăţişează cultul respectiv! Dar nu s-a spus că statul va numi
învăţători ortodocşi în satele unite, care vor lucra contra
Bisericii noastre, nu vor duce copiii la serviciile divine (pentru
că nimic nu îi obligă să meargă la o biserică străină lor! Câte
reclamaţii nu au urmat de aici!), nu vor fi cântăreţii bisericii,

344
cum o făceau învăţătorii de stat numiţi sub unguri, ci vor face,
sub toate formele, propagandă ortodoxă!...
A rămas deschisă numai chestiunea edificiilor şcolare.
Statul a pretins ca ele să rămână mai departe în serviciul învăţă-
mântului, dar Biserica pretindea să se ia în chirie; în puţine
localităţi ele au putut deveni locuinţe parohiale. S-a dezbătut
multă vreme pe această temă. Sub guvernul legionar, ministrul
Învăţământului a convocat o consfătuire la Bucureşti cu
reprezentanţii celor două culte româneşti. De la Lugoj, am fost
delegat eu la şedinţă, unde am făcut un expozeu în care am
cerut nu angajarea chiriei pentru clădirile şcolare, ci revizuirea
întregii chestiuni: reînfiinţarea şcolilor confesionale, desfiinţate
de duşmanii lor, masonii.
– Dar, zise ministrul, s-o facem acum când regimul e
favorabil Bisericii!?
Şi iarăşi nu ne-am ales cu nimic!
Numai pentru şcolile secundare confesionale (la Blaj,
Beiuş şi Braşov) s-a dat, sub guvernarea naţional ţărănistă, o lege
specială, care asigura drepturile Bisericii la numirea profesorilor
şi statul le dădea salariile. Până s-a făcut acest aranjament, şcolile
din Blaj – mai bine zis mitropolia – au înfruntat mari greutăţi,
avansând salariile profesorilor din celelalte fonduri arhidiecezane
timp de zece ani, astfel încât avansurile acestea s-au ridicat la o
sumă enormă. Unde mai pui că regretatul mitropolit Suciu a
sporit numărul şcolilor de la Blaj, deschizând liceul şi şcoala
normală pentru fete, şcoala comercială, şcoala de arte şi meserii,
toate în clădiri noi. El şi-a propus să fie al doilea întemeietor al
Blajului – cum a şi fost, în ceea ce priveşte şcolile. Marea lui
creaţie este „Institutul Recunoştinţei”, aşezat într-un loc frumos,
ridicat cu concursul tuturor oamenilor de bine care a făcut
studiile la Blaj şi care, drept recunoştinţă – de aici şi numele
institutului – au răspuns la apelul mitropolitului. Dar au dat şi
alţii, în primul rând familia regală. Cu şcoala de arte şi meserii
„Sf. Iosif” au ieşit cam rău: s-au trezit cu un mare deficit, pe
care au trebuit să-l acopere din celelalte fonduri.

345
 Pe vremea naţional-ţărăniştilor, au fost restituite şcolilor
şi o parte din pământurile expropriate, aşa încât s-a putut
reînfiinţa beneficiul de pâine –„ţipăii” – ce se împărţea gratis
elevilor săraci. Atâta bine a făcut „partidul uniţilor”, pe lângă că
i-a fericit pe unii cu mandate de parlamentari şi cu alte
căpătuieli, scoţându-i din sediul Bisericii.
Este într-adevăr de neînţeles cum clerici de frunte au
ţinut mai mult la partid decât la Biserică. O dovadă în acest sens
este alegerea lui Goldiş la „Astra” în 1923. Până atunci, preşe-
dintele „Astrei” era ales prin rotaţie, fiind, deci, când unit, când
ortodox. În 1923, ar fi fost rândul să se aleagă un preşedinte unit.
Dar Maniu a hotărât să fie ales Goldiş, unul dintre liderii
partidului, secretarul Consistoriului din Arad, încolo un adversar
patentat al Bisericii unite. Raţiunea era ca Goldiş să se mute la
Sibiu, evacuând locuinţa din casa partidului unde era la Arad
tipografia „Concordia”. Acest slab pretext i-a făcut pe blăjeni să
renunţe la un drept al nostru – care s-a şi pierdut pentru
totdeauna! – şi să facă cea mai febrilă propagandă, prin scrisori
şi prin viu grai: să fim toţi la Timişoara! Aici, referentul comisiei
de candidare a fost însuşi Augustin Popa, spre mulţumirea
tuturor, datorită felului în care s-a prezentat! Şi aşa a fost
executat comandamentul partidului. N-au făcut blăjenii aşa o
propagandă pentru nicio altă cauză, să zicem pentru „Sf. Unire”
ori pentru apărarea Bisericii, în şi în afara parlamentului.
În 1926, am făcut un drum la Blaj. Ajungând acolo pe la
miezul nopţii, îl întâlnesc în piaţă pe Ion Bălan, care mergea la tren.
– Unde pleci? îl întreb.
– Mă duc la Vermeş, m-a trimis domnul Maniu, fiindcă
acolo sunt şi uniţi, să fac pregătirea alegerii de deputat.
Unde era Vermeşul (fiind în mijlocul Banatului, în
plasa Bocşa) faţă de Blaj şi ce călătorie lungă şi complicată
trebuia să facă Bălan, acest ilustru biserican, ca să fie agentul
electoral al lui Maniu? Nu mă îndoiesc că, preot zelos cum era,
ar fi luat asupra sa oboseala unei asemenea deplasări şi într-un
scop mai demn, dar nu i s-a cerut acest lucru.

346
 Dar în parlament s-a supus şi el împreună cu ceilalţi
distinşi clerici ai noştri (Macavei, Iacob Popa, D. Manu ş.a.)
disciplinei de partid: de a nu se atinge de chestiuni confesionale.
Normal şi nu ruşinos ar fi fost ca toţi parlamentarii noştri, din
toate partidele, să fi fost solidari în apărarea drepturilor
Bisericii!
Odată, vorbind cu episcopul Nicolescu despre luptele
din parlament pe care trebuie să le ducă singuri, l-am întrebat de
ce nu se gândesc să mobilizeze poporul.
– Cum? întrebă el.
– Organizându-l! i-am răspuns eu.
Şi i-am arătat ce organizaţii populare există în Apus, de
la care aveam şi câteva statute. M-a însărcinat să fac un proiect.
M-am pus pe lucru cu Gh. Fireza şi l-am făcut. Asta s-a întâmplat
după ce vorbise cu mitropolitul Suciu la Băile Herculane şi – cu
greu – s-a învoit. Anteproiectul i s-a trimis mitropolitului pentru
consultare şi acolo a rămas!
După alegerile din 1926 (guvernul Averescu), văzând
atâta destrăbălare în presa noastră, atâta lipsă de conştiinţă în
lupta pentru apărarea drepturilor noastre, m-am decis să fac un
memoriu la mitropolit. Lui îi cerusem încă în 1923, verbal, să
facă ordine la Unirea, punând-o, dacă e nevoie, chiar sub cenzură
bisericească. Canoanele îi dădeau acest drept. El n-a înţeles de
cuviinţă s-o facă. În acest memoriu, pe care l-am tipărit şi l-am
distribuit unor oameni de seamă (chiar atunci se desfăşura o
conferinţă episcopească la Blaj), am cerut reglementarea Unirii
şi organizarea poporului unit. N-am primit niciun răspuns. Asta
e uşor de înţeles: mitropolitul era un om greoi, terorizat de
Rusu. El îşi avea preocupările lui de alt ordin, iar pentru cele
propuse de mine nu avea oameni potriviţi. Dar toţi – în primul
rând arhiereii – îmi dădeau dreptate mie!
Era însă nevoie de o atmosferă mai liniştită, de moderaţie
din partea noastră, mai ales pentru a nu indispune prea mult
guvernul, care era favorabil încheierii Concordatului şi care a
dus tratative al căror rezultat a fost chiar semnarea acestuia. Iată

347
o altă istorie interesantă. Dar s-o spun mai întâi pe cea a aderării
mele la partidul lui Averescu.
Ca fost redactor la Drapelul, eu eram la dispoziţia
Partidului Naţional, al cărui secretar am fost ales pentru
organizaţia Lugoj. Dezgustat de ţinuta acestuia şi gândindu-mă
că o ţară nouă nu se poate ferici cu partide vechi, am intrat în
anul 1925 în Partidul Poporului. La Bucureşti, Goga s-a bucurat
când a primit ştirea, dar la Lugoj, şeful organizaţiei era popa
Groza, un ortodox habotnic, care căuta să scape de mine. Venind
partidul la putere, m-am trezit cu un mesaj de la Petru, care mă
înştiinţa că mă va propune candidat în judeţul Hunedoara. Ne-am
şi înţeles în acest sens în timpul unei întrevederi. La adunarea
judeţeană a partidului, când m-am dus acolo cu oameni de-ai mei
(Ianza, Zugrav), am aflat că ramura lui Goldiş (veniţi în partidul
Averescu ca disidenţi ai Partidului Naţional, toţi ortodocşi, care
mai târziu au aderat la Partidul Poporului), adică popii ortodocşi
din judeţ, sunt adunaţi undeva separat şi protestează împotriva
candidaturii mele în judeţ (asta am crezut-o, având în vedere
rolul pe care îl jucasem în disensiunile de la Cib şi Poiana). Dar
am mai aflat că nici uniţii mei – Zugrav, de pildă – nu mă
acceptă pentru Valea Jiului (asta din cârdăşie cu Fireza, ambii
neputând vedea folosul prezenţei mele acolo). Preotul din
Toteşti, Ionaş, vechi averescan – după cum am văzut mai sus –
pretindea ca el să fie onorat de partid în defavoarea mea, un
nou-venit de la Lugoj. Am înţeles-o şi pe asta. Dar nu am putut
să înţeleg de ce Petru nu a acceptat candidatura lui Ianza, propus
de mine. L-a trimis pe prefect la popa din Merişor, ca să fie
totuşi un unit; acesta s-a dus şi a arătat celor de la conducerea
Partidului Naţional că guvernul vrea să-l propună candidat; a
candidat în numele lor şi a ajuns în Senat o nulitate cu gură
spartă. Iar Groza m-a trecut pe mine între candidaţii listei din
judeţul Caraş, de unde alţii m-au şters şi aşa n-am intrat eu în
parlament. Atâta rău. Mai rău a fost pentru Groza, care, din
cauza listei slabe, a căzut la alegeri şi s-a compromis, ceea ce

348
cred că a contribuit la ieşirea lui din guvern şi la viitoarea lui
orientare spre stânga.
Vasile Goldiş a fost ministrul cultelor în guvernul
Averescu. Cedând şi acţiunii de presă şi sentimentelor sale, i-a
adresat generalului Averescu (devenit mai târziu mareşal) un
memoriu împotriva încheierii Concordatului. Memoriul a fost
predat lui Goga, care i l-a dat lui Dăianu pentru un răspuns. L-am
redactat împreună, într-o noapte, la hotel.
Eu am rămas consecvent în politică. În 1931, sub
guvernul Iorga, a venit la mine omul lui, protopopul de la Satu
Mare, invitându-mă să candidez, dar l-am refuzat. Am rămas cu
Goga până la sfârşit, deşi, după fuzionarea lui cu Cuza, micii
cuzişti de aici nu m-au văzut cu ochi buni şi s-au opus la
numirea mea în funcţia de primar al Lugojului, cum o cerea
opinia publică. Şi pentru asta le sunt recunoscător! Un singur
lucru am asigurat prin acţiunea mea politică: omenia! Şi asta
face ceva, cum m-am convins mai târziu.

