Paul ZAHARIUC

Întâmplări din vremea Ciumei Roşii

Volumul 1 – 1940-1960

Îndemn la Neuitare.
Trecerea timpului atenuează agresivitatea faptului istoric. Uitarea se
aşterne peste memoria noastră, distanţarea temporală de eveniment determină
transfigurarea relatării istorice în poveste. Talentul povestitorului este
edificator, iar ficţiunea documentului de arhivă, în sensul de naraţiune
documentară, este relevantă în acest sens. Căci în secolul al XX-lea, ca şi
odinioară, „a transforma fapta groaznică într-o poveste e un mod de a te
distanţa de ea, în cel mai rău caz, o formă de amăgire, în cel mai bun caz, o
cale de a te ierta singur”1. De aceea, multe dintre amintirile actanţilor implicaţi
în evenimente sunt pândite de flagelul dulcei uitări, căci „viaţa nu este cea pe
care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti”2.
Şi rândurile aşternute în cartea de faţă sunt bântuite de fantoma
trecutului. Însă subiectivitatea relatărilor este mult atenuată de conţinutul şi
stilul scriiturii, uşor ironic, care îl aşează, pe ici, pe colo, în categoria
pamfletului istoric. Autorul are harul de a ne introduce în atmosfera epocii,
creând o imagine vie, aşa cum altădată, la jumătatea secolului al XlX-lea,
nemulţumitul paharnic Costandin Sion3 încondeia chipuri de coconi şi
jupânese, creând în culori stridente, dar veridice, tabloul unei unei lumi cu
personaje pitoreşti, pe care ni le-a lăsat moştenire. Dar aceasta nu scade cu
nimic calitatea informaţiei ştiinţifice, bazată pe o serioasă cercetare arhivistică,
unde autorul, d-l Paul Zahariuc, a desţelenit cu îndărătnicie dosare pe care
nimeni nu le-a mai văzut până la el. Spun aceasta în deplină cunoştinţă de
cauză, deoarece de ani întregi umblu pe aceleaşi căi nebătătorite de multă
lume4.
Note:
1 Natalie Zemon Davis, Ficţiunea în documentele de arhivă. Istorisirile
din cererile de graţiere şi povestitorii lor în Franţa secolului al XVI-lea.
Traducere de Diana Cotrău, Bucureşti, 2003, p. 142.
2 Gabriel Garcia Marquez, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa. Traducere de
Tudora Şandru Mehedinţi, Bucureşti, 2007.
3 Vezi Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note
contimporane. Boierii moldoveni. Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica
Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S.
Gorovei, Bucureşti, 1973.
4 Cu ocazia cercetărilor arhivistice de istorie locală, având în vedere
problema proprietăţii, am „scormonit” perioada respectivă, vremea ocupaţiei
sovietice, exproprierii şi colectivizării agriculturii, despre care am scos la lumină
câteva lucruri inedite: Lucian-Valeriu Lefter, Zăpodenii, I, Iaşi, 2004, p. 174-
186. De asemenea, Lucian-Valeriu Lefter (coordonator), Sergiu Ştefănescu,
Silviu Văcaru, Dumeştii Vasluiului, Iaşi, 2006, p. 245-248.
Nu am avut Inchiziţie, dar am avut Securitate. Sursele utilizate în acest
volum sunt oarecum, pe un alt palier, de natura registrelor inchizitoriale. Pe
temeiul interogatoriilor sătenilor din Montaillou, la cumpăna veacurilor XIII şi
XIV, acuzaţi de erezie, un cunoscut istoric francez5 a putut reconstitui în
amănunt, cu aspecte de viaţă cotidiană, viaţa acelei comunităţi. Acei oameni,
trăitori în urmă cu şapte secole, sub privirea inchizitorului au depus mărturie,
pentru ei şi, mai ales, pentru alţii, de multe ori îmbrăcând în poveste faptele
semenilor, aducând perspectiva lor asupra faptelor petrecute.
În cazul nostru, în multe aşezări vasluiene ne sunt aşezate pe masă
faptele aşa cum le „recită” autorii delaţiunilor către securitatea statului, dar şi
„mărturiile” celor denunţaţi, aflate sub semnul suspiciunii. Trecute printr-o
privire critică, acestea sunt surse pentru revelarea atitudinilor umane,
crâmpeie de istorie a mentalităţii dintr-un segment tragic al istoriei noastre.
Faptele prezentate aici sunt ferestre către trecut, întâmplări din vremea Ciumei
Roşii, al cărei apogeu îl constituie negrul deceniu de la mijlocul veacului trecut.
Represaliile de atunci au avut ca scop decapitarea elitei, dărâmarea reperelor
societăţii, pentru ca ştergerea memoriei să fie deplină iar rescrierea istoriei să
nu întâmpine obstacole. Era vremea propovăduirii mesianice a unui viitor cu
„oameni noi”, care trebuiau să-şi ardă rădăcinile, iar trecutul să le fie uitat,
spulberat şi călcat în picioare.
Soljeniţân deschide marea sa carte6 cu o viziune apocaliptică, desprinsă
dintr-un peisaj crepuscular, amintind parcă de începutul şi sfârşitul civilizaţiei,
când muncitorii sovietici au găsit pe râul Kolâma peşti îngheţaţi şi conservaţi în
bună stare timp de milenii, dar pe care „i-au mâncat cu plăcere”. Imaginea
grotescă a celor care „rupeau de bucăţi de carne milenară, o târau lângă foc, o
dezgheţau şi o înfulecau până la saturaţie”, reprezintă cruda metaforă a acelor
vremuri. Fapte şi oameni de acest gen ne relevă lucrarea de faţă, drept pentru
care un îndemn la Neuitarea a ceea ce a fost este necesar, pentru că, aşa cum
ne reaminteşte prin cuvintele sale marele istoric Nicolae Iorga, „cine uită nu
merită”.
Lucian-Valeriu LEFTER.
Note:
5 Emmanuel Le Roy Ladurie, Monntaillou, sat occitan de la 1294 până la
1324, vol. I-II. Traducere, prefaţă şi note de Maria Carpov, Bucureşti, 1992.
6 Alexandr Soljeniţân, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare de
investigaţie literară, vol. I. Traducere şi note de Nicolae Iliescu, Bucureşti,
2008, p. 7.
CAPITOLUL 1
 SECVENŢE DE ISTORIE CONTEMPORANĂ VASLUIANĂ
1.1. VIAŢA DE ZI CU ZI A LOCUITORILOR ORAŞULUI ÎN ANUL 19437
La începutul anului 1944, după numeroasele victorii ale armatei
sovietice, frontul se stabilizase pe aliniamentul Iaşi – Chişinău. Trupele
româno-germane se pregăteau să înfrunte o nouă ofensivă roşie. Până la
declanşarea atacului, aviaţia sovietică începuse din primele luni ale anului
masive raiduri de bombardament în spatele frontului aliat pentru a destabiliza
şi suprima liniile de aprovizionare pe căile ferate dar şi pentru a ataca
numeroasele convoaie compuse din care şi căruţe rechiziţionate de armata
română, ce transportau în zonele din interiorul ţării considerate sigure, arhivele
instituţiilor precum şi ceea ce se mai putea salva pentru asigurarea
subzistenţei ulterioare. Conform documentelor descoperite de noi în arhive şi
cercetate până la ultimul amănunt, ruşii începuseră bombardarea liniştitului şi
minusculului oraş Vaslui încă din aprilie 1944. După cum vom proba cu
documente şi planuri ale oraşului, aviatorii duşmani nu-şi alegeau prea bine
ţintele odată ce multe proiectile au fost aruncate la întâmplare, peste obiective
civile fără nici cea mai mică importanţă strategică, de genul caselor, şcolilor sau
chiar a cimitirului Eternitatea. Conform declaraţiilor martorilor acelor grozăvii,
Vasluiul era apărat de o baterie de artilerie antiaeriană ce fusese amplasată la
est de parcul Copou, unde acum se află strada Veteran Ţurcanu. Interesant
este faptul că la câteva sute de metri de această stradă era (şi este) cazarma
Regimentului 25 Infanterie care nu a fost atinsă nici măcar de o schijă. Până la
a intra în amănuntele documentarului nostru am considerat că ar fi necesar un
preambul, pentru a afla cum priveau autorităţile iminenţa marii ofensive
ruseşti şi ce acţiuni întreprinseseră.
Pentru realizarea acestui episod, autorul a folosit documentele conţinute
de dosarul nr. 11944, din fondul: Primăria oraşului Vaslui, aflat la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
A. Dare de seamă asupra activităţii primăriei pe trimestrul IV al anului
1943
În această perioadă, atacarea din aer a Vasluiului nu începuse.
Instituţiile locale ale statului funcţionau încă normal dacă ne gândim că
războiul bătea la porţile oraşului. La sfârşitul anului 1943, primarul Constantin
Capră ce-şi intrase în atribuţiuni în 1942, imediat după numirea ca primar
general al Bucureştilor a generalului de corp de armată Ion Răşcanu, cel care
condusese destinele vasluienilor timp de patru ani (1938-1942), făcea ultimul
bilanţ al anului în curs în faţa Consiliului Comunal. Iată ce probleme adusese:
„. Conştiinciozitatea şi devotamentul sunt acţiuni perfect asimilate de
funcţionarii Primăriei Vaslui, fapt care a permis ca activitatea lor să dea
maximum de randament. Aceştia fac faţă mai ales acum în vreme de război (.)”.
La capitolul „Românizarea toponimiei”, primarul a constatat că „toate numirile
privind oraşul Vaslui sunt curat româneşti şi foarte vechi, fapt explicabil într-o
localitate ce-şi are începuturile chiar dincolo de întemeierea Principatelor
noastre”. C. Capră a spus că pentru sistematizarea şi înfrumuseţarea oraşului
se cheltuiseră în trimestrul evocat 2.500.000 de lei. La acest capitol credem că
este necesar a mai cita câteva fraze din darea de seamă, deoarece informaţiile
cuprinse de acest document ne dau o nouă dimensiune a Vasluiului acelor
timpuri: „s-au întocmit 18 planuri de sistematizare parţială, din care 4 s-au
înaintat la Ministerul de Interne cu toate actele necesare pentru legiferarea lor.
(.) Oraşul fiind foarte grav avariat de cutremurul din 1940, printre altele a
pierdut şi Primăria (subl. Ns.) care s-a dărâmat. Noua Primărie, destinată să
aducă în ea toate birourile Primăriei, dar şi toate serviciile dependente, este în
curs de construcţie şi în cursul acestui trimestru au continuat lucrările la
Palatul Comunal. Realizările de până acum: fundaţiile, subsolul, planşeul peste
subsol, parterul tot, parte din planşeul peste parter şi parte din etajul I”.
Construcţia acestui important obiectiv a fost finalizată abia în anul 1959, sub
un alt regim politic, dar cu destinaţia clădirii rămasă neschimbată. Referindu-
se la acuta problemă a apei potabile, primarul Capră a făcut un bilanţ extrem
de interesant din care reiese că chiar şi în timpurile grele de atunci, se găseau
bani şi pentru asemenea investiţii: „. S-a mutat conducta pe noul traseu, s-au
montat tuburile şi acum se astupă şanţurile cu pământ. În primăvară vom
începe instalarea motopompelor şi construirea rezervorului colector. Odată cu
terminarea acestei lucrări se rezolvă problema apei la Vaslui (subl. Ns.) mai ales
dacă ţinem seamă că s-au procurat şi 600 de apometre (sic! N.n.)”.
B. Probleme sociale şi ajutoare de stat pentru cei îndreptăţiţi.
La capitolul „Starea demografică”, în acel moment oraşul se prezenta
astfel: se născuseră 56 de copii din care 6 morţi; decesele fuseseră tot în număr
de 56; 27 de noi cupluri îşi uniseră destinele, dar se înregistraseră şi două
divorţuri. Toate aceste date statistice fuseseră raportate la o populaţie de
12.875 de suflete. Referindu-se la „starea sanitară” a oraşului primarul Capră a
spus: „. În oraş funcţionează un spital cu 120 de paturi, suficient pentru
nevoile oraşului”. Tot din acest document am mai aflat că pe lângă spitalul
„Drăghici” (evocat mai sus) mai existau câteva puncte de asistenţă medicală,
respectiv Dispensarul Crucii Roşii, Dispensarul Asigurărilor Sociale precum şi
Dispensarul pentru sugari. Autorul raportului a menţionat că în acel moment
se lucra şi la un Dispensar şcolar ce urma a-şi desfăşura activitatea tot în
localul Crucii Roşii. Neatingând latura civilă şi fiind o problemă strict militară,
primarul n-a menţionat şi spitalul militar existent la acea dată în Vaslui, unde
în perioada 1941-1944 şi-au pierdut viaţa peste 400 de ostaşi români precum
şi 8 germani. De asemenea, pentru aceeaşi perioadă, la Vaslui muriseră şi 719
prizonieri sovietici. Aceste informaţii statistice, precum şi numele celor decedaţi
le-am aflat în urma cercetării unui alt dosar aflat la Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale (DJAN) Vaslui. Printre bolile sociale prezente în acele
timpuri pe teritoriul de competenţă al primăriei, edilul a enumerat următoarele:
tuberculoză – 17 cazuri; sifilis – 44; pelagră (boală cauzată de insuficienţa unor
vitamine în organism) – 16 precum şi paludism (malarie, friguri palustre) – 163.
Referindu-se la asistenţa socială acordată de autorităţi unor categorii de
cetăţeni, Constantin Capră a spus următoarele: „. Capitolul cantine:
funcţionează o cantină obştească sub patronajul organizaţiei Muncă şi Lumină,
subvenţionată de Camera de Muncă şi Consiliul de Patronaj. În cursul
trimestrului IV (1943 n.n.) s-au servit 1910 porţii de hrană. O cantină a
Consiliului de Patronaj, Crucea Roşie şi Garnizoana Vaslui, la care iau masa
zilnic 80 de copii săraci, în mod gratuit. S-a deschis la 1 octombrie 1943 şi s-au
servit până acum 5180 de porţii. Cantina şcolară Iubirea Aproapelui la care iau
masa zilnic 80-100 copii săraci de la şcolile primare. În total aici s-au servit
până acum 640 de porţii. La şase cantine şcolare de pe lângă fiecare şcoală
primară şi pe lângă şcoala profesională se serveşte ceai şi pâine la câte 40 de
elevi zilnic. Toate sunt subvenţionate de Consiliul de Patronaj”. Prin urmare,
putem trage concluzia că grija pentru viitorul naţiunii era cuvântul de ordine
pentru acele timpuri de restrişte. De altfel, în toate aceste opere sociale se poate
remarca mâna conducătorului statului de atunci, mareşalul Antonescu, ce
numai peste trei ani va avea un sfârşit tragic şi, poate, nedrept. În vizorul
autorităţilor primăriei se aflau cu prioritate maximă şi invalizii, orfanii sau
văduvele de război (IOVR), precum şi familiile celor aflaţi pe front. Tot în acest
raport am găsit şi o statistică ce dovedeşte marea atenţie de care se bucurau
aceste categorii de oameni: „ajutorarea familiilor mobilizaţilor şi IOVR: În cursul
trim. IVs-au împărţit ajutoarele următoare: octombrie – 269.600 lei; noiembrie
– 251.900 lei; decembrie – 308.700 lei. S-au mai acordat ajutoare în cazuri de
spitalizare, decese, etc. În valoare de 92.396 lei. Cu prilejul Sfintelor Sărbători
ale Crăciunului s-au distribuit ajutoare în natură (alimente, îmbrăcăminte,
încălţăminte) în valoare de 1.125.000 lei. De asemenea s-au distribuit
văduvelor de război din oraşul Vaslui un număr de 36 capete vite în valoare
totală de 25.000 de lei”. Ca o nefericită completare din partea noastră, la
sfârşitul anilor '40, „democraţii” ajunşi la putere cu ajutorul celor mai mari şi
mai înverşunaţi duşmani ai poporului român, ruşii, au anulat covârşitoarea
majoritate a pensiilor cuvenite invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război
răşluind cu brutalitate memoria unor bieţi oameni ce muriseră în cel de-al
doilea război mondial. Aproape toţi cei îndreptăţiţi a primi aceste mici ajutoare
din partea statului au fost trimişi mârlăneşte la muncă, neadmiţându-se nici
excepţia celor grav mutilaţi, în contul „edificării socialismului şi comunismului”
de-a pururi biruitor şi nemuritor! Cât despre vitele date văduvelor sub formă de
ajutoare, acestea proveneau din rândurile celor confiscate la ordinul expres al
lui Antonescu din colhozurile şi sovhozurile din stânga Nistrului. După 12
septembrie 1944, când în fiecare reşedinţă de judeţ s-au instalat ofiţerii ruşi
însărcinaţi cu aplicarea strictă a Convenţiei de Armistiţiu, unul din
comandamentele de bază ale acestor adevăraţi satrapi şi stăpâni de sclavi
absoluţi, era adunarea acestor vite şi retrimiterea lor în URSS. Multe dintre ele
nemaiexistând, oamenii care le primiseră cu mai mult sau mai puţin timp în
urmă, fuseseră somaţi să le cumpere de pe piaţa liberă pentru a le returna.
Atunci, judeţele Vaslui, Fălciu şi Tutova (de referinţă în cercetările noastre
istorice) deveniseră imense grajduri sezoniere a sute de mii de animale aduse
din întreaga ţară, ce urmau a trece Prutul redevenit nefirească graniţă dintre
Moldova românească şi cea sovietică.
C. „La Vaslui, standardul de viaţă este mai ridicat decât în oraşele vecine.
Revenind după această digresiune necesară, zicem noi, iată ce a mai
spus la sfârşitul anului 1943, primarul de atunci al oraşului: „populaţia a fost
aprovizionată la timp şi suficient, menţinându-se un standard ridicat de viaţă
faţă de oraşele vecine (subl. În orig.). Aceasta s-a realizat prin măsuri severe,
control, perseverenţă şi stăruinţă. Dintre alimentele de bază, s-au aprovizionat
şi distribuit următoarele: carne – 45.000 kg.; grâu – 42 vagoane; porumb – 50
vagoane; zahăr – 6 vagoane; ulei – 22.000 kg. Nu am avut lipsă de nici un
aliment de primă necesitate (subl. În orig.). Se simte lipsa tălpii (probabil,
necesară reparării încălţămintei n.n.)”. Cum avem toate motivele să credem că
aceste date erau reale (falsul fiind sever pedepsit de legile marţiale), opinăm că
peste locuitorii oraşului Vaslui nu s-au prea simţit până la acea dată greutăţile
războiului cu excepţia, durerii pricinuite de pierderile umane de pe front. Marile
greutăţi şi probleme vor veni după 23 august 1944. În continuarea dării de
seamă, primarul a evocat lucrările de apărare pasivă, respectiv a şanţurilor
anti-car precum şi a adăposturilor în caz de alarmă aeriană. Menţionăm faptul
dovedit arhivistic, că Vasluiul suferise primul atac aerian rusesc în luna iulie a
anului 1941, imediat după declanşarea războiului antisovietic, de eliberare a
Basarabiei şi nordului Bucovinei, însă pagubele fuseseră neînsemnate în
comparaţie cu cele ce vor fi în primăvara şi vara anului 1944.
D. Starea culturală şi spirituală a Vasluiului anului 1943
Raportul din care am citat pe larg, ne-a mai oferit şi numeroase clarificări
istorice dar şi unele răspunsuri ale unor întrebări pe care ni le-am pus uneori.
Iată ce a mai spus primarul Constantin Capră, fost profesor şi director al
Liceului Mihail Kogălniceanu din Vaslui, la tema vizată în inter-titlul nostru: „.
Mausoleul Eroilor şi Cimitirele de Onoare sunt foarte bine îngrijite (.)”. Aici,
făcea referire, desigur, asupra Mausoleului Eroilor Neamului construit în anul
1934 pe o locaţie aflată în incinta cimitirului Eternitatea, dar şi asupra
celorlalte trei cimitire militare, respectiv: românesc, german şi sovietic,
constituite încă de la începutul războiului. Conform documentelor cercetate de
noi, la sosirea în oraş trupele sovietice au găsit un cimitir al prizonierilor
propriei armate bine pus la punct şi îngrijit, ba, autorităţile dispuseseră ca
fiecare mormânt să aibă câte o cruce pe care fuseseră înscrise datele personale
ale celui decedat: numele şi prenumele, anul naşterii, data morţii. Oarecum
hazliu este faptul că mulţi dintre aceşti militari sovietici erau cu siguranţă de
confesiune musulmană sau mozaică dar, aşa cum se spune, gestul a contat.
Oasele eroilor noştri de pe tot cuprinsul teatrelor de luptă din Rusia sovietică
pe care au luptat, au fost scoase de „fraţii” de la răsărit cu pluguri prevăzute cu
brăzdare adânci, şi spulberate în cele patru zări. Continuăm cu ceea ce a mai
spus Capră la şedinţa de bilanţ ţinută în localul (provizoriu) al primăriei
vasluiene: „ţinuta slujitorilor altarului este foarte demnă. Prea Sfinţitul Episcop
(pe atunci, Grigore Leu n.n.) vizitează foarte des bisericile (.). În zilele de
sărbătoare bisericile sunt neîncăpătoare, cu toate că au mai fost construite
două ce au fost sfinţite în septembrie 1943 (subl. Ns.)”. Informaţiile din această
frază sunt foarte preţioase deoarece am aflat când fuseseră date în folosinţă
cele două biserici, adică Sfântul Neculai şi Sfânta Cuvioasa Parascheva, a căror
lucrare începuse încă din anul 1937. Subliniem faptul că cel mai important
donator de la Sf. Parascheva fusese generalul Răşcanu, iar la Sf. Neculai o
importantă sumă (20.000 de lei) donase ministrul Mihail Negură, originar din
Vaslui, în a cărui casă funcţionează în prezent Direcţia Muncii. În continuarea
documentului se mai spuneau următoarele: „numărul sectanţilor se menţine la
16 familii. Preoţii speră ca în cel mai scurt timp să-i readucă la dreapta
credinţă. În oraş funcţionează un Cămin Cultural Orăşenesc care în preajma
Crăciunului a organizat un concurs al datinilor strămoşeşti (subl. În orig.),
stimulând iniţiativele prin premii, diplome, citări etc. O bibliotecă comunală
propriu-zisă nu avem. Sunt, însă, trei biblioteci, una a Casei Naţionale şi două
ale liceelor de băieţi şi fete (Mihail Kogălniceanu şi Ortodox de fete n.n.). După
terminarea Palatului Comunal se va organiza Biblioteca Comunală, ce va fi
cazată în camerele ce se construiesc special în acest scop”. Într-adevăr, aşa
cum am arătat mai sus, la darea în folosinţă în 1959 a aceste clădiri, aici s-a
mutat şi biblioteca orăşenească. Referitor la grija autorităţilor de a înmormânta
creştineşte (chiar dacă, uneori, nu era cazul) prizonierii sovietici, primarul a
spus: „s-a lărgit cimitirul ortodox cu 5.687 mp., făcându-se schimb de teren,
pentru a putea crea cimitirul prizonierilor, întrucât prin oraşul Vaslui au trecut
peste 20.000 de prizonieri (subl. Ns.)”. Un calcul simplu ne dezvăluie că rata
mortalităţii în rândurile acestora a fost de aproximativ 3, 6%, ceea ce însemna
foarte puţin în comparaţie cu zecile de mii de ostaşi români ce au murit de
foame, boli, răni şi altele în temutele lagăre de exterminare ruseşti, care nu s-
au deosebit cu nimic de cele germane de la Auschwitz, Birkenau, Buchenwald
etc. La capitolul „realizări” am găsit în darea de seamă a primarului Capră şi
alte elemente extrem de preţioase pentru mai buna cunoaştere a istoriei
Vasluiului din trecutul apropiat: „s-au realizat 2765 m. conducte de aducţiune
a apei de la Delea, această lucrare extinzându-se şi pe străzile: Vasile
Alecsandri (265 m.), M. Eminescu (175 m.), Andrei Mureşanu (160 m.) şi
Gheorghe Asachi (60 m.). S-a construit Bulevardul Ferdinand (actuala stradă
Mareşal Constantin Prezan n.n.): săpături, nivelment, pavaj cu piatră cubică
(granit), borduri etc. pe lungimea de 719 metri liniari. Lucrarea s-a terminat în
ziua de 16 decembrie 1943 (subl. În orig.) şi este cea mai frumoasă realizare
începută şi terminată în cursul unui trimestru. S-a început refacerea radicală a
halei de carne. S-a început repararea şi amenajarea clădirii cumpărate cu
destinaţia de a o transforma în Hotel Comunal. S-au dat circulaţiei străzile:
Vasile Alecsandri, pavată pe o lungime de 270 m., Gheorghe Lazăr, pe o
lungime de 200 m. şi Tudor Vladimirescu, pe o lungime de 186, 90 m. Astfel,
totalul străzilor pavate cu piatră şi bolovani pe anul 1943, împreună cu
Bulevardul Ferdinand, se ridică la 1376 m. lungime pe o suprafaţă totală de
8713 m.p.”. Tot din acest document am aflat că acea clădire ce fusese
cumpărată cu suma de 3, 7 milioane de lei de către primărie pentru un hotel
comunal, aparţinuse fraţilor Bastaki şi era situată pe strada Ştefan cel Mare.
După cum vom afla dintr-un alt material, acest hotel a fost distrus de un
bombardament al aviaţiei ruseşti şi nu a mai fost refăcut niciodată. Referitor tot
la investiţiile făcute de primărie în acea perioadă, am extras următoarele
pasaje, demne de a fi cunoscute de cei care iubesc istoria acestui oraş: „. S-au
cumpărat pentru comună un tractor şi o batoză, care s-au amortizat complect
din venitul arăturii şi treieratului, într-un singur an. S-a îngrădit cimitirul la
partea de nord-est pe o lungime de 500 m. S-au cumpărat 600 de apometre în
valoare de 3.500.000 de lei, pentru a frâna risipa de apă (subl. Ns.). S-au
cumpărat două perechi de boi şi o pereche armăsari. S-a cumpărat materialul
necesar pentru facerea unei sere la Parcul Public (subl. Ns.). În cursul lunii
noiembrie 1943 s-a adăugat Parcului Comunal (acum, Copou n.n.) o parcelă de
5.000 m.p. destinată unei pepiniere de pomi fructiferi. S-a mutat gardul
parcului şi s-a adăugat restul necesar, înglobându-se astfel această parcelă în
parcul nou creat de Domnul General I. Răşcanu”. După toate aceste aspecte de
ordin economico-financiar, ultima parte a dării de seamă a fost dedicată
problemelor poliţieneşti, după care edilul-şef al oraşului a tras şi o concluzie
extrem de edificatoare, după părerea noastră: „. Cu toate nemulţumirile
inerente provocate de starea de război, populaţiunea românească (subl. Ns.)
păstrează mult calm şi dovedeşte mult patriotism. Prin eforturi şi măsuri
severe, administraţia comunală a reuşi ca din punct de vedere alimentar,
populaţia să nu ducă nici o lipsă. O oarecare stare de agitaţie provocată de frică
se observă la populaţia evreiască, care este foarte numeroasă în urma evacuării
din mediul rural. În general starea de spirit a populaţiei este bună şi păstrează
un puternic optimism (subl. În orig.). În oraşul Vaslui nu s-a remarcat nici un
curent subversiv demn de remarcat. Minoritatea populaţiei oraşului Vaslui o
formează cei circa 3.800 de evrei. Lipovenii, în număr de circa 45 de familii, vor
constitui în viitor o problemă prin acapararea comerţului. Acum sunt foarte
liniştiţi. N-avem nici un caz de defetism sau alarmism. Din punct de vedere al
sabotajului economic sau politic, n-avem cazuri deoarece piaţa fiind
abundentă, tendinţa de sabotaj a scăzut. Fiecare cetăţean îşi vede de treburile
lui. Nimeni nu a manifestat vreo opinie contra ordinei de Stat (subl. Ns.). Cu
toată vremea de război, în oraşul nostru datorită măsurilor luate de Dl. Mareşal
şi Guvern prin Ministerul Afacerilor Interne, anul 1943 a fost unul dintre cei
mai bogaţi în realizări, din toate punctele de vedere”. Acest important document
fusese semnat de către prof. Constantin Capră, primar, şi Dumitru D. Iulian,
secretar. După cum a putut remarca orice cititor, avizat sau nu, situaţia de
război nu a influenţat prea mult standardul de viaţă al celor 12.785 de locuitori
ai urbei. Marile necazuri, sacrificii şi sânge vor veni abia după sosirea în oraş a
unei armate îmbrăcate în rubăşti şi pantaloni bufanţi, cizme prăfuite şi
împuţite, priviri hulpave de adevăraţi hoţi, criminali şi violatori, ce aveau pe cap
bonete sau caschete înalte prevăzute cu stele roşii în frunte. Este vorba,
desigur, de „glorioasa” armată roşie sovietică ce va staţiona pe teritoriul ţării
noastre timp de 14 ani După 12 septembrie 1944, îşi vor face apariţia şi câţiva
cocoşi de aceeaşi naţie cu grade de ofiţeri care vor călca ţanţoşi pe pavamentul
străzilor oraşului, ocoliţi fiind cu mare teamă şi scârbă de către majoritatea a
populaţiei civile, dar în faţa cărora făceau sluj toţi oficialii acelor timpuri.
Singurii care şi-au frecat mâinile de o şmecheră bucurie, în perspectiva
afacerilor grase care începuseră, deja, să le gâdile palmele şi nările, au fost
comercianţii de la care trepăduşii prefecturii vasluiene cumpărau mâncare de
lux pentru alintatele lichele de la răsărit, precum şi patronii celor trei
restaurante mai de doamne-ajută ce existau în oraş: Ciocoiu, Cosubaş şi
Ungureanu. Nu trebuie uitat nici „dl. căpitan Marinache”, patronul hotelului
„Splendid” (după naţionalizare, Victoria) ce era situat pe strada Vidin, nr. 1 (pe
locul blocului cu farmacia Foghel la parter) în camerele căruia au fost cazaţi un
timp ofiţeraşii ruşi dar şi viitorii „repatriaţi” basarabeni şi nord-bucovineni,
luaţi mai mult cu japca de pe cuprinsul judeţului Vaslui şi duşi în îndepărtata
şi inospitaliera Siberie.
1.2. VASLUIUL SUB PLOAIA BOMBELOR AVIAŢIEI RUSEŞTI 8
Dacă în episodul anterior scrisesem despre viaţa cotidiană a locuitorilor
acestui oraş în anul 1943, astăzi ne vom apleca (pe baze strict documentare)
asupra evenimentelor petrecute pe parcursul anului 1944. Profesorul
Constantin Capră şi Dumitru D. Iulian care conduceau în acele vremuri de
mare restrişte primăria din posturile de primar respectiv secretar, se aflau la
datorie făcându-şi treaba în mod absolut exemplar de parcă trupele invadatoare
sovietice nu s-ar fi aflat la nord de Iaşi, gata de ofensivă. Opinăm că disciplina
riguroasă impusă de mareşalul Antonescu tuturor edililor locali îşi spunea
cuvântul. Din toate documentele cercetate de noi nu a răzbătut măcar un fior
de panică din partea autorităţilor vasluiene ale timpului. În ordinul
Ministerului Afacerilor Interne cu nr. 110.0432 februarie 1944, şeful acestei
importante instituţii, general de corp de armată D. Popescu, scrisese, printre
altele, următoarele: „Domnul Mareşal Ion Antonescu urmăreşte activitatea
atelierelor comunale şi va trimite diferiţi inspectori care să constate condiţiile în
cari lucrează (.)”.
A. „Planul de sistematizare a oraşului va începe imediat ce situaţia o va
permite”
Fraza din inter-titlu a fost scrisă de primarul Capră în „ darea de seamă”
asupra activităţii instituţiei vasluiene pe trimestrul I al anului 1944. Regula era
ca aceste informări să fie trimise Inspectoratului General Administrativ,
Circumscripţia VII Galaţi, de care depindea ierarhic Vasluiul. Iată ce a transmis
şefilor din acea vreme primarul Capră: „În cursul trimestrului I 1944 au avut
loc două şedinţe ale Comitetului de Colaborare (.). În luna martie, datorită
evenimentelor care au impus evacuarea parţială a localităţii, nu a avut loc
şedinţa”. Prin urmare, oraşul începuse a fi „vizitat” neprotocolar de către aviaţia
rusă. În continuare, Capră a ţinut să adauge că tot în trimestrul I au avut loc şi
două „Conferinţe Administrative”. Cea din 25 ianuarie fusese susţinută de „. D-l
Secretar D. Iulian, cu subiectul „Coordonarea activităţii funcţionarilor„„, iar cea
de-a doua l-a avut ca raportor pe „. D-l Al. Tulescu cu subiectul „Prestaţia în
natură pentru drumuri şi prestaţia în natură pentru apărareapasivă„„. Iată că
în pofida situaţiei tragice prilejuită de primele bombardamente mai era timp şi
de conferinţe, de altfel extrem de utile la timpul dat. La capitolul trei al dării de
seamă „Observaţiuni asupra pregătirii funcţionarilor”, Capră scrisese:
„pregătire bună. Funcţionarii Primăriei Vaslui, permanent prezenţi la datorie,
înving toate situaţiile grele”.
Note:
8 Pentru realizarea acestui material autorul a cercetat documentele
conţinute de dosarul nr. 11944 din fondul „Primăria Vaslui”, aflat la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Pentru a justifica, oarecum, inter-titlul nostru, iată că am ajuns şi la
punctul VIII al acestui document, ce se referea la „Sistematizare şi
înfrumuseţare”: „planul de sistematizare a Oraşului Vaslui este întocmit şi
urmează a fi depus. Aplicarea lui va începe imediat ce situaţia va permite. Până
atunci, s-a oprit orice construcţiune (subl. Ns.)”. După cum se ştie, luna august
a anului 1944 a fost plină de evenimente ce s-au derulat cu o viteză
fulgerătoare. Planul de sistematizare propus de edilii vasluieni în şedinţa din
care am citat mai sus a rămas la dosar şi s-a încercat aplicarea lui, după anul
1945, dar fără succes datorită gravelor probleme cu care s-au confruntat noilor
autorităţi numite de către ruşi sau în baza unui algoritm politic năucitor valabil
şi astăzi. Conform documentelor, abia din anii '55- '56 oraşul Vaslui va intra
într-o relativă normalitate.
La capitolul „Asistenţă socială şi starea de sănătate a populaţiei”
primarul notase următoarele: „lipsa unei băi comunale moderne se simte din ce
în ce mai mult. Fosta baie a Comunităţii Evreeşti este primitivă. Nu are
instalaţiile necesare şi nu poate face faţă nevoilor. Baia Societăţii de Cruce
Roşie este mică (4 căzi şi 10 duşuri) şi nu poate face faţă necesităţilor. (.) La
Vaslui funcţionează: una cantină muncitorească (Muncă şi Lumină), una
cantină de gară a Soc. De Cruce Roşie, una cantină orăşenească organizată de
Crucea Roşie, Consiliul de Patronaj, Garnizoană şi Primărie, pentru săraci şi
refugiaţi”. În continuarea raportului său, primarul i-a informat pe cei de la
Galaţi şi despre importantele ajutoare băneşti ce fuseseră acordate invalizilor,
orfanilor şi văduvelor de război (IOVR). Capitolul XII dedicat „Aprovizionării
populaţiei”, începea cu următoarea remarcă: „populaţiunea oraşului a fost
suficient aprovizionată” şi se specificau importantele cantităţi de alimente de
primă necesitate ce fuseseră distribuite pe piaţa oraşului. După ce a raportat că
populaţia Vasluiului la acea dată era de aprox. 14.000 de suflete, primarul
Capră a scris că „. Din programul de lucrări pe 1943-1944 s-au efectuat 96%”.
B. „Avem deplina conştiinţă a datoriei întregi îndeplinite de către toţi
funcţionarii Primăriei Vaslui”
Aşa îşi termina primarul Constantin Capră raportul de activitate pe luna
mai a anului 1944, ce urma a fi transmis instituţiei superioare de la Galaţi. Iată
ce se întâmplase la Vaslui în luna evocată: „Primăria oraşului Vaslui având
ciment aprovizionat din toamnă, a păşit la realizarea a o parte din programul de
lucrări, pentru a nu se distruge materialul. Pentru aceasta am ales lucrări din
acelea care, chiar de-ar fi bombardate, nu ar suferi prea mult sau ar putea fi
uşor reparate (subl. Ns.). În primul rând, am făcut două trotuare ce leagă
oraşul cu gara. Până acum nu existau deloc, iar pe vreme ploioasă era o
adevărată mizerie să circuli pe această porţiune. Trotuarele se întind de la
Podul peste Bârlad până la Crucea Gării şi au o lungime de 306 m.l. Trotuarele
au fost făcute din beton gros de 10 cm. şi sunt sclivisite”. Documentul continua
cu o constatare interesantă dacă ne gândim şi la ceea ce se întâmplă şi acum
sau de când lumea la români: „. Având materialul aprovizionat şi întrucât ni se
fură piatră depe şantier (subl. Ns.), în ziua de 26 mai 1944 s-a început pavarea
cu calupuri de granit a străzii Eternităţii ce duce la Cimitirul Eroilor”. Iată că pe
unii nu-i speriau nici legile speciale specifice războiului care, de obicei, erau
duble ca durată de detenţie în comparaţie cu vremurile de pace. Conform
acestui important document arhivistic, am aflat că munca necalificată la
realizarea acestui obiectiv a fost asigurată de „D-l General Carp, Comandantul
Diviziei a V a Cavalerie, care ne-a dat braţele de muncă necesare, noi plătind
numai lucrătorii specialişti”. De aici, deducem că se renunţase temporar la
serviciile prizonierilor ruşi din lagărul de la Vaslui, aceştia având mare căutare
printre proprietarii de pământ de pe teritoriul de atunci al judeţului. În vederea
respingerii marii ofensive planificate de sovietici, drumurile de fier fuseseră
supraaglomerate de trenuri militare sau civile. În cele care veneau dinspre front
se aflau numeroşi răniţi, iar cele care circulau înspre front erau înţesate cu
trupe combatante de rezervă. Cu trenurile civile călătoreau spre interiorul ţării
mii de refugiaţi care plecaseră din cale urgiei numai cu ce aveau pe ei. Sarcinile
primăriei deveniseră extrem de complicate dar, după cum se va vedea,
Constantin Capră se îngrijise şi de aceşti oameni năpăstuiţi. Iată ce mai
scrisese în raportul său: „cantina Crucii Roşii funcţionează în gara Vaslui. În
cursul lunii aprilie a servit 65.337 porţii de hrană, iar în cursul lunii mai
29.833 porţii, la răniţi, refugiaţi şi soldaţi în trecere spre front”. Deoarece
capitolul „ Aprovizionarea populaţiei” aduce elemente noi extrem de interesante
şi preţioase necesare combaterii minciunilor ordinare ce vor fi vehiculate de
către comunişti după acapararea puterii odată cu apariţia „amicilor” lor de la
răsărit, considerăm că este bine să cităm din acest document: „. Aprovizionarea
populaţiei pe luna mai s-a făcut îndestulător şi la preţuri normale”. În
comparaţie cu ceea ce se va întâmpla după 23 august 1944, când oamenii nu
mai aveau practic ce mânca, iată ce ne-a transmis prin timp vrednicul primar
Capră: „. Din produsele raţionalizate s-au împărţit: 8.000 kgr. Zahăr şi 3.500
kgr. Ulei. Carnea s-a dat la discreţie, fără cartelă (subl. Ns.). Pâine s-a dat cu
cartelă având cantităţi suficiente de făină, deşi oraşul nostru a trebuit să
aprovizioneze frontul (subl. Ns.)”. Este adevărat că nici populaţia nu era prea
mare dar, după cum îl citam pe Capră în episodul anterior, la capitolul
„aprovizionare” Vasluiul era cu mult deasupra oraşelor vecine (Bârlad şi Huşi).
Despre porumb Capră scria că „. Se vinde la liber sub preţul pieţei”. Este
aproape neverosimilă această abundenţă mai ales că la porţile oraşului bătea
războiul. Din motive ce ţineau de eforturile de război, Vasluiul suferea de lipsa
„. Cuielor, scândurilor şi caielelor”, a mai precizat primarul la capitolul
„lipsuri”. Din păcate, la capitolul „Sănătate publică”, Constantin Capră raporta
îngrijorat celor de la Galaţi următoarele: „. În oraş s-au ivit 3 cazuri de tifos
exantematic. Un căpitan pensionar a murit din această cauză”. Conform celor
scrise în documentul din care cităm, primăria (în colaborare cu armata) a luat
imediat măsuri profilactice: „am cerut concursul Armatei şi am format imediat
3 echipe de deparazitare. Toate casele unde au fost găsiţi paraziţi s-au etuvat”.
Ajungând la capitolul VI, „Alarmare şi bombardament”, vom insista ceva mai
mult. Iată ce inserase primarul în raportul său: „. În cursul lunii mai s-au dat
la Vaslui 41 de alarme şi s-au aruncat în ziua de 22 mai 6 bombe, toate căzând
în cimitir (subl. Ns.), răscolind mormintele. N-a fost vreo victimă”. Prin urmare,
opinăm că ruşii bombardau aproape fără nici un discernământ chiar dacă
putem lua în calcul şi faptul că avioanele zburau la altitudine mare iar
aparatura de vizare şi ochire de atunci nu era foarte performantă. În continuare
am aflat că „. Toate serviciile administrative au funcţionat în foarte bune
condiţiuni, chiar dacă eşalonul I a fost evacuat”. Pentru a marca grija deosebită
a autorităţilor faţă de locuitorii oraşului, primarul Capră scria: „la un moment
dat, comerţul zahărului vroia să evacueze tot zahărul din oraş. Am fost nevoiţi
să preluăm noi 5.000 kg. pe care l-am distribuit populaţiei. De asemenea, am
preluat 3 vagoane cu gaz (petrol lampant n.n.), vândute la licitaţia din gară,
deoarece nu se prezenta nimeni să le ia aşa că s-a distribuit imediat
populaţiei”. Iată ce-a mai scris Capră referitor la capitolul „ Paza locuinţelor
celor evacuaţi”: „am intervenit personal şi prin toţi funcţionarii noştri în toate
cazurile când s-au constatat abuzuri şi devalizări comise de armata germană,
în special de voluntarii ruşi (subl. Ns.), la casele refugiaţilor”. Cu siguranţă că
„voluntarii ruşi” încadraţi în armata germană erau din aceia aflaţi sub comanda
generalului Vlasov, care tocmai îl trădase pe „măreţul tătuc al popoarelor
democrate”, Stalin. De altfel, asupra acestui capitol vom reveni ceva mai târziu.
După ce face un bilanţ asupra „veniturilor şi cheltuielilor comunale” ce era,
evident, în grea dar nu dramatică suferinţă la capitolul „venituri”, primarul a
terminat raportul cu aceste fraze: „pe zi ce trece viaţa în oraş a început să se
normalizeze şi odată cu aceasta vor creşte şi veniturile. Primăria a căutat
mereu să fie la datorie în toate sectoarele de activitate şi ţinând seama că ne
găsim în zonă de război, avem deplina conştiinţă a datoriei întregi împlinite de
către toţi funcţionarii Primăriei Vaslui (subl. Ns)”.
C. Bombardarea sălbatică a oraşului a continuat şi în luna iunie a anului
1944
De fapt, agresiunile aviatice ale armatei sovietice începuseră încă din
luna aprilie a acestui an, aşa cum vom proba cu documentele pe care le-am
găsit în arhive, dar câteva rapoarte sau dări de seamă ale primarului
Constantin Capră din acea perioadă lipsesc. Oricum, chiar şi din cele pe care
le-am mai găsit putem dezvolta ideea acestui studiu. În nici un document nu
am găsit referiri sau dovezi că Vasluiul a fost apărat din punct de vedere
antiaerian, dar în urma investigaţiilor pe care le-am făcut în rândurile unor
localnici vârstnici care au trăit acele momente de groază, am aflat că în partea
de est a parcului Copou, camuflată de copacii de acolo, s-ar fi aflat şi o baterie
de tunuri AA. Cu totul insuficient şi nesemnificativ, însă avem toate motivele să
credem că însuşi Marele Stat Major al Armatei române nu prevăzuse şi
bombardarea unei localităţi atât de mici ca Vasluiul acelor vremuri dar, se pare
că în viziunea invadatorilor de la răsărit toate aşezările româneşti ceva mai
răsărite trebuiau supuse acestui tratament dur. Iată ce scria primarul Capră în
raportul cu nr.357830 iunie 1944 referitor la starea oraşului în acele momente:
„în ziua de 26 mai am început pavarea străzii Eternitatea ce duce la Cimitirul
Eroilor. Până în prezent s-au pavat 840 m.p. şi aşezat 280 m.l. de borduri. Am
profitat mult de munca prizonierilor (subl. Ns.)”. Iată că, probabil, din motive
strategice, militarii cavalerişti din Divizia V fuseseră retraşi cedând locul
prizonierilor ce pe atunci erau încartiruiţi în zona actualului spital TBC. În
continuarea documentului, se arăta că „. Tot în această perioadă s-a lucrat la
refacerea clădirii Halei (actuala hală din piaţa veche n.n.)”. Explozia bombelor
de aviaţie produceau pagube, evident, şi iată ce spunea Capră: „în urma
bombardamentului de la 6 iunie curent, s-a rupt conducta de aducţiune a apei
pe o distanţă de 7 metri, iar canalul pe o lungime de 15 metri. Cu muncă mare
s-a reuşit ca în 24 de ore să redăm oraşului apă, iar în 4 zile s-a refăcut şi
canalul. Prin bombardament se rupsese şi Bulevardul Averescu (actuala stradă
a Republicii n.n.) pe o suprafaţă de 270 m.p. S-a refăcut strada şi s-a repavat”.
Din păcate, după cum vom vedea în continuare, aceste agresiuni s-au soldat şi
cu adevărate măceluri în rândurile populaţiei civile. Tot la acest capitol
primarul spunea că „. S-a adus piatră pentru pavarea străzii Mavrocordat
(actualmente, 1 Mai n.n.)”. Dintr-o dată, la fel ca şi-n vremurile de mare
restrişte din primul război mondial, micul oraş Vaslui a devenit
supraaglomerat. Iată ce scria Capră referitor la această problemă: „Cantina
Patronajului funcţionează pentru refugiaţi chiar în centrul oraşului (subl. Ns.,
probabil în fostul Parc Central, acum piaţa din faţa Palatului Administrativ al
judeţului Vaslui n.n.). În cursul lunii iunie au servit masa cam la 3.100 de
refugiaţi săraci, masă complectă, dejun şi seară”. Cu toate aceste mari greutăţi,
primarul raporta că situaţia aprovizionării populaţiei cu alimente era
„îndestulătoare”. La secţiunea „Alarme şi bombardamente”, având la dispoziţie
şi date exacte culese direct de pe teren de către angajaţii primăriei, Capră scria:
„în cursul lunii iunie (1944 n.n.) s-au dat la Vaslui 209 alarme şi s-au făcut 7
bombardamente, astfel: În ziua de 6 iunie la orele 3, 15 un avion a dat 3
bombe, avariind o casă; tot în ziua de 6 iunie la orele 21, 20 s-au dat de către 7
avioane 10 bombe din care două au lovit în Hotelul Comunal, distrugând
complect acoperişul şi şarpantele. S-a distrus şi una casă şi o maşină germană.
Un cetăţean mort şi 3 răniţi (subl. Ns.); în ziua de 10 iunie un avion inamic a
lansat 5 bombe, fără pagube şi victime; în ziua de 17 iunie un avion a dat 4
bombe rupând firele telefonice; în ziua de 21 iunie 1 avion a lansat 6 bombe
omorând un cal şi o oaie (sic! N.n. şi subl. Ns.). Anexăm o hartă a Vasluiului în
care se „. Datorită evacuării unei bune or obţinute din taxe şi impozite Primarul
raporta pe atunci un ol, dar nu se plângea datorită „încasărilor extra-ordinare”
ce fuseseră realizate în proporţie de 554, 1% (sic!), precum şi ale celor „speciale”
care fuseseră în cuantum procentual de 156%.
D. Spitalele militare din Vaslui.
Din ultima dare de seamă trimestrială (1 aprilie-30 iunie) a anului 1944
ce fusese întocmită, citită în faţa consilierilor şi trimisă apoi la Galaţi de către
primarul urbei, am mai selectat pentru această lucrare unele pasaje ce ni s-au
părut interesante pentru oamenii zilelor noastre. Capră era un vizionar convins
sau încă mai credea în propaganda oficială, anume cea a „armelor secrete ale
aliatului Hitler”, odată ce dezbătuse într-o şedinţă a Consiliului de Colaborare
probleme edilitar-gospodăreşti ce urmau a fi rezolvate în perioada 1944-1945.
Dar, la data întrunirii de la primăria vasluiană, ruşii nu-şi începuseră încă
ofensiva nimicitoare şi pustiitoare prin consecinţele ei catastrofale de mai
târziu. Primarul n-a uitat să-şi laude puţinii colaboratori care-i mai
rămăseseră, deoarece o mare parte din ei plecaseră în evacuare cu primul val
ordonat de mareşalul Antonescu personal. În continuare a fost scoasă în
evidenţă grija pentru refugiaţii aflaţi în tranzit prin oraş sau staţionaţi pe aici,
precum şi grija deosebită faţă de ostaşii ce plecau pe front sau pentru răniţii
care se întorceau din bătălie. Din capitolul „ Starea demografică” am aflat ce se
întâmplase în trimestrul evocat în material: „născuţi vii – 56; născuţi morţi – 2;
morţi – 396; căsătoriţi – 7; divorţaţi – O”. Credem că în numărul morţilor
fuseseră incluşi şi militarii decedaţi, precum şi a celor proveniţi din rândurile
pribegilor care umpluseră oraşul, başca locuitorii oraşului. De altfel, primarul
semnala „. Creşterea alarmantă a cazurilor de tifos exantematic”, dar epidemia
a fost controlată până la urmă, tot cu ajutorul armatei şi a Crucii Roşii. Iată ce
a mai scris Capră la capitolul „Starea sanitară”: „în cursul trimestrului aprilie-
iunie, au funcţionat la Vaslui următoarele spitale: un spital civil ce este în
acelaşi timp şi spital de zonă interioară; spitalul nr. 15 de campanie, care
funcţionează în bune condiţii la Şcoala Normală, având şi două anexe: una la
Căminul de Ucenici şi a doua la Şcoala Mixtă; un spital german la Liceul de
Băieţi (actuala clădire a Şcolii generale nr.3 n.n.) cu o anexă la Gimnaziul
Casnic (actualul Centru de Informare Europa n.n.); un spital la Liceul de Fete
al Societăţii Ortodoxe (fosta Şcoală 6, demolată în 2002-2003 n.n.); un spital
german la barăci (probabil, în afara oraşului n.n.)”. La acest bilanţ, primarul a
scris în raport că „. În acest trimestru, la cantina de gară a Crucii Roşii s-au
servit 101.025 porţii de hrană, la soldaţi în trecere şi la răniţi. Cantina
orăşenească a Patronajului, care a funcţionat numai pentru refugiaţi (subl.
Ns.), au servit masa 7.857 de oameni”. La capitolul „apărarepasivă” primarul a
ţinut să menţioneze că „. Există destule adăposturi şi sunt repartizate pe toată
raza oraşului. Pe parcursul acestui trimestru am avut 250 de alarme şi 8
bombardamente”. În privinţa „Mormintelor eroilor”, în acest raport se scriau
următoarele: „sunt foarte bine îngrijite. În cursul acestui trimestru 500 de eroi
au fost îngropaţi în cimitirul eroilor, chiar lângă Mausoleu (subl. Ns.)”. Trebuie
să spunem că pe toate planurile cimitirului Eternitatea pe care le-am mai găsit,
rezultă că acest cimitir al eroilor români ce au căzut în cel de-al doilea război
mondial a fost înfiinţat la nord de Mausoleul Eroilor Neamului. Actualmente,
aici se află locurile de veci ale unor cetăţeni contemporani. Ce s-a întâmplat cu
osemintele eroilor? Din păcate, nimeni nu ne poate răspunde la această
întrebare sau nu se vrea aflarea adevărului. Cert este că, tot datorită unui plan
descoperit de noi, în partea sudică a Mausoleului au fost înhumaţi şi câţiva
militari germani. Nici despre osemintele acestora nu se ştie nimic. La secţiunea
„Munca de folos obştesc” am găsit şi unul din motivele pentru care, probabil,
ulterior momentului 23 august 1944, atât Constantin Capră cât şi Dumitru
Iulian au fost declaraţi de către comuniştii ajunşi la putere „criminali de
război”. Iată pasajul: „pentru astuparea gropilor provenite de la bombe, am
întrebuinţat un număr de 300 zile muncă în interes obştesc. Din munca
evreilor am întrebuinţat zilnic 40 de oameni, adică un total de 1.200 zile de
muncă (subl. Ns.)”. Bănuim că cei ajunşi la putere cu ajutorul unei puteri
străine, uitaseră de dictonul „munca înnobilează omul” devreme ce s-au grăbit
a-i eticheta ca „duşmani ai poporului muncitor” pe adevăraţii gospodari ai
oraşului datorită cărora s-au hrănit şi ei pe timp de război.
E. Ultimul raport de activitate al primarului Vasluiului, prof. Constantin
Capră.
Descoperirea acestui document de o covârşitoare importanţă istorică a
fost un mare noroc al cercetătorului. El a fost întocmit pentru perioada l-23
august 1944 şi, după cum se va vedea, denotă prin conţinut un tragism teribil
dar şi un curaj deosebit al celor care au rămas la posturile de comandă ale
primăriei, până în ultima clipă. Documentul are nr.4.600 şi a fost emis la data
de 6 septembrie a anului 1944, atunci când primarul şi echipa sa se aflau
refugiaţi în interiorul ţării. Iată câteva pasaje din acest preţios act: „. Sosindu-
ne piatra cubică, s-a procedat la continuarea pavării străzii Eternităţii,
realizându-se până în seara zilei de 19 august suprafaţa de 2.600 m.p. Dacă s-
ar fi putut continua lucrările, la 5 septembrie strada ar fi fost gata (subl. Ns.)”.
Primarul şi-a continuat expozeul şi cu celelalte lucrări atacate de primărie, dar
nefinalizate din motivele cunoscute. Referindu-se iarăşi la bombardamentele
aviaţiei sovietice, de astă dată ultimele, Capră a scris următoarele: „În urma
bombardamentului de duminică 20 august, conducta de apă Chiţoc a fost
spartă în 3 locuri. În cursul zilei de 21 august, întreg personalul Serviciului
Technic a pus sforţări extraordinare, astfel că în 16 ore conducta a fost refăcută
şi astfel din nou a fost apă în oraş”. Este aproape incredibil ce s-a putut face
atunci, sub ploaia bombelor avioanelor vrăjmaşe, dar avem deplina convingere
că raportul lui Capră este absolut real şi nu poate fi pus sub semnul nici unui
dubiu. De fapt, ultimul său demers scris pe adresa Inspectoratului General
Administrativ de la Galaţi, a continuat cu o descriere perfectă a celor
întâmplate, la capitolul „Alarme şi bombardamente”. Iată câteva fraze, spre
veşnică aducere aminte: „. În cursul lunii august până la 23 august, au fost
112 alarme, o mitraliere de tren la intrarea în gară, un bombardament grav la
20 august şi 9 bombardamente la 22 august (subl. Ns.)”. Urmează descrierea
acestor raiduri ucigaşe comise de aviaţia bolşevică: „în ziua de 10 august la
orele 5, 45, patru valuri de avioane a câte 35 de avioane fiecare val, au
bombardat întreg oraşul, începând din partea de nord (Parcul Public) şi până în
sudul oraşului, spre gară. Mai grav a fost lovită partea de nord-vest a oraşului
(actuala mahala Racova-Catanga, precum şi străzile: Libertăţii, Zimbru, Dragoş
ş.a. n.n.). Au fost 120 de morţi şi circa 350 de răniţi (subl. Ns.). Imediat ce a
încetat bombardamentul, s-au ridicat răniţii şi trimişi la spitale. A doua zi
dimineaţa, luni, s-au ridicat morţii şi depuşi în groapă comună (subl. Ns.). A
fost o muncă foarte grea, trebuind degajate în acelaşi timp străzile de
dărâmături, pentru a le reda circulaţiei. Întreg personalul Primăriei şi al tuturor
instituţiilor (Poliţie, Serviciul Sanitar, Spitalele), precum şi populaţia oraşului
şi-au făcut datoria într-un mod strălucit. S-au dărâmat şi avariat grav circa
300 de case, din care 4 şcoli (subl. Ns.). În ziua de marţi, 22 august, dela orele
10 şi până la orele 16 au fost 9 bombardamente, în special în zona barierelor.
Numai două au fost în totalitate asupra oraşului”. La capitolul „ Aprovizionarea
populaţiei”, de data aceasta n-a mai fost nici pe departe cea excelentă evocată
în rapoartele şi dările de seamă anterioare. „. Făina de grâu a fost pe sponci
deoarece morile locale au lucrat la întreaga capacitate pentru armatele române
şi germane. Zahărul nu ne-a sosit din cauza greutăţilor de transport. Pentru
aprovizionarea cu talpă, pânză şi orez, am trimis camionul Primăriei la Roşiorii
de Vede ca să aducă dela Economat: 400 kg. talpă, 400 kg. Orez, 3 valuri de
pânză etc. La întoarcere, camionul a fost surprins de evenimente la Mizil şi n-a
mai putut continua drumul, aşa că marfa a rămas în grija primarului de acolo
care le-a depozitat într-o magazie”.
F. Evacuarea ultimilor funcţionari ai primăriei Vaslui.
 Finalul raportului înaintat Inspectoratului de la Galaţi a fost dedicat
operaţiunii de evacuare a celor care au condus destinele oraşului timp de doi
ani (1942-1944), adică imediat după numirea de către mareşalul Antonescu în
funcţia de primar general al Bucureştiului a generalului de corp de armată Ion
Răşcanu, cel care fusese edilul-şef al Vasluiului între 1938-1942. Descrierea
făcută de Constantin Capră pe marginea celor petrecute în acele zile este
tulburătoare. Iată ce a subliniat în documentul trimis şefilor: „luni 21 august,
în cursul nopţii, în urma veştilor primite de la gară, la ora 1 noaptea s-a
organizat o evacuare provizorie până în satul Munteni (5 km. sud de Vaslui).
Am plecat cu două maşini şi două trăsuri. În urma veştilor primite marţi
dimineaţa, am impus evacuarea până la Bârlad, iar subsemnatul m-am întors
la Vaslui unde am stat dela orele 10 până la orele 5, 45, timp în care s-a
bombardat (subl. Ns.). Cele 3 care ale Primăriei au încărcat restul de personal
şi au plecat în preajma orei 13, 00. La orele 15, 45, pe când mă găseam la
Comandamentul Garnizoanei, am fost anunţaţi că intră tancurile prin partea
de nord a oraşului (subl. Ns.). Cu foarte mare greutate, pe jos, în căruţă sau pe
cheson de tun, am ajuns la Bârlad şi apoi la Ghidigeni, de unde cu maşinile şi
cu ceilalţi am plecat mai departe. Miercuri seara s-a încheiat Armistiţiul. Eram
la Mizil. Joi dimineaţa ne-am strecurat pe lângă armata germană, am ocolit
Bucureştiul şi am ajuns la Roşiorii de Vede. Personalul ce ne-a însoţit s-a
comportat strălucit pe tot parcursul (subl. Ns.)”. Primarul Capră a pus punct
raportului său în acest fel: „cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut cu toţii
datoria întreagă până în ultimul moment, aşteptăm dispoziţiunile Dvs. Îmi
permit să vă citez personalul care a stat până în ultimul moment la datorie
lângă mine riscându-şi viaţa sub grelele comandamente: PRIMĂRIA (subl. În
orig.): D-l D. D. Iulian, secretar; D-l Al. Tulescu, şeful serviciului financiar; D-l
Victor Popovici, şeful bir. Contabilităţii; D-l Em. Stoenescu, şeful stării civile; D-
na Natalia Zavera, aj. Contabil; D-l Neculai Pândaru, registrator-arhivar; D-na
Eugenia Şuţer, dactilografă”. Primarul Capră nu a uitat nici un colaborator,
prin urmare lista mai cuprindea numele a încă 20 de oameni. Ne facem datoria
de onoare de a-i reaminti, iar dacă mai există astăzi rude ale acestora, poate ne
vor spune şi nouă ce s-a mai întâmplat cu ei, ulterior datei de 23 august 1944:
„Mandrea Eugen, controlor financiar; Horia Zaharia, agent administrativ; Rusu
Ioan, idem; Frunză Vasile, încasator diurnist; Moroşanu Gheorghe, idem;
Comănescu Grigore, idem; Parfene Ion, idem; Luca Ion, idem; Budu Vasile,
camerier. SERVICIILE EXPLOATĂRILOR COMUNALE: inginer I. D. Iulian;
Bulbuc Neculai, şeful contabilităţii; D-ra Petrov Georgeta; agent administrativ;
Nechita Nicu, mecanic ape; Andreescu Ioan, idem; Sfarţ Constantin, maestru
fierar; Spătaru Dumitru, maestru tâmplar; Furtună Neculai, maestru rotar;
Stanciu Vasile, maestru lemnar; Moraru Ştefan, magazioner; Creţu Vasile,
camerier”.
1.3. ORAŞUL VASLUI, DUPĂ 23 AUGUST, 19449
În acest episod ne propunem să aflăm ce s-a întâmplat în oraşul Vaslui
după ce, în după amiaza zilei de 22 august, primarul Constantin Capră a plecat
în evacuare. Cele mai bune mărturii scrise le-am găsit în „Sinodicul Bisericii
Sfântul Dimitrie cel Mare, Izvorâtorul de Mir” din satul Mărăşeni. Această
localitate se află la 8 km. nord-vest de Vaslui şi astăzi face parte din comuna
Ştefan cel Mare. La vremea aceea, preot paroh era Constantin I. Manoilescu ce
a slujit în lăcaşul Domnului din acest sat mai bine de 48 de ani. Printre alte
preţioase informaţii cu caracter istoric (prima datând din 18 mai 1882), am
găsit şi o însemnare scrisă de vrednicul preot în ziua de „. Marţi, 22 august
1944”, referitoare la invazia armatelor de la Răsărit: „Să se ştie că în ziua de
marţi 22 august 1944, armatele ruseşti au rupt frontul de apărare de la sud-
vest de Iaşi şi au cuprins şi judeţul Vaslui, iar pe la orele 4 după amiază şi-au
făcut apariţia pe şoseaua din dreptul satului Mărăşeni cu tancuri care le-au
permis a susţine luptele şi a face mulţi prizonieri germani şi români. Încă de
Duminică la 20 august, când am făcut slujbă la Biserica din satul Ştefan cel
Mare, se putea vedea pe şoseaua naţională (actualmente, DN 15D n.a.) fuga
armatelor germane şi române, cavalerie şi artilerie fără tunuri ci numai cu
chesoane, căruţe şi care cu muniţii, coloane de aprovizionare pe trei rânduri,
maşini şi camioane de tot felul şi tocmai la urmă infanteria, care cum puteau
mai în grabă. A fost o retragere în debandadă, fără nici o ordine, care ne-a făcut
o jalnică impresiune. A fost cea mai teribilă surpriză, la care nu ne-am aşteptat,
mai cu seamă că aparatul de radio anunţa chiar marţi 22 august 1944, că
lupte grele se dau la sud-vest de Iaşi. Acest comunicat s-a dat la 2 după
amiază, iar la orele 4, adică după două ore, ruşii erau prezenţi pe şosea în
dreptul satului Mărăşeni”. Trăitor direct al evenimentelor, preotul Manoilescu
ce pe atunci avea vârsta de 69 de ani, a descris în cuvinte înfricoşătoare cele
întâmplate mai departe: „Frica şi groaza cea mai teribilă au domnit la ocuparea
satului Mărăşeni. Împuşcături de tun, de puşti, de mitralieră, granate,
revolvere făceau să răsune văzduhul iar lumea nu ştia unde să se ascundă”.
Ocuparea satului de către trupele ruseşti, i-a dat preotului prilejul de a descrie
acest fapt cât se poate de realist: „A doua zi, la 23 august, au început
percheziţiile şi controlul la fiecare casă sub cuvântul (pretextul n.n.) de a căuta
pe soldaţii germani şi români. Patrulele sovietice făceau un control foarte serios
şi terorist (subl. Ns.), luând ce le trebuia din obiectele găsite, rechiziţionând şi
vitele de muncă şi de hrană. Nimeni nu putea pleca de acasă, cu toate că nici
acasă nu era sigur de viaţă”. Însăşi găsirea acestui document, precum şi
posibilitatea cercetării lui credem că este un lucru deosebit, deoarece puţine
mărturii scrise „la cald” au ieşit la iveală până în prezent.
Note:
Pentru realizarea acestui material publicistic, autorul a folosit
informaţiile conţinute de următoarele surse: „Synodicul bisericii Sf. Dimitrie cel
Mare Izvorâtorul de Mir” (Mărăşeni), precum şi dosarele: 31944 şi 31945 (fond
Primăria Vaslui) dar şi dosarele 40 şi 411944 (fond Prefectura Vaslui), aflate la
DJAN Vaslui.
Păgânii lui Stalin nu s-au mulţumit numai cu furtul bunurilor casnice
ale oamenilor şi cu animalele acestora, de vreme ce preotul Manoilescu a scris
la data de 1 septembrie 1944 următoarele: „să se ştie că în noaptea de miercuri
23 august spre joi 24, soldaţi din armata rusă au distrus lacătul şi încuietoarea
de la uşile Bisericii parohiale din satul Mărăşeni. Mobilul crimei a fost jefuirea
cutiilor cu bani şi a obiectelor mai de preţ din Biserică. Astfel au fost distruse
încuietorile dela cutiile cu bani, iar sumele găsite au fost ridicate. Lăicerele cele
noi, feţele de masă şi şervetele cum şi lumânările au fost luate”. Manoilescu a
scris că a anunţat Primăria din Ştefan cel Mare despre aceste furturi pentru a fi
radiate din inventar. Am apelat la aceste pasaje scrise de un martor ocular,
pentru a ne face o idee de ceea ce s-a întâmplat în oraşul Vaslui care a fost
jefuit sistematic şi barbar. Poate aceste grele pierderi materiale nu ar fi contat
prea mult dacă la finele războiului armata roşie de strânsură ar fi plecat din
ţară. N-a fost aşa iar ziua de 23 august 2004 a însemnat începutul celei de-a
opta ocupaţii ruseşti a României, care a fost şi cea mai lungă din toată istoria
ţării noastre, dar şi una dintre cele mai ticăloase deoarece a „beneficiat” de
sprijinul necondiţionat al autorităţilor româneşti ale timpului. Nimeni nu a
putut preciza măcar cu aproximaţie, valoarea jafului sistematic la care am fost
supuşi, în contul „reparaţiilor de război”. Totuşi, Stalin a fost „ajutat” în „opera”
sa de distrugere a poporului român de numeroase „cozi de topor” autohtone
reprezentate de câţiva indivizi lipsiţi total de scrupule care au pactizat cu
duşmanul de moarte al românilor, declarându-se din oportunism, laşitate sau
frică „democraţi” de tip nou.
A. Noi autorităţi numite de către comandamentul sovietic.
După cum spuneam, dintr-o dată vasluienii s-au trezit că pe 29 august
aveau un nou primar în locul fostului profesor şi director al Liceului Mihail
Kogălniceanu, Constantin Capră, ce-şi scria ultima „dare de seamă” în oraşul
de evacuare Roşiorii de Vede. Din fericire, unele documente din acele zile
tulburi s-au păstrat aşa că putem face chiar şi o enumerare nominală a celor
care au ocupat fotoliul de primar al oraşului. Dintr-un dosar al Prefecturii
Vaslui am aflat că pe această funcţie fusese „uns” de către „ Comandamentul
sovietic” pe data de 29 august avocatul evreu Gherţler Victor, însă viaţa la
postul de conducere i-a fost scurtă deoarece, tot din acest document, am găsit
consemnată demisia acestuia la data de 17 septembrie 1944, fiind înlocuit de
către Calinovici C. Ioan, maior în rezervă. Nici acest fost militar de carieră nu a
fost pe placul ruşilor, odată ce i-am găsit demisia semnată la data de 12
octombrie 1944. De pe 13 septembrie, scos din vreo biserică din mediul rural,
probabil, preotul Neculai Sârbu (licenţiat în teologie) a fost îndemnat de satana
să se lepede de Dumnezeu, pentru a intra în politica „democrată” impusă de
ocupanţii ruşi. (Ne) sfinţia sa a gestionat problemele primăriei până pe 22
decembrie 1944, dată de la care a preluat (tot la indicaţia „prietenilor” cu stea
roşie la chipiu) mănoasa funcţie de prefect al judeţului Vaslui, după ce (în
urma unui protest) magistratul Mihail Romano fusese dat afară. Cum oraşul
avea nevoie de edil-şef, aceiaşi ocupanţii cu rubaşcă l-au adus în fruntea
bucatelor pe profesorul Theodor Hodoroabă10, care la data numirii (22
decembrie 1944) se declarase apolitic. Deoarece, deocamdată, ne interesează
numai spaţiul temporal 1944-1945, vom opri enumerarea celorlalţi primari. Nu
trebuie să trecem, totuşi, fără a consemna şi alte schimbări de primari şi prin
unele comune ale judeţului. Astfel, la Armăşoaia Chiriac Gheorghe fusese
înlocuit de Scânteie Gheorghe; la Brodoc, într-o perioadă extrem de scurtă, se
perindaseră la primărie nu mai puţin de ŞASE oameni, adică: Constantin
Rancea, Eugen Ogrinj, Anghel Radu, Dodiu Irimia Dumitru, Gheorghe Sfântu şi
Ştefan Leuştean; la Bârzeşti, Neculai Iordache fusese înlocuit de Gheorghe
Dragomanu care la rândul său a fost schimbat cu Constantin Constandache
ş.a. În continuare, credem de cuviinţă ca în câteva fraze să aflăm şi motivul
debarcării din funcţia de prefect a magistratului Mihail Romano, cel care fusese
numit tot de către ruşi imediat după plecarea în refugiu a prefectului
antonescian Constantin I. Răşcanu (probabil, fără nici un grad de rudenie cu
Gheorghe, Theodor sau Ion Răşcanu). Avem convingerea că schimbarea din
funcţie i s-a tras de la documentul cu numărul 394314 decembrie 1944, foarte
deranjant pentru proaspetele „partide democratice” ce apăruseră în Vaslui, la
fel ca în toată ţara. Iată ce a scris Romano, cu curajul sinucigaşului: „având în
vedere că în actuala situaţie sunt admise în ţară patru partide politice şi
anume: Partidul Naţional Liberal, ţărănesc, social democrat şi comunist, vă
aduc la cunoştinţă că aceste partide au dreptul să-şi facă organizaţii politice,
nu au dreptul însă să se amestece în conducerea comunelor schimbând
primarii, pretorii şi funcţionarii rurali (subl. Ns.). Oricine va face contrar celor
de mai sus, mi se va comunica imediat pentru a lua măsuri. Vă rugăm ca
prezentul ordin să-l comunicaţi D-lor Şefi de Secţie (de jandarmi n.n.) şi de Post
(idem n.n.), pentru a se conforma întocmai. Interzic pe viitor, orice amestec al
oricărui partid în administraţiile comunale, deoarece amestecul acesta produce
tulburări. Prefectul singur este răspunzător de conducerea judeţului. Oricine
are nemulţumiri împotriva vreunui funcţionar, va comunica în scris
Prefecturii”. Acesta a fost motivul concedierii ultimului prefect cu adevărat
democrat pe care l-a mai avut Vasluiul.
Note:
10 Destinul profesorului de limbă germanăTheodor Hodoroabă, fost
director al Liceului Mihail Kogălniceanu Vaslui, a fost tragic. După
îndepărtarea lui din funcţia de primar, ce s-a produs ăn anul 1947, a fost
arestat, condamnat şi trimis la canalul Dunăre-Marea Neagră unde a murit
(conf. Monografiei LMK, autor Nicolae Ionescu).
La 22 decembrie 1944, după cum am scris mai sus, la cârma judeţului a
venit preotul Neculai Sârbu, un adevărat zbir şi duşman de moarte al preoţilor
„nedemocraţi”. Oricum, după numirea sa, în toate comunele judeţului au avut
loc numeroase schimbări de primari, fără nici-o legătură cu ceea ce se numeşte
probitate morală. Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu Mihail Romano, dar în urma
cercetărilor noastre prin arhive l-am găsit pe la jumătatea anilor '60 din secolul
XX, profesor de matematică şi franceză la Şcoala generală Brăhăşoaia, comuna
Ştefan cel Mare, cu toate că era de multă vreme pensionat. Se pare că a plecat
la cele veşnice la începutul anilor '80.
B. Planuri de urbanism şi sistematizare ale oraşului.
Când vorbim de planuri cincinale, imediat ne gândim că ele sunt un
rezultat al doctrinei economice marxist-leniniste pusă în practică de către cei
cocoţaţi abuziv la putere după 23 august 1944. Nu este adevărat, aşa cum nu
este adevărată nici părerea conform căreia ideea înfiinţării cooperativelor
agricole ar avea aceeaşi sorginte. Prima atestare documentară a unei forme
asociative de tip agricol din judeţul Vaslui, ne vine din anul 1921 când, după
împroprietărire, un învăţător vizionar şi pragmatic din satul Cănţălăreşti,
comuna Ştefan cel Mare, ce se numea Dumitru Beleuţă, a propus comasarea
pământurilor într-o cooperativă. Procesul verbal de constituire mai există şi a
fost contrasemnat de un inginer, delegat de fostul Consilierat Agricol. Din
păcate, ideea a fost abandonată din motive pe care numai le bănuim. La
începutul anului 1944, Constantin Capră (primarul de atunci) împreună cu
inginerul Ioan D. Iulian (şeful Serviciului tehnic) au elaborat un plan al
modernizării oraşului, defalcat pe un parcurs de cinci ani. Acest proiect
descoperit de noi în arhive are o importanţă deosebită datorită faptului că
multe din obiectivele propuse a se executa atunci, au fost preluate de către
noile autorităţi care au izbutit, destul de greu, să le ducă la îndeplinire, abia pe
la sfârşitul anilor '50 sau chiar mult mai târziu. Parcurgerea acestui document
de o mare importanţă poate părea greoaie dar ea ne dă o altă dimensiune a
spiritului gospodăresc şi ataşamentului faţă de oraş a celor care îl conduseseră
în momente foarte grele. Spre exemplu, la capitolul „Amenajarea solului” se
propunea ca în anul bugetar 1944-1945 „. Să fie asanat terenul din faţa gării,
inundat mereu de râul Bârlad”, precum şi „. Rectificarea şi amenajarea
(îndiguirea) râurilor Bârlad şi Vasluieţ”, dar şi „amenajarea unui parc în faţa
gării”. Parcul din faţa gării (acum dispărut prin noua sistematizare) a fost
realizat abia în anul 1956, iar schimbarea cursului Bârladului şi îndiguirea
acestuia s-a executat mult mai târziu, pe la începutul anilor '70! La secţiunea
„Echiparea şi dotarea teritoriului (modificarea teritoriului) „ erau prevăzute
următoarele lucrări: „exproprierea de terenuri şi case în cartierul ţigănesc
(cartierul Racova-Catanga de astăzi n.n.)”, dar şi „. Amenajarea parcului Ştefan
cel Mare”. Pentru anul fiscal 1946-1947 se preconiza „. Construirea
Bulevardului de centură de la gară până la abator”, dar şi „. Amenajarea
ştrandului din parcul Ştefan cel Mare”. Acest ştrand ar fi trebuit a intra în
exploatare în anul 1948. După cum se ştie, la Vaslui a fost construit un
asemenea obiectiv social (ştrandul „Tineretului”), dar abia la începutul anilor
'70. Tot în anul 1948 urma să fie finalizat „. Bulevardul de centură de la Abator
şi până la strada Costache Negri (astăzi, dispărută prin sistematizare n.n.)”. La
fel ca şi ştrandul, centura-est a fost dată în folosinţa traficului greu tot în anii
'70. Încă din anul 1944, edilii de atunci s-au gândit la popularea cartierului
„Sfântul Nicolae” (astăzi, cartierul 13 Decembrie). Această populare urma a se
face prin acordarea prin vânzare a terenului necesar, precum şi a autorizaţiilor
de construcţie. Vizionarii de atunci nu uitaseră să specifice în planurile lor şi
sursele de finanţare. Astfel, pentru amenajarea şi îndiguirea râurilor Bârlad şi
Vasluieţ, banii urmau a veni de la Ministerul Lucrărilor Publice. Pentru
ridicarea „caselor-tip”, finanţarea urma a fi făcută cu un împrumut de la
„Creditul Comunal”, cu aprobarea Ministerului Afacerilor Interne, care
realizase, de altfel, şi proiectul locuinţelor ce aveau să intre în posesia
locuitorilor îndreptăţiţi. Viitorii proprietari urmau să-şi achite creditul în
următorii zece ani. Conform documentelor de arhivă, primele case din actualul
cartier „13 decembrie” au fost construite începând cu a doua jumătate a anilor
'50. La capitolul „Activitate religioasă”, se preconiza ca în anii 1944-1945 să fie
reparată biserica Sfânta Treime din cimitir, precum şi turla bisericii Sfântul
Ioan, ce suferise grave şi irecuperabile avarii la cutremurul ce se produsese în
luna noiembrie a anului 1940. Pentru construirea casei parohiale de la noua
biserică „Sfânta Parascheva”, precum şi a unei cantine (probabil, sală de
praznice) se propusese exproprierea unor terenuri şi case din jurul acestui
lăcaş de cult. La capitolul „Activitate culturală”, edilii îşi propuseseră „.
Amenajarea terenului la parcul sportiv de lângă cazarma Regimentului 25
Infanterie”. Bine-nţeles, nu a fost uitată nici noua clădire a Palatului Comunal
(actualul sediu al Inspectoratului judeţean de poliţie), unde lucrările urmau a fi
finalizate până în anul 1946. După cum se ştie, acest important edificiu a intrat
în exploatare abia în luna ianuarie a anului 1959. În anul 1948 ar fi trebuit să
se termine de construit casa parohială a bisericii Sfântul Nicolae, dar şi a
cantinei şi cancelariei (biroului) preotului paroh. Aceste obiective nemaifiind
finanţate de către statul comunist din motive ideologice, au fost date în
folosinţă foarte târziu, cam pe la sfârşitul anilor '80 şi numai din contribuţiile
financiare ale enoriaşilor. Conform planului cincinal din care am citat până
acum şi care fusese elaborat în anul 1944, primarul Capră, secretarul D. D.
Iulian în colaborare cu şeful Serviciului tehnic, ing. Ioan D. Iulian,
previzionaseră ca la sfârşitul anului 1948 Biserica Sfântul Ioan să fie dotată cu
o casă parohială ce avea să înglobeze o cantină, o cancelarie dar şi o bibliotecă.
Acest proiect a început în anul.2004, în majoritate cu banii enoriaşilor iar
despre finalizare nu se poate vorbi încă, din lipsa fondurilor. În anul 1949 ar fi
trebuit să fie date în folosinţă aceleaşi utilităţi ca la bisericile enumerate mai
sus, la parohia „Adormirea Maicii Domnului”. Protopopul Vasile Pârcălabu
poate da cele mai bune relaţii referitoare la perioada în care s-au finalizat
aceste lucrări. Interesantă era sursa finanţării construcţiilor bisericeşti şi
anume Ministerul Cultelor, care, iată, în zilele noastre răscumpără brăţările
dacice furate de prin sanctuarele strămoşilor noştri. La capitolul „Acţiune
sanitară”, fusese prevăzută în buget construirea a două vespasiane (WC-uri
publice) pe străzile Costache Negri şi Iarmaroc (acum, Libertăţii). Tot o
vespasiană urma a fi construită în Crucea Gării. Trebuie să spunem că
niciunul din aceste trei proiecte nu a fost finalizat vreodată. Gândindu-se la
popularea masivă a noului cartier „Sfântul Nicolae”, edilii prevăzuseră şi
ridicarea unui „Dispensar uman, cu o baie populară (duşuri calde şi reci, etuvă
etc.)”. Tot în 1948 urma a fi construită o vespasiană şi în piaţă. Într-adevăr,
acest obiectiv a fost finalizat dar abia în anul 1966! Parcă pentru a combate
mârşavele minciuni postbelice proferate de nişte îndobitociţi ideologic ce nu mai
conteneau cu „odiosul regim burghezo-moşieresc”, la capitolul „Asistenţă
socială” primăria Vaslui îşi propusese realizarea unor obiective remarcabile şi
anume: „amenajarea unui cămin pentru lumea IOVR (invalizi, orfani şi văduve
de război n.n.); amenajarea unui cămin pentru asistenţă muncitorească (subl.
Ns.); construirea şi amenajarea unui cămin de zi pentru copiii muncitorilor
(subl. Ns.); organizarea unui restaurant comunal; amenajarea unui azil de
bătrâni” ş.a. Din câte ştim, în afară de azil pentru bătrâni şi cămin pentru
IOVR, mai devreme sau mai târziu au fost amenajate cămine şi grădiniţe pentru
copii de cele mai multe ori în case naţionalizate, iar după rapida industrializare
a oraşului au fost date în exploatare şi numeroase cămine muncitoreşti.
C. Primele măsuri „gospodăreşti” luate de noile autorităţi.
 Putem afirma cu toată certitudinea că profesorul Theodor Hodoroabă, cel
care-i luase locul preotului Neculai Sârbu la primăria Vaslui, a citit şi studiat
documentul din care am citat în textul anterior totuşi, „priorităţile” imediate
erau altele, după cum reiese din actele pe care le-a primit sau le-a emis pe
parcursul mandatului său. Astfel, noul primar a trebuit să execute un ordin
imperativ trimis de către secretarul general al Ministerului de Război, generalul
I. Eftimiu, via biroul M. O. N. T (mobilizare şi organizare naţională a teritoriului)
Vaslui ce pe atunci era comandat de căpitanul C. Eustaţiu. Ordinul era însoţit
de adresa instituţiei militare locale nr. 2126 ianuarie 1945 şi avea următorul
conţinut: „în conformitate cu articolul 16 din Convenţia de Armistiţiu dintre
Statul român şi U. R. S. S., am onoare a vă face cunoscut următoarele: 1)
Hărţile româneşti, la orice scară, editate anterior datei încheierii armistiţiului
(12 septembrie 1944, n.n.), vor fi revizuite şi li se vor preciza următoarele
frontiere: A. La est, Prutul, iar pe restul traseului frontierei de est (Bucovina şi
Dobrogea) aşa cum s-a hotărât în 1940 (adică, conform ultimatului stalinist din
27 iunie 1940, fără Bucovina de Nord n.n.). B. La vest: În Ardeal, se va stabili
frontiera dinaintea datei de 30 VIII 1940 (prin urmare, frontiera stabilită cu
Ungaria prin Tratatul de la Trianon n.n.). Dela primirea prezentului Ordin se
interzice cu desăvârşire afişarea, difuzarea sau utilizarea hărţilor României cari
sunt contrarii acestui Ordin”. La data emiterii acestui ordin, trupele româneşti
erau angrenate în grele lupte pe frontul de vest, dar invadatorii de la răsărit
care înţesaseră ţara, nu stăteau cu mâinile-n sân, umilindu-ne într-un mod
desăvârşit şi până la capăt. Este demn de menţionat faptul că trădătorii de
neam şi ţară români de la Bucureşti le ţineau trena cu brio acestor străini fără
scrupule. Tot prin filiera biroului MONT Vaslui a fost trimisă primăriei
vasluiene adresa cu numărul 21416 ianuarie 1944, în care se cereau verificări
pe teren pentru a depista bombele de aviaţie neexplodate, proiectilele de
artilerie sau depozitele de armament şi muniţie abandonate de armatele
române şi germane după retragerea din august '44. Primarul Hodoroabă a
răspuns imediat, trimiţând biroului MONT din cadrul MAI adresa cu nr. 29929
ianuarie 1945 în care scrisese următoarele: „majoritatea adăposturilor din
oraşul Vaslui au fost distruse, iar într-o parte din ele s-au adăpostit muniţiuni
de către trupele germane în retragere. (.) În prezent oraşul are amenajate 28
adăposturi (tranşee) cu un total de 363 m.l. Pentru refacerea adăposturilor
distruse este nevoie de 220.000 de lei”. Din câte ştim, aceste adăposturi nu au
mai fost refăcute, nemaiavându-şi utilitate.
D. Evaluarea pagubelor produse oraşului datorită evenimentelor de
război din raţiuni care ţineau, totuşi, de prezenţa militarilor proveniţi din
imensul imperiu roşu de la răsărit care supervizau, probabil, orice act intrat
sau ieşit în sau din primărie, începuseră să mintă cu o crasă neruşinare. Cu
nr.37216 ianuarie 1945, biroul MONT al Prefecturii Vaslui trimitea primăriei
loco o adresă în care se cereau următoarele date: „până la data de 20 ianuarie
1945 să înaintaţi acestei Prefecturi situaţia pagubelor cauzate de
bombardamentele aeriene la bunurile proprietatea acelei comune, prevăzute în
situaţiile înaintate nouă ce acea Primărie cu adresa nr. 45013 noiembrie 1944,
prevăzându-se şi valoarea acestor pagube, deoarece în situaţiile înaintate nu s-
au prevăzut”. Prin urmare, se urmărea inventarierea distrugerilor MATERIALE
neglijându-se dureroasele pierderi umane care au fost, potrivit ultimei dări de
seamă trimisă de ex-primarul Capră Inspectoratului General Administrativ
Galaţi, în cuantum de „.120 de morţi şi circa 350 de răniţi”.
Note:
Ajunşi în acest punct al cercetării documentelor de arhivă, nu ne-am
putut reprima sentimentul trist şi plin de revoltă al constatării imensei josnicii
la care începuseră să se dedea autorităţile numite ale urbei, când răspunsul
primarului a fost trimis prefectului Sârbu exact la data de 20 ianuarie, aşa cum
i se ceruse. Documentul avea numărul 230 şi în el se scriau următoarele: „vă
înaintez alăturat situaţia nr. lde pagubele produse de bombardamentele aeriene
pe intervalul 4 aprilie-24 august 1944 şi situaţia nr. 2 cu pagubele produse de
armata germană în retragere. (.)”. Marea minciună a constat în indicarea
aviaţiei anglo-americane ca fiind responsabilă de imensele pierderi de vieţi
omeneşti şi valori materiale, când ştiau şi copiii Vasluiului că aviaţia sovietică
fusese aceea care bombardase fără milă un orăşel ce nici nu se vedea bine din
văzduhul prin care „aşii” de la răsărit zburdau în voie, aproape fără a fi
deranjaţi de artileria anti-aeriană. În premieră absolută, vom prezenta date din
„situaţiile” întocmite de responsabilii de atunci. Desigur, acest raport făcea
referire numai la pagubele produse instituţiilor publice sau străzilor: „. Hotelul
Comunal, 846 m.p. suprafaţă construită, 35% avarii, 3 milioane de lei pagube;
clădirea era ocupată de un depozit german de efecte. A fost bombardat de
aviaţia anglo-americană (subl. Ns.)”. Pentru a nu plictisi cititorul cu date
statistice, vom continua numai cu o scurtă enumerare a altor instituţii publice
ce au fost afectate de bombardamentele aviaţiei ruseşti: Şcoala primară de
băieţi nr.2, carosabilul bulevardului Averescu (acum, str. Republicii),
carosabilul străzii Traian, rezervorul de la Casa de apă, sera Grădinii publice
(85% distrugeri), Uzina electrică, reţeaua de curent electric, Abatorul cu
atenansele, Grădina publică (15% distrugeri), plantaţia de salcâmi Râioasa,
parcul Paiu ş.a. Valoarea acestor pagube fusese estimată la peste 100 milioane
de lei. După 24 august 1944, se spunea în acest raport parţial falsificat, armata
germană în retragere a provocat pagube bunurilor publice ce fuseseră stabilite
la suma de 27 milioane de lei. După cum reiese din document, aceste distrugeri
au fost produse în special de tancurile germane aflate în trecere prin oraş.
Răspunderea pentru veridicitatea celor scrise în documentul din care am citat
aparţinea primarului Hodoroabă şi secretarului E. Schulimsohn. Cu voia dv.,
vom reveni în subcapitolul următor cu date foarte importante privind
distrugerile provocate de bombardamentele aviaţiei ruseşti dar şi cu aşa-zisele
jafuri comise de armata germană, în dauna populaţiei oraşului. De altfel vom
demasca (pe baza documentelor descoperite în arhive) crasele minciuni la care
se dedaseră, de voie-de nevoie, noile autorităţi „democrate” ale oraşului Vaslui
De asemenea, vom încerca realizarea unui scurt portret publicistic al celui care
a fost Constantin Capră, primarul oraşului Vaslui într-o perioadă grea a istoriei
sale.
1.4. URMĂRILE AGRESIUNILOR ARMATELOR BELIGERANTE11
 După ce în prima parte a acestui capitol am aflat ce s-a întâmplat în
oraşul Vaslui în 1943, în următoarele două am refăcut pe baze documentare
evenimentele care s-au derulat după ocuparea urbei de către hoardele de la
răsărit. În acest subcapitol vom încerca să evocăm întâmplările petrecute spre
finele anului 1944 precum şi în câteva luni ale anului 1945, an al unor
profunde schimbări de ordin politic. Demn de remarcat este faptul că în acea
perioadă oraşul „beneficia” şi de o garnizoană a armatei roşii de ocupaţie,
comandată de locotenentul superior („starşâi leitenant”) Antosiak ce era, de
fapt, adevăratul stăpân al judeţului Vaslui iar trepăduşii români din jurul lui
nefiind altceva decât servili executanţi. Fără a şti data exactă, în luna
decembrie a anului 1944 apărea ziarul „Vreme Nouă”, ce se auto-intitulase
„organ de luptă democratică” dar care în realitate era „trompeta” partidelor de
stânga (PCR şi PSD) ce-şi găsiseră repede adepţi printre oportuniştii locului ce
„mirosiseră” repede avantajele înregimentării în ele. După cum vom vedea în
acest material, uneori se ajunsese la unele paradoxuri impardonabile de genul
fraţilor Iulian (Ioan şi Dumitru), când primul (fost şef al Serviciului Tehnic al
primăriei) se înrolase în rândurile PSD, iar cel de-al doilea fusese declarat
„criminal de război” datorită faptului că în perioada antonesciană fusese
secretarul aceleaşi instituţii. Remarcabil este faptul că ambii au plecat în
ultima clipă din Vasluiul potopit de bombele ruseşti, în evacuarea de la Roşiorii
de Vede, însă comuniştii au considerat, probabil, în optica lor chioară şi
vindicativă că Dumitru, ca secretar, îndeplinise o funcţie politică şi de aceea
trebuia pedepsit. În urma cercetărilor arhivistice, dar şi al consultărilor
bibliografice, în episodul de astăzi putem prezenta o scurtă biografie a celui
care a fost primar al oraşului Vaslui într-o perioadă istorică extrem de tulbure
şi grea, profesorul Constantin Capră.
A. Constantin Capră – omul Constantin Capră s-a născut la data de 4
februarie 1904, în oraşul Dorohoi (acum, jud. Botoşani) ce pe atunci era
reşedinţa judeţului cu acelaşi nume. Şcoala primară a urmat-o în urbea natală
după care a absolvit cursurile Liceului „August Treboniu Laurian” din Botoşani,
iar în anul 1924 a devenit licenţiat în litere şi filosofie „magna cum laudae” al
facultăţii de profil din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Repartizat fiind la Vaslui, a fost profesor de limbă şi literatură română atât la
Şcoala Normală „Ştefan cel Mare” cât şi la Liceul „Mihail Kogălniceanu” unde a
ajuns şi director. În anul 1942, odată cu numirea generalului de corp de
armată Ion Răşcanu (fost edil-şef al Vasluiului) de către mareşalul Antonescu
în importanta funcţie de Primar General al Capitalei, Capră a devenit primarul
oraşului Vaslui.
Note:
11 Pentru realizarea acestui material publicistic, autorul a folosit
informaţiile cuprinse de dosarul 211943, fond primăria Vaslui; dosarele:
881943, 36, 40, 41, 76 şi 781944, 211945 din fondul Prefectura Vaslui,
precum şi dosarul 81944-1945, din fondul Poliţia Vaslui. Toate aceste
documente istorice există la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
În linii mari, am arătat în episoadele anterioare activitatea şi deciziile
acestui mare patriot, dar, prin cercetarea altui dosar pe care l-am găsit în
arhivele vasluiene, suntem în măsură astăzi să aducem noi contribuţii
biografice inedite. Trebuie spus că, încă de la începutul războiului de eliberare
a Basarabiei şi Bucovinei dus de către armata română, la Vaslui a fost
constituit un lagăr (nr. 4) de prizonieri sovietici. Conform relatărilor martorilor
vârstnici pe care i-am găsit şi intervievat, acest lagăr a funcţionat în localul
Şcolii Normale (acum, Sanatoriul TBC) precum şi într-o tabără de barăci
ridicată în spatele acestei foste şcoli, pe locul unde astăzi se află câteva blocuri
din zona „Textila”, dar şi pe coasta dealului pe care acum este o plantaţie de
viţă-de-vie. La început, situaţia acestor prizonieri fusese foarte grea, mulţi
dintre ei dându-şi sufletul pe meleagurile noastre. După preluarea mandatului
de primar de către prof. Capră, situaţia acestora s-a îmbunătăţit, sau cel puţin
aşa rezultă din documentele cercetate de noi. Astfel, la data de 2 ianuarie 1943,
Vasile Burtean, şeful Serviciului Intendenţă pendinte de primărie ce avea în
administrare şi atelierele comunale, trimitea primarului Capră adresa cu nr.71,
în care cerea următoarele: „respectuos vă rog să binevoiţi a dispune să se
intervină la Lagărul de prizonieri nr. 4 Vaslui, pentru a da efectele mai jos
notate, necesare prizonierilor în număr de 25, ce lucrează la această primărie:
50 cămăşi; 50 izmene; 15 perechi pantaloni; 18 vestoane; 14 mantale şi 20
perechi bocanci”. După cum rezultă din rezoluţia pusă de Capră în colţul drept
al acestui document, cererea a fost înaintată imediat (3 ianuarie) lagărului,
însoţită fiind şi de o adresă în care, pe lângă necesarul de echipament
enumerat mai sus, se mai spunea: „vă rugăm să binevoiţi a dispune să se dea
pentru prizonierii ce-i avem la lucru în atelierele Primăriei următoarele efecte
absolut necesare (subl. Ns.) (.)”. Se pare că cei din conducerea lagărului nu au
dat curs imediat cererii primarului Capră, odată ce acesta şi-a reînnoit
rugămintea şi la data de 24 februarie 1943, adăugând următoarele: „vă rugăm
să binevoiţi a aproba şi dispune să li se dea efectele necesare, fără de care, pe
de o parte nu se pot întreţine curaţi, iar pe de altă parte sunt dispuşi a se
îmbolnăvi (subl. Ns.)”. Cu adresa 103910 februarie 1943, primăria returna
lagărului un număr de 15 prizonieri consideraţi a fi „. Debili şi bolnavi”,
urmând ca aceştia să fie reintegraţi în muncă „. După data de 1 aprilie 1943”.
Pe verso acestui document am găsit şi numele prizonierilor din care vom cita
câteva: „Fisunenko Mihai (pavagiu), Stenko Andrei (lemnar), Coropcenko Gh.
(săpător), Reşetniev Nicolae (săpător)”, şi alţi 11. La sfârşitul adresei, primarul
cerea „. Să fim scăzuţi de la plata lor”, prin urmare, spre deosebire de sutele de
mii de prizonieri români luaţi în captivitate de către ruşi, ai lor erau chiar plătiţi
de autorităţile noastre. Probabil, o mare parte din bani erau cheltuiţi cu
subzistenţa. Constantin Capră a avut o contribuţie însemnată şi la ridicarea
celor două biserici-surori din Vaslui (Sf. Parascheva şi Sf. Nicolae) a căror
construcţie începuse în 1937 şi care au fost sfinţite în acelaşi an, 1943.
Conform unei mărturii descoperite de noi, profesorul Constantin Capră şi-a
pierdut soţia în urma unui bombardament al aviaţiei ruseşti din iulie 1941.
Avem toate motivele să-l credem pe Paul Leu, preot ortodox român, slujitor al
casei Domnului în Canada. Iată ce a scris acesta: „În timp ce Vasile Leu (tatăl
autorului n.n.) lupta, în iulie 1941, pe frontul de la Ţiganca, soţia lui (mama
autorului n.n.), fiind în concediu, venise de la Iaşi la sora sa, nevasta prof.
Constantin Capră, directorul Liceului „Mihail Kogălniceanu„, din Vaslui.
Sovieticii au bombardat gara Vaslui în numeroase raiduri aeriene şi marea
majoritate a bombelor, de fabricaţie germană, nu şi-au atins ţinta, ba. Nici n-au
explodat, căzând într-o mlaştină din preajma râului Bârlad. Gara a rămas
intactă până la sfârşitul războiului. În urma unui raid, la înapoiere, un avion,
trecând pe deasupra oraşului, a lansat o bombă asupra unei case nou
construită în stil cubist, unde se aflau cele două surori, omorându-le. Am
detaliat acest aspect, pe care l-am reţinut în calitate de martor ocular”. Cu tot
tragismul situaţiei, Capră a acceptat funcţia de primar pe care şi-a onorat-o cu
cinste, printr-o muncă exemplară, aşa cum subliniam în episoadele trecute.
După cum a scris chiar el la Roşiorii de Vede în ultima dare de seamă trimisă
Inspectoratului General Administrativ de la Galaţi, la data de 6 septembrie
1944, a fost ultimul care a părăsit oraşul, ca şi comandantul unei nave aflate în
curs de abandonare forţată. Ce s-a întâmplat mai departe cu acest om, am aflat
din câteva documente ce s-au păstrat în fondurile arhivistice ale Prefecturii
Vaslui, precum şi în cele ale Partidului Social Democrat (PSD), „satelitul” de
nădejde al comuniştilor. Într-un tabel întocmit la începutul anului 1945 ce avea
antetul „Primăria Vaslui, evacuată în oraşul Roşiorii de Vede”, am citit
următoarele: „funcţionarii care se înapoiază din evacuare cu eşalonul I, precum
şi cei din eşalonul II, cu biletele de tren pentru ei şi familiile lor”. Primul pe
această listă era Constantin Capră (fost primar) apoi, numele celorlalţi foşti
angajaţi ai Primăriei pe care i-am citat în subcapitolul III al acestei lucrări. În
acea perioadă, aproape fără excepţie, toţi foştii angajaţi ai prefecturilor sau
primăriilor, au primit eticheta de „criminali de război” iar Capră şi unii
colaboratori nu au avut cum scăpa de acest blam aplicat de noua putere
comunistă în ascensiune, sprijinită masiv şi pe faţă de către ocupanţii ruşi. Pe
15 aprilie 1945, Biroul Siguranţei din cadrul Poliţiei Vaslui, ce-l avea ca şef pe
avocatul „democrat” N. Matei, a trimis primăriei adresa nr. 361 în care se
scriau următoarele: „. În conformitate cu decretul lege nr. 50 publicat în
Monitorul Oficial nr. 1721 ianuarie 1945, referitor la criminalii şi profitorii de
războiu (subl. Ns.), avem onoare a vă face cunoscut că ILIE SANDU (subl.
Orig.), fost funcţionar la Primăria oraşului Vaslui, fiind încadrat criminal de
războiu alături de fostul primar Constantin D. Capră (subl. Ns.), urmează ca
ordinul de mobilizare pentru lucru pe anul 1945-1946 al acestui criminal de
război, să fie restituit C. T. (centrului teritorial n.n.) Vaslui pentru a fi anulat de
Biroul M. T. (mobilizarea teritoriului n.n.) al Corpului 4 Teritorial Iaşi”. Prin
urmare, putem trage concluzia că atât Ilie Sandu cât şi Constantin Capră, erau
arestaţi la acea dată, de vreme ce nu aveau permisiunea de a munci, chiar şi
fără bani. Am subliniat folosirea muncii prizonierilor sovietici, deoarece am
considerat că unul dintre capetele de acuzare puse în seama lui Capră a fost
tocmai acest amănunt. Probabil, la viitorul proces, comportamentul uman faţă
de aceşti oameni o fi cântărit, oarecum, odată ce fostul primar a primit
numai15 ani de temniţă grea şi nu a fost condamnat la moarte ca mulţi alţii! O
altă acuzaţie va fi fost aceea că a silit evreii târgului să muncească în folosul
comunităţii, conform legilor anti-semite valabile până la 23 august 1944. Din
câte ştim din documente, în oraşul Vaslui populaţia românească a fost
îngăduitoare şi înţelegătoare faţă de minoritarii evrei iar atât generalul Răşcanu
(cât a fost primar) cât şi Constantin Capră au avut o atitudine rezonabilă faţă
de aceşti etnici. Conform unui document arhivistic, în anul 1942 Răşcanu
dispunea cedarea din depozitului Primăriei a unei mari cantităţi de bolovani de
râu băii Comunităţi Evreieşti. Apoi, din câte ştim, nici un etnic de religie
mozaică nu a fot înrolat în armata română, pe toată durata celui de-al doilea
război mondial, aşa că minuscula contribuţie în muncă cerută de imperativele
vremii nu a ucis pe nimeni. În ceea ce priveşte relaţia lui Capră cu evreii, câteva
documente descoperite de noi credem că merită a fi citate, măcar parţial
(datorită dimensiunilor). Iată ce cerea primăriei Vaslui Comitetul de Construcţie
a Bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, cu adresa nr.373 iunie 1943: „. Biserica
Cuvioasa Paraschiva ridicată cu multă trudă în chiar inima oraşului, are nevoie
a fi degajată de clădirile ce-o înconjoară şi-i ştirbesc din frumuseţea şi măreţia
ei, precum şi de alinierea străzii Petru Rareş, pentru care Dv. aţi şi început
unele operaţiuni în scopul acesta. (.). Pentru a nu se pierde din timpul ce mai
rămâne până la 22 august (1943 n.n.) dată când am hotărât a sfinţi acest locaş
de închinare, fiindcă în acea zi se împlinesc exact 6 ani de când s-a făcut
întemeierea acesteia (.). Vă rugăm a ne da sprijinul de care avem nevoie şi în
primul rând a orândui ca în fiecare zi să fie trimişi 4 evrei dela Primăria Dv.
(subl. Ns.) pentru a scoate piatra ce mai este de la temelia fostei case a evreului
Solomon”. Tot în dosarul cercetat de noi, am găsit un tabel nominal şi o notă de
lucrări executate de meseriaşii evrei. Tabelul avea următorul cap: „Tablou cu
meseriaşii evrei care au lucrat la Primăria Oraşului Vaslui, pe timpul dela 28
decembrie 1942 şi până la 27 ianuarie 1943”.
Prin urmare, credem că evreii vasluieni erau mobilizaţi la muncă prin
rotaţie şi în funcţie de meseriile pe care le practicau. Cei „lăsaţi la vatră” de pe
„baricadele” muncii fuseseră următorii: Ciubotaru Herşcu (contingent 1914,
lemnar), Leib Strul Smil (1935, tinichigiu), Şefter Herşcu (1918, tinichigiu) şi
Herşcovici Moise (1929, tinichigiu). Din „nota de lucrări” amintită, vom cita
următoarele: „. Lucrări executate de meseriaşii şi lucrătorii evrei care au prestat
muncă obligatorie la Primăria oraşului Vaslui pe timpul dela 28 ianuarie 1943
până la 27 februarie 1943”. Din acest document extrem de valoros şi interesant
am aflat că un lucrător evreu (probabil tâmplar sau lemnar) a executat în 26 de
zile (prin urmare, duminica era liber) însumând 234 de ore (9 orezi) „.20 de
cârje pentru răniţii militari din spitale, 50 cozi târnăcop şi 100 de cozi lopată”,
iar un număr de „.169 lucrători au efectuat 1314 zile cu 11.826 de ore, au
curăţat zăpada şi gheaţa de pe străzile I. C. Brătianu (fostă I. C. Frimu, acum
ing. Badea Romeo n.n.), Hagi Chiriac, M. Kogălniceanu şi Ştefan cel Mare, în
suprafaţă de 9.600 m.p. Un număr de 8 evrei au lucrat în permanenţă la
transportul gheţii şi zăpezii cu camionul Primăriei”. Opinăm că nu se regăsesc
circumstanţele agravante care i-ar fi fost puse în cârcă lui Capră de către
ticălosul „tribunal al poporului”. Desigur, în dosare se mai găsesc destule
documente care pot proba nevinovăţia fostului primar dar, cert este că în anul
1950 a fost condamnat la 15 ani muncă silnică. Informaţia am accesat-o de pe
site-ul „Fundaţia Culturală Carol I al României”, cu sediul la Viena (Austria).
Dar, până a ajunge în puşcăriile comuniste, profesorul Capră a fost îndepărtat
brutal din învăţământ datorită „celebrelor” epurări de tip stalinist. În fondul
arhivistic al Partidului Social Democrat (de atunci, nu de acum!) am găsit o
notă care atestă această criminală şi josnică acţiune. De altfel, în cadrul
Ministerului Educaţiei Naţionale fusese constituită la începutul anului 1945 o „
Comisiune Centrală de Informaţii Pentru Purificarea Aparatului de Stat”, care
era, de fapt, un adevărat aparat stalinist de „epurare” a celor care, într-o
măsură mai mare sau mai mică, avusese de-a face cu fostul regim, mai ale în
calitate oficială. Această „inchiziţie” bolşevică trimisese în data de 13 iulie 1945
o adresă (nr.1924) către „organizaţia Partidului Social Democrat Vaslui” (ce-şi
avea sediul pe strada Ştefan cel Mare, nr.94), prin care i se cereau relaţii despre
numeroşi dascăli în acest fel: „vă rugăm să binevoiţi a cerceta şi a ne comunica
relaţiuni în legătură cu activitatea legionară, fascistă, antisemită,
antidemocratică etc., a D-lor învăţători notaţi mai jos, despre care avem
informaţiuni că s-ar încadra în legea nr.2171945, pentru purificarea aparatului
de Stat (subl. Ns.). Ne interesează în special să ne arătaţi dacă şi Dv. Îi
cunoaşteţi că au activat ca atare (.)”. În „tabloul” înaintat de această comisie, pe
lângă fostul primar Capră am mai găsit şi alte nume care, credem noi, merită a
fi făcute publice după trecerea atâtor ani: Golimaş Aurel (profesor la gimnaziul
industrial de băieţi Vaslui, născut la 20 iunie 1908 la Iaşi), Moldoveanu Aglaia
(profesoară-maestră la şcoala profesională din Vaslui, născută la 14 septembrie
1910 în com. Slăveşti, Teleorman), Preot Merişescu Constantin (profesor de
religiune, născut la data de 17 octombrie 1905 în com. Ipatele), Mărculescu
Octav (profesor Liceul Kogălniceanu, născut la data de 18 septembrie 1904 în
com. Baciu, jud. Baia ş.a. Interesant ni s-a părut faptul că ticăloasa sarcină a
deconspirării „criminalilor de război” a revenit Partidului Social Democrat, dar,
considerăm că răspunsul este foarte simplu la vreo eventuală întrebare de
genul: de ce nu a făcut această treabă murdară partidul comunist? Şi ne
bazăm pe parcurgerea fondului arhivistic al acestei viitoare organizaţii politice
unice: prima „celulă” comunistă a fost înfiinţată în Vaslui abia în a doua
jumătate a anului 1944! Pentru cei care nu ştiu, ţinem să le spunem că măcar
din anul 1875 (când s-a constituit Partidul Naţional Liberal) şi până în anul
1942, atât judeţul cât şi oraşul Vaslui au fost fieful acestui partid (desigur, fără
legătură cu cel de acum). Revenim la subiectul propus, pentru a continua
scurta biografie a lui Constantin Capră. Cu toate că fusese condamnat la 15
ani de puşcărie în anul 1950, a cerut rejudecarea procesului în 1955 şi, în mod
cu totul miraculos şi de neexplicat, chiar i s-a aprobat demersul iar instanţa a
dispus încetarea executării pedepsei, deoarece a considerat că toate declaraţiile
martorilor fuseseră mincinoase! După liberarea din penitenciar, Capră s-a
stabilit la Câmpulung Muscel, unde a murit în 1995, la respectabila vârstă de
91 de ani.
B. A păgubit armata germană oraşul Vaslui şi locuitorii săi?
După cum arătam în episodul anterior, odată cu numirea preotului
Neculai Sârbu în funcţia de prefect al judeţului Vaslui, dar şi a prof. Theodor
Hodoroabă în cea de primar al oraşului, minciuna fusese înaintată rapid la
rangul de adevăr suprem şi indiscutabil. Ca prin farmec, bombardamentele
aviaţiei ruseşti au fost „transferate” în contul celei anglo-americane. Trebuie să
spunem că unele daune materiale produse populaţiei civile (dar şi instituţiilor
de stat) purtau semnătura armatelor germane în retragere şi, poate, chiar a
armatelor noastre, cu toate că, cel puţin la Vaslui, documentele nu amintesc de
aşa ceva, spre deosebire de Fălciu, spre exemplu. Cea mai bună sursă de
documentare ne-a fost oferită de fondul arhivistic al Poliţiei oraşului Vaslui, de
fapt al secţiunii „administrative”, ai cărei funcţionarii au înregistrat toate
reclamaţiile cetăţenilor, vizavi de aceste probleme. Tot aici s-au înregistrat şi
pagubele produse civililor de către aviaţia sovietică. La cererea prefectului
Mihail Romano nr. 118213 noiembrie1944, şeful Poliţiei (comisarul Ciută)
raporta cu adresa nr.82025 noiembrie 1944 următoarele: „. Avem onoarea a vă
înainta alăturatul tabel nominal de locuitorii din acest oraş care au suferit
pagube cauzate de trupele germane după data de 23 august a.c. (subl. Ns.)”. În
mod special am subliniat sintagma „după data de 23 august a.c.” folosită în
documentul original, deoarece, conform tuturor surselor arhivistice dar şi orale
pe care le-am avut la dispoziţie, armatele sovietice au pătruns în Vaslui în după
amiaza zilei de 22 august 1944 când în oraş nu mai era nici-o urmă de militar
german sau român! La cea dată, preotul Sârbu încă nu fusese „uns” prefect şi
era „doar” primar aşa că prin adresa nr.49616 noiembrie 1944, cerea Poliţiei
acelaşi lucru, adică documente doveditoare ale pierderilor suferite de către
civili, cerând şi numele acestora, adresa, lista obiectelor sau mărfurilor
dispărute precum şi valoarea acestora în vederea unei eventuale despăgubiri
care, bine-nţeles nu s-a acordat niciodată! Prin citirea acestei liste, am
constatat că marii păgubiţi au fost comercianţii evrei, în special cei stabiliţi în
fostul centru al oraşului ce pe atunci era format din străzile: I. C. Brătianu
(acum, ing. Badea Romeo), Hagi Chiriac, Principele Nicolae (fostă 7 Noiembrie,
acum dispărută, pe locul ei aflându-se noul Palat Administrativ al judeţului),
Carol I (acum, CD Gherea), Ştefan cel Mare ş.a. Astfel, Leiba Cais, domiciliat pe
str. IC Brătianu, nr.3, unde-şi avea şi magazinul cu articole de pielărie, declara
o pagubă de 8.930.000 de lei (pielărie, talpă, furnituri de cizmărie, mobile de
bucătărie, sufragerie, dormitor ş.a.) datorită unui incendiu provocat de „trupele
nemţeşti în retragere”. Leizer Eginfeld, domiciliat pe strada Ştefan cel Mare, nr.
73, pierduse imobilul cu 5 camere cu tot ce avea în el, tot prin incendiere, dar,
după ce, mai întâi, îi fuseseră furate lucrurile mărunte însă cu valoare mare
precum şi „. Mărfuri şi încălţăminte „de firmă„„. Paguba o apreciase la suma de
10.300.000 de lei. Datorită conciziei în exprimare, ne permitem să cităm din
documentul altui comerciant evreu care a avut de suferit de pe urma
„nemţilor”, cu steaua roşie pe bonetă, completăm noi aflând adevărul:
„subsemnatul Iacob Zilberman, comerciant, domiciliat în oraşul Vaslui, str.
Hagi Chiriac, nr. 32, cu privire la modul cum am ajuns sinistrat declar
următoarele: (.) în noaptea de 2324 august 1944, după retragerea nemţilor din
localitate, a izbucnit un incendiu care a distrus până la temelii un rând întreg
de imobile, printre care şi al meu. Eu aveam în acelaşi lor magazinul din 1906,
adică timp de 38 de ani, unde mi-am format un vad cu o reputaţie bine
stabilită. În acel timp, eu cu familia mea locuiam în alt imobil, situat pe str. IC
Brătianu, 21. Incendiul se datoreşte focului pus de nemţi, înainte ca ultimele
lor bande să părăsească oraşul. Cu ocazia acestui incendiu, au fost distruse
complectamente următoarele: 1) Imobilul compus din 2 prăvălii, ambele
ocupate de mine, cu 7 camere, 2 bucătării, baie, beci, etc. Imobilul avea
parchet, glasvanduri, sobe de teracotă şi instalaţie de apă şi canal şi era în
valoare de circa 3.500.000 de lei. 2) Mărfuri de galanterie, pălării, parfumerie şi
încălţăminte, numai mărfuri de primă calitate, în valoare de 4.000.000 lei”. La
aceste pagube, Iacob Zilberman mai adăugase şi obiectele ce se găseau în casă
sau curte aşa că valoarea finală a daunelor revendicate se ridica la peste
12.000.000 lei. Soţii Peşa şi Avram Helman, tot comercianţi, domiciliaţi pe str.
IC Brătianu, 7, întocmiseră o lungă listă cu obiectele sau produsele dispărute,
în care nu uitaseră să treacă şi cămăşi, chiloţi, jartiere, indispensabili, la un loc
cu cratiţele din bucătărie, 30 kg. de zahăr, 15 l. de ulei, 10 kg. de săpun şi
multe, multe altele de ne punem fireasca întrebare: În ce fel au fost persecutaţi
evreii vasluieni de aveau această abundenţă alimentară sau vestimentară,
precum şi o excelentă aprovizionare a magazinelor din proprietate?! Acest cuplu
revendica o despăgubire de aproape cinci milioane şi jumătate de lei. Dar, iată
că în marea evreiască a dăunaţilor de război, s-a strecurat un român amărât,
care din concentrarea de la Regimentul 24 Infanterie, scria Poliţiei vasluiene
următoarele: „. Subsemnatul Gheorghe V. Militaru, de profesie contabil,
domiciliat în Vaslui, str. PP Carp, nr.3 (actuala Nicolae Bălcescu n.n.) (.). În
urma bombardamentului aerian şi al retragerii armatei germane din 23 august
1944, locuinţa mea de la adresa de mai sus a fost complet devastată, mobila
furată, geamurile în întregime sparte (.) paguba se ridică la suma de 600.000
lei”. Această declaraţie fusese dată pe 18 noiembrie 1944. Alţi păgubiţi au mai
fost: Micu Steinberg (maistru ceasornicar, IC Brătianu, 580.000 de lei), Iţic M.
Leiba (IC Brătianu, 39, 2.500.000 de lei), femeia Cheina Zilberstein împreună
cu fiul Azias dar şi cu fiica Hiba Marcovici (născută Zilberstein), în co-
proprietate cu Raşela Zilberstein, au reclamat incendierea imobilului comun
situat pe str. IC Brătianu, 27, ocazie cu care îşi pierduseră şi toate bunurile
personale. Suma pe care o cereau cu titlul de despăgubire era de 8 milioane de
lei. Şi în acest caz am găsit o interminabilă listă cu toate fleacurile, din care nu
lipseau nici batistele, ciorapii sau chiloţii cucoanelor. Plângerile erau făcute
chiar şi de firmele autorizate ce existau pe atunci. De exemplu, Societatea în
Nume Colectiv (SNC) „La Safir”, ce-şi avea sediul social pe str. IC Brătianu, nr.
27, declarase pierderi de 4.800.000 de lei dar în acest caz (ca şi în altele) avem
serioase şi justificate dubii că autorii furturilor şi distrugerilor ar fi fost soldaţii
nemţi, datorită zilei declarate de păgubaşi şi anume „.24 august 1944”, când
prin Vaslui nu mai era nici măcar o cizmă germană sau românească aşa că,
normal şi corect credem că este necesar a considera că jafurile fuseseră comise
de nimeni altcineva decât de „glorioasa armată roşie eliberatoare de sub jugul
fascist”! Dar, dacă avem în vedere faptul că la acea oră Vasluiul era un oraş
completamente ocupat de armatele de la răsărit, putem acorda tuturor scuza
fricii de nemilosul ocupant roşu. Iancu Veinberg (str. IC Brătianu, 15,
comerciant), cerea statului român suma de 7.000.000 de lei, tot pentru
incendierea casei şi bunurilor. Camelia Hermelin, proprietara unei case de pe
strada Carol I, revendica „numai” suma de 850.000 de lei pe când Iţic Flis (IC
Brătianu, 13) stabilise pagube în valoare de 5 milioane de lei. Se pare că
imobilul de pe str. Carol I a Cameliei Hermelin era în co-proprietate cu mama
sa, Maria Hermelin, odată ce la dosarul cercetat de noi am găsit şi plângerea
acesteia precum şi suma revendicată: 2.460.000 de lei. Cuplul de farmacişti
Raşela şi Şulim Iosefsohn, proprietari ai magazinului de profil „Drogueria
Medicinală „Sănătatea„„, situat pe str. Doctor Radovici, 2, dar cu domiciliul
conjugal pe str. Ştefan cel Mare, 75, aduceau la cunoştinţa autorităţilor că în
imobilul destinat farmaciei, nemţii îşi instalaseră (prin rechiziţie) un depozit de
subzistenţă şi (atenţie!) „. ÎN NOAPTEA DE 22 SPRE 23 AUGUST 1944 CÂND
GERMANII AU PĂRĂSIT ÎN GRABĂ ORAŞUL AU INCENDIAT ŞI IMOBILUL
NOSTRU (subl. Ns.) ce abia îl reparasem capital în anul 1930”. Prin urmare,
aşa cum sublinia şi primarul Capră în „darea de seamă” trimisă la Galaţi,
oraşul Vaslui fusese ocupat de către ruşi în noapte de 2223 august, aşa că
putem concluziona că jafurile comise DUPĂ această dată purtau semnătura
clară a invadatorilor! Oneştii farmacişti revendicau suma de peste 10 milioane
lei. Alţi păgubiţi au fost: Ghizela Schulman (IC Brătianu), Dvoira şi David
Haham zis Schächter (IC Brătianu, 25), Roza şi Iosub Aronovici (str. IC
Brătianu, 25), Golda şi David Steinberg (IC Brătianu, 25), Iţic I. Solomon
(Ştefan cel Mare, 11) şi mulţi alţii care, după tragerea liniei de adunare,
„tabloul” întocmit de Poliţia Vaslui a totalizat 28 de păgubiţi dar şi păgubaşi
deoarece, după cum bine se ştie, nu i-a despăgubit nimeni, niciodată.
1.5. URMĂRILE AGRESIUNILOR SOVIETICE12
După ce în subcapitolul anterior am scris despre pierderile suferite de
instituţiile publice datorită sălbaticelor bombardamente aviatice ruseşti precum
şi despre daunele atribuite armatei germane, astăzi ne vom ocupa de civilii care
au avut câte ceva de declarat relativ la aceleaşi distrugeri cauzate de „aşii
aerului” veniţi de la răsărit. Aceste preţioase date nu le-am găsit în fondurile
arhivistice ale primăriei şi nici în cele ale prefecturii ci în dosarele fostei poliţii
administrative. Dacă pentru instituţiile publice am descoperit şi câteva poze
executate „la cald”, adică imediat după aceste agresiuni, pentru casele şi
gospodăriile civililor nu am găsit nimic. Opinăm că la vremea aceea era foarte
greu de procurat materiale fotografice aşa că ne mulţumim cu mărturiile
depuse de vasluieni la Poliţie, uneori însoţite şi de declaraţiile martorilor oculari
(de regulă, vecini).
Conform spuselor unor cetăţeni vârstnici care în acea perioadă văzuseră
şi trăiseră „pe viu” cele întâmplate în Vaslui, putem afirma că nu a fost achitată
de către statul român sau terţii implicaţi în evenimente nici-o despăgubire de
război ci, dimpotrivă, după data de 23 august 1944 greu încercaţii locuitori ai
acestei urbe au fost nevoiţi să suporte şi mârlăniile dar şi ticăloşiile de tot felul
ale noilor stăpâni: ruşii bolşevici. Totuşi, din ordin superior emanat de către
Ministerul Afacerilor Interne, recte Teohari Georgescu, primarul Theodor
Hodoroabă a demarat în noiembrie 1945 o campanie de strângere a
declaraţiilor păgubiţilor. Credem că aceste documente au servit mai mult
serviciului de statistică decât unor scopuri practice.
A. „Toţi cetăţenii păgubiţi sunt chemaţi la Poliţie să complecteze
declaraţii”
Note:
 12 Autorul a folosit documentele conţinute de dosarul nr. 141944 din
fondul: Poliţia Vaslui, aflat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Cu această frază începea Ordonanţa nr. 593420 noiembrie 1945, emisă
de Primăria Vaslui şi semnată atât de edilul-şef cât şi de secretarul (notarul) E.
Schulimsohn. Mulţi cetăţeni se vor fi bucurat zicându-şi în sine că, iată, s-a
găsit cineva să se ocupe şi de soarta lor dar şi de casele distruse total sau
parţial precum şi de cei 120 de morţi îngropaţi la grămadă în cimitirul
Eternitatea, după criminalul bombardament rusesc din 20 august 1944, ca să
nu mai punem la socoteală şi răniţii care au fost în număr de peste 350. Până
la urmă, declaraţiile s-au cusut frumuşel la dosar iar oamenii s-au despăgubit
singuri, ca să zicem aşa, construindu-şi din te miri ce cocioabe sau case noi,
morţilor le-au aprins lumânări iar răniţii s-au întors treptat la gospodăriile lor,
cu grave sechele fizice sau psihice. După cum scria fostul primar Constantin
Capră în raportul său înaintat Inspectoratului General Administrativ de la
Galaţi, „oraşul Vaslui a fost bombardat sistematic, de la nord la sud (dinspre
Iaşi spre Bârlad n.n.) şi de la est la vest”, aşa că putem emite ipoteza cu
acoperire documentară perfectă că ruşii au vrut să facă din Vaslui un morman
de ruine, aşa cum au procedat şi nemţii cu liniştitul orăşel englez Coventry, în
prima etapă a războiului. În ordonanţa primăriei, citată mai sus, se spuneau
următoarele: „având în vedere dispoziţiunile cuprinse în decizia
nr.111.0791945 a Ministerul Afacerilor Interne (.) prin care se dispune modul
cum urmează să se facă înregistrarea pierderilor suferite în perioada 23 august-
25 octomvrie 1944 (subl. Ns), pe formularul „Declaraţie privitoare la pagubele şi
victimele provocate de către armatele germane şi ungare (subl. Ns.) „„. Nu mai
continuăm citarea documentului deoarece, sub puternica presiune a ruşilor
prezenţi în număr mare pe teritoriul oraşului şi judeţului Vaslui, nu se sufla
nici un cuvânt despre daunele provocate până la 23 august 1944! Totuşi,
funcţionarii poliţiei au primit şi declaraţiile acestei categorii de păgubiţi. În
episodul de faţă, tocmai de aceşti oameni ne vom ocupa.
B. Trupele germane nu sunt răspunzătoare de incendierea şi jefuirea
Vasluiului.
Se pare că amărâţii care avuseseră de suferit de pe urma evenimentelor
de război nu se prea înghesuiau la „complectarea” declaraţiilor de vreme ce
Primăria a mai dat un termen de depunere a acestora la Biroul Armistiţiului ce
pe atunci funcţiona pe lângă toate primăriile sau prefecturile din ţară. Iată ce
se scria în adresa nr.61181 decembrie 1945: „în conformitate cu instrucţiunile
Ministerului Afacerilor Străine (Externe n.n.) cu privire la pagubele provocate
de armatele germane sau ungare (.) prin care s-a hotărât ca ultimul termen de
predare a declaraţiilor să fie până la 10 decembrie 1945, avem onoare (.) să se
aducă la cunoştinţa locuitorilor prin batere de tobă că toţi care au avut pierderi
depe urma trupelor germane sau ungare să se prezinte de urgenţă la Primăria
oraşului Vaslui, Biroul Convenţiei de Armistiţiu pentru a ridica declaraţiile spre
complectare. În caz de neprezentare până la 10 decembrie 1945, nu vor mai
putea complecta aceste declaraţii”. După cum se vede, iarăşi nici-o vorbă
despre bombardamente ci, numai despre jafurile comise de nemţi şi unguri cu
toate că cei din urmă, nici măcar nu trecuseră prin oraş decât, probabil, doar la
începutul războiului şi numai în tranzit. În acest punct, trebuie să ne
întoarcem în timp cu numai trei luni pentru a cita integral adresa nr.527024
august 1945 trimisă prefecturii Vaslui (biroului MONT) de către Poliţia Vaslui,
adresă ce are un conţinut năucitor, care poate întoarce roata evenimentelor
acelor timpuri prin adevărul scris în ea şi anume că trupele germane nu au fost
răspunzătoare de incendierea şi jefuirea Vasluiului decât, poate, parţial. În
acest fel răspunderea fărădelegilor putând fi pusă pe seama armatelor ruseşti.
Probabil, la timpul respectiv, acest document a fost strict secretizat dar astăzi,
după atâta timp, iată-l la lumină: „la numărul 56911945 avem onoare a raporta
că în cuprinsul acestui oraş nu sunt pagube cauzate de către statele cu care
România se află în războiu (Germania şi Ungaria) deoarece pe acest teritoriu nu
s-au dat lupte cu armatele germane sau ungare (subl. Ns.)”. La sfârşitul
adresei, dându-şi probabil seama de consecinţele acestor dezvăluiri,
comandantul Poliţiei a mai adăugat următoarele: „menţionăm că există pagube
în cuprinsul acestui oraş cauzate de către Armatele germane, însă au avut loc
în timpul ce armata germană era încă aliată cu armata română (subl. Ns.)”. De
aici, putem deduce că nemţii s-au dedat doar la mici furtişaguri de prin
dughenele ce atunci populau până la saturaţie străzile: Călugăreni, Carol I
(astăzi, C. D. Gherea), I. C. Brătianu (Ing. Badea Romeo), Hagi Chiriac sau
Ştefan cel Mare (parţial). De altfel, ofensiva sovietică a fost atât de rapidă şi
impetuoasă, încât credem că armata germană a părăsit în mare grabă
Vasluiului, stabilizându-se pe aliniamentul Deleni-Gura Albeşti-Roşieşti-Idrici-
Dolheni într-o încercare disperată şi plină de sacrificii umane de a opri
vremelnic înaintarea ruşilor. Atunci, cum rămâne cu plângerile numeroşilor
comercianţi evrei sau români depuse la poliţie în care apar invariabil două
cuvinte şi anume „armata germană”? Răspunsul poate fi extrem de simplu:
prezenţa trupelor sovietice a promovat minciuna la rang de lege!
C. Daune şi dăunaţi.
Acum, iată şi câteva dovezi care vin în sprijinul interpretărilor noastre
dându-le, astfel. O perfectă veridicitate. În declaraţia sa, cetăţeana Profira
Gardu, domiciliată pe str. Carol I, nr.34 a scris următoarele: „. În ziua de 22
august când a venit armata rusă (subl. Ns.) m-am refugiat din cauza
bombardamentelor într-un sat în apropiere, Zâzânca, acest judeţ iar la
săptămâna când am venit am găsit casa devastată, uşile deschise, geamurile
sparte şi din casă lucrurile furate, mai importante maşina de cusut Zingher
nr.336335, era singura existenţă a mea, 2 covoare mari a 10.000 lei bucata, un
palton de iarnă cu blană – 10000, un jachet, trei plapome, 10 perne, una
cuvertură de pat, 2 cearşafe, 2 feţe de masă, o pereche pantofi, o pereche
şoşoni, 2 lighene, 2 căldări de apă şi alte obiecte de mai puţină importanţă”. În
sprijinul declaraţiei acestei femei, au depus mărturii alte două doamne şi
anume Ecaterina Boicu şi Ecaterina Meleiu. Fără să ştie că peste 64 de ani
mărturia ei va sta la baza altei judecăţi relativ la jafurile comise în Vaslui,
Ecaterina Meleiu, domiciliată pe str. Dimitrie Sturdza, nr.4 a declarat la poliţie
următoarele: „am văzut soldaţii ruşi la venirea lor în localitate cum au luat
femeii Profira Gardu din acest oraş mai multe lucruri casnice şi una maşină de
cusut (subl. Ns.)”. Iată, aşadar, adevărul ţinut între coperţile unui dosar de la
DJAN Vaslui atâta amar de timp! Continuând cu daunele provocate de
bombardamente, iată ce a scris în declaraţia sa femeia Aspasia Petrov,
domiciliată pe str. Petru Rareş, nr.8: „În urma bombardamentelor din data de
22 august 1944, din cauza unei bombe, mi s-a dărâmat una casă compusă din
3 camere cu instalaţie electrică, două magazii toate acoperite cu tablă.
Lucrurile au fost de asemenea stricate, gardurile de jur împrejur rupte.
Deasemene, cealaltă casă din curte a suferit grele avarii la acoperiş, la pereţi,
geamurile au fost toate sparte. Toate acestea le evaluez la valoarea minimă de
2.000.000 (două milioane) lei. Declar pe a mea răspundere toate cele sus
citate”. Căpitanul Constantin Donose, domiciliat în Bucureşti, str. Plantelor, nr.
22, „. În calitate de Administrator al averii do tale a soţiei mele Eugenia Căpitan
Constantin Donose, declar că în urma bombardamentelor de pe 22 august
1944 mi s-a distrus la imobil următoarele: din corpul principal mi s-a distrus
şase camere, un antret, una cameră din curte şi o magazie arse complet.
Imobilul este situat în Vaslui, str. Peneş Curcanu, nr.16 şi este evaluat la suma
de lei 40.000.000”. Pe aceeaşi stradă şi la acelaşi număr, se mai afla şi imobilul
văduvei de război Didina Nicolaide Balaşiu care a suferit pagube totale de
2.540.000 de lei, în urma distrugerii casei şi dependinţelor. Păduraru Ştefan,
funcţionar al Gărzii Financiare secţia Vaslui, domiciliat pe str. Traian, nr.16
declara următoarele: „pe 22 august (1944 n.n.) când s-a bombardat oraşul
Vaslui, imobilul meu a suferit următoarele avarii, pentru care cer a mi se
elibera fişă de sinistrat: 1 perete de la imobil dărâmat, 1 bucătărie de vară
dărâmată, acoperişul avariat în parte, 1 sobă dărâmată, 25-20 m.p. sticlă geam
distruse, 35-40 metri gard distruşi”. Acest funcţionar de stat nu a riscat să
avanseze vreo sumă, gândindu-se, probabil, că oricum nu va vedea niciodată
banii. Declaraţia fusese dată pe 22 aprilie 1945, cu puţin timp înainte de
terminarea războiului în Europa (9 mai). Folosindu-se de o maşină de scris,
cetăţeana Maria Carpinschi, domiciliată pe strada General Dragalina, nr.5 îşi
scrisese păsurile pricinuite de evenimentele de război, pe prim-plan situând
bombardamentele din 20 august 1944, iar pe al doilea acţiunile „.
Răufăcătorilor civili (subl. Ns.) şi militari”. În urma dublei agresiuni, femeia se
alesese cu peste 30 de metri de gard distrus, resturile furându-i-se ulterior de
către cei citaţi mai sus, başca două camere şi un antret „. Grav avariate şi
nemaiputând fi locuite”. Desigur, n-au scăpat întregi nici geamurile şi
cercevelele, dimpreună cu tabla de pe acoperiş „. Complet distrusă”. Cei cinci
pomi fructiferi tineri şi pe rod, au completat un tablou trist. Pierderile fuseseră
evaluate la suma de 600.000 de lei, sumă cu care se ruga de autorităţi să fie
trecută pe „tabloul cu sinistraţii”. Ioan Popa, ce-şi avea domiciliul la data
înaintării declaraţiei pe strada Doctor Radovici, nr.3 a reclamat distrugerea
totală a imobilului din proprietate situat pe str. Independenţei, nr. 8, împreună
cu toate bunurile casnice din interior şi exterior pe care le preţăluise la suma
de 1.500.000 de lei. Fără să precizeze o sumă oarecare, femeia Ecaterina Alex.
Luca de pe strada Vasile Lascăr (acum, Avântului), nr.6, scrisese în declaraţia
sa că „.pe data de 20 august 1944, în urma bombardamentelor mi-a fost
avariată casa distrugându-mi următoarele: acoperişul complect, uşile,
ferestrele, gardurile şi una sobă”. La urmă specificase că „bomba a căzut chiar
în faţa casei”. Ghidale Bercovici căruia (conform caligrafiei diferite) îi scrisese
altcineva reclamaţia, declara distrugerea numeroaselor bunuri domestice ce le
deţinea în casa de pe strada Ştefan cel Mare, nr.103, printre care: „un pat de
fer în valoare de 20.000 (de lei n.n.); un şifonier în valoare de 30.000; una masă
de lemn în valoare de 10.000; 12 oale de tablă în valoare de 12.000; 12 farfurii
şi castroane în valoare de 10.000; două lighene mari în valoare de 6.000;
îmbrăcăminte, încălţăminte şi higienice de pat şi de corp în valoare de
400.000”. Chiar dacă la sfârşitul „lăcrămaţiei” scrisese „. Aceasta declar, susţin
şi semnez propriu”, este greu de crezut că suflul unei explozii i-a zdrenţuit în
aşa hal bunătate de izmene şi chiloţi de damă. Ne sprijinim îndoiala pe faptul
că nu a reclamat şi distrugerea imobilului. Alta a fost situaţia Ioanei Gh. Bârcă,
domiciliată pe str. Zimbru (în apropiere de gara Vaslui), nr. 11 care semnala
autorităţilor poliţieneşti vasluiene următoarele daune: „O casă compusă din 4
camere, acoperită cu ţiglă în valoare de 1.000.000 de lei; un grajd acoperit cu
ţiglă, 200.000 de lei; gardul cu care era împrejmuită curtea, 250.000 de lei;
mobila din casă în valoare de 173.000 de lei; 1.000 kgr. Porumb, 50.000 de lei;
100 kgr. Fasole, 6.000 de lei. Total: 1.689.000 de lei”. Menţiunea finală din
acest document este foarte importantă: „toate aceste obiecte au fost arse din
cauza unei bombe ce a căzut pe un stog de fân din curtea vecinului meu
Gheorghe Timică”. Într-adevăr, zona staţiei CFR a fost crunt lovită de orbeţii
ruşi ce bombardau de la mare altitudine. Maria Ciubotă de pe str. Nicolae
Milescu, nr.39 reclama următoarele: „cu ocazia bombardamentului din ziua de
20 august 1944, a căzut o bombă în faţa casei stricându-mi complect una
cameră şi una bucătărie, iar restul avariind. Pagubele se ridică la suma de
250.000 de lei”. Trebuie spus, pentru cititorii mai puţin avizaţi, că strada
Nicolae Milescu se află (şi astăzi) tot în preajma liniei de cale ferată puternic
vizată de aviatorii bolşevici. O altă mărturie care întăreşte (de acum) aserţiunea
noastră că ruşii au fost cei ce au prădat în stil feudal locuitorii Vasluiului încă
de la primul pas făcut în oraş, este cea pe care o vom prezenta în continuare.
Femeia neştiutoare de carte Zavastia M. Barbu (care a semnat hârtia prin
„punerea degetului”), domiciliată pe str. Spitalelor, nr.16 (acum, Dr. Ghelerter,
lângă Spitalul de Urgenţă nr.2, fost Drăghici) a dictat următoarele: „. Cu ocazia
bombardamentului din 20 august (1944 n.n.) mi s-a distrus casa dela adresa
arătată compusă din 2 camere şi o sală şi mi s-a luat (ulterior, desigur n.n.) de
către trupele sovietice (subl. Ns.) următoarele: toată lingeria de corp, toate
vasele de bucătărie, 6 lăicere de lână, 6 perne mari, 2 paturi de fer, toată
îmbrăcămintea, o plapumă. Total, 630.000 lei”. Valurile de bombardiere ruseşti
venind dinspre nord, n-au avut cum să ocolească străzile adiacente cimitirului
Eternitatea pentru a fi scăpat intacte. Mărturie stă declaraţia Emiliei Gr.
Ciobanu de pe strada Eternităţii, nr.14: „mi-au fost distruse de bombardament
următoarele: una casă cu două camere şi antreu în valoare de 1.200.000 lei;
una magazie de scândură, 80.000 lei; un beci de lemne, 20.000 lei şi 12 metri
gard jaluzele şi 2 porţi. Total: 1.360.000 lei”. Meşterul cizmar Neculai Coţac, cu
domiciliul pe str. Ştefan cel Mare, nr.4, declara că a rămas fără casă şi bunurile
din ea şi sublinia drama pierderii pentru totdeauna a sculelor de cizmărie cu
care îşi câştigase până atunci cinstita-i pâine. Datorită bombei de aviaţie ce
căzuse chiar în curtea lui, mai pierduse următoarele: „. Un hambar ce era
construit din scânduri acoperit cu tablă cu cerealele: 100 kg. porumb; 400 kg.
grâu; 500 kg. Orz; 300 kg. fasole”. Adăugate şi acestea celorlalte pierderi,
dauna fusese evaluată la peste 1.600.000 de lei. Cum bombele ruseşti nu
loveau pe categorii de vârstă, pensionarul Gheorghe Raţă domiciliat pe str.
Eternităţii, nr. 18 reclama pierderea casei din proprietate, precum şi a
numeroase bunuri: „un şifonier cu oglindă, una toaletă mare (probabil, masă
de toaletă n.n.), un pat mare dublu cu somieră, una canapea de pluş, una
masă mare de sufragerie, şase scaune, un bufet mare, patru tablouri pictate,
veselă compusă din jumătate serviciu de masă porţelan”. Declaraţia fusese
predată poliţiei pe 12 februarie 1945 şi onorabilul pensionar îşi evaluase
pierderile la suma de 650.000 de lei. Sărind în ajutorul soţului cizmar,
Eufrosina N. Coţac domiciliată tot pe Ştefan cel Mare, nr.4, întărea cele
declarate de Neculai aducând şi o altă informaţie preţioasă, respectiv folosirea
de către aviatorii asasini de la răsărit a bombelor brizante. De unde avea
doamna Coţac cunoştinţe militare nu ştim, dar am considerat că ar fi necesară
citarea plângerii acesteia: „cu ocazia bombardamentului aerian din 20 august
1944, a căzut o bombă brizantă (subl. Ns) la 3 metri lângă casă sfărâmându-mi
complect acoperişul unei camere şi a unei bucătării. În casă am avut mobilier,
lucruri casnice, lenjerie, îmbrăcăminte care nu le-am putut scoate din foc şi
dărâmături. Pagubele se ridică la 850.000 de lei”. Despre cuvântul „brizant”
iată ce am aflat consultând Dicţionarul limbii române (Dex): „BRIZÂNT adj.:
(Despre explozive) A cărui combustie este atât de rapidă, încât suflul gazelor
produse poate distruge corpurile înconjurătoare; (despre bombe) care conţine
un astfel de exploziv”. Din câte ştim, asemenea bombe fuseseră interzise prin
tratate internaţionale pe care şi Rusia stalinistă îşi pusese semnătura dar
credem că orice comentariu relativ la ruşi şi metodele lor de a duce războiul ar
fi total de prisos. Cetăţeana Elena Haidimoschi, (pe care o bănuim a fi fost
vârstnică chiar şi în acele timpuri datorită formulei de adresare, („ Domnului
Poliţai al Oraşului Vaslui”), cu domiciliul pe str. Eliade Rădulescu, nr. 6,
scrisese în declaraţia sa următoarele: „.pe datele de 20 şi 22 august 1944 la
bombardament mi-a distrus acoperişul casei, plafoanele, uşele şi 38 de
geamuri, doi pereţi dela bucătărie, balconul mi l-a distrus complect precum şi o
bucătărie de vară ce se afla în curte”. Într-un stil perfect cazon, căpitanul în
rezervă Constantin Georgescu „. Concentrat la Centrul P. P. (pregătire
premilitară n.n.) Vaslui”, ne aduce, prin timp, informaţii faţă de cele întâmplate
la una din cele două case pe care le mai avea pe atunci George Mavrocordat,
urmaş direct al Verei Mavrocordat, ultima proprietară a moşiei Vasluiului: „am
onoare a înainta alăturatul inventar, de efectele ce-au fost distruse prin arderea
casei D-lui Gh. Mavrocordat, din strada Ştefan cel Mare, nr.60, unde am locuit
în anul 1944, fiind atunci concentrat la Centrul de Informaţii Vaslui. Casele au
ars, cu trecerea trupelor de operaţii, în zilele de 21-22 august 1944. Rog să
binevoiţi a dispune cercetările cuvenite şi încheierea actelor legale”.
Scrupulosul căpitan a întocmit, într-adevăr, un „tablou” ce cuprindea un
număr de 28 de poziţii cu tot atâtea materiale. Din fericire, şi acest document
s-a păstrat aşa că vom cita câteva pierderi: „9 cămăşi kaki (15.000 leibuc.);
indispensabili (6 buc. a 12.000); manta kaki (1 buc a 150.000); pelerină de
ploaie (1 buc. a 100.000); cearşafuri olandă (6 buc. a 30.000); palton stofă
engleză (1 buc. a 200.000); cufere piele (2 buc. a 300.000); costum haine
militare (2 buc a 200.000); pălărie Borsalino (1 buc. a 30.000); ceas masă (1
buc. a 30.000) (.)”. Probabil, conştiinciosul ofiţer nu a evaluat „după ureche”
aceste preţuri ci ele reprezentau valori de inventar aşa că oricine poate calcula
costul unei ţinute militare din acele timpuri, putându-l compara cu preţul
kilogramului de grâu, porumb ş.a. tot din acea perioadă. Cu una, cu alta,
prejudiciul cauzat de prădăciunile şi hoţiile „fraţilor” de la răsărit se ridica la
suma de 3.492.800 de lei. Puţin, dacă ne gândim la cât îşi auto-evaluau unii
cocioabele.
D. „A căzut o bombă în casa mea”
Femeia Elena Gh. Leuştean declara următoarele: „subsemnata (.) din
Oraşul Vaslui, str. Donici, nr.23, declar că în ziua de 20 august 1944 a căzut o
bombă în casa mea şi mi-a distrus-o complectamente până la temelie iar azi
locuiesc cu chirie. Casa se compunea din 4 camere duşamite. Valoare –
800.000 de lei”. Ioana C. Chetreanu, de pe str. Gheorghe Mircea, nr.6 se
plângea în scris de distrugerea parţială a casei şi bunurilor în bombardamentul
din 20 august 1944. Pe 7 martie 1945, un alt păgubit, Vasile Nicolau „. Din
Vaslui, strada Donici nr.96”, declara următoarele: „În urma bombardării cu trei
bombe (sic! Subl. În orig.) a casei mele dar şi a viei şi livezii”, şi cerea daune
totale de 320.000 de lei. Comerciantul Filip Bachmann scria aceste rânduri pe
data de 22 februarie 1945: „. Subsemnatul, (.) depe str. Călugăreni, nr.100, am
suferit stricăciuni în urma bombardamentului depe ziua de 20 august, ora 5,
45, când a venit mulţimea de avioane (subl. Ns.) atacându-mi (sic! N.n.) 3
camere de locuit şi distrus totodată hambarul de cereale din curte, omorându-
mi trei oi, stricat o căruţă şi murit o vacă. Am mai suferit stricăciuni şi la
localul din strada Iarmaroc (acum, Libertăţii n.n.) proprietatea mea a fost
distrus complect, acum vă rog cu deosebit respect să daţi ajutorul cuvenit”.
Care n-a fost dat niciodată, completăm noi. Lucrătorul ceferist Ioan Gh. Andrei,
ce locuia pe str. Nicolae Milescu, nr.25, aducea la cunoştinţă autorităţilor că pe
22 august 1944, ora 5, 45, „. Când a venit stolul de avioane mi-a distrus casa
căzând două bombe în plin şi anume una în sală şi a doua în camera din
stânga distrugând atât casa cât şi toate lucrurile din ea”. Nici acest cetăţean
sinistrat nu-şi auto-evaluase daunele. Pe 15 februarie 1945, depunea la Poliţie
declaraţia sa şi Boboc Adam de pe str. Petru Rareş, nr.22 care a specificat
faptul că imobilul său a fost distrus de bombele incendiare aruncate din
avioanele vrăjmaşe. Acest cetăţean era la vremea aceea lăcătuş-mecanic
deoarece şi-a declarat distruse sau furate de către ruşi şi sculele cu care îşi
câştiga pâinea. N-a uitat-o, de asemenea, şi pe chiriaşa sa Corina Abramovici,
care îşi pierduse toate lucrurile personale. Paguba se ridica la suma de
2.500.000 de lei. Aflaţi la sfârşitul acestui subtitlu, dar şi capitol, vom enumera
şi alţi păgubiţi şi anume: Teodor Bâţu (Gheorghe Asachi, 3), Constantin Tudose
(Elena Şubin, 29, astăzi str. Ana Ipătescu), Gheorghe Filote (Spitalelor, 14),
Vasile Darie (Andrei Şaguna, 23), Maria Th. Petcu (Peneş Curcanu, 14),
Gheorghe I. Barbu (Traian, 9), Profira Dumitriu (Donici, 28), Constantin A.
Papadopol (Andrei Mureşanu, 21), Gheorghe V. Cucoş (Andrei Şaguna, 10) şi
mulţi alţii.
Concluzia finală este că atât bombardarea cât şi incendierea oraşului
Vaslui a fost „opera” invadatorilor de la răsărit, care au avut ca primă grijă
obligarea autorităţilor de a minţi cu neruşinare, punându-le să scrie la
capitolul „autori ai bombardamentelor”: „aviaţia anglo-americană”, iar la
capitolul „jefuitori”, trupele germane. Până la urmă, iată că s-a aflat adevărul
de care tare s-au mai ferit unii vreme de 45 de ani!
1.6. VASLUIUL ÎN ANII 1946 – 1948. FOAMETE, ŢIGANI ŞI ALEGERI
INUTILE13
Note:
13 Pentru realizarea acestui material s-au folosit documente din
următoarele dosare aflate la DJAN Vaslui: 61 şi 711946; 361947; 1, 13 şi
381948.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord că sistemul comunist a triumfat
în ţara noastră la cumpăna anilor 1947-1948, atunci când regele Mihai I a fost
silit să abdice, urmând ca în ziua de 30 decembrie să fie proclamată Republica
Populară. Prin urmare, cu sprijinul masiv al trupelor sovietice de ocupaţie dar
şi cu ajutorul „pandurilor” din divizia „Tudor Vladimirescu” în răstimpul scurs
de la 6 martie 1945 şi până în martie 1948, dată la care au avut loc alegerile
generale în care comuniştii s-au ales între ei, s-a reuşit instalarea
totalitarismului sub masca vrednică de plâns a „democraţiei populare”. Viaţa
locuitorilor oraşului Vaslui pendula între locurile de muncă şi economatele
unde se puteau cumpăra mărfuri „pe cartelă” la preţ fix, inclusiv chibrituri.
Cauzele care au dus la foametea din anii '46-47 ar ocupa mult spaţiu dar
trebuie şi merită să ne oprim măcar la trei dintre ele: 1) Obligaţia stabilită prin
Convenţia de Armistiţiu care prevedea în mod expres plata despăgubirilor de
război către URSS numai în natură; 2) Jafurile masive şi de necontrolat la care
s-au dedat trupele ruseşti între anii 1944-1946; 3) Obligaţia impusă de Stalin
clicii de criminali şi trădători români aflate la conducerea ţării de a se restitui
„ad integrum” bunurile ridicate de pe teritoriul sovietic de către armatele
româneşti, indiferent dacă ele se mai aflau sau nu în posesia cetăţenilor noştri
în general din mediul sătesc. La început, autorităţile de atunci au interzis cu
desăvârşire deplasările sătenilor în regiunile considerate excedentare sau
echilibrate din punct de vedere al produselor agricole. Documentele de arhivă
ne arată monstruozităţile acelor timpuri comise atât de poliţişti rurali cât şi de
jandarmi sau gardieni publici care, cu siguranţă, cu burdihanele pline nu
iertau pe nimeni.
A. Anul 1946
Astfel, pe 20 decembrie 1946, gardianul public D. G. aflat în gara Vaslui
înaintează superiorilor săi un raport de constatare în care scria următoarele:
„În timpul serviciului meu i-am prins în gara Vaslui pe numitul (.), primarul
comunei Muntenii de Sus care împreună cu cetăţenii (.) din acelaşi sat aveau
asupra lor 4 saci cu porumb adus din Regiunile Excedentare. Subsemnatul am
procedat la confiscarea porumbului şi la amendarea acestora cu suma de
20.000 lei de fiecare”. Această amendă reprezenta contravaloarea unui număr
de 100 de buletine de vot care tocmai fuseseră folosite la alegerile din
noiembrie, cele câştigate oficial de către Blocul Partidelor Democratice. Tot în
luna decembrie a anului 1946, Prefectura Vaslui trimitea preturilor plăşilor din
subordine următoarea circulară plină de sarcasm şi ură la adresa ţăranilor care
nu aveau nici un fel apărare împotriva urgiei abătute pe capetele lor: „interzic
primarilor comunali să mai elibereze autorizaţii de deplasare a oamenilor în
zonele excedentare pentru a se aproviziona cu alimente. (.) În caz contrar, vom
aplica pedepse aspre. (.) Statul face sacrificii mari (sic! N.n.) pentru
aprovizionarea populaţiei cu porumb pentru iarnă. Mulţi primari sunt nesinceri
şi subiectivi când împart micile (subl. Ns.) cote de porumb care se dau
populaţiei agravând prin acest sistem condamnabil nemulţumirea populaţiei şi
foametea”. Prin urmare, toate oalele sparte de comunişti trebuiau plătite de
cineva iar primarii erau cei mai la îndemână. De altfel, dosarele pe care le-am
cercetat abundă cu arestări din rândurile acestora. Pe 21 decembrie, disperat,
prefectul Sârbu trimite o telegramă secretă M. A. I. În care se arătau
următoarele: „raportăm că n-au venit vagoanele cu porumb anunţate pentru
hrana populaţiunii din judeţ. Populaţiunea este foarte alarmată şi neliniştită
din cauza foametei. Cetăţenii vin cu sutele la Prefectură şi cer porumb pentru
hrană. S-au înregistrat cazuri de moarte din cauza foametei. Vă rugăm a lua
măsuri, în caz contrar se riscă agravarea situaţiei”. Puse în faţa unei totale
degringolade, autorităţile judeţene au constituit pe data de 22 decembrie „. O
echipă pentru colectarea de cereale destinate judeţului Vaslui compusă din:
Gheorghe Urlan, pretorul Plăşii Codăeşti şi 5 notari din comunele grav afectate
de foamete anume: Ivăneşti, Scânteia, Ţibana, Dobrovăţşi Micleşti”. Acestora li
s-au recomandat următoarele: „să fie echipaţi pentru o lună de zile „ şi „. Să fie
prezenţi la Prefectură în ziua de 26 XII 1946 orele 8 pentru a primi formele
legale şi banii de drum şi întreţinere iar în ziua de 27 XII 1946 ora 10 să fie
prezenţi la MAI, etaj 5, camera 224 la inspectorul general administrativ
MarcelMoşoiu”. Cu siguranţă că aceste paleative nu au ajutat prea mult odată
ce, începând cu anul 1947, foametea excesivă n-a mai putut fi controlată ba,
chiar i s-a impus CFR-ului să acorde reduceri de 50% la preţurile biletelor de
călătorie pentru bieţii noştri oameni care plecau spre Oltenia sau Muntenia ca
să-şi agonisească măcar o traistă din preţiosul porumb pentru care plăteau, de
cele mai multe ori, cu covoare ţesute manual sau cu alte obiecte din casă. Dar,
se pare că pe prefectul-preot Neculai Sârbu îl durea exact sub sutană de aceste
probleme grave odată ce pe 13 martie 1947 transmitea un ordin preturii Plăşii
Pungeşti în care se refula în scris printr-o frază şi o propoziţie rămase
nemuritoare datorită „sfintei” indignări din cuprinsul lor: „suntem informaţi că
în satele Doagele şi Topor ăşti sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou au fost
sărbătorite (sic n.n.!) pe stil vechi. Cercetaţi urgent cazul”. De altfel, cu aproape
un an în urmă, preotul-prefect Neculai Sârbu fusese ales preşedinte al Uniunii
Preoţilor Democraţi din judeţul Vaslui, un soi de filială a PCR, la care au aderat
40 de slujitori ai bisericii, inclusiv protopopul Paul Potorac, după cum inserase
pe prima pagină oficiosul de stânga vasluian „Vreme Nouă”. Uneori, puterea de
atunci a născut monştri mai cinici decât ea, de-o pildă N. Bârlădeanu
preşedintele Frontului Plugarilor Vaslui care a distribuit comunelor din judeţ
portretul doctorului Petru Groza, dar nu „moca” după cum s-ar crede ci, contra
sumei de 2.000 de lei hârţoaga, bani care urmau a fi trimişi organizaţiei
centrale de la Bucureşti în contul „bani pentru partid”. În luna septembrie a
anului 1946 Direcţia Generală a Administraţiei din cadrul MAI trimitea
prefecturii un ordin circular cu un conţinut extrem de grav: „În urma secetei,
recolta de floarea-soarelui a fost în bună parte distrusă. Consiliul Superior al
Economiei Naţionale, în şedinţa din 16 august 1946, a hotărât valorificarea
jirului, seminţelor de molid, de dovleac, de pătlăgele roşii şi de alte legume,
precum şi a sâmburilor de struguri, de prune şi alte fructe”. Prin urmare,
oamenii ar fi trebuit să consume în loc de ulei fel de fel de mixturi, unele
dăunătoare sănătăţii. Prefectura judeţului Roman avertiza instituţia similară
din Vaslui printr-o adresă din 5 octombrie 19146 „. Să nu mai permită
locuitorilor judeţului Vaslui să vină în judeţul Roman pentru a se aproviziona
cu diverse cereale sau cartofi, deoarece li se va confisca marfa şi vor fi daţi în
judecată conform Legii Sabotajului”. În acele vremuri de restrişte, marele
profitor şi şantajist politic a fost PCR care la Vaslui deschisese o cantină
populară, aprovizionarea făcându-şi-o de la Serviciul Economic al Judeţului pe
care îl soma mereu să-i trimită mari cantităţi de porumb pentru a hrăni cele
60-70 de persoane care se abonaseră la grasa şi mănoasa ţâţă bolşevică. Astfel,
cu adresa ultimativă nr. 45509.05.19146, cerea acestui serviciu cantitatea de
800 kg. de porumb. În acele vremuri, spre exemplu, unui muncitor care tăia
manual 1 metru ster de lemne, primea „fabuloasa” cantitate de.1 kg. de
porumb! O cerere oarecum hazlie a fost înaintată prefecturii de către cetăţeanul
Petru Cazacu din comuna Ştefan cel Mare care scria următoarele: „vă rog să
mijlociţi darea la scădere a unui mânzat (probabil cotă obligatorie la Convenţia
de Armistiţiu n.n.) deoarece mia fost confiscat de trupele sovietice şi pus la
masa lor sub formă de friptură şi ciorbă, neprimind nici un ban”. Nimeni nu l-a
băgat în seamă odată ce, conform „competentului” răspuns găsit de noi în
arhive, i s-a comunicat că a fost declarat debitor la Stat cu suma de 1188 de lei
datorită cărora ar putea fi deferit justiţiei şi condamnat la Legea Sabotajului,
după ce va fi declarat, evident, şi duşman al poporului şi al Statului!
B. Prefectura versus şatrele ţigăneşti. Anul 1947
Aşa, ca un fel de bomboană pe colivă sau ca un colac peste o pupăză
cheală, prefectului Sârbu îi pică pe cap şi câteva şatre ţigăneşti pripăşite pe la
marginea oraşului Vaslui care cereau, evident, dreptul la existenţă şi la. Liberă
practică! Pe 13 martie 1947 Prefectura, primind o adresă de la Inspectoratul de
Jandarmi Iaşi cum că: „ţiganii nomazi nu pot să circule decât în raza judeţului
unde se găsesc pentru a da posibilitatea organelor poliţieneşti (rurale n.n.) şi
jandarmereşti să-i ţină în strictă şi continuă supraveghere, ştiut fiind că printre
aceştia sunt numeroşi infractori de meserie (hoţi de cai, spărgători etc.)”,
prefectul a aprobat cererile acestora dar pe o anumită perioadă de timp, de
altfel destul de scurtă pentru a nu le da posibilitate acestora de a-şi aranja
„loviturile” prin coteţele sau prin grajdurile oamenilor. Astfel, ţiganii erau
autorizaţi „. Să staţioneze pe raza oraşului Vaslui timp de 10 zile şi câte 4 zile
pe teritoriile comunelor din judeţ, pentru a-şi câştiga existenţa. Bulibaşii sunt
obligaţi să se prezinte la fiecare post de jandarmi comunali pentru vize”.
Probabil şefii de trib aveau bani odată ce şi-au permis să-şi plătească cereri
scrise la maşină ba, culmea luxului, unul dintre ei, Traian Stănescu, după ce
şi-a pus amprenta cu „deştul” mare pe „docoment” şi-a trântit fudul şi ştampila
de „maistru căldărar”! Pe lângă acest bulibaşă, s-au mai acordat permise şi
altora precum: Lupaşcu Stănescu ce avea în „jurisdicţie” 5 bărbaţi, 7 femei, 20
de copii, 5 căruţe şi 14 cai; Iorgu Stănescu, mai sărac la toate capitolele cu
numai 3 bărbaţi, 5 femei, 14 copii, 4 căruţe şi 7 cai dar şi Iorgu Muntianu cu 6
membri sau Elena Matachi Stănescu cu 4 membri precum şi alţi 8 „boşi” cu
„avere” umană mai mică sau mai mare. Situaţia acestor nomazi fusese
întocmită de chestorul N. D. Varveu de la Poliţia Vaslui, la începutul lunii mai a
anului 1947. Cu totul diferită de păţaniile ţiganilor nomazi a fost plângerea
unui ofiţer adresată noului prefect, Gheorghe Mihăilescu, în care se arătau
următoarele: „. Subsemnatul sublocotenentM. Botez vă aduc la cunoştinţă că
agentul Teatrului Judeţean Leiba Goldstein, la fiecare spectacol unde prezenţa
pompierilor este obligatorie, mă întâmpină pe mine şi pe ostaşii mei cu: <Ce-aţi
mai venit şi voi, mă, boilor?! Doar coarnele vă lipsesc! >. De asemenea,
susnumitul nu-şi plăteşte taxa de 15.000 de lei (fixată de minister) spunând că-
i prea mult”. Dacă ne este permis un modest comentariu după atâţia ani de la
încornorarea bietului sublocotenent român de către „bravul” agent evreu, nu
putem spune decât atât: cine spune, ăla e! Tot pe la sfârşitul lui '47 o circulară
strict-secretă aducea la cunoştinţa prefecturii vasluiene câteva (posibile)
răbufniri ale ceea ce se mai numea „opoziţie”: „se semnalează că pe teritoriul
rural al ţării, circulă diferite persoane cunoscătoare a limbilor: engleză,
franceză, germană care fac propagandă printre săteni în favoarea anglo-
americanilor. Aceştia întreţin legături cu sediul care se află în Bucureşti, pe
Calea Victoriei, 82-84. Aceştia trimit telegrame diferenţiat: când propaganda
merge bine: <Mama este sănătoasă> iar la rău, <Mama este grav bolnavă>„.
Întrebarea care se pune în acest caz este următoarea: câţi săteni de-ai noştri
erau specialişti în limbi străine? Altfel spus, paranoia lacheilor roşii de la
Bucureşti devenise fără leac.
C. Anul 1948
În anul pe care-l vom evoca în doar câteva rânduri, evenimentele s-au
succedat cu o turbată repeziciune. După ce PNŢ fusese decapitat prin arestarea
şi condamnarea liderului Iuliu Maniu iar PNL practic nu mai exista nici sub
forma „aripii Tătărescu”, cea care adusese atâtea servicii preţioase cauzei
comuniste, pe 27 februarie 1948 se constituia la Bucureşti Frontul Democraţiei
Populare al cărui Consiliu Naţional era compus din: Vasile Luca, Lothar
Rădăceanu şi Iosif Chişinevschi – PMR; Anton Alexandrescu (care desfiinţase
prin trădare PNŢ), dr. Petru Groza şi Ion Ontaru – Frontul Plugarilor; Petre
Constantinescu-Iaşi (fost ministru al propagandei naţionale), Mihail
Dragomirescu şi Alexandru Şteflea – morganaticul Partid Naţional Popular;
Kacko Alexandu, Ludovic Takacs şi Cziko Ferdinand – Uniunea Populară
Maghiară, viitoarea MADOSZ comunistă. Această falsă alianţă „democratică”
urma să fixeze data alegerilor pe care, firesc şi fără cea mai vagă opoziţie, urma
să le şi „câştige” pentru ca umilele slugi ale lui Stalin întrunite în adunare
constituantă să „dezbată” până la transpiraţie şi să „aprobe” până la veneraţie
viitoarea lege fundamentală a ţării ce urma să consfinţească (până în zilele
noastre) republica „oamenilor muncii de la oraşe şi sate” dar şi a subţiricăi
„pături a intelectualităţii” reprezentată prin 1945 cu mare „cinste” de Zăroni şi
popa Burducea, cel cu steaua şi cu crucea, într-un dans alternativ de
schimbare a macazului. Prin urmare, acest Consiliu Naţional a hotărât ca data
alegerilor să fie 28 martie 1948, deci doar după o lună de la constituirea FDP-
ului. La asemenea grabă, se cereau şi măsuri urgente ca cea din 18 martie
când MAI a trimis prefecturii Vaslui suma de 1.700.000 de lei „ca avans pentru
acoperirea cheltuielilor diverse cu ocazia alegerilor”. Pe 22 martie se cereau
urgent relaţii asupra următoarelor probleme care frământau minţile bolnave de
putere ale comuniştilor: „ne veţi trimite o scurtă caracterizare a situaţiei politice
din judeţ sau regiune. Cum decurge campania electorală a FDP precum şi cea a
partidelor de opoziţie (care partide de opoziţie??! N.n.). Manifestările reacţiunii
grupate pe probleme şi anume: svonuri, manifeste, acte de sabotaj, acte de
teroare contra persoanelor particulare sau politice; agresiuni contra aparatului
de Stat, atacuri de bande înarmate, situaţia trupelor [militare] cât şi atitudinea
lor. Vă mai informăm că pe timpul dela 24 până la 30 martie vă vom pune la
dispoziţie două camioane considerate de minister ca necesare pentru
asigurarea transportului de trupe şi personalului secţiilor de votare”. Pe data de
23 martie sosea la prefectură un alt ordin: „dispuneţi identificarea şi prinderea
celor care răspândesc manifeste ale reacţiunii precum şi a celor care rup afişele
FDP. Ministru, Teohari Georgescu”. Generalul Teclu Iacob, cel care împreună
cu alţi ofiţeri ai armatei române au ajutat din plin la constituirea diviziei „Tudor
Vladimirescu”, a transmis Comandamentului Unic (de alegeri) Vaslui următorul
ordin datat 24 martie: „luaţi măsuri ca misionarii şi călugării care sub pretextul
vreunei asociaţii sau secte religioase colindă satele agitând împotriva regimului
democratic şi autorităţilor de Stat, să fie reţinuţi sau ridicaţi şi predaţi
organelor de Siguranţă (.) Operaţiunea se va face cât mai discret”. Cu ocazia
acestui simulacru de scrutin care nu avea nici o valoare fără prezenţa unei
oarecare opoziţii, muncitorul-ministru fost puşcăriaş Teohari Georgescu
trimitea pe 25 martie o telegramă prefecturii în care se spunea: „luaţi măsuri de
verificare a elementelor ce locuiesc în conacele moşiereşti şi îndepărtarea
tuturor acelor a căror prezenţă este motiv de agitaţie în mijlocul populaţiei. Ei
vor fi îndemnaţi (? N.n.) spre oraşe de unde nu se vor putea întoarce decât după
alegeri”. În sfârşit, după alegerile din 28 martie 1948 câştigate de PMR
împreună cu acoliţii săi, s-a dat drumul şi la distracţie pentru „înaintata şi
conştienta clasă muncitoare” aşa că Vasluiul a fost vizitat pe 29 martie de
trupa artistică a regimentului 1 AA din Bucureşti, care a şi prezentat un
spectacol în sala teatrului judeţean, atunci proaspăt redenumit „I. C. Frimu”,
ca şi fostul parc din centru dar ca şi fosta stradă I. C. Brătianu. Doi dintre
„corifeii” bolşevizaţi ai Vasluiului, Gheorghe Mihăilescu, prefectul (fost profesor
al liceului „Mihail Kogălniceanu”) şi Constantin Huţu, consilierul cultural al
judeţului denumit în mod curent în zilele noastre „culturnic”, şi-au formulat
părerile personale despre acest spectacol pe care le-au şi expediat telegrafic
conducerii regimentului cu pricina. Iată magnificele opinii ale acestor personaje
foarte importante care au reuşit performanţa uluitoare ca într-un răstimp
foarte scurt să înveţe la perfecţie. Limba de lemn! „Eminentul” prefect Gh.
Mihăilescu: „echipa artistică a Regimentului 1 AA a prezentat publicului
vasluian în ziua de 29 martie 1948 un program pe a cărui margine se pot face
următoarele însemnări: programul desfăşurat a lăsat impresia că nu are
controlul responsabilului E. C. P. (probabil, educaţie cultural-politică n.n.) care
ar fi putut cerne cu mai multă atenţie materialul artistic din program (.)
Programul se cerea dozