Istoria creştinismului (CMLXX-CMLXXXI)

Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (I-XII)

Cezar Ţăbârnă 
articole publicate în Ziarul Lumina
în perioada 18-31 mai 2008

Primul patriarh al României s-a născut la 18 iulie 1868, într-o familie de ţărani din
Topliţa. Părinţii săi, George şi Domniţa Cristea, au avut opt copii, cinci fete şi trei băieţi, dintre
aceştia supravieţuind numai viitorul patriarh. După cum reiese din inscripţia funerară de la
Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie“ din Topliţa, George şi Domniţa au trăit împreună 65 de ani,
atingând astfel vârste patriarhale. Patriarhul Miron Cristea se mândrea cu originile sale,
considerând ţăranul român ca fiind „cel care a asigurat, prin vremuri, perpetuarea neamului
nostru şi a spiritualităţii sale, creatorul şi păstrătorul unor comori nepreţuite, care ne
individualizează ca popor nobil european, cu adânci rădăcini înfipte în pământul strămoşilor
noştri daci şi romani“. Întrucât s-a născut în preajma sărbătorii închinate Sfântului Prooroc Ilie,
la botez a primit numele Elie, naşul urându-i „să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă!“.
A început şcoala în localitatea natală, unde a dovedit „mare dragoste pentru învăţătură, ajutat
fiind şi de o inteligenţă nativă sclipitoare“. Din clasa a III-a, părinţii au hotărât să-l dea la şcoala
săsească din Bistriţa, deoarece tatăl său era convins că „dacă cu ungureasca nu poţi ieşi din
Ungaria, cu nemţeasca te duci în lumea întreagă“. Departe de casă, la aproximativ 150 km, Elie
Cristea a studiat până în 1883, obţinând calificativul „clasa I cu eminenţă“. În clasa a V-a, Elie l-
a rugat pe tatăl său să-l înscrie la liceul românesc din Năsăud. Aici, „profesorii erau eminenţi“, se
învăţa latina cinci ore pe săptămână, greaca trei ore şi se punea accent pe studiul limbii române, a
istoriei naţionale şi a folclorului. Se cultiva, în acest fel, în rândul tinerilor patriotismul, „deşi n-
aveau cum să scape de rigorile unei programe de învăţământ, în ansamblu, rigidă, impusă de
autorităţile austro-ungare“. La Năsăud, Elie Cristea a urmat cursurile Gimnaziului superior
greco-catolic între anii 1883-1887, „numărându-se mereu printre premianţi“. La 22 iunie 1887,
şi-a susţinut bacalaureatul, fiind singurul care a obţinut cel mai mare calificativ.1

În toamna anului 1887, după absolvirea liceului, Elie Cristea s-a înscris la Seminarul
teologic mitropolitan din Sibiu, unde, în scurt timp, s-a impus, dovedind o temeinică pregătire.
Astfel, numai peste doi ani va deveni preşedintele Societăţii de lectură „Andrei Şaguna“. După
ce a obţinut licenţa în teologie, în 1890, a fost încadrat ca învăţător, după regula impusă de