*
Lupta în vederea noului regim al cultelor din România
era una şi aceeaşi cu lupta împotriva Bisericii noastre, prin
urmare ea a început cu faimoasa declaraţie de război a
mitropolitului Bălan. După eşecul parţial suferit la adoptarea
Constituţiei, s-a continuat lupta în acord cu noua Constituţie. În
1924, un congres al „Asociaţiei Andrei Şaguna” a clerului
ortodox din Ardeal a formulat anumite deziderate şi a făcut apel
la stăpânirea ţării pentru realizarea lor, ameninţând ca, în caz
contrar, să creeze un partid clerical ortodox. Se cerea între
altele: îngrădirea contactului direct al catolicilor din România
cu Sfântul Scaun, schimbarea regimului de proprietate a cultelor
şi a formelor de trecere. Prima pretenţie era de-a dreptul ridicolă;
a doua avea două aspecte: unul himeric, bazat pe canonul 1495,
după care se pretindea că Biserica catolică ar putea câştiga averi
imobile în România chiar cu violarea integrităţii ţării, celălalt,
de ordin practic, bazat pe canonul 1501, după care, încetând din

349
viaţă o persoană inferioară, averea ei trecea la cea imediat
superioară. Sub acest din urmă aspect, problema îi preocupa pe
neodihniţii de la Sibiu nu pentru că ar fi crezut serios că puteau
ajunge averi din România în proprietatea Papei de la Roma, ci
pentru că doreau cu orice preţ să forţeze trecerea unor credincioşi
la ortodoxie şi să spargă unele parohii de-ale noastre, pentru a
putea pune mai uşor mâna pe averile Bisericii. Pentru uşurarea
acestor operaţiuni, se cerea schimbarea formelor de trecere,
desigur în sensul în care s-a făcut acest lucru în anul 1948, când
s-a desfiinţat cultul unit.
Agitaţiile au mers aşa de departe încât, la Târgu-Mureş,
în anul 1928, ai noştri au făcut o procesiune publică pe care
ortodocşii au atacat-o: au rupt praporii şi au insultat poporul. Ca
urmare, s-a convocat la Cluj o consfătuire în vederea unei
acţiuni din partea noastră. Lugojul a fost reprezentat prin Gh.
Fireza care, ridicându-se problema unei organizări, a spus că
noi avem deja proiectul unei organizaţii, cu statute. S-a cerut să
ducem statutele la proxima consfătuire, unde am fost delegat eu.
O săptămână am stat la Cluj, ţinând şedinţe şi discutând proiectul
de statute. Ca titlu – la sugestiile lui V. Macavei – s-a hotărât:
„Asociaţia generală a românilor uniţi”, prescurtat: „A.G.R.U.”.
S-au discutat modalităţile adunării generale şi s-au împărţit
rolurile. Propunerea pentru înfiinţarea asociaţiei trebuia să vină
din partea unui mirean şi la aceasta s-a angajat Romul Boilă.
Adunarea a reuşit admirabil, cu popor mult, adunat cu scopul de
a protesta împotriva nedreptăţilor care ni se pregăteau. Ea a fost
prezidată de Dr. Iacob Radu. În cursul ei, Boilă m-a anunţat că
s-a răzgândit şi că va fi nevoie de altcineva care să facă propu-
nerea pentru înfiinţarea asociaţiei.
– Cine să o facă? Pe cine să găsim noi acum? l-am
întrebat eu. Vă rog să nu vă retrageţi, am adăugat.
– Nu, eu nu vorbesc, fă-o dumneata, îmi spuse el.
A trebuit ca, în cele din urmă, să iau eu cuvântul pentru a face
propunerea, primită, de altfel, cu mare însufleţire, de a se forma
Asociaţia românilor uniţi!

350
 Afurisită disciplina de partid! Şi mai afurisit nepotismul!
(Boilă era nepotul lui Maniu!) De la început, Partidul Naţional-
Ţărănesc a fost duşmanul „A.G.R.U.”, i-a sabotat lucrările şi, în
cele din urmă, i-a dat în cap.
Motivul: nu s-a dat nicio atenţie fruntaşilor uniţi din
partid, Vaida, Cicio-Pop ş.a. Dar aceştia nu se interesaseră
niciodată de „A.G.R.U.”. Adevăratul motiv era că, prin
„A.G.R.U.”, s-a creat o organizaţie a uniţilor, independentă de
partidul care îi stăpânea până atunci ca pe o turmă de oi. Sub
acest aspect, organizarea de la Bucureşti şi de la palat a fost
bine văzută.
În anul 1929, s-a ţinut la Blaj adunarea de constituire, la
care s-au schimbat statutele şi s-a ales comitetul şi preşedintele,
Valer Pop, sufletul de până atunci al acţiunii. A urmat constituirea
pe dieceze şi, în cadrele acestora, pe localităţi. Congresele
generale se ţineau anual în câte un centru important al provinciei
noastre mitropolitane.
În anul 1930 congresul general s-a ţinut la Sighet, în
1931 la Oradea, în 1932 la Aiud, în 1933 la Dej, în 1934 la
Cluj, în 1935 la Carei, iar în 1936 la Satu Mare.
La congresul de la Sighet, ţinut acolo ca rezultat al
agitaţiilor ortodoxe, acum când se înfiinţase şi noua episcopie
cu sediul – durere – la Baia Mare, eu am avut un rol deosebit. La
cererea preşedintelui am redactat un regulament al „A.G.R.U.”,
care a provocat discuţii înfocate din cauză că eu prevăzusem o
secţie religioasă, pe care părintele Tăutu de la Oradea ar fi voit
să o transforme în congregaţie. Neputându-se ajunge la niciun
acord, votarea s-a amânat pentru adunarea următoare, când s-a
prezentat un regulament făcut de Aug. Popa, care avea secţie
religioasă, dar era redactat puţin diferit. A avut însă mare efect
cuvântarea ţinută de mine în şedinţa publică, prin care am
înfierat propaganda duşmănoasă de acolo.
Congresul de la Oradea s-a ţinut sub prezidenţia lui Iuliu
Haţieganu, vicepreşedinte, Valer Pop fiind deja ministru. D-l
Haţieganu a ştiut să fie şi el la înălţime. Ne spunea că n-avea

351
idee ce să vorbească, dar, trecând prin Viena, a intrat în librăria
Herder şi şi-a cumpărat cărţi!
La congresul de la Lugoj s-a făcut, cu mare însufleţire,
realegerea lui V. Pop ca preşedinte. Dar aici s-a furişat şi
începutul dihoniei care a nenorocit „A.G.R.U.”: Aug. Popa a
refuzat să mai fie secretar. La congresul de la Carei (1935) a
vorbit şi Lulu1, ca preşedinte al Astrului de la Bucureşti.
Cu ocazia acestui congres de la Carei a ajuns într-un
punct critic toată discuţia legată de prezidenţia lui Valer Pop la
A.G.R.U.. Afurisita de politică naţional-ţărănistă, care din capul
locului nu a văzut cu ochi buni organizarea „A.G.R.U.”, nu mai
putea să-l vadă pe Valer Pop în frunte. Ca pretext, se invoca lipsa
lui de implicare în politica partidului, ba chiar acceptarea unui
fotoliu de ministru din partea liberalilor. Desigur că, dacă ar fi
fost vorba de un cabinet naţional-ţărănist, nu ar fi fost niciun
necaz! Ca pretext de agitaţie, au invocat chestiunea avortului la
redactarea noului cod penal, Pop fiind, la momentul respectiv,
ministrul Justiţiei. S-au aranjat, la nivel naţional, şedinţe de
protest din partea reuniunilor de femei. El a dat legii forma cea
mai puţin contrară doctrinei catolice, cum arată o hotărâre a
episcopului german de la Alba Iulia. Dar, pentru ţărănişti, nu
conta decât discreditarea lui Valer Pop. De aceea, episcopul
Nicolescu, temându-şi propria poziţie la naţional-ţărănişti, nu a
participat la congresul de la Carei, cum era proiectat şi cum se
aştepta şi Frenţiu s-o facă, ci a mers, prin Teiuş-Cluj, la Baia
Mare, la Rusu, care îl şi instigase în acest sens („la A.G.R.U. se
face politică”). Dar Rusu a trimis măcar o telegramă în care
anunţa că nu va veni, pe când Nicolescu nu a făcut nici atât!
Frământările acestea din jurul preşedintelui au făcut ca
în 1936 congresul general al „A.G.R.U.” să fie anulat. În 1937,
el a fost organizat la Satu Mare, pe teritoriul diecezei lui Rusu,
unde Frenţiu nu a mai voit să meargă. Acolo s-a primit divizia
preşedintelui, deşi nu după formele prevăzute de statute. Cu asta

1
Este vorba despre fiul lui Nicolae Brînzeu, Iulian (nota mea, P.B.)

352
s-a dat în cap asociaţiei. Când s-a pus întrebarea cine îl va
înlocui pe V. Pop, Pîclişanu l-a propus pe Generalul Dănilă
Pop, pretinzând că acesta primeşte funcţia. Când Dănilă Pop a
declinat onoarea, „A.G.R.U.” a rămas fără preşedinte, ajungând
să fie condus de vicepreşedintele Alex. Borza. Era vorba să fie
ales Pop preşedinte de onoare, dar Borza a propus amânarea
alegerii până după organizarea unei şedinţe extraordinare, când
vor fi aleşi şi alţi preşedinţi de onoare: de pildă I. Maniu cu
politicienii de tagma lui, care nu au dat nicio atenţie „A.G.R.U.”.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Iar pentru funcţia de preşedinte s-a
oferit, prin cineva, Pîclişanu, promiţând cerul şi pământul. Nu
s-a mai ajuns la alegerea de preşedinte, asociaţia rămânând pe
mâna lui Borza până la sfârşit, cu un alt secretar în locul lui
Aug. Popa, care, în anul 1936 (cred), când cei de la Târgu
Mureş voiau să invite „A.G.R.U.” să ţină congresul acolo, a
făcut propagandă împotrivă printre naţional-ţărănişti, pretinzând
că la „A.G.R.U.” sunt veleităţi politice. O dată cu izbucnirea
războiului, nu s-a mai putut face nimic. Au retipărit, însă,
broşura mea Ne piere neamul, scrisă la cererea comitetului
central pentru combaterea scăderii natalităţii, apreciată ca o
lucrare admirabilă!
În anul 1934, s-a pus problema numirii unui director
spiritual la „A.G.R.U.” pentru buna îndrumare a întregii acţiuni
social-religioase unite. S-a cerut din partea comitetului central
detaşarea mea pe acest post, însă – cum mi-a povestit-o însuşi
episcopul Nicolescu, acesta i-a convins pe susţinătorii mei că
prezenţa mea la Lugoj, cu activitate în viaţa publică şi în
delegaţia permanentă a oraşului, este mai importantă. S-a recurs
deci la serviciile lui Al. Tăutu de la Oradea, care şi-a împlinit
frumos misiunea, îndrumând acţiunea de organizare pe parohii
şi dând programe de şedinţe culturale prin revista Agru pe care
o scotea el.
Un eveniment istoric a fost Congresul „A.G.R.U.” de la
Lugoj din anul 1934, prilejuit de inaugurarea noii picturi a
catedralei.

353
 Catedrala din Lugoj avea o instalaţie electrică rudimen-
tară. În anul 1925, fruntaşul între credincioşi, Dr. V. Lohan,
directorul liceului „Coriolan Brediceanu”, a făcut, din colectă
publică, o instalaţie de luminat mai potrivită. La inaugurarea
acesteia, episcopul Nicolescu a ţinut o cuvântare, promiţând că
va face catedralei o nouă pictură, în locul celei vechi, prea
simplistă. În acest scop, a tratat cu pictorul academic prof. Virgil
Simionescu din Lugoj, care a făcut mai întâi macheta bisericii
cu noua pictură. Aceasta i-a încântat pe toţi şi episcopul a făcut
contract cu maestrul pe suma de un milion lei. Lucrările au
început în 1929 şi s-au terminat în 1933. Pentru că o schelărie
deasă a fost ridicată în biserică, s-a încercat ţinerea serviciului
divin la şcoală, dar, acest lucru fiind prea puţin convenabil,
ne-am întors la biserică, unde s-au ţinut slujbe timp de patru ani
printre schele. Bineînţeles, pe măsură ce s-a terminat pictarea
cupolei şi a plafonului, schelăria s-a rărit. Pictura, caseinată,
este una dintre cele mai frumoase în acest stil, executată nu cu
rigiditate bizantină, ci în stil bizantin moderat. Pe lângă pictură,
a trebuit să se acopere din nou catedrala cu tinichea galvanizată.
La soclul exterior s-au înlăturat lespezile cu care fusese
îmbrăcat şi s-a aplicat o altă îmbrăcăminte, lăsându-se între ea
şi zid un vid pentru aerisire; înăuntru, zidul soclului, curăţat de
mortar, a fost acoperit de stranele de lemn. În altar, s-a aplicat o
îmbrăcăminte de scânduri la înălţimea de doi metri. S-a făcut
apoi noua instalaţie electrică ce se vede şi astăzi, aranjată de
mine. Biserica avea trei candelabre care atârnau de plafon, dar,
la dorinţa picrotului care dorea o mai mare vizibilitate pentru
cupolă, am lăsat unul singur, celelalte două primind o altă
destinaţie: unul la bisericuţa din cimitir, iar celălalt a fost
cumpărat de iezuitul Fireza pentru biserica din Toteşti.
Toate cheltuielile au fost suportate de către episcop din
fonduri proprii şi din donaţii publice. În anul 1930, guvernul
naţional-ţărănist i-a alocat 500.000 lei, dar banii nu au ajuns
niciodată la catedrală.

