PUNCTE DE VEDERE ASUPRA IMPLICARII PREOTILOR

ROMANI IN RASCOALA LUI HOREA (1784)

O cat de simpla lectura a principalelor izvoare ori a lucrarilor esentiale care compun imensa
istoriografie a Rascoalei lui Horea lasa impresia ca preotimea romaneasca a fost extrem de
prezenta in actiunea acesteia. Cu toate acestea, rolul jucat de preoti in miscarea taraneasca
mentionata nu a fost cercetat mai profund, ceea ce a permis tot felul de aprecieri care, de cele
mai multe ori, au evaluat incorect rolul si contributia preotilor la mersul evenimentelor.
Cartea de capatai a Rascoalei, monumentala monografie a lui David Prodan, care a fost
intitulata, cat se poate de simplu, Rascoala lui Horea, si a carei prima editie a aparut in anul
1979,[1] aminteste doar in treacat si fara sa insiste prea mult, pe preotii pe care actele rascoalei
le-a perpetuat numele. Daca consultam indicele de la finele monografiei[2] avem supriza sa
numaram 167 de preoti, ceea ce daca avem in vedere aria totusi nu foarte extinsa a rascoalei,
pare a fi un numar important si, prin urmare, demna de a fi cercetata mai de aproape.
Problematica preotimii romanesti transilvanene in rascoala lui Horea incumba mai multe
dimensiuni. In primul rind, conditia sacerdotala, misiunea acestuia in comunitate care a fost una
eminamente spirituala si care ar fi trebuit sa-i limiteze actiunile. Evident, in satele romanesti ale
Transilvaniei functia spirituala a preotului a fost depasita in mod frecvent, acesta devenind, inca
in epocile istorice anterioare rascoalei, lider niciodata contestat al comunitatii pentru o serie de
alte sfere, cu deosebire pentru cea sociala. Si, in mod real, preotul a fost recomandat pentru
functia de lider nu numai de pregatirea sa intelectuala, care o depasea oricum pe cea a
credinciosilor sai, cat si de calitatea sa de membru al unei structuri ierarhice, in varful caruia se
afla un conducator - episcopul - ce avea o perspectiva incontestabil mai inalta si posibilitati
decizionale eminente.
Ajungand in acest punct al argumentatiei noastre, relevam o a doua dimensiune a problematicii
preotimii, care este trecut cu vederea de cele mai multe ori, si anume a functiei psiho-scoale a
acesteia. Este o certitudine ca actiunea preotului de tara nu este unul aleatoriu, la bunul sau plac,
ci unul planificat si coordonat riguros. Dar, pe de o parte, intr-o lume foarte mobila cum a fost
cea a secolului al XVIII-lea, institutia Bisericii, indiferent de ritul ei, s-a constituit intr-o structura
singulara, dotata cu ierarhia, legile si disciplina interna fara de care nici o institutie nu poate
functiona, si care a fost capabila sa coaguleze un corp social de talia taranimii. Aceasta functie nu
a fost specifica numai Bisericilor romanesti din Transilvania, ci a fost indeplinita, la modul
general, pentru oricare grup social ori comunitate etnica, nu numai in Transilvania ci si in
celelalte tari ale Europei Centrale. In aceasta privinta Biserica a depasit chiar si aparatul
administrativ al statului, care cu exceptia aparatului propriu al Tezaurariatului, era cristalizat la
acea vreme inca cu destula aproximatie. In fapt, pana spre anul 1780, statul nici nu a avut un
aparat propriu creionat cu fermitate, ci si-a delegat functiile specifice - de justitie, de represiune
etc. - unor alte structuri, de regula nobiliare.