1
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXX): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (I), Lumina, 18 mai 2008,
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxx-patriarhul-miron-cristea-
1925-1939-i-58058.html accesat 26.03.2020.
mitropolitul Şaguna, la Şcoala primară din Orăştie, unde a activat doar un an (1890-1891),
îndeplinind totodată şi funcţia de director al şcolii. Aici, tânărul Elie Cristea s-a impulsionat atât
în activitatea şcolii, cât şi a Bisericii, revigorând viaţa spirituală a locuitorilor, colaborând în
acelaşi timp şi la „Telegraful Român“. Din 1891, cu „sprijinul stăruitor“ al profesorului său de
pedagogie de la Seminarul „Andrean“ din Sibiu, Ioan Popescu, tânărul absolvent Elie Cristea a
primit din partea mitropolitului Transilvaniei, Miron Romanul, o bursă la Budapesta, pentru a
studia literele şi filosofia. A studiat aici patru ani, la sfârşitul cărora a susţinut doctoratul cu tema
„Eminescu - viaţa şi opera“, fiind şi prima teză de doctorat dedicată celui mai mare poet român.
Şi la Budapesta „se va manifesta din nou cu forţă deosebită, şi, mai ales, cu un curaj nebănuit, ca
publicist“. Pentru activitatea sa publicistică, a fost ales, chiar din primul an de studenţie, în
comitetul de conducere al Societăţii „Petru Maior“, fiind numit secretar. Anii petrecuţi la
Budapesta au fost nu numai ani de intens studiu şi de formare intelectuală, ci şi de afirmare a
personalităţii lui de luptător pentru cauza naţională. Această luptă era dusă de unele organizaţii:
ASTRA („Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român“, înfiinţată în
1861), „Societatea pentru literatura şi cultura română în Bucovina“ (1862), „Asociaţiunea
naţională din Arad pentru cultura poporului român“ (1862); societăţile studenţeşti: „Petru Maior“
(Budapesta, 1862) şi „România Jună“ (Viena, 1864); de Partidul Naţional Român (înfiinţat în
1869), şi, de cele mai multe ori, în colaborare cu organizaţii de peste munţi, în special cu „Liga
pentru Unitatea Culturală a Românilor“ (Bucureşti, 1891).2

La l iulie 1895, mitropolitul Miron Romanul l-a chemat pe Elie Cristea la Sibiu, pentru a-
i încredinţa funcţia de secretar arhidiecezan, apoi a fost promovat asesor consistorial, calitate în
care a fost trimis la Budapesta pentru a rezolva o problemă sensibilă, în urmă căreia a fost
felicitat de mitropolit şi, în mod oficial, de Consistoriul Mitropolitan. Pentru o scurtă perioadă de
timp a fost şi director al ziarului „Telegraful Român“ (de la l ianuarie 1898), implicându-se în
mod activ în ridicarea catedralei din Sibiu, la iniţiativa lui Andrei Şaguna (1809-1873), care a
demarat o colectă în vederea adunării sumelor necesare. Însă visul lui Şaguna a fost înfăptuit mai
târziu, de mitropoliţii care i-au urmat în scaunul mitropolitan. Astfel, în timpul păstoriei
mitropolitului Miron Romanul s-a colectat suma de 420.000 de coroane, iar care s-a ocupat
efectiv de ridicarea noii catedrale a fost mitropolitul Ioan Meţianu. Sufletul acestei acţiuni a fost,
chiar de la început, Elie Cristea. El a depus eforturi susţinute pentru adunarea banilor necesari,
„călătorind în Transilvania şi lansând chemări fierbinţi către preoţi şi credincioşi pentru a
contribui cu sume de bani, fiecare după puterile sale. Aşa s-au putut aduna, într-un timp relativ
scurt, în jur de 400.000 de coroane de aur“. Întrucât a fost însărcinat cu aranjamentul interior al
2
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXI): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (II), Lumina, 20 mai
2008,https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxi-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-ii-58024.html accesat 26.03.2020.
noii catedrale, a făcut o călătorie de documentare şi studiu la Bisericile Ortodoxe surori, la
sfârşitul căreia a publicat o voluminoasă lucrare: Iconografia şi întocmirile din interiorul bisericii
răsăritene“ (1905). Această lucrare a avut un rol determinant în reorientarea picturii bisericeşti,
care, în Transilvania, „datorită influenţelor străine şi atâtor altor lovituri primite de Biserica
Ortodoxă, a cam dispărut“. Contribuţia lui Miron Cristea la ridicarea catedralei de la Sibiu a
făcut să-i crească prestigiul chiar şi în rândul conducătorilor politici ai Imperiului Austro-Ungar,
mai cu seamă în rândul celor din jurul moştenitorului tronului.3