354
 O asemenea lucrare trebuia onorată şi era indicat să se
ţină odată şi în Banat congresul ca congresul „A.G.R.U.”. Astfel
a avut loc în toamna anului 1934 congresul din Lugoj, la care a
participat şi Regele cu întreg guvernul şi cu toţi episcopii
catolici. Valer Pop s-a îngrijit să fie trenuri speciale cu care să
poată veni poporul de la cele mai mari depărtări.
Mie mi-a revenit sarcina de a mă ocupa de serviciul
religios şi de organizarea congresului, datorie de care cred că
m-am achitat onorabil (vezi rapoartele din Sionul şi însemnările
mele din Jurnal)..
Aş mai adăuga un singur lucru. Ortodoxia s-a alarmat
grozav în timpul congresului nostru. S-a dat ordin ca „Forul”
(frăţia ortodoxă română), înfiinţat cu ceva timp în urmă, după
modelul „A.G.R.U.”-lui, să se pună pe lucru. Dar ce puteau să
facă? Au lipit în oraş nişte afişe prin care invitau poporul să
meargă la biserica lor, anunţând participarea regelui. A venit
mitropolitul Bălan cu toţi episcopii din Ardeal să-l întâmpine,
regele a fost, într-adevăr condus mai întâi la biserica ortodoxă,
unde a stat câteva minute, a privit mirat zidurile înfumurate,
neschimbate de la incendiul din 18641, şi a plecat la splendid
iluminata şi împodobita noastră catedrală. În baza însemnărilor
prof. Dionne, am scris articolul Regele în biserică publicat în
revista Flori de crin. Bineînţeles că episcopii ortodocşi au lipsit
ostentativ de la serbările noastre şi nu şi-au trimis nici măcar
delegaţii. După congres, s-a ţinut la Sibiu o şedinţă a „Forului”,
la care au cuvântat toate somităţile ortodoxiei, înfierând
congresul nostru ca pe o provocare şi hotărând o acţiune mai
intensă împotriva pericolului catolic! În fruntea acestui „For” a
fost ales Sextil Puşcariu, cel care, în Istoria Literaturii, spune că

1
Jenaţi peste măsură de felul cum s-au prezentat ei faţă de noi,
ortodocşii au luat eroica hotărâre de a-şi picta şi ei biserica. Ceea ce
s-a şi făcut, cu mulţi bani primiţi de la guvern şi cu artişti de la
Bucureşti. De fapt, rezultatul e foarte frumos, chiar dacă lucrările
aparţin unui stil foarte diferit de cel al catedralei noastre. Merită o
deosebită atenţie şi noul iconostas, foarte artistic lucrat.

355
toate epocile întunecate din trecutul nostru sunt legate de
ortodoxie şi toate cele luminoase sunt legate de catolicism. Aşa
se prezintă buna credinţă a omului!

*
Acum, după ce am trecut în revistă luptele cu ortodoxia,
să revin la Lugoj pentru a mai arăta ce s-a făcut aici pentru o
bună administrare şi pentru viaţa spirituală a credincioşilor.
În vederea perfecţionării clerului şi a unor mai juste
aprecieri la diferitele schimbări sau promoţii, s-a hotărât, încă
de la sinodul diecezan din 1919, să se dea şi la noi examen
presinodal. Hotărârea s-a reînnoit în 1920, tot în baza regulame-
ntului din 1919, întregit în 1924. Totuşi, nimeni nu se prezenta
la acest examen. Fiindcă până atunci el se putea da numai la
Oradea, nu şi în arhidieceză, se credea că nu este absolut
necesar. Ca să se facă un început, în anul 1927 l-am îndemnat
pe preotul Ioniţă Pop de la Ohaba şi pe alţi apropiaţi să se
prezinte la examen, asigurându-i de toate înlesnirile. Aşa am
reuşit să traducem în practică hotărârile sinodale şi să aducem
destui preoţi la acest examen, după ce aceştia au văzut că el le
asigură reuşita faţă de cei ce nu-l au!
În 1925, am luat o hotărâre, publicată în Sionul, în care
precizam unele chestiuni liturgice în legătură cu celebrarea
sfintei liturghii. Textul a fost reprodus şi în Unirea. În 1930, a
apărut Noul Liturghier, aşa cum a ieşit din mâinile lui Macavei,
fiind mult discutat în presa noastră bisericească, din partea mea
în Sionul şi în Păstorul Sufletesc; recenzia apărută aici a fost
găsită de episcopul Rusu atât de temeinică, încât mi-a scris să
ridic problema la următoarea conferinţă episcopească. Am şi
trimis un referat, dar nu am putut participa direct la întâlnire,
aşa că Macavei, în calitate de referent al cauzei, s-a ales doar cu
un sfat: nefiind vorba de erori dogmatice, să adune toate
observaţiile în vederea unei viitoare ediţii. Nu cred că va mai
exista o nouă ediţie, deşi Macavei îmi scrie acum, în anul 1959,
că lucrează la dosarul Noului Liturghier. Macavei a lucrat

356
totdeauna de capul lui. Aşa a făcut şi noul Euhologiu, abia la
final convocând comisia liturgică, din care făceam şi eu parte.
Unii cred că face asta pentru a nu împărţi onorariul cu alţii.
Observ că la un Postscript făcut de el, am răspuns şi eu printr-un
După postscript, pe care am vrut să-l public în Sionul.
Episcopul a aprobat la început, dar, după aceea, temându-se să
nu strice relaţiile cu blăjenii, m-a rugat să-l tipăresc separat, pe
spesele lui. L-am tipărit, dar pe spesele mele.
Ca o observaţie liturgică, merită să arăt aici cum s-a
introdus în biserica noastră „Binecuvântarea euharistică”
(extraliturgică). A redactat un asemenea formular părintele Aug.
Pop de la mănăstirea Bixad, cum văzuse la ruteni. L-a trimis
episcopiilor să-şi dea cu părerea. La noi a fost numit referent
prepozitului Boroş care, liturgist dar conservator, a ţinut actul la
el un an de zile fără să-l prezinte în şedinţă. Apoi am reuşit să
pun eu mâna pe el şi i-am spus episcopului: „În principiu, e
greu să ne pronunţăm, dar să facem altceva. Daţi-mi voie să o
tipăresc ca manuscris şi să o punem în practică, pentru a vedea
cum va fi primită de popor. Acesta va fi cel mai bun indiciu dacă
e binevenită ori ba.” Zis şi făcut, broşura a apărut în editura
reuniunii de misiuni, fără a se indica aprobarea superiorităţii.
Pusă în practică, a fost primită cu multă plăcere de popor, s-a
răspândit la sate cu atâta succes, încât s-a ivit necesitatea unei
noi ediţii. Până atunci, s-a format la mitropolie un dosar cu
rapoartele celorlalte ordinariate. La noua ediţie, am ţinut seama
de observaţiile făcute şi de experienţa noastră, după cum am
arătat şi în prefaţa noii ediţii publicate în Sionul Românesc.
Cu stăruinţele necesare, am obţinut să se introducă şi la
noi solemnitatea primei împărtăşanii a copiilor. Asupra ei se
făceau rapoarte la episcopie şi era mai mare dragul să citeşti în
Sionul parohiile cu numărul primilor cuminecaţi!
Am aranjat prin reuniunea de misiuni şi exerciţii spirituale
pentru copii, de care se ocupa preotul Enea Patachi.
Ideea unor exerciţii spirituale pentru preotese s-a născut
în anul 1934, la încheierea exerciţiilor pentru preoţi. Dar ea s-a

357
realizat abia mai târziu, cu exerciţii pentru doamne din toate
categoriile şi cu frumoase rezultate.
Importanţa pe care a avut-o registrul pentru funcţiunile
parohiale este dovedită de faptul că, introducându-se numărul
participanţilor la serviciile divine, al spovedirilor şi împărtăşirilor,
se avea o imagine clară a vieţii religioase din parohie.
Am văzut mai întâi acest tip de registru la Frenţiu, pe
când era protopop la Orăştie. Am avut şi eu, la Vulcan, un
asemenea registru, iar în 1913, ajungând Frenţiu episcop, i-am
trimis formularul tipărit la Vulcan (împreună cu un alt formular
de „exchitor”) la episcopie, cerându-i introducerea lui pe
dieceză. N-am primit niciun răspuns, actul ajungând desigur pe
mâinile unui referent dintre aceia care nu vedeau cu ochi buni
toate rapoartele mele. Mi-a chiar şi ieşit acolo vorbă că prea
mult mă „ocoşesc” (sfătoşesc): „Brînzeu ocoşeală”. Abia în 1925,
după ce s-a introdus la Blaj un asemenea registru, s-a introdus şi
la noi, cu unele îndreptări făcute de mine.
Tot după exemplul Blajului, am introdus în 1923 noi
formulare statistice, iar în 1935, registrul familial obligatoriu. Am
mai introdus tabelare catehetice şi, fiindcă în părţile bănăţene şi
arădene, la încheierea căsătoriei nu se făcea niciun act în scris, în
1932 am introdus pentru toată dieceza obligativitatea redactării
şi păstrării unui dosar pentru fiecare caz de căsătorie.
M-am îngrijit să se dea ordin pentru înzestrarea cultelor
cu chivoturi şi flori pe altare. Am sprijinit ideea cursurilor
pentru formarea cantorilor, oragnizând cursul de la Cîrneşti.
Văzând mizeria în care se zbăteau călugăriţele noastre,
neavând nici măcar o carte de meditaţii tipărită în româneşte, cu
excepţia unui manuscris tradus de Nicolescu, pe vremea când
era duhovnic la Obreja (unde l-a găsit şi numirea în funcţia de
episcop), am luat eroica hotărâre de a tipări aceste meditaţii în
editura reuniunii de misiuni, adaptându-le la ritul nostru. A reuşit
bine. După aceea au mai apărut şi alte meditaţii în româneşte.
La conducerea internatului diecezan fuseseră invitaţi
părinţii asumpţionişti de la Paris. Aflând de aceasta, consis-

358
torialicii mai bătrâni, într-o şedinţă la care eu nu am luat parte,
au atacat chestiunea şi l-au făcut pe episcop să renunţe la
asumpţionişti. Aflând de aceasta, am revenit în şedinţa următoare
asupra problemei şi am cerut o nouă hotărâre, în favoarea lor.
Aşa am ajuns să avem şi la Lugoj asumpţionişti, care au condus
internatul cu mult devotament, timp de aproape douăzeci de ani.
În cursul războiului, cât timp am fost la Comloş, am
început acţiunea pentru o biserică a Unirii la Beba (aproape de
Seghedin) – colţul cel mai de vest al românismului din Banat. În
anii 1918-24, când Beba a ajuns sub sârbi, a fost ruptă legătura
cu noi (abia din când în când se făceau vizite la parohiile din
Iugoslavia, Beba, Iamahida, Marcovăţ şi Gherman) prin zelosul
meu succesor de la Comloş, părintele Bodocan (care, în cele din
urmă, s-a călugărit). În 1925, am reluat chestiunea. Zidirea unei
biserici unite la Beba era sprijinită şi de prefectul judeţului
Timiş-Torontal, Iuliu Coste. Preotul nostru din Beba, Petru
Muntean, zăpăcit de propaganda politică, a atacat partidul liberal
într-un articol de ziar. Supărat, prefectul a abandonat Beba. Fără
sprijin de la judeţ, însă, nu puteam face nimic, având în vedere
că banii colectaţi în război, 11.000 coroane aur, depuşi la Casa
Poştelor din Budapesta, se devalorizaseră între timp.
Un alt aspect important a fost reglementarea pelerinajelor
la Radna. În fiecare an, la Sântă Măria Mare, se adunau acolo
mulţi pelerini de la Lugoj şi din părţile arădene. Odată, eu am
condus acest pelerinaj de la Chizdia. Se adunaseră la sărbătoarea
aceea mai mulţi români decât nemţi (ungurii sărbătoreau Sântă
Măria Mică). Erau preoţi dornici de stolc, care făceau, de-a
valma, servicii cu patrafirul şi încasau parale. Cu banii de la
Radna, protopopul Lugojului mergea la băi. Nemaiputând tolera
această situaţie de exploatare materială, am luat în grija
reuniunii de misiuni conducerea spirituală a pelerinajelor de la
Radna: nu mai mergeau acolo cu drept de a face servicii decât
preoţii rânduiţi de misiune. Toate se făceau după program.
Banii încasaţi se vărsau în faţa conducătorului laolaltă, preoţii
îşi primeau spesele lor, iar restul mergea la reuniune. Vreo

359
douăzeci de ani am condus eu acest lucru şi a mers bine. Masa o
luam la mănăstire, fiindcă şi ea profita de pe urma pelerinilor
români.
Pelerinajul la Prislop a fost reglementat de noi un singur
an, când nu erau călugări acolo, părintele Augustin fiind la
noviţiat.
O mare problemă a fost asigurarea preoţilor. Am început
propaganda, am ţinut şi o consfătuire la Blaj, cu participarea
celor din arhidieceză. La început, s-a sugerat un împrumut de la
bancă. Am tratat cu „Belgo-Româna”, iar după retragerea ei din
România cu „Prima Ardeleană”, dar nu ne-am înţeles. În cele
din urmă, dieceza noastră a rânduit ca, la moartea fiecărui preot,
toţi ceilalţi să dea suma de 100 lei care să le revină succesorilor,
nereţinându-se niciun fel de cheltuieli de administraţie. Blăjenii
au reuşit un contract cu „Prima Ardeleană”, prepozitul Macavei
încasând – se spune – o frumoasă sumă de achiziţie.
Pentru că am avut cutezanţa să public în Păstorul
Sufletesc o listă a francmasonilor români, trei profesori de
teologie din Blaj mi-au returnat revista, fiindcă textul meu
menţiona numele câtorva corifei ai Partidului Naţional Ţărănesc.
Dacă voi putea, voi scrie separat despre Biserica noastră
şi politica.
Deocamdată însă nu mai scriu nimic, rămân cele scrise
în Memoriile mele şi cele publicate în Sionul Românesc,
Unirea, Cultura Creştină şi Misionarul! /.../

16. I. 1960. După boală.

360
361
 1

Chestii contemporane, Petroşani, 1910.