Dar, pe de alta parte, in epoca ce ne intereseaza cu acest prilej, preotimea a format, in mod
concret, elita sociala romaneasca, elita de la care, in anumite momente de criza, poporul nu

numai ca a asteptat, ba chiar a pretins uneori violent, sa se conformeze rolului de elita si sa preia
conducerea. Tocmai numarul mare de participanti la evenimentele din toamna anului 1784
ilustreaza ca in timpul rascoalei lui Horea s-a produs o impunere de catre tarani a asumarii de
catre preoti a rolului de conducatori ai comunitatilor. Cum si tabara aflata de partea cealalta a
conflictului, a recurs la serviciul Bisericii pentru temperarea elanului rasculatilor. Nu intamplator
episcopii Ghedeon Nichitici, Petru Petrovici, Ioan Bob si, partial, Moise Dragos au fost solicitati
de autoritatile de stat sa aplaneze conflictele, inainte de a recurge la forta armelor. Fie-ne permis
sa facem o paralela, numai din motive de justificare, cu situatia din zilele noastre, mai exact din
ultimul deceniu al secolului al XX-lea, o epoca de evidenta criza sociala, altminteri cu nimic mai
grava ca alte epoci, in care Biserica a fost automat investita de constiinta publica cu increderea a
circa 80% din populatie, chiar daca, pe de alta parte, jumatate din ea se declara neincrezatoare in
viata de apoi.
In al treilea rind, in cadrul problematicii preotimii romanesti transilvanene in rascoala lui Horea,
da de gandit usurinta cu care acestia s-au implicat, intr-un numar care ramane inca de vazut cat a
fost de mare, in evenimentele totusi violente din timpul acesteia. Pentru ca, cel putin principial,
insasi functia sacerdotala a interzis participarea lor la violente, colective ori individuale. Pe de
alta parte, numarul practic insignifiant al preotilor romani care au suferit de pe urma participarii
lor la rascoala, ar pune sub semnul intrebarii implicarea chiar atat de masiva de cum s-a insinuat
de catre unii istorici. In orice caz, examinand lista preotilor romani implicati in rascoala lui
Horea pe care ne-a lasat-o David Prodan, constatam ca implicarea acestora in evenimente a fost
destul de neconvingatoare, relativa si nu neaparat din proprie initiativa. Pe de alta parte, evolutia
contradictorie a evenimentelor a facut ca, in timpul rascoalei, unii preoti sa fie deopotriva
victimizati cind de tabara nobilioara, cind de cea a taranilor rasculati.
In primul rand, aparitia multor preoti in actele rascoalei se datoreaza calitatii lor de martori
oculari ai evenimentelor, fara a-i implica direct in violente. Unii ajung in atentia autoritatilor
pentru ca au facut servicii de natura religioasa in imprejurarile tragice ale rascoalei: Popa Petru
zis si Popa Rotogol (ortodox) i-a inmormantat pe cei omorati in timpul violentelor din Abrud si a
botezat localnici de alta religie din acelasi targ; la fel au procedat Popa Adam Frentiu (grecocatolic) din Abrud, dar si preotii din Abrud-sat, Corna, Rosia, Mogos, Lupsa, Brad, Bucuresti,
care s-au trezit mentionati in actele rascoalei numai pentru atat, fara sa existe alte urme
documentare ca ar fi fost sanctionati vreodata pentru vreo alta fapta a lor.[3] Altii sunt audiati,
ulterior evenimentelor, de diversele comisii de ancheta care au cercetat imprejurarile desfasurarii
actiunilor taranesti, presupunandu-se ca pot furniza informatii utile, mai aproape de adevar.
Calculul a fost cat de poate de corect: preotul din Aciua, Popa Demetriu, a facut o observatie
interesanta, ca printre rasculatii care au venit in satul sau a existat 'un barbat de statura mijlocie,
blond, cu fata deschisa, imbracat intr-un suman lung, de culoare alba, cu o caciula imblanita asa
cum au si soldatii si care a spus cateva cuvinte din care am dedus ca este stiutor de carte'.[4]
Preotul din Albesti, Popa Stanciul a lasat in urma o marturisire, scrisa in romaneste, conform
careia stirea care a circulat in preajma izbucnirii rascoalei a fost aceea ca porunca imperiala a
pretins ca oamenii sa mearga la Alba Iulia impreuna cu preotul lor, pentru ca altminteri 'nu va fi
nimica si vor ramane tot iobagi in veac'.[5] In fata ezitarilor preotului, pentru a-l convinge sa se
duca totusi cu ei la Alba Iulia, taranii nu au ezitat sa-i aminteasca faptul ca ' noi te tinem pe
dumneata, cu saracia noastra, iti platim casa si grajd si dam din iarba si din toate ce avem ca sa

poti trai au daca nu-i merge, noi si din casa afara te-om scoate satu'. Iar cazurile asemanatoare
sunt foarte numeroase.