În 1900 Elie Cristea a fost hirotonit diacon de către urmaşul mitropolitului Miron
Romanul, Ioan Meţianu, iar în 1901 a fost făcut arhidiacon. Un moment de seamă din viaţa
tânărului Elie l-a constituit tunderea în monahism, la 23 iunie 1902, săvârşită de stareţul
Mănăstirii Hodoş-Bodrog. Şi-a ales ca nume de călugărie Miron, în semn de recunoştinţă faţă de
binefăcătorul său, mitropolitul Miron Romanul. În 1903 (13 aprilie) a fost hirotonit ieromonah,
iar la 1 iunie 1908 a fost hirotesit protosinghel. La începutul secolului al XX-lea arhiducele Franz
Ferdinand era convins că influenţa tot mai mare a ungurilor în Imperiul Austro-Ungar avea să
creeze un pericol pentru unitatea lui. De aceea, în viziunea lui, singura soluţie pentru viitorul
imperiului era federalizarea lui, care ar fi redus rolul ungurilor şi ar fi favorizat creşterea rolului
celorlalte popoare din imperiu: românii, croaţii, slovacii, cehii ş.a. Pentru punerea în aplicare a
acestui plan, arhiducele avea nevoie de sprijinul politic al fruntaşilor acestor naţionalităţi. Dintre
fruntaşii românilor el se baza pe tinerii politicieni Aurel C. Popovici şi Al. Vaida-Voievod. Fiind
conştient că rolul Bisericii Ortodoxe, dar şi al Bisericii Unite cu Roma în viaţa poporului român
era foarte mare, arhiducele a luat iniţiativa de a se întâlni cu doi tineri slujitori ai Bisericilor
româneşti, apreciaţi a fi oameni de mare viitor, cu influenţă deosebită în rândul credincioşilor: dr.
Miron Cristea, ortodox, şi dr. Augustin Bunea, greco-catolic. Întâlnirea a fost fixată pentru ziua
de 28 martie 1908, la Viena. Moştenitorul tronului le-a expus românilor planul său de
reorganizare a imperiului, rugându-i să-l aducă la cunoştinţa poporului şi asigurându-i că soarta
conaţionalilor lor din imperiu se va schimba odată cu urcarea lui pe tron. Însă din cei trei care s-
au întâlnit atunci la Viena, numai Elie Miron Cristea a supravieţuit. Augustin Bunea s-a stins din
viaţă în 1912, iar prinţul moştenitor a fost ucis la 28 iunie 1914, ceea ce a declanşat şi Primul
Război Mondial.4

3
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXII): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (III), Lumina, 20 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxii-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-iii-57969.html accesat 26.03.2020.
4
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXIII): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (IV), Lumina, 22 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxiii-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-iv-57916.html accesat 26.03.2020.
 La 21 noiembrie 1909, Elie Miron Cristea a fost ales ca episcop de Caransebeş, fiind
succesorul lui Nicolae Popea, membru al Academiei Române şi ucenic al lui Andrei Şaguna. A
fost hirotonit întru arhiereu a treia zi de Paşti, la 3 mai 1910, în Catedrala mitropolitană din
Sibiu, de către mitropolitul Transilvaniei, Ioan Meţianu, şi episcopul Aradului, Ioan Pap. La
hirotonie au participat, alături de mulţi clerici şi credincioşi, şi părinţii noului ales, în costume
ţărăneşti, pentru care au fost apre-ciaţi de Miron Cristea. La Caransebeş, tânărul episcop a lucrat
cu dragoste pentru luminarea clerului şi a poporului, pentru întărirea disciplinei preoţilor, la
dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice, s-a străduit să echilibreze şi să
înmulţească fondurile fun-daţiilor culturale, să restabilească pacea între partidele opozante etc.
Unul dintre obiectivele sale majore era ridicarea unei noi clădiri pentru seminarul teologic. Deşi
a reuşit să adune suma de 200.000 de coroane, din cauza că a izbucnit I Război Mondial, va
amâna începerea lucrărilor, urmând ca edificiul să fie ridicat de episcopul Vasile Lăzărescu. Însă
ceea ce a reuşit în mod deosebit a fost „salvarea şcolii româneşti confesionale din eparhia
Banatului, în faţa asalturilor înverşunate de maghiarizare. La apelurile lui pentru contribuţii
obşteşti menite să întreţină aceste şcoli, s-au adunat nu sute de mii, ci milioane de coroane, încât,
în peste 60 de comune au fost edificate clădiri ale şcolilor şi aproape 300 de învăţători au primit
salarii, după toate normele prevăzute de lege. Au putut fi respinse astfel ofertele statului de a
salariza învăţătorii şi de a întreţine şcolile, lucru ce ar fi însemnat desfiinţarea lor“. O luptă la fel
de grea a dus Miron Cristea şi pentru salvarea culturii româneşti, pentru salvarea sufletului
românesc, a demnităţii naţionale, convins fiind că „în straturile largi ale poporului numai aşa se
poate lăţi cultura, dacă învăţăturile ei se îmbracă în hainele frumoasei noastre limbi româneşti...
Numai o asemenea cultură, predată în limba noastră proprie, se poate face în sângele nostru, se
poate asimila fiinţei şi firii noastre româneşti“.5