Domnului să ne rugăm, Vulcan, 1912.
Pocăiţii. Cuvântări bisericeşti asupra aşa numiţilor pocăiţi
(adventişti nazarieni), Petroşani, 1913
Despre apostolii mincinoşi, Vulcan, 1916.
Religia şi democraţia, Lugoj, 1920.
Noţiuni de istorie liturgică şi constituţie, Lugoj, 1921; ediţia a II-a,
1927.
Despre misiuni, Lugoj, 1922.
Unirea la Ticvaniul Mare, Lugoj, 1924.
Cultele în România, Lugoj, 1925.
Maslul, căsătoria, Sfânta Scriptură şi tradiţiunea, Lugoj, 1925.
Sfintele taine: Botezul, Mirul,Pocăinţa, Lugoj, 1926.
Despre reuniunile mariane ale femeilor, Lugoj, 1927.
Temeiurile vieţii noastre, Lugoj, 1928.
Acţiunea catolică, Lugoj, 1930.
Păstorul şi turma. Hodegetica, Lugoj, Editura autorului, 1930.
Semănătorul. Catehetica, Lugoj, Editura autorului, 1936.
Micul Catehism, cu elemente de biblie pentru clasele I-II ale şcolii
primare, Blaj, Tipografia Seminarului teologic, 1936,
ediţia a V-a.
Catehism pentru clasa a IV-a primară, Lugoj, Tipografia Naţională,
1939, ediţia a II-a.
Domnului să ne rugăm, Lugoj, Tipografia Naţională, 1942.
1
Lista a fost întocmită în bună măsură după cărţile şi tăieturile din
ziare aflate în arhiva familiei. Prin urmare, atât lista, cât şi datele pe care
aceasta le conţine sunt incomplete – vezi şi menţiunea de la pagina 319
că, până în anul 1945, Nicolae Brînzeu a publicat 45 broşuri şi cărţi de
autor. (nota mea, P.B.)

362
Semănătorul II. Omiletica modernă, Lugoj, 1944.
Ne piere neamul... Triste poveşti din Petreşti, Biblioteca Poporală
A.G.R.U. nr. 11, Timişoara, Institutul de Arte Grafice
G. Matheiu, 1944.
Catehism pentru clasa a III-a de liceu şi şcoli normale, Lugoj,
Tipografia Naţională, 1946, ed. a IV-a.
Catehism (Despre darul lui Dumnezeu) cu Liturgica pentru clasa
a VI-a, Lugoj, Tipografia Naţională, 1947.
Micul Catehism clasa a II-a primară, Lugoj, Tipografia Matei
Marianov, 1947.

A fost director la Calea vieţii (revistă lunară Vulcan,

1916, săptămânală, Comloş-Banat 1917-18), Pastorul Sufletesc
(bimensual, Lugoj, 1929-31), Misionarul (trimestrial, Lugoj 1936-
1948), prim-redactor la Drapelul (cotidian, Lugoj, 1919-20),
Albina (cotidian, Bucureşti, 1921-22), Sionul Românesc (bi-
mensual, Lugoj, 1920-27); redactor la Cuvântul Adevărului
(lunar, Prislop, 1913-18, Bixad, 1926-40); membru în comitetul
de redacţie ori colaborator la Unirea (Blaj), Unirea Poporului
(Blaj), Cultura Creştină (Blaj), Răvaşul, Solia satelor (Cluj),
Universul, Adevărul, Dimineaţa (Bucureşti) ş.a.

„Reforma învăţământului secundar – Studiul religiei”, Biruinţa,

26. X. 1926.
“Înfrăţirea bisericilor româneşti. Un nou punct de program”,
Biruinţa, 20. X. 1926.
„O problemă gravă în Ardeal. Şcoalele confesionale române” în
Biruinţa, nr. 30. X. 1926.
„Într-o chestiune bisericească”, Biruinţa,12. XII. 1926.
„Bacalaureatul”, Biruinţa, 6. XI. 1926.
„O politică demnă? În chestia frontului unic al bisericii române
unite, în cadrele partidului naţional-ţărănesc”, Biruinţa,
14. III. 1927.

363
„Biserica şi partidul naţional”, Biruinţa, 16. III. 1927.
„Un gest frumos”, Biruinţa, 16. III. 1927.
„Reorganizarea partidului poporului în judeţul Severin”, Biruinţa,
14. V. 1927, p. 4.
„Cu prilejul Congresului bisericilor orientale şi occidentale din
Cehoslovacia”, Naţiunea, 18. VIII. 1927.
„Într-o chestiune bisericească”, Biruinţa, 12. XII. 1926
„Preoţi cu crucea’n frunte”, Semenicul, nr. 12, 1928, pp. 29-31.
„Der Katholizismus in Rumänien”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 28, 12. VII. 1928, pp. 235-236.
„Din frământările trecutului”, Semenicul, nr. 11-12, 1929, pp.
46-48.
„Biserica şi democraţia”, Păstorul sufletesc, XIII, nr. 13-14,
1. VII. 1931, pp. 1-2.
„Procesul lui Isus”, Universul, CXX, 1. V. 1932, p. 2.
„Cele cinci porunci ale sfintei Biserici”, Cuvântul adevărului,
X, nr. 4, iulie- august 1932, pp. 221-226.
„Der sogennante ‘katholische Staat’ in Siebenbürgen – Status
catholicus Transsylvaniensis”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 27, 1932, pp. 211-212.
„Măcinica: sau pentru ce nu s-a putut însura teologul Petru Raţiu?”,
Unirea, XLII, 1932.
„Ludovic Kosuth şi ideea daco-romană”, Ţara noastră, XI, 23.
XI. 1932, pp. 1-2.
„Az erdélyi katholikus Státus feláldozása révén vallási unió?”
(interviu), Erdélzi Lapok, I, nr. 119, 1932, p. 5-6.
„Iuda trădătorul”, Universul, 15. IV. 1933, pp. 1-2.
„Kirchliche Gegenwart. Rumänien”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 2, 1933, p. 14.
„Kirchliche Gegenwart. Rumänien”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 10, 1933.
„Kirchliche Gegenwart. Rumänien”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 24, 1933, p. 190.
„Kirchliche Gegenwart. Rumänien”, Katholische Kirchenzeitung,
nr. 48, 1933, p. 381.

364
„Mitropolitul Vasile Suciu”, Ţara noastră, XIV, nr. 792, 31. I.
1935, p. 1
„Alegerea Mitropolitului Unit şi dreptul bisericesc”, Patria,
XVII, nr. 53, III. 1935.
„Cum s’a făcut alegerea de Mitropolit în 1918”, Patria, XVII.
nr. 3, III. 1935, pp.2-3
„Un ecou”, Acţiunea, 26. I. 1936.
„Unificarea religioasă”, Răsunetul, XV, 26. I. 1936, pp. 3-4.
„Cum s-a făcut unirea la Lugoj?”, Răsunetul, XV, nr. 9, 23. II.
1936, pp.2.
„Prima tipografie românească în Lugoj”, Răsunetul, XV, nr.
21, 17 mai 1936.
„O sută de ani de la Unire în Banat”, Unirea Poporului, XVIII,
nr. 26, 28.VI. 1936.
„După serbările Unirei din Lugoj”, Acţiunea, III, nr. 20, 5. VII.
1936, p. 1.
„Celibatul în evoluţia dreptului canonic oriental”, Cuvântul
adevărului, XV, nr. 3, III. 1937, 81-84.
„S-a stins o făclie – Cuvânt rostit lângă sicirul arhiereului
lugojan Ioan Boroş”, Unirea, XLVII, nr. 6, 6. III. 1937,
p. 5.
„În slujba Domnului” (discurs rostit în catedrala Lugojului, cu
prilejul instalării sale ca arhipresbiter-prepozit capitular),
Unirea, XLVII, nr. 6, 6. III. 1937.
„Collegio Pio Romeno. O danie împărătească făcută Românilor
din Roma papală”, Unirea, Blaj, nr. 19, 8. V. 1937.
“La Cardinalul Marmaggi”, Sionul Românesc, 23. V. 1937.
„La Roma. Impresii de călătorie”, Acţiunea, nr. 21, 23. V. 1937.
„La Roma. Impresii de călătorie. Zagreb. II”, Acţiunea nr. 22, 30.
1937.
„Suflet românesc sub ierarhia sârbească. Din memoriile canonicului
Petru Raţiu”, Suflet nou, V. 1937
„La Maica Roma 3. Ca toţi una să fie...”, Foiţa „Unirii Poporului”,
11. VI. 1937.
„Pe străzile Romei”, Răsunetul, XVI, nr. 24, 13. VI. 1937.

365
„La Maica Roma cea bătrână”, Acţiunea, Foiţa „Unirii Poporului”,
IV, 13. VI. 1937.
„La Roma. II. Propagarea credinţei”, Acţiunea, nr. 24, 13.VI.1937.
„La Roma. III. Paştile la Roma”, Acţiunea, IV, nr. 25, Duminică,
20. VII. 1937
„La Maica Roma cea bătrână 2. Pentru credinţă...”, Foiţa „Unirii
Poporului”, 27. VI. 1937
„La Roma. IV. Un congres pentru unirea bisericilor.”, Acţiunea,
IV, nr. 26, 27. VI. 1937.
„La Roma. V. Un congres pentru unirea bisericilor II”, Acţiunea,
IV, nr. 27, 4. VII. 1937
„La Roma. Impresii de călătorie. Padova. III”, Acţiunea, IV, nr.
23, 6. VI. 1937.
„La Roma. Pelerinajul şi serbările româneşti”, Acţiunea, IV, nr.
31, 1. VIII. 1937.
“Chestiunea cu vizitele străinilor cari ocolesc Blajul”, Unirea
nr. 2, X. 1937
„Cum îşi scria Cronica zilnică un preot român în revoluţia
anilor 1848-49?”, Suflet nou, X. 1937.
„Cuvinte grele: Ofensiva Catolică în România”, Răsunetul,
XVI, nr. 47, 21. XI. 1937, pp. 1-2.
„Biserica din Banat în luptele neamului”, Colţ de ţară, 20. II.
1938, p. 2
„Biserica din Banat în luptele neamului”, Colţ de ţară, 17. IV.
1938, p. 3.
„Ceva despre înfrăţirea popoarelor”, Unirea, XLVIII, nr. 20,
14.V. 1938, p. 2.
„Un calendar buclucaş şi o campanie nedreaptă”, Farul Nou, 6.
VI. 1937 (semnat N. Vulcan)
„Demascarea unor campanii”, Unirea, XLVIII, nr. 25, 18. VI. 1938,
pp. 2-3.
„Patru decenii de preoţie”, Unirea, XLVIII, nr. 25, 18. VI. 1938,
pp. 2-3.
„Ioan Baciu”, Răsunetul,XVII, nr. 4, 10. VII. 1938.

366
„Nomenclatura localităţilor de pe valea Jiului”, Avântul, 14. X.
1938, p. 3.
„Alexandru Mocioni. Cu prilejul dezvelirii bustului său la Lugoj”,
Tribuna, I, nr.2, 30. X. 1938.
„Din problemele Banatului. Noua linie de comunicaţie spre Reşiţa”,
Tribuna, I. 9. XI. 1938.
„Mortalitatea copiilor în Banat”, Tribuna, I. nr. 16, 17. XI. 1938.
„Pe urmele generalului erou Ioan Dragalina”, Acţiunea,V. 25.
XII. 1938, p. 2.
„Moment luminos de acum 25 de ani (numirea Episcopului V.T.
Frenţiu)”, Vestitorul, XIV, nr. 2, 1938, pp. 16-17.
„Scrisori din Roma”, Unirea, 14. V. 1938.
„Scrisori din Roma. Aspecte...” ,Unirea, nr. 28, 4.VI. 1938.
„Congresul euharistic XXXIV”, Unirea, nr. 23, 4. VI. 1938, p. 3.
„România şi Românii Uniţi. Conferinţa Eminenţei Sale Cardinalul
Tisserant”, Sionul Românesc, nr. 10, 1938, pp. 45-51.
„Din suferinţele Alcazarului. Mărturisirea Generalului Moscardo”,
traducere, Foiţa Unirii, Blaj, 1938.
„Ceea ce ne lipsea. Comunitatea izraelită ortodoxă în Lugoj”,
Răsunetul, XVIII, 25. VI. 1939
„Cu un biserican de elită mai puţin (la moartea Dr. Ioan
Marianescu, canonic lugojan)”, Unirea, L, nr. 21, 25.
V. 1940, pp. 2-3.
„Un salut”, Conştiinţa română, 18. IX. 1940, p. 1.
„Pe urmele dezastrului. De un martor ocular”, Acţiunea, VII, nr.
41, 1940.
„Un răspuns în chestie catehetică”, Răsunetul,XIX, nr. 41, 6. X.
1940, p. 2.
„Problemele edilitare ale Lugojului I”, Acţiunea, VII, nr. 36, 13.
X. 1940, p. 1.
„Problemele edilitare ale Lugojului II”, Acţiunea, VII, nr. 37,
20. X. 1940, p. 1.
„Problemele edilitare ale Lugojului III”, Acţiunea, VII, nr. 38,
27. X. 1940, p. 1.
„Din puţin – mult!”, Răsunetul, XXI, 17. V. 1942.

367
„Lugojul şi comunicaţiile”, Răsunetul, XXI, nr. 45, 8. XI. 1942, p. 1.
„Mersul trenurilor din Banat”, Răsunetul, XXI, nr. 47, 22. XII.
1942, p. 1.
„Cu părintele Ion Agârbiceanu la Seminarul din Pesta‚ Bucureşti’
din grădină. Bucurii şi necazuri. ‚Încondeierile părintelui’”,
Tribuna, III, nr. 527, 18. I. 1943 (Reprodus din Unirea,
Blaj, 9.I. 1943).
„Acum 25 ani la Comloş: ziua în care a fost deţinut Valeriu
Branişte”, Răsunetul, 28.III. 1943.
„Virgil Simionescu”, Acţiunea, X, nr. 28, 10. VII. 1943, pp. 2-3.
„Cuma a ajuns Agârbiceanu canonic?”, Unirea, LIII, 21.VIII. 1943.
„Pro memoria. Canonicul Teofil Crişanu”, Unirea, LIII, 13.II. 1943.
„O punere la punct. Papa şi luptele lui I. Micu Clain”, Unirea,
LIII, 5.VI. 1943.
„Gradaţiile canonicilor”, Unirea, LIII, 2.X. 1943, pp. 3-4.
„Comisiunea catehetică mitropolitană”, Unirea, 9. X. 1943.
„Pro memoria. Gheorghe Munteanu, Vicarul Timişorii (1863-
1943)”, Unirea, LIII, 11. XII. 1943.
„Manualul unic”, Unirea, 22. I. 1944.
„Să aibă catehismul întrebări şi răspunsuri, ori bucăţi de citit?”,
Unirea, nr. 5, 5. II. 1944, pp.3-4; Unirea, nr. 6, 12. II.
1944; Unirea, nr. 7, 19. II. 1944, pp.3-4.
„O minune de catehism pentru copiii mici”, Unirea, nr. 12, 1944.
„Program comun”, Unirea, LIV, nr. 14-16, Paşti 1944, p. 2.
„O discuţie catehetică”, Unirea, nr. 38, 1944, pp.3-4.
„In cauza apărării pasive”, Răsunetul, XXIII, nr. 27, 2.VII. 1944.
„O aniversare (Victor Ungur)”, Răsunetul, XXIII, nr. 40, 8. X. 1944.
„Eroi necunoscuţi”, Răsunetul, XXV, nr. 4, 27. I. 1946, p. 2.
„Conferinţă episcopească la Blaj. Noua lege a cultelor”, Unirea
poporului,XXVIII, nr. 26, 30. VI. 1946, p. 2.
„Fost-a vorbă de unire religioasă la 1918?”, Răsunetul,XXV, nr.
39, 6. X. 1946.
„În atenţia celor ce scriu despre acţiuni religioase”, Răsunetul,
XXV, nr. 24. XI. 1946.

368
„Săptămâna culturală română-maghiară”, Răsunetul, XXVI, 18.
V. 1947 (publicat sub pseudonimul N. Vulcan).
„Impresii din Ungaria”, Răsunetul, XXVI, 18. V. 1947 (semnat
N. V.)

Babeţi, A. "Literatura - o interfaţă a culturii urbane a memoriei.

Studiu de caz: Banatul", in S. Vultur (ed.), Banatul din
memorie, Timişoara, Marineasa, 2008, p. 33.
Brînzeu, P. „Microistoria reconsiderată: Nicolae Brînzeu” în S.
Vultur (ed.), Banatul din memorie, Timişoara, Marineasa,
2008, pp. 258-278.
Dr. Cosma-junior, A. Istoria Presei Române din Banat. Vol. 1.
Timişoara, Unirea Română, 1932, pp. 116-118.
Damό, J. Ki Kicsoda?A Bánsági közélet lexikonja. Timişoara, A
„Lexika” Kiadόvállalat kiadása, 1930, pp. 42-43.
Groşan, I. „Spovedania” în Trenul de noapte, Bucureşti, Cartea
românească, 1989, pp. 139-148
Groza, P. Adio lumii vechi! Memorii, Bucureşti, Compania, 2003,
pp. 36-38.
Hodor, P. , Baron M. (ed.). Vulcan. Schiţe monografice, Vulcan,
Realitatea Românească, 2003, p. 267.
Hossu, I. Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile
Cardinalului dr. Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, Viaţa Creştină,
2003, pp. 130, 200, 253, 283, 290.
Luchescu, Gh. Din galeria personalităţilor timişene, Lugoj,
Dacia Europa Nova, 1996, p. 52.
Ministerul Informaţiilor, Comisia pentru aplicarea Articolului 16
din Convenţia de armistiţiu, Publicaţiile scoase din

369
 circulaţie până la 1 iunie 1946, Fundaţia Culturală Fronde,
Alba Print, s.a., p. 19.
Munteanu, I. Mişcarea naţională din Banat, 1881-1918, Timişoara,
Antib, 1994, p. 256.
Păcurariu, M. Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1996, (ed. II, 2002, Bucureşti, Editura
Enciclopedică), p. 63.
Ploscaru, I. Lanţuri şi Teroare, Timişoara, Signata, 1993, pp. 47,
144, 202.
Ploscaru, I. Lista Episcopilor şi a Preoţilor Greco-Catolici din
Închisoarea de la Sighet, manuscris în Arhiva Episcopiei
Române Unite din Lugoj.
Razba, M. Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX), Deva,
Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu”, 2000, pp. 75-77.
Soica, S. „Prepozitul Capitular Dr. Nicolae Brînzeu” în St.
Bugarski et al., Din trecutul Comloşului, Timişoara,
Eurobit, 2008, pp. 72-101.
Tufan Stan, C. Societatea corală „Lira” din Lugoj, Timişoara,
Marineasa, 2005, pp. 102, 129, 133, 135, 187, 203, 225.
Vasile, C. Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist
1945-1989. Documente şi mărturii, Iaşi, Polirom, 2003,
pp. 71, 100.
Vasile, C. Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în
regimul comunist, Bucureşti, Curtea Veche, . 2004, p. 161.

xxx, „Dr. Nicolae Brînzeu: Păstorul şi turma”, Unirea, XLI,

16.V. 1931.
Dr. Voştinar, S. „Păstorul şi turma”, Unirea, XLI, nr. 8, 21.II.
1931.
xxx, „Pelerinaj la Mănăstirea Prislopului”, Unirea, XLI, 26.V.
1931.
xxx „Un jubileu”, Răsunetul, XII, nr. 46, 21. XI, 1933 (la
aniversarea de 50 de ani),

370
xxx, „Jubileu fără tămbălău”, Unirea, Blaj, XLIV, nr. 40, 1933 (la
aniversarea de 50 de ani).
xxx, „Dragoste între fraţi”, Patria, 30. III. 1935.
T. Aştilean, „Dr. Nicolae Brînzeu: Semănătorul tom. 1
(Catehetica)”, Blajul, 1936, pp. 280-281.
Fulmen, „O nedumerire”, Răsunetul, 12. I. 1936.
Roman, R. „Notiţe”, Răsunetul, nr. 4, 19. I. 1936, p. 1.
Roman, L. „Răspunsul unuia care mai rezistă încă”, Răsunetul, 26.
I. 1936.
Iorgovan, I. „Iară noi să ne unim” în Răsunetul nr. 40 despre
articolul „Fost-a vorbă de unire religioasă la 1918?”
Moga, I. „Terenurile Statului în Lugoj”, Răsunetul, 9. II. 1936.
Gotea, I. C. „Un distins publicist jiian: Dr. Nicolae Brînzeu”,
Avântul, 1. I. 1938.
Albani, T. „Lugoj, oraşul poeziei şi al doinelor româneşti”, Reşiţa,
10. IV. 1938.
XXX, „Praznic românesc în străinătate”, Unirea,VI, 4. VI. 1938.
Oprişu, V. I. „Preoţi şi clasa de mijloc românească. Cuvintele
preţioase ale ilustrului publicist Dr. Nicolae Brînzeu”,
Tribuna Noastră, 20. VI. 1938.
„Servicii solemne pentru Papa Piu XII la Lugoj”, Unirea, VI, nr.
11, 12 martie 1939 – în articol apare cuvîntarea dr.
Nicolae Brînzeu din Răsunetul, 14 noemvrie 1937, nr. 46.
Valea, T. „Noi suntem creştini catolici români”, Răsunetul, nr.
40, 30. IX. 1940, p. 1-2.
xxx, „Muncitor neobosit – La cei 60 de ani ai păr. N. Brînzeu”
Unirea, LIII, nr. 35, 28. VIII. 1943, p. 1.
Dragu, Şt. B., „Dr. Nicolae Brînzeu la 60 de ani”, Unirea, LIII,
nr. 35, 28. VIII. 1943, pp. 2-3.
Stoica, I. „Sărbătorirea păr. Dr. Nicolae Brînzeu la Lugoj”,
Unirea, LIII, nr. 36, 4. IX. 1943.
Oprişu, V. I. „Dr. Nicolae Brînzeu”, Tribuna, III. Nr. 559, 23.
II. 1943 (la aniversarea de 60 de ani).
Dr. Corneanu, C. „Prepozitul dr. Nicolae Brînzeu”, Răsunetul,
XXIII, nr. 2, 21. 9. I. 1944.

371
Iorgovan, Ion, „Iară noi să ne unim”, Răsunetul nr. 40 ca
răspuns la articolul lui N. Brînzeu „Fost-a vorbă de
unire religioasă la 1918?”, Răsunetul, XXV, nr. 39, 6.
X. 1946.
Brînzeu, P. „Texte în oglindă: Petru Groza/ Nicolae Brînzeu”,
Orizont, XV, nr. 5, 22. V. 2003, pp. 8-9.
Babeti, A., Ungureanu, C. „Timişoara citeşte Timişoara. Cine o
scrie?”, Orizont, XVIII, nr. 6, 2006,
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6982.
„Biserica Vulcan II”, http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-
manastiri/ Biserica_ Vulcan_ II-22-21821.html
„Monografia Parohiei Ortodoxe Vulcan II”,
http://www.parohia.ro/ vulcan/ monografie. html

372
Doctorand la Viena (1903), împreună cu cumnatul Emil Nicoară

În redacţia revistei Albina (1921-1922)

373
374
 Împreună cu soţia Emilia

Împreună cu familia, de la stânga la dreapta, în picioare:

Domnica, Pius, Iulian, şezând: Emilia şi Felician
375
 La nuntă (19 iulie 1908)

La nunta de aur (1958), împreună cu familia

376
Împreună cu elevii Emiliei Brînzeu, la Comloş

La întâlnirea din 1953 cu colegii de şcoală.