Fara indoiala ca au fost preoti care s-au implicat direct in rascoala, desi nu exista nici un indiciu
precis ca ar fi facut-o sub presiunea credinciosilor ori de buna voie, din convingere proprie. Dar
ii gasim in mijlocul evenimentelor, mai cu seama in perioada premergatoare izbucnirii rascoalei,
cand lumea satelor din Apuseni fierbea pe tema inscrierii in armata. Locul predilect de intalnire
al taranilor a fost ori spatiul din fata bisericii, ori la casa parohiala. Taranii din Pintic s-au adunat
la casa preotului local, Popa Vasilie, hotarand trimiterea unor delegati la Alba Iulia pentru a
cerceta starea de lucruri. Taranii din Bogata au pornit spre Alba Iulia pentru a se inscrie ca soldati
avind in frunte 6 - 7 fluierasi, urmati de preotul neunit Popa Ilie.[6] In cercul Pauca, dupa
rascoala, preotul neunit Popa Dumitru din Tau si cel unit din Besinau, Popa Andrei au fost
desemnati de autoritati ca facand parte dintre cei care i-au ridicat pe tarani.[7] Plin de zel, preotul
unit Popa Man i-a inscris intre viitorii soldati intaia data pe proprii sai credinciosi din Armeni,
mai apoi si pe cei din Alamor si Loamnes, desi a fost atentionat sa se abtina; parerea generala
despre Popa Man a fost ca a tinut in mana cu strasnicie tot poporul.[8] Protopopul unit din Inoc,
Popa Traila a facut agitatie in Ghiris, Agarbiciu, Grind, Luna si altele, indemandu-i pe tarani sa
mearga la Alba Iulia, pentru ca dupa aceea ei vor fi stapani in tara, iar preotii neuniti din
Cucerdea si Feldioara s-au pus in fruntea credinciosilor lor, asemenea preotului din Veresmort.[9]
Este greu de precizat in ce masura acestia s-au conformat dorintei credinciosilor de a-i avea in
frunte pe preotii lor, mai cu seama dupa ce ierarhia celor doua biserici romanesti s-au pronuntat
categoric impotriva rascoalei, condamnand excesele ei.
De multe ori actiunea rasculatilor se desfasoara in fata sau chiar in interiorul bisericii rurale, care
se valideaza prin aceasta ca principala scena a vietii comunitatii. La Bogata instigatorii la
rascoala au venit in fata bisericii si i-au avertizat pe satenii care ieseau de la liturghie sa nici nu
se gandeaasca sa se inscrie in armata caci vor pati ca locuitorii din Vingard, care, chipurile, au
fost amendati pentru acelasi refuz cu 200 de florini renani.[10] Dupa propria lor declaratie,
taranii din Boian au fost indemnati sa se inscrie la oaste chiar de la amvonul bisericii din sat, de
catre preotul lor, care s-a si dus la Alba Iulia, punandu-se in fruntea locuitorilor.[11]
Alti preoti au refuzat sa se conformeze pretentiilor multimii. Preotul ortodox din Acmar, Popa
Afton a refuzat sa se duca impreuna cu locuitorii la Alba Iulia, pentru a se inscrie soldati, in
ciuda amenintarii ca, in caz contrar, va fi alungat din slujba si din sat.[12] Aceeasi amenintare a
planat si asupra celor doi preoti romani din Gantaga, cel unit Stefan si cel neunit Petru, desi ei sau declarat dispusi sa se inscrie ca soldati chiar si din proprie initiativa, caci au fost incarcati cu
prea multa dare.[13] Preotul unit din Santa Maria, Popa Petru, care a predicat tot timpul linistea,
a trebuit sa fie obligat cu forta de catre jurati sa-i scrie pe taranii din sat pe o lista ce trebuia dusa
apoi la Alba Iulia.[14] Se pare ca preotii romani din Valea Sasului, Bia, Iclod, Panade, Bacaciu si
Jidvei au avut mai mult succes, caci indemnurile lor de a ramane linistiti pentru a vedea evolutia
situatiei au fost ascultate.[15] Popa Vasile din Carcedea a pretins, e drept ca dupa rascoala, ca nu
a vrut sa mearga la Alba Iulia nici in ruptul capului, desi satenii lui l-au chemat si pe el.[16] In
schimb, Popa Popovici din Hondol, vicarul episcopului ortodox Ghedeon Nichitici, a reusit sa
retina de la rascoala 20 de sate din Zarand, viata fiindu-i pusa in primejdie de adeptii
neconditionati ai participarii la rascoala, de care a scapat doar prin fuga.[17] O situatie mai
aparte a avut protopopul din Trestia, Iosif Sanziana, care s-a declarat incapabil sa linisteasca

poporul intrucat cineva a raspandit zvonul ca ar fi primit de la nobili doua mierte de galbeni si,
prin urmare nu mai era ascultat. La fel a patit si preotul din Abrud, Popa Stefan Lazar, care a fost
acuzat de credinciosi ca ar fi fost spion si ar fi depus marturie mincinoasa.[18]
Odata izbucnita, rascoala a devenit, evident, incontrolabila, atat de catre autoritatile nobiliare, cat
si de sursele de autoritate din randul taranimii ridicate. In fapt, autoritatile au contat pe aceasta
situatie si s-au grabit sa-i implice in rascoala pe slujitorii bisericii, in primul rind pe preoti, chiar
daca acestia, dupa 31 octombrie 1784 dispar de pe scena rascoalei in cea mai mare parte. In
ciuda evidentelor, unii preoti au fost maltratati de nobilimea insurgenta numai pentru ca erau
considerati de acestia potentiali conducatori ai taranilor tulburati. Nu s-au putut feri de aceasta
presupunere nici preotii ortodocsi din Barsau si din Nojag, Popa Ioan respectiv Popa Anghel,
care au fost batuti, iar bunurile le-au fost confiscate, in ciuda faptului ca au fost complet
nevinovati de implicare in rascoala; cauza lor a si ajuns pana in fata comisarului imperial, contele
Anton Jankovics.[19] In emotia provocata de rascoala, nobila Ana Wesselnyi din Galtiu a
socotit ca in primul rind trebuie aspru cercetati preotii uniti din Hapria, caci dupa cum stia ea,
ridicarea a pornit de la ei. In acelasi timp, nobilul Ladislau Tordai, l-a acuzat pe protopopul
Dragos din Alba Iulia ca el ar fi pornit tulburarea si ca ar fi trebuit intemnitat pentru aceasta.[20]
Furia nobiliara impotriva taranimii, generata si de incapacitatea de a intelege motivatia reala a
evenimentelor a impins ratiunea pe un plan secundar, nobilimea renuntand la respectarea
convenientelor sociale, mai cu seama in domeniul justitiei. Indiferenta nobilimii la actul de
justitie este ilustrata de unele gesturi ale ei care nu o deosebesc cu nimic de poporul rasculat pe
care l-au acuzat de cruzimi nemaiauzite. Popa Ion din Petrilaca a fost pradat, sub protectia
intunericului, de catre nobili, asemanator plebei rasculate, numai pentru ca era roman, iar Popa
Zachei din Ighiu a fost prins de nobili si dus la Alba Iulia in timp ce publica patenta de linistire a
satelor. Treaba era cu atat mai grava cu cat s-a facut din ordinul vicecomitelui.[21] Tot din
ordinul unei persoane oficiale, a provizorului din Iernut, s-a incercat arestarea aceluiasi preot Ion
din Petrilaca; cum insa nu l-au gasit acasa, l-au legat si dus pe servitorul sau.[22]
In general arestarile preotilor de catre nobili au avut un rol de propaganda, care ar fi trebuit sa-i
sperie pe tarani. In Berchis furcile folosite pentru executia criminalilor au fost ridicate fata
cimitirului, iar in Herepea o trupa de nobili insurgenti au navalit in timpul noptii si au arestat la
intamplare doi oameni din care unul a fost preotul unit al satului, Popa Matei, pe care apoi l-au
plimbat prin Mihalt, Vingard, Miercurea si Sebes, apoi dus in fata episcopului Nichitici si a
magistratilor comitatului si, in ciuda faptului ca nu i s-a putut pune nimic in carca, a fost expediat
la Deva, in cetate.[23]
Excesele nobiliare au fost urmate imediat de protestele episcopilor. Episcopul Ioan Bob s-a
ridicat impotriva furiei justitiare a nobilimii insurgente, reclamand guberniului transilvan
maltratarea lui Iov, fiul protopopului Samuil, caruia i-au fost administrate 50 de lovituri de bat
chiar in fata tatalui sau, venit pentru a-si scoate fiul din inchisoare pe chezasie, precum si
arestarea preotului Alexandru din Geoagiu, dus la Deva si unde ar fi putut sa piara ca multi altii.
[24] Excesul nobiliar este cu atat mai mare cu cat Popa Alexandru a fost arestat intr-o zona in
care locuitorii nici macar nu s-au ridicat, pustiirile fiind facute de rasculati veniti din alte parti.
[25] Episcopul Ghedeon Nichitici, care a trimis la 7 noiembrie 1784 preotilor si protopopilor sai
o circulara prin care dispunea acestora sa isi dea toata silinta in a-si chema credinciosii la

supunere si ascultare, s-a implicat personal in calmarea tulburarilor taranesti, a vand ocazia sa
constate pe teren adevarul evenimentelor rascoalei. Episcopul de Arad, Petru Petrovici, al carui
preoti au fost acuzati de autoritatile aradene ca s-ar fi facut vinovati de instigare la rascoala, a
protestat cu vehementa pe langa Consiliul Locumtenential din Buda, incercand sa explice ca
deturnarea sensului scrisorii sale pastorale din 14 octombrie 1784[26] nu ii apartine nici lui si
nici preotilor sai, ci insasi formularii ordinului de incepere a conscrierii populatiei, in care au fost
implicati direct si ofiteri imperiali, a caror participare a fost interpretata de tarani drept conscriere
in vederea militarizarii lor.[27] Trebuie sa fim drepti, in afara autoritatilor comitatului Arad, care
s-au speriat de zvonurile ce au circulat printre tarani si care au avut intamplator ca punct de
pornire Episcopia ortodoxa aradeana si episcopul acesteia, Petru Petrovici, la nivelul autoritatilor
imperiale centrale supozitiile nu a facut cariera, preotii respectivi fiind absolviti, in primele luni
ale anului 1785, de orice vina.
Un aspect cu totul aparte al implicarii preotilor romani in rascoala lui Horea il reprezinta situatia
semnalata guberniului, la 12 decembrie 1785, de episcopul Ioan Bob, ca nobilimea insurgenta i-a
silit pe unii preoti sa se ridice impotriva rasculatilor, alaturi de banderiile nobiliare, fara a tine
cont de starea lor ecleziastica.[28]
Cazuistica participarii preotilor romani la Rascoala lui Horea este, in ciuda aparentelor, destul de
limitata si nu indica o angajare hotarata in actiunile violente ale acesteia. In general, participarea
lor la evenimente se limiteaza la perioada premergatoare izbucnirii rascoalei, la incercarile de
inrolare in armata pentru a deveni graniceri si, implicit oameni liberi. Iar atunci cand a devenit
evident ca aceasta cale nu duce nicaieri, inscrierile cu caracter preliminar fiind suspendate,
preotii s-au abtinut de la a participa la orice actiune. Aceasta atitudine a devenit si mai evidenta
dupa ce toti ierarhii romani au dezavuat rascoala, impunand in mod categoric linia de conduita
generala a celor doua Biserici. Eventualele implicari ale preotilor, ulterioare zilei de 7 noiembrie
1784, au fost incidentale si fortuite, sub presiunea credinciosilor, care in caz de refuz de
implicare in actiuni, nu au ezitat sa-si ameninte preotii cu alungarea sau chiar si cu moartea. Prin
urmare, ni se pare corecta aprecierea ca, in timpul rascoalei lui Horea, preotii romani s-au
conformat codului moral al Bisericii, atata vreme cat si-au putut decide singuri conduita.