La 21 noiembrie 1909, Elie Miron Cristea a fost ales ca episcop de Caransebeş. Episcopul
Miron era preocupat de a sădi în inima educatorilor tinerei generaţii iubirea de neam şi de
Biserică, considerând că „învăţăturile evanghelice şi alipirea de Biserica noastră au să fie stele
conducătoare ale întregului învăţământ“. Episcopul Elie Miron Cristea a avut şi preocupări
practice. Astfel, chiar din primii ani de păstorie, a pus bazele unui fond de ajutor al preoţilor, şi
un altul pentru văduve şi orfani. De asemenea, s-a preocupat de înfiinţarea bibliotecilor
parohiale, pentru care a tipărit, pe cheltuială proprie, numeroase cărţi şi broşuri religioase având
conţinut moral, naţional, economic, cărţi de rugăciune, toate ieşite din teascurile tipografiei
eparhiale, pentru care a procurat seturi noi de litere şi aparatură nouă. La toate aceste preocupări,
desigur, se adaugă cele obişnuite pentru un episcop: vizite pastorale, sfinţiri ale unor lăcaşuri de
5
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXIV): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (V), Lumina, 22 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxiv-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-v-57902.html accesat 26.03.2020.
cult ş.a. Un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea la unirea românilor din 1918. Astfel,
la 8 noiembrie 1918, episcopul Caransebeşului, din iniţiativă proprie, printr-o circulară trimisă
către toate parohiile, a hotărât ca împăratul Austriei, deşi încă nu abdicase, să nu mai fie pomenit
în serviciul liturgic, în locul lui preoţii urmând să se roage pentru „înalta noastră stăpânire
naţională“ şi pentru „Marele Sfat al naţiunii române“. Ideea lui a fost îmbrăţişată, la 10
noiembrie 1918, fiind „consacrată în mod canonic de către sinodul ortodox, întrunit la Arad, sub
prezidenţa episcopului Ioan Pap, locţiitor de mitropolit“. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la
ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care
episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o „patetică rugăciune de mulţumire“, care „a
stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă“.6

Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a avut un rol important la unirea românilor din
1918. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la ora 7, s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele
biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o
„patetică rugăciune de mulţumire“, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de
faţă“. După încheierea rugăciunii, s-a cântat imnul „Deşteaptă-te, române!“, după care au început
lucrările celor 1.228 de delegaţi din toate părţile Transilvaniei. În cadrul lucrărilor s-a redactat şi
s-a aprobat „cu entuziasm“ actul de unire, când Miron Cristea a luat din nou cuvântul. După
încheierea lucrărilor, participanţii au ales membrii delegaţiei care urmau să aducă actul unirii la
Bucureşti, între aceştia fiind ales şi episcopul Miron Cristea, împreună cu episcopul unit de
Gherla, Iuliu Hossu. După sosirea lor la Bucureşti, „vineri, 13 decembrie, ora 5 p.m.“, „unde au
avut parte de o primire împărătească“, fiind întâmpinaţi de membrii guvernului şi ai Marelui Stat
Major, în frunte cu I. C. Brătianu şi generalul C. Prezan. A doua zi, 14 decembrie, „în sala
tronului, a avut loc predarea actului unirii lui Ferdinand I, regele românilor“. Aflând de intenţia
regelui de a-l promova în cea mai înaltă treaptă eclesiastică a ţării, aceea de patriarh, episcopul
Miron Cristea a conceput un plan administrativ şi duhovnicesc pe care să aşeze, chiar de la
început, noile baze ale activităţii sale viitoare. Printre primele măsuri întreprinse a fost
organizarea celui dintâi Congres al preoţilor ortodocşi din Transilvania, care a avut loc la Sibiu,
în martie 1919. La acest congres, la care au participat reprezentanţi din Transilvania, Basarabia şi
Bucovina, dar şi din alte zone, s-au discutat problemele organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe
Române, în contextul desăvârşirii unităţii statale a tuturor românilor.7

6
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXV): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (VI), Lumina, 24 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxv-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-vi-57822.html accesat 26.03.2020.
7
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXVI): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (VII), Lumina, 26 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxvi-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-vii-57756.html accesat 26.03.2020.
 Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, aflând de intenţia regelui de a-l promova în
cea mai înaltă treaptă eclesiastică a ţării, aceea de patriarh, a conceput un plan administrativ şi
duhovnicesc pe care să aşeze, chiar de la început, noile baze ale activităţii sale viitoare. Printre
primele măsuri întreprinse a fost o acţiune iniţiată cu concursul familiilor înstărite din Vechiul
Regat, de a înfiinţa „Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război din Transilvania“, după
modelul societăţii similare din Iaşi, aflată sub preşedinţia doamnei Olga Sturdza. Tot în sprijinul
unităţii neamului românesc

într-un singur stat naţional, la 28 mai 1919, episcopul Caransebeşului a organizat prima
vizită în Transilvania a familiei regale şi a membrilor guvernului român de la Bucureşti. După
unirea politică a tuturor românilor, unificarea Bisericii Ortodoxe Române era o prioritate a
perioadei de după 1 Decembrie 1918. În acest context, la iniţiativa IPS Pimen, mitropolitul
Moldovei şi Sucevei, preşedintele Sfântului Sinod, a fost convocată o consfătuire la Mănăstirea
Sinaia, care s-a desfăşurat în zilele de 24-25 iunie 1919, la care au luat parte, ca delegaţi,
reprezentanţi ai preoţilor şi ai credincioşilor din toate provinciile româneşti. După ce au
rememorat evenimentele dureroase ale poporului român ce s-au petrecut de-a lungul vremii - în
1700 dezbinarea Bisericii din Transilvania, în 1775 răpirea Bucovinei, în 1812 anexarea
Basarabiei -, participanţii la consfătuire au considerat, în unanimitate, că a sosit momentul
unificării Bisericilor din provinciile revenite la patria-mamă cu Biserica Ortodoxă Română din
Regatul României. Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, a susţinut cu argumente puternice
necesitatea organizării viitoare a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze
unice şi pe principiul autonomiei faţă de stat, cu respectarea prevederilor constituţionale,
chestiuni asupra cărora toţi participanţii au căzut de acord.8

După unirea politică a tuturor românilor, unificarea Bisericii Ortodoxe Române era o
prioritate a perioadei de după l Decembrie 1918. În acest context, la iniţiativa IPS Pimen,
mitropolitul Moldovei şi Sucevei, preşedintele Sfântului Sinod, a fost convocată o consfătuire la
Mănăstirea Sinaia, care s-a desfăşurat în zilele de 24-25 iunie 1919, la care au luat parte, ca
delegaţi, reprezentanţi ai preoţilor şi ai credincioşilor din toate provinciile româneşti. Episcopul
Caransebeşului, Miron Cristea, a susţinut cu argumente puternice necesitatea organizării viitoare
a Bisericii Ortodoxe Române din Regatul României, pe baze unice şi pe principiul autonomiei
faţă de stat, cu respectarea prevederilor constituţionale, chestiuni asupra cărora toţi participanţii
au căzut de acord. Hotărârile adoptate la Sinaia vor sta la baza viitoarei organizări unitare a
Bisericii Ortodoxe Române, care va fi începută şi realizată în anii ce au urmat, atunci când dr.

8
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXVII): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (VIII), Lumina, 27 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxvii-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-viii-57719.html accesat 26.03.2020.
Miron Cristea va fi instalat mai întâi ca mitropolit-primat şi apoi ca patriarh al României.
Alegerea sa ca mitropolit-primat s-a făcut la 18/31 decembrie 1919, „alegerea lui reprezentând,
de fapt, consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România“. Miron Cristea a fost învestit la 1
ianuarie 1920, în prezenţa regelui Ferdinand I care, în cadrul ceremoniei, i-a încredinţat toiagul
arhipăstoresc. În urma acestor evenimente, noul ales a ţinut un cuvânt de învăţătură profund,
arătând care ar trebui să fie principiile fundamentale după care să se conducă Biserica noastră. Pe
lângă reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea considera necesară şi o
„reformare mai adâncă a Bisericii Ortodoxe în ansamblul său“. În acest sens, a propus
convocarea unui nou sinod ecumenic în scopul discutării unor puncte de mare importanţă. Odată
cu trimiterea de scrisori către toţi patriarhii ortodocşi, prin care-i anunţa de alegerea sa ca
mitropo-lit-primat, Miron Cristea le-a făcut şi propunerea de a se convoca un sinod
„panortodox“, însă s-a lovit de „dezinteresul unora dintre ei, precum şi de numeroasele
neînţelegeri dintre aceştia“.9

La 1 ianuarie 1920, în prezenţa regelui Ferdinand I care, în cadrul ceremoniei, i-a

încredinţat toiagul arhipăstoresc, Miron Cristea a fost investit ca mitropolit primat al Bisericii
Ortodoxe Române. Dintre primele preocupări ale mitropolitului primat, pe care le-a supus
atenţiei suveranului şi celorlalte oficialităţi, se numără: construirea unei catedrale a Mântuirii
Neamului; începerea ridicării unei reşedinţe mitropolitane; înfiinţarea Institutului Biblic; burse
pentru teologi; şcoli de cântăreţi bisericeşti; episcopii noi etc. Ca urmare a demersurilor
mitropolitului primat, articolul 22 din noua Constituţie a României, adoptată în martie 1923,
prevedea: „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorităţi a românilor, este Biserica
dominantă a statului român. În tot regatul României Mari, Biserica Creştină Ortodoxă va avea o
organizare unitară, cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni“. După doi
ani, au fost adoptate o lege nouă şi un statut nou al Bisericii Ortodoxe Române, care au fost
publicate în „Monitorul oficial“ nr. 97, din 6 mai 1925. Acestea aveau la bază Statutul organic al
Mitropoliei Transilvaniei, conceput de Andrei Şaguna. După finalizarea legislaţiei privitoare la
unificarea bisericească, mitropolitul primat a reorganizat administrativ Biserica Ortodoxă
Română. În acest sens, în Transilvania, pe lângă Mitropolia de Sibiu cu cele două episcopii, Arad
şi Caransebeş, s-au reînfiinţat vechile scaune episcopale, Episcopia Clujului şi Episcopia Oradiei
Mari; în Basarabia, pe lângă Arhiepiscopia de la Chişinău, au fost înfiinţate alte două episcopii -
Cetatea Albă, cu sediul la Ismail, şi Hotin, cu sediul la Bălţi; în Muntenia a fost înfiinţată o nouă
episcopie la Constanţa. Tot în această perioadă, a fost înfiinţată şi Episcopia Armatei, cu sediul la
Alba Iulia. Dintre realizările mitropolitului primat Miron Cristea se numără şi înfiinţarea
9
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXVIII): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (IX), Lumina, 28 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxviii-patriarhul-
miron-cristea-1925-1939-ix-57677.html accesat 26.03.2020.
Institutului Biblic Ortodox şi reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu, martirizat la
Constantinopol.10

La 4 februarie 1925, ca urmare a scrisorii adresate Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române de către mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, Alexandru Lapedatu, ministrul
Cultelor, cu aprobarea membrilor guvernului, a prezentat Parlamentului un proiect de lege care a
fost votat de Senat, la 12 februarie 1925, şi de Camera Deputaţilor, la 17 aprilie 1925. Patriarhul
de Constantinopol a trimis tomosul de recunoaştere al Patriarhiei Române, duminică, 27
septembrie 1925. Şi celelalte Biserici Ortodoxe surori au trimis scrisorile de recunoaştere.
Ceremonia investirii primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, organizată cu mare
solemnitate în sala tronului din palatul regal din Bucureşti, a avut loc la 1 noiembrie 1925. Fiind
un important lider naţional şi militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea
a răspuns cu devotament la cerinţele pe care le avea atunci ţara, fiind senator, regent (20 iulie
1927 - 8 iunie 1930) şi, în cei din urmă ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele, prim-
ministru, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939. La 10 decembrie 1938, la puţină vreme după
ce a serbat împlinirea vârstei de 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de slujire a Bisericii, s-a
îmbolnăvit şi, la insistenţa medicilor, Patriarhul Miron Cristea şi-a luat concediu medical. La 26
februarie a plecat cu trenul la Cannes, fiind însoţit de nepotul său P.S. Emilian Târgovişteanul.
După nouă zile de şedere la pat, în ziua de 6 martie, şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu, trupul său neînsufleţit fiind adus la Bucureşti şi înmormântat cu onoruri de stat în
Catedrala patriarhală. Patriarhul Miron Cristea a fost un promotor al culturii şi credinţei creştine.
În acest sens, în timpul păstoririi lui, a reapărut revista „Biserica Ortodoxă Română“ (1921), a
iniţiat apariţia revistei „Apostolul“ a Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), s-a îngrijit de
traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din 1936 (traducători Gala Galaction, Vasile Radu şi
mitropolitul Nicodim), precum şi a unor ediţii din Noul Testament, a sprijinit apariţia de cărţi
teologice, care au fost tipărite la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române.11

Ridicat la cea mai înaltă slujire din Biserica Ortodoxă Română la 4 februarie 1925,
învestit şi înscăunat la 1 noiembrie, acelaşi an, Întâistătătorul nou-înfiinţatei Patriarhii, Miron
Cristea, avea de rezolvat probleme noi, de mare răspundere, care cereau pricepere şi mai ales
adaptabilitate la noile împrejurări. Miron Cristea a revigorat revista „Biserica Ortodoxă Română“
10
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXIX): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (X), Lumina, 28 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxix-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-x-57611.html accesat 26.03.2020.
11
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXX): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (XI), Lumina, 30 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxx-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-xi-57583.html accesat 26.03.2020.
şi a înfiinţat, la Bucureşti, publicaţia eparhială „Apostolul“, exemplul lui fiind urmat şi la alte
eparhii şi chiar în unele parohii, care au editat foi parohiale, destul de bune. Patriarhul a stăruit
asupra importanţei predicii şi a determinat publicarea unor părţi din Sfânta Scriptură, cu
explicaţii pentru credincioşi, precum şi tipărirea şi răspândirea unor broşuri cu cuprins religios şi
moral. A insistat pentru intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, iar în privinţa
pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu cerinţele de atunci, a reînfiinţat vechile
seminarii şi a pus bazele altora noi. La toate acestea se mai adaugă: grija pentru chivernisirea
averilor mănăstireşti, crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate
şi încă multe altele. Prin legăturile şi corespondenţa sa cu străinii, patriarhul Miron a extins, fără
îndoială, influenţa şi prestigiul Bisericii noastre peste hotare. Biserica Ortodoxă Bulgară, de
pildă, şi-a luat o vreme chiar Sfântul şi Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar
patriarhul Ierusalimului a ţinut să vină, personal, în România, pentru a reînnoi vechile legături,
uitate într-o vreme. Luptător neînfricat pentru unitatea naţională înainte de 1918, patriarhul a
răspuns cu dăruire şi entuziasm la nevoile pe care le avea atunci ţara, ca senator, regent (20 iulie
1927-8 iunie 1930) şi, în cei din urmă ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele, ca prim-
ministru al Guvernului (10 februarie 1938-6 martie 1939), depunând multă osteneală pentru
depăşirea unor momente primejdioase.12

12
Cezar Tăbârnă, Istoria creştinismului (CMLXXXI): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (XII), Lumina, 31 mai
2008, https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/istoria-crestinismului-cmlxxxi-patriarhul-miron-
cristea-1925-1939-xii-57537.html accesat 26.03.2020.