În prim-plan dr. Petru Groza

377
 Emilia Brînzeu (stânga) împreună cu familia fratelui ei,
Emil Nicoară

Cumnaţii Camil şi Emil Nicoară

378
379
380
381
382
383
384
385
386
387
388
389
390
391
392
393
CUPRINS

PREFAŢA (Pia Brînzeu) / 5

I. LUMEA COPILĂRIEI / 11

FAMILIA / 13
VALEA JIULUI / 15
ÎN SAT LA NOI / 25
LA ŞCOALA DIN HAŢEG / 34
LA COLEGIUL „KUN” DIN ORĂŞTIE / 40
De ce aici? / 40
Despre Orăştie / 40
Colegiul „Kun” / 41
La sânul Almei Mater / 43
Un internat modest / 45
Viaţa în internat / 46
Colegii de clasă, de şcoală şi de internat/ 48
Profesorii / 52
Învăţământul şi disciplina / 58
Completări, perfecţionări, studii facultative /
65
Puţină statistică / 67
Popasuri într-un drum de opt ani / 68
Concluzii / 92
Despărţirea / 94
ÎNTÂLNIRI COLEGIALE ŞI ÎNTÂLNIRI
ÎNTRE COLEGI / 94
DOI COLEGI INTRAŢI ÎN ISTORIE / 98
Otto Roth / 98
Petru Groza / 102

394
II. SPRE TREPTELE ALTARULUI / 117
CHESTIUNEA SOCIALĂ / 119
BISERICA ŞI CHESTIUNEA SOCIALĂ / 121
HOTĂRÂREA / 124
UNIVERSITATEA DIN BUDAPESTA / 129
SEMINARUL CENTRAL / 138
ROMÂNII DE LA SEMINARUL CENTRAL /
144
SCURT POPAS / 154
LA INSTITUTUL SUPERIOR
„SF. AUGUSTIN” DIN VIENA / 156
CĂSĂTORIA ŞI HIROTONIA / 165

III. ÎN JUGUL DOMNULUI / 171

PREAMBULE / 173
COOPERATOR PAROHIAL LA PETROŞANI,
1908-1910 / 179
UN JUG GREU: VULCAN, 1910 – 1916 / 186
REFUGIUL LA BĂTANIA / 233
PROTOPOP LA COMLOŞ, 1917-1919 / 248
ÎN LUGOJ: LA DRAPELUL ŞI NOTAR
CONSISTORIAL / 258
CUM A ÎNCETAT SĂ APARĂ DRAPELUL? / 268
CANONIC LA ZIARUL ALBINA / 287
CANONIC LA LUGOJ, ÎN SERVICIUL
DIECEZEI / 294
ANEXA I / 360
ANEXA II / 361
IMAGINI DIN VIAŢA LUI
NICOLAE BRÎNZEU / 372
DOSARUL C.N.S.A.S. AL LUI
NICOLAE BRÎNZEU / 378
INDICI De NUME ŞI LOCALITĂŢI / 396

395
 Indici de nume şi localităţi
A 101, 106, 112, 115, 179,
Abrud, 181
Agârbiceanu Ion (canonic),
8, 147, 148, 149, 201,
203, 205, 297, 303, 323,
368
Agria, 132, 285
Aiud, 72, 351
Alba, 6, 15, 35, 50, 73, 88,
120, 127, 133, 168, 198,
233, 256, 260, 272, 324,
331, 341, 352, 370
Alba Iulia, 120
Albania, 255, 258
Albesc Petru (cântăreţ
bisericesc), 253
Alecu Constantinescu
(ministrul agriculturii),
333
America, 170, 175, 180,
207, 283, 333, 334, 337
Amlacher Albert (scriitor),
41
Anghelescu Constantin
(ministru), 276
Anglia, 58, 143, 226, 267
Aninoasa, 14, 208, 243, 244
Antonescu Ion (mareşal),
121, 303
Anţan Gheorghe (ministru),
190
396
Arad, 8, 17, 29, 50, 53, 66,
200, 203, 205, 227, 229,
230, 232, 233, 241, 242,
249, 253, 256, 260, 262,
277, 305, 317, 322, 326,
338, 346
Ardeal, 8, 14, 23, 24, 27,
37, 41, 43, 49, 54, 55,
72, 75, 87, 93, 103, 106,
120, 140, 147, 149, 169,
176, 178, 180, 184, 185,
189, 190, 191, 220, 226,
229, 232, 233, 257, 258,
260, 267, 268, 276, 277,
279, 280, 284, 292, 293,
294, 306, 308, 322, 333,
341, 343, 349, 355, 363
Ardealul de Nord, 112, 316
Argetoianu Constantin
(preşedinte al Consiliului
de Minişti), 318, 331
Armean Solom (protopop
onofiric), 36, 51, 52
Armeanca Ernest (cleric),
318
Atanasie Anghel (episcop),
140
Atena, 154
Austria, 18, 86, 123, 261
Averescu Alexandru
(general), 13, 96, 103,
267, 268, 288, 291, 295,
322, 324, 347, 348, 349
B Băniţa, 242
Baciu Valeriu (funcţionar),
261
Baia de Criş, 299
Baia Mare, 18, 112, 129,
154, 181, 225, 310, 321,
351, 352
Balaton, 145
Banat, 48, 78, 100, 101,
102, 104, 121, 155, 184,
229, 249, 256, 257, 269,
277, 317, 319, 328, 329,
333, 339, 343, 355, 359,
363, 365, 366, 367, 368,
369, 370
Barcza Mihai (elev), 88
Bartok Gheorghe (episcop),
51
Baru-Mare, 17
Basarabia, 191, 200, 246,
294, 300
Băcan Ion (profesor), 213
Băcia, 13, 15, 48, 49, 75, 77
Băieşti, 210, 240, 241
Băile Borsec, 169
Băile Herculane, 347
Bălan Ioan (episcop), 149,
162, 188, 282, 284, 296,
301, 311, 316, 329, 335,
336, 346
Bălan Nicolae (mitropolit),
130, 280, 281, 329, 332,
349, 355
Băltescu Ion (primar
Lugoj), 216
Bărăşti, 39
Bărbăteni, 14, 17
Bătania, 234, 395
Băuţarul de Sus, 187
Bârlea Victor (cleric), 127,
166, 212, 288
Beba, 79, 305, 310, 327,
359
Bechicerecul Mare, 255
Beiuş, 127, 154, 177, 230,
281, 294, 319, 320, 336,
345
Belgrad, 101, 235, 255
Benedict XV (Papă), 282,
295
Berger Ion (profesor), 136,
234, 240
Berinde Ştefan (cleric), 35,
79, 156, 168, 240, 241,
244, 245
Beriu, 41
Berlin, 8, 99, 130
Bernaz Petru (cleric), 329
Besu Valer (învăţător), 249
Bianu Ioan (academician),
188
Bihor, 132
Biró P. (iezuit), 230
397
Bistriţeanu Ion (profesor),
312
Bixad, 6, 13, 78, 207, 208,
357, 363
Blaj, 23, 39, 42, 70, 78, 79,
81, 82, 106, 126, 127,
128, 129, 145, 146, 148,
149, 151, 152, 153, 154,
163, 166, 168, 169, 170,
174, 175, 176, 178, 183,
186, 188, 202, 203, 204,
207, 213, 214, 217, 219,
220, 222, 225, 227, 233,
241, 264, 276, 277, 278,
280, 281, 282, 283, 284,
289, 293, 297, 299, 300,
301, 302, 303, 304, 312,
313, 314, 316, 318, 322,
335, 344, 345, 346, 347,
351, 358, 360, 362, 363,
365, 367, 368, 371
Bob Gheorghe (prepozit),
310
Bobîlna, 330
Böckl Ludovic (coleg de
şcoală), 36, 37, 48, 96,
97
Bocşa, 259, 346
Bodocan Ion (cleric), 272,
273, 274, 301, 359
Boemia, 18
Bogdanfi B. (student), 127
Boilă Romul (mirean), 350,
351
398
Bologa Atanasie (cleric),
168, 182, 183, 185, 186,
217, 306
Bontescu Fabius, 37, 183
Bor, 155, 169
Boroş Ioan (prepozit), 42,
178, 182, 192, 193, 206,
209, 215, 216, 272, 310,
316, 333, 337, 338, 344,
357, 365
Borza Alexandru
(profesor), 149, 169, 353
Botei Aurel (medic) , 51,
163
Bouţar, 242
Bozovici, 13
Brad, 40, 299, 331, 332,
333
Bran Felician (cleric), 149,
212, 273, 302, 336
Branişte Valeriu (publicist),
101, 106, 229, 259, 269,
270, 271, 275, 368
Braşov, 17, 51, 74, 97, 191,
264, 265, 266, 286, 345
Bratislava, 130
Braun Emil (publicist), 318
Brăila, 295
Brătianu Ionel (om politic),
101, 189, 211, 237, 279,
281, 291, 324
Bretan Nicolae (cântăreţ),
7, 51
Bretea, 13
Breznay Bela (profesor), Budapesta, 6, 7, 49, 50, 51,
137 60, 66, 68, 70, 88, 95,
Brînzeu Emilia (soţia), 166, 99, 100, 101, 112, 120,
229, 375, 378 122, 124, 125, 126, 127,
Brînzeu Domnica (fiica), 5, 128, 129, 130, 133, 136,
258, 375 139, 143, 144, 145, 146,
Brînzeu Nicolae, 2, 3, 5, 6, 147, 148, 151, 169, 170,
7, 8, 9, 15, 25, 26, 57, 179, 184, 185, 190, 195,
74, 75, 81, 151, 158, 206, 213, 219, 221, 226,
170, 205, 252, 254, 273, 228, 230, 232, 254, 280,
275, 300, 307, 322, 324, 284, 302, 304, 319, 323,
352, 358, 362, 369, 370, 340, 359
371, 372, 377, 378, 379, Buglea Sabin (cleric), 299,
394, 395 329
Bucium, 149 Buhani, 21
Bucureşti, 6, 8, 20, 37, 74, Bumbeşti, 17
78, 97, 103, 105, 113, Bunea Augustin (istoric),
114, 146, 148, 177, 184, 42, 81, 82, 93, 106, 184,
188, 189, 191, 200, 209, 206
215, 220, 232, 237, 244, Buntescu Victor (avocat),
260, 261, 262, 263, 264, 182
265, 266, 267, 269, 270, Burlec Petru (cleric), 26
272, 276, 279, 281, 282, Buşteni, 262, 267, 268
283, 284, 286, 287, 288, Buteni, 326
289, 290, 291, 293, 294, Buticescu Vasile Ranta
295, 298, 299, 300, 304, (scriitor), 151
307, 309, 312, 315, 319, Buziaş, 307, 328, 334
324, 328, 330, 331, 332,
333, 335, 336, 337, 340, C
341, 345, 348, 351, 352, Carada Marius Theodorian
355, 363, 368, 369, 370 (publicist), 286, 289,
Bucuţa Emanoil (scriitor), 290, 292, 324, 337
274 Caransebeş, 230, 242, 280,
Buda, 23, 42, 130, 144, 248 325
Caraş, 216, 269, 322, 348

399
Carei, 302, 351, 352
Carol (Rege), 86, 178, 236,
277
Castău, 41
Călan, 16
Călăraşi, 6
Căldăruşani, 6
Câmpul-Pâinii, 79
Câmpu-lui-Neag, 14, 16,
21, 24, 25, 26, 35, 79,
104, 218, 240
Cândea Nicolae (nobil), 16
Cenad, 242, 255, 258, 271,
277
Cerbicean Nicolae, 36
Cerghizan Vasile
(profesor), 313
Cernăianu Constantin
(cleric), 210, 245
Cernăianu Dumitru (cleric),
210, 245
Cernăuţi, 200, 310
Chei, 329, 331
Cheţianu A. (cleric), 214
Chinezu Paul (comandant),
79
Chisindia, 326, 327
Chizdia, 155, 156, 359
Chrisostom Ioan (sfânt),
162
Cib, 329, 330, 331, 332,
348
Cigmău, 330
Ciora Ioan (cantor), 39
Cipăian (director), 334
400
Cisar Alexandru (episcop),
295, 341
Ciura Alexandru (teolog),
149, 201, 281
Cîrneşti, 358
Cluj, 8, 51, 53, 58, 78, 86,
93, 103, 105, 112, 129,
168, 170, 175, 183, 198,
200, 204, 205, 208, 228,
232, 235, 241, 253, 254,
258, 262, 263, 266, 267,
268, 277, 278, 281, 282,
284, 287, 297, 310, 312,
319, 323, 325, 331, 332,
350, 351, 352, 363, 369
Coltor Ioan (cleric), 166,
281
Comăianu C. , 190
Comloşu Mare, 6, 78, 106,
215, 229, 230, 232, 233,
248, 249, 250, 251, 253,
255, 258, 270, 271, 272,
327, 334, 359, 363, 368,
377
Comşa Grigorie (episcop),
200
Constantinescu-Iaşi Petre
(om politic), 104
Coroeşteni, 14, 15, 23, 25,
26, 29, 35, 36
Coroeşti, 14, 17, 25
Cosma A. (ministru), 261
Cosma Partenie (redactor),
193, 202
Costa Alimpiu (redactor),
200
Costa Ioan (profesor), 106,
230
Coste Iuliu (prefect), 359
Costea Alexandru (cleric),
201
Costea Chiva, 168
Coştei, 104, 127, 261, 327
Coşteiul-Mare, 48
Cotoroiu Petru, 36, 39, 44,
48
Craşovan Ioan (cleric), 305
Crăciuneşti, 168, 169
Crişan Teofil (canonic),
209, 210, 211, 289, 328
Crivăzeni, 14
Crivedia, 25
Croaţia, 139
Csürös Paul (profesor), 53,
54, 59, 60, 62, 66
Cugir, 63, 309, 342
Cuparescu G. (medic), 162
Curechiu, 329, 331
Cviştior, 299
D 202
David D. T. (cleric), 175
Dăianu Elie (protopop),
149, 150, 152, 175, 185,
198, 201, 202, 203, 204,
205, 235, 278, 292, 296,
297, 298, 317, 337, 349
Dealul Babii, 14, 242, 245
Debreţin, 58, 126
Dej, 131, 351
Demeter C. (redactor), 42,
290
Demetriu Radu (episcop),
16, 24, 63, 166, 176,
177, 178, 201, 212, 213,
215, 220, 221, 225, 227,
231, 272, 276, 277, 286,
287, 337, 350
Demko Gh. (profesor), 132
Desideriu Bita (profesor),
135
Deva, 40, 48, 50, 53, 58,
75, 103, 104, 105, 107,
113, 129, 169, 188, 194,
202, 219, 330, 332, 370
Diel Karl (medic), 252
Disescu Constantin
(senator), 342
Dobrescu Aurel (teolog),
127, 128
Dobrin Gheorghe (prefect),
261, 262, 269, 275
Dobrotă Iustin (diacon), 156
Doctor Emil (medic), 162
Domşa A. C. (cleric), 201,
Dosza Iosif (profesor), 57,
59
Dragoş Aurel (deputat),
166, 282
Drăgănescu Gh. (colonel),
169, 328
Dubleş (prefect), 330, 332
401
Dudek Jan (profesor), 133,
137
Dumitra, 168
Dunăre, 15, 145
Dvořak A. (profesor), 159
E 228, 230, 248, 260, 269,
Elveţia, 99, 340
Erhan Dionisie (episcop),
300
F 334, 335, 336,337, 340,
Fiedler Ştefan (episcop),
339, 340
Fireza Dănilă (cleric), 38,
126, 155, 157, 169, 175,
182, 212, 213, 273, 283,
299, 300, 304, 310, 311,
312, 318, 322, 347, 348,
350, 354
Firezeni, 21
Firtos Francisc (profesor),
58
Florean Ion (administrator),
77
Florenţa, 166
Florian Aurel (cleric), 163,
232
Földes Bela (profesor), 125
Francisc de Assisi (sfânt),
124, 317
Franţa, 99, 123, 143, 154
Franz Iosif (Rege), 143,
159, 177, 298
402
Frenţiu Valeriu Traian
(episcop), 141, 149, 155,
159, 175, 178, 194, 195,
201, 205, 206, 207, 208,
209, 210, 211, 212, 214,
215, 216, 222, 223, 225,
270, 275, 276, 279, 281,
282, 285, 286, 287, 294,
295, 302, 306, 308, 309,
311, 320, 321, 323, 324,
344, 352, 358, 367
Frint Iacob (cleric), 159
G
Galaţi, 240
Galiţia, 44, 100
Ganea Romul (cleric), 305
Gaspari Pietro (cardinal),
315, 340, 341
Gaşpar Mihai (protopop),
259, 270
Gârbea Nicolae (avocat),
169, 242
Genţ Ioan (protopop), 201,
225, 226
Geoagiu, 238, 283, 329,
330
Georgescu Ioan (cleric),
278, 280, 295, 302, 313
Germania, 99, 121, 154
Ghelner Alexandru (cleric),
127
Gherla, 112, 145, 150, 166,
175, 176, 178, 192, 194,
207, 212, 214, 231, 238,
272, 278, 284, 285, 296,
297, 302, 311, 321, 326,
335
Gherman, 51, 305, 359
Giurgiu Aug. (avocat),
215, 337, 338
Giurgiu Ioan (episcop), 139
Giurgiu Valeriu (protopop),
209, 306
Glattfelder Julius (episcop),
147, 250, 339
Goga Octavian (om politic),
8, 34, 130, 189, 202,
268, 284, 289, 291, 296,
323, 324, 348, 349
Gögölö, 145
Goldiş Vasile (om politic),
8, 106, 191, 205, 227,
230, 269, 281, 324, 346,
348, 349
Gorj, 17, 18, 24, 210
Greceanu Dimitrie
(ministru), 286
Greger Ludovic, 15, 36, 38,
39
Grigorescu Ion, 230
Groza Petru (om politic), 7,
13, 14, 15, 48, 49, 50,
51, 52, 54, 56, 63, 74,
75, 77, 84, 85, 86, 88,
89, 92, 95, 96, 97, 102,
103, 104, 105, 106, 107,
109, 112, 113, 114, 115,
117, 127, 129, 155, 169,
199, 253, 268, 333, 348,
369, 372, 377, 394
Grozescu T. (cleric), 305
Grünzweig Adam, 88, 89
H
Hajdudrog, 226
Halmágyi Anton (profesor),
58
Hanuy A. (profesor), 132
Hatala Petru (profesor), 136
Haţeg, 6, 13, 14, 18, 26, 28,
31, 32, 34, 35, 36, 37,
38, 39, 40, 45, 48, 69,
71, 92, 126, 128, 182,
199, 207, 208, 209, 210,
211, 217, 240, 241, 242,
247
Haţieganu Iuliu (medic),
351
Hălmaj, 299
Hebiceni, 14
Hegyeshalom, 158
Hesbigny D. (iezuit), 341
Hirsch Natan (redactor), 50,
66, 77, 79
Holdea, 192
Horváth Béla (om politic),
50
Hossu Iuliu (episcop), 166,
176, 187, 192, 209, 211,
212, 296, 297, 304, 324,
335, 369
403
Hossu Vasile (episcop), 19, Iugoslavia, 255, 272, 305,
150, 154, 165, 166, 170, 327, 359
176, 178, 180, 190, 194, Izgar, 300
201, 202, 206, 207, 210, Izvin, 63, 184, 211, 283,
211, 212, 214, 238, 278, 309
287, 292, 296, 298, 320,
337, 338, 339 J
Hunedoara, 6, 16, 40, 41, Jimbolia, 252, 256, 258,
42, 43, 50, 53, 54, 67, 259, 260
81, 92, 97, 103, 106, Jitin, 329
194, 240, 332, 348 Jiu, 15, 16, 17, 19, 21, 24,
25, 29, 32, 36, 69, 156,
I
158, 170, 182, 184, 193,
Iamza, 192 234, 235, 240, 242, 245,
Iamza Pius (elev), 188 247
Iamza Vasile (primpretor),
188 K
Iancahida, 305, 310 Kálmán Elekeş (învăţător),
Ianza Ion (vicar), 38, 348 37
Iaşi, 104, 199, 274, 294, Kanyurszky Gh. (profesor),
295, 341, 370 136, 137
Ienea P. (cleric), 219 Karácsonyi Ioan (profesor),
Ilia, 169, 277, 286 132
Innsbruck, 203 Kempis T. (scriitor), 143
Ionescu Petru (director), Kikinda, 232, 256
284, 285, 323 Kiss Ioan (profesor), 131
Ionescu Teche (om politic), Konza Alexandru (inspector
189, 289, 291, 295 şcolar), 50
Iorga Nicolae (om politic), Kossuth Ludovic (om
151, 224, 277, 318, 331, politic), 81
349
Iscreni, 14, 21, 26, 34 L
Italia, 18, 29, 143, 164,
193, 310 Lacze Moise (profesor), 57
Lainici, 23

404
Lauran Augustin (canonic), 279, 284, 286, 288, 289,
178 290, 291, 293, 295, 296,
Lăţunaş, 305, 327 301, 302, 306, 308, 310,
Lemani, 15 311, 315, 316, 317, 318,
Lemeni Ioan (episcop), 23, 320, 322, 324, 328, 333,
24 336, 337, 344, 345, 348,
Lepădatu Ion (ministru), 352, 353, 354, 355, 356,
191, 330 359, 362, 363, 365, 367,
Leu Grigorie (episcop), 200 369, 370, 371
Liegasen D. I. (profesor) , Lupaş Ion (profesor), 129,
175 184, 278, 280, 322
Lipova, 49 Lupcan Alexandru, 186
Livadia, 14, 39, 241 Lupeni, 14, 18, 19, 21, 23,
Livezeni, 14, 16, 17, 23, 25 34, 36, 39, 43, 48, 77,
Lohan V. (profesor), 354 168, 182, 183, 186, 216,
Lollok L. (profesor), 165, 235, 240, 243, 245, 289,
166 306, 316
Lomani, 28, 29, 168 Lupşa Aron, 126
Lucaci Constantin (cleric), Lupşa D. A. (cleric), 175
205 Lupu Nicolae (scriitor), 302
Lucaciu E. (cleric), 175
Lugoj, 5, 6, 16, 23, 29, 48, M
50, 78, 79, 81, 100, 101, Macavei Victor (canonic),
104, 106, 109, 127, 128, 282, 298, 316, 347, 350,
129, 140, 145, 149, 154, 356, 360
155, 156, 157, 164, 166, Macău, 305, 339
167, 169, 170, 176, 177, Madincea Ion (canonic),
178, 182, 183, 190, 191, 214, 317
192, 193, 196, 197, 199, Maior Gheorghe (cleric),
200, 206, 209, 211, 213, 249, 250, 305, 317
214, 215, 216, 219, 220, Maior Iuliu (profesor), 233,
225, 227, 229, 231, 232, 284
233, 241, 242, 251, 254, Maior Petru (cleric), 283
256, 258, 259, 260, 268, Makai Eugen (profesor), 58
272, 273, 274, 276, 278, Mamaia, 166

405
Mangra Vasile (mitropolit),
105, 228, 276, 280
Maniu Iuliu (om politic),
255, 277, 295, 296, 304,
323, 324, 331, 337, 342,
346, 351, 353
Manu Leo (cleric), 149,
178, 198, 203, 205, 207,
208, 210, 212, 235, 278,
303, 304, 337, 347
Maramureş, 150, 285
Marc Emeric, 57
Marcovăţ, 305, 359
Marianescu Ioan (cleric),
273, 275, 276, 283, 286,
299, 309, 310, 311, 330,
331, 367
Marmagyi Francesco
(nunţiu), 342
Mayer L. (arhiepiscop),
159, 161
Mălaiu T. (teolog), 149
Mănescu At.
(administrator), 290, 293
Mărar Ioan (cleric), 187
Mârşevoni, 21
Mâzer Ion (teolog), 155,
169
Mediaş, 113, 193
Merişori, 17, 35, 36, 71,
244, 348
Miclescu Calinic
(mitropolit), 178
Miculaş Gh. (teolog), 149
Migia Ariton (cleric), 309
406
Mihail Pavel (episcop), 177
Mihali Victor (mitropolit),
38, 175, 176, 178, 189,
190, 191, 226, 254, 321
Mihályfi Acaţiu (profesor),
135, 152
Milano, 166, 275
Mioc Romul (cleric), 155,
169, 187, 217, 278, 332
Miron Cristea (patriarh),
153, 280, 341
Mocioni Alexandru (om
politic), 162, 268, 367
Mocsáry L. (deputat), 153
Moldova, 39, 104, 149,
294, 295, 305, 341
Moldovan Ion (canonic),
143, 153, 188, 314
Moldovan Vasile (cleric),
147, 149, 150, 154
Morandini Ilie (redactor),
189, 287, 290
Moravia, 186
Muntean Gheorghe
(protopop), 215, 221,
242, 250, 327, 368
Muntean Nicolae (canonic),
288, 289, 307, 334, 335,
338
Muntean Petru (cleric), 359
Muntean Teodor (tipograf),
227
Mureş, 15, 112, 246, 256,
353
Musta Virgil (cleric), 7, 51
 N Oneasă Maria (mama lui N.
Brînzeu), 26, 29
Nădlac, 231, 249, 329
Oradea, 112, 132, 145, 148,
Nălaţ, 39
159, 163, 166, 175, 176,
Neamţ, 6, 199
177, 178, 201, 204, 208,
Neda Dumitru (cleric), 148,
209, 213, 214, 215, 221,
149, 300
226, 227, 231, 232, 249,
Nemoianu Petre (jurist),
276, 278, 281, 282, 285,
274
286, 287, 291, 295, 297,
Nestor Nicolae (canonic),
300, 302, 305, 314, 317,
39, 128, 207, 209
321, 324, 336, 337, 339,
Netzhammer Raymund
351, 353, 356
(arhiepiscop), 189, 276,
Oraviţa, 8, 51, 153, 162,
287, 337, 340, 341
212, 216, 218
Nicoară Emil, 165, 193,
Orăştie, 6, 7, 8, 40, 41, 43,
207, 240, 245, 272, 373,
47, 48, 49, 51, 53, 57,
378
62, 67, 68, 69, 70, 71,
Nicolescu Alexandru
72, 82, 84, 85, 86, 87,
(mitroplit), 168, 179,
93, 95, 96, 97, 126, 163,
201, 278, 280, 294, 295,
169, 175, 183, 206, 219,
298, 301, 308, 311, 319,
228, 229, 230, 231, 248,
320, 334, 336, 337, 347,
296, 341, 358, 394
352, 353, 354, 358
Orlat, 149
Ormindea, 168, 169
O
Orşova, 190
Obreja, 358
Ocna Sibiului, 199 P
Odorhei, 199
Pacha Augustin (episcop),
Ohaba, 306, 307, 317, 356
339
Ohaba-Forgaci, 306, 317
Padova, 166, 366
Olariu N. (avocat), 169,
Papa Leo al XIII-lea, 87
217
Papa Pius X, 141, 165, 226
Olea Sabin (cleric), 331
Papp Max (farmacist), 191
Oltean Paul (învăţător), 38
Parâng, 235, 237
Oltenia, 14

407
Paris, 81, 99, 124, 137, 213,
255, 267, 281, 319, 358
Paroşeni, 14, 15, 17, 26, 35,
168, 217, 240, 241, 332
Partenie Clinceni
(mitropolit), 341
Pascu Iosif (ţăran fruntaş),
86, 257
Patachi Ioan (cleric), 26,
139, 167, 168, 187
Patachi Enea (cleric), 357
Pazmany Peter (cardinal),
130, 145
Pâclişeanu L. (cleric), 149
Pecica, 242
Pepenariu Ion (învăţător),
32, 35
Perathoner A. (judecător),
159
Periam, 232, 249
Perian Gh. (ofiţer), 169
Pesta, 99, 112, 120, 127,
129, 130, 133, 136, 138,
140, 143, 150, 152, 153,
154, 157, 158, 160, 162,
164, 165, 166, 176, 182,
213, 232, 243, 247, 248,
250, 253, 281, 282, 285,
302, 304, 314, 368
Petreni, 13, 49, 75, 77
Petrila, 14, 17, 19, 20, 23,
24, 182, 183
Petroşani, 6, 17, 18, 19, 20,
23, 25, 34, 39, 40, 53,
71, 120, 128, 129, 157,
408
168, 169, 179, 180, 181,
182, 183, 184, 185, 186,
187, 188, 194, 197, 198,
210, 217, 218, 221, 227,
228, 234, 235, 240, 306,
362
Petroşeni, 14, 17, 23, 152
Petrovici Ion (ministru),
273, 303
Pherekyde Mihail (om
politic), 343
Piteşti, 151, 262
Pîclişeanu Zenovie (cleric),
203, 278, 280, 284, 295,
298, 302, 306, 307, 308,
324, 340, 341, 353
Poiana, 13, 15, 183, 195,
329, 332, 348
Poiana Muntelui, 195
Poiana Sibiului, 15
Pojon, 130
Pop Augustin (cleric), 228
Pop Dănilă (om politic),
353
Pop Gheorghe (cleric), 166,
249, 336
Pop Ignaţie (episcop), 228
Pop Ion (cleric), 168
Pop Ioniţă (cleric), 332, 356
Pop Iosif (deputat), 285
Pop Petru (vicar capitular),
128
Pop Ştefan (cleric), 184,
209, 211, 283
Pop Ştefan (protopop), 63,
169
Pop Ştefan Cicio (om
politic), 269, 295, 451
Pop Valer (om politic), 308,
351, 352, 355
Popa Aristan (cleric), 205
Popa Augustin (cleric),
149, 289, 303, 313, 346,
351, 352, 353
Popa Aurel (om politic),
303
Popa Iacob (cleric), 278,
282, 296, 347
Popa Octavian (cleric), 221
Popov P. (inspector şcolar),
194
Popovici (canonic), 209
Popovici Aurel (cleric),
212, 213
Popovici Gheorghe
(protopop), 211, 344
Popovici Iosif (profesor),
325
Popovici Lazăr (medic),
162
Popovici N. (cleric), 331
Poruţiu V. (protopop), 212
Poşiar Silviu (cleric), 155,
157, 219
Praga, 342
Precup Ionel (profesor), 15,
168
Pricaz, 41
Prie Octavian (teolog), 131,
149, 152, 204, 281
Prislop, 6, 39, 78, 178, 190,
195, 196, 198, 207, 210,
235, 360, 363
Prohaszka Ottokar
(episcop), 123, 133, 134
Pui, 34, 181, 183, 240, 243,
246
R
Rada, 299
Radic Alexandrina, 187
Radic Ştefan Raic
(protopop), 181, 182,
183
Radna, 157, 359
Radu Iacob (cleric), 21,
209, 230
Rapaics R. (profesor), 132
Rapolt, 330
Râubărbat, 14
Recaş, 256, 258
Reşiţa, 216, 367, 371
Robu Mihai (episcop), 212,
294, 295
Roma, 38, 126, 127, 131,
133, 136, 138, 140, 165,
166, 177, 209, 214, 226,
275, 276, 279, 281, 282,
283, 288, 291, 293, 297,
300, 305, 306, 310, 311,
335, 336, 338, 340, 342,
350, 365, 366, 367
409
România, 5, 6, 8, 16, 17, S
18, 24, 26, 29, 43, 60,
Sabo Ioan (episcop), 150,
92, 100, 101, 104, 106,
176, 192
114, 132, 163, 181, 184,
Samassa Josef (cardinal),
188, 190, 191, 218, 224,
132
228, 230, 234, 237, 238,
Sándor Ioan, 55, 95, 296
239, 256, 257, 265, 271,
Satu Mare, 199, 216, 237,
273, 276, 277, 284, 286,
282, 339, 349, 351, 352
287, 291, 293, 305, 316,
Săcărâmb, 18, 216
318, 339, 340, 341, 342,
Săcărîmb, 181, 330
343, 344, 349,360, 362,
Sălişte, 130, 153
366, 367
Sânnicolau Mare, 170, 253,
Romos, 41, 50
277
Roşca At. (cleric), 169,
Sânnicolau-Mare, 258, 327
212, 273
Sânpălean Ion (cleric), 201
Roşianu Ştefan (cleric), 155,
Sântana, 242
200, 201, 278, 281, 282,
Scheffler Janos (episcop),
301, 321
340
Roşu Ioan (cleric), 86, 201,
Scherer (profesor), 161,
202, 205
163, 203
Roth Otto (om politic), 7, 8,
Schlauch Lőrinc (episcop),
49, 77, 83, 99, 100, 101,
177
102, 104, 107, 114, 394
Scurtu I. (cleric), 151, 208
Rott F. (episcop), 159
Sebeş, 15, 73, 127, 168,
Ruda, 299, 329
198
Rusan Sebastian
Sebiş, 326
(mitropolit), 168, 169,
Secăşeni, 153
199, 238, 240, 247
Seghedin, 79, 101, 233,
Rusia, 250, 274, 341
253, 256, 339, 359
Rusu Alexandru (episcop),
Serestély Béla (scriitor), 49,
129, 133, 149, 150, 154,
74
158, 204, 205, 207, 219,
Seydl E. (episcop), 159
225, 232, 278, 280, 289,
Sibiu, 17, 50, 53, 130, 153,
293, 297, 308, 347, 352,
168, 193, 215, 217, 228,
356
230, 232, 259, 260, 269,

410
 276, 279, 280, 281, 283,
303, 334, 346, 350, 355
Siebert (director), 299
Siegescu Iosif (profesor),
135, 149, 153, 202, 214,
218, 219, 276
Sighet, 6, 351, 370
Simeria, 17, 48, 49, 56, 71,
82, 129, 181, 200, 241
Simionescu Virgil (pictor),
354, 368
Simon Francisc (profesor),
52, 54, 163, 164
Simor Janos (cardinal), 136
Simu Gheorghe (cleric),
205
Sincel, 168
Slovacia, 18
Socaci Avram (cleric), 305
Spania, 123
Stan Florian (prepozit),
232, 336
Stanca Demi (medic), 23,
169
Stanca Sebastian (cleric),
129, 168, 185, 191, 198,
200, 325
Stanciu Constantin (cleric),
35
Stanciu Vichente (laic), 257
Stăneşti, 156
Stâna de Vale, 302, 319,
340
Stoian I. (avocat), 273
Stoica Iuliu (elev), 50
Stoica Romul (cleric), 127
Stoicuţa Adam (cleric), 26
Strasbourg, 214, 300
Strâmba, 139
Strigon, 131, 133, 136, 139,
145, 163
Stroescu Vasile (om
politic), 191
Sturza C. (medic), 162
Subcetate, 39, 71, 169, 210,
241, 242
Suceava, 162, 199
Suciu Alimpie (cleric), 26,
242
Suciu Olimpiu (cleric), 51
Suciu Ioan (episcop), 313,
314, 315
Suciu Vasile (mitropolit),
38, 178, 186, 187, 202,
204, 226, 276, 278, 281,
283, 286, 297, 298, 324,
345, 347, 365
Sükösd Iuliu (profesor), 57,
97
Surduc, 16, 18, 23, 78, 189,
211
Szabo Marin (profesor), 58,
83, 87
Szabolcska Mihai, 105
Székely Ştefan (profesor),
131
Szmicelski Victor (cleric),
202
Szmiegelski O., 155
Szych I. (cleric), 162
411
 Ş 258, 259, 261, 262, 273,
Şaguna Andrei (mitropolit),
184, 279, 349
Şandru Gheorghe (cleric),
23, 169, 235, 245
Şeitin, 249, 250, 317
Şielariu Emil (medic), 37
Şincai Gheorghe (scriitor),
147
Şiria, 311, 326
Şomănanu Sava (boier),
189
T 26, 35, 168, 187, 188,
Tankó Béla (învăţător), 58,
126
Tăslăuanu O. (om politic),
268
Tătărescu Gheorghe
(ministru), 245
Tăutu Al. (cleric), 302, 351,
353
Târgu-Mureş, 112, 350
Téglás Gábor (inspector
şcolar), 53
Teiuş, 17, 177, 262, 264,
286, 352
Telescu Gh. (cleric), 156
Ticvani, 317, 329
Ticvaniul Mare, 329, 362
Ticvaniul Mic, 212
Timişoara, 2, 3, 5, 8, 53, 99,
100, 101, 107, 147, 155,
202, 232, 250, 254, 256,
412
286, 307, 317, 324, 325,
327, 332, 334, 339, 346,
363, 369, 370, 372
Tiria Mihai (student), 51
Tismana, 156
Tisza Ştefan (prim-
ministru), 123, 238, 254,
296
Todoran Todor (elev), 36
Todoran G. (cleric), 195,
240, 214
Todoran Nicolae (cleric),
Tökés Ernest (cleric), 49,
66, 94
Topolovăţul Mare, 156
Torontal, 247, 254, 257,
307, 359
Toteşti, 289, 310, 348, 354
Traian Ion (cleric), 52, 155
Trifa Iosif (cleric), 283
Trotia, 49
Tulbure Gh. (cleric), 130
Turdaş, 41, 42, 57, 63
Turnu-Severin, 17, 291
Tuştea, 168
Ţ
Ţara Almăjului, 13
Ţara Haţegului, 13, 16, 29,
42, 166, 194, 246
Ţara Oaşului, 13, 35
Ţăran Axente (cleric), 147,
149, 154
Ţebea, 49
Ţopa Chiril (vicar), 18, 181
U 305
Ungaria, 18, 47, 52, 80, 86,
96, 98, 99, 100, 123,
124, 133, 136, 145, 153,
177, 226, 230, 237, 254,
261, 272, 290, 304, 305,
310, 339, 340, 369
Ungur Victor (cleric), 50,
198, 199, 368
Uricani, 14, 21, 38, 155,
168, 182, 185, 310
Uzhorod, 316
Užhorod, 127, 155
V Vulcan, 6, 8, 14, 16, 17, 18,
Vaida Alexandru Voevod
(om politic), 203, 254,
255, 262, 267, 268, 285,
295, 296, 324, 331, 351
Valea Bistrei, 16
Valea Jiului, 6, 7, 27, 166,
180, 367
Valea Prahovei, 267
Valea Streiului, 13, 14
Vancea Ioan (mitropolit),
176, 283
Varşovia, 199, 342
Vălcan, 286
Vălean (avocat), 325, 335
Vâlcea, 181
Vârciorova, 190
Vendelinus P. (cleric), 87
Veneţia, 166
Vermeş, 346
Vezoc Iosif (canonic), 214,
Viena, 6, 7, 104, 120, 122,
123, 132, 135, 136, 145,
146, 149, 150, 154, 157,
158, 159, 161, 162, 164,
165, 166, 170, 179, 187,
203, 205, 209, 226, 227,
264, 265, 281, 338, 352,
373
Vilmos Naghy (ministru),
51
Vişegrad, 145
Vladimirescu Morgan
(scriitor), 162
23, 24, 25, 26, 28, 30,
34, 39, 44, 50, 51, 71,
78, 96, 97, 120, 129,
144, 156, 162, 167, 168,
169, 181, 185, 186, 187,
188, 190, 191, 193, 194,
195, 196, 197, 198, 199,
200, 207, 210, 212, 216,
218, 227, 229, 234, 235,
236, 237, 242, 243, 244,
245, 246, 247, 248, 250,
252, 253, 272, 358, 362,
363, 366, 369, 372
W
Wagner Eduard, 80
413
Wolfsgruber (profesor), Zlatna, 331
158, 161, 163 Zubriczky A. (profesor),
131, 135
Z Zugrav Nicolae (cleric),
Zapodean I., 332 155, 168, 182, 185, 217,
Zdrapţi, 299 235, 240, 242, 250, 288,
Zimcel Iosif, 314 316, 348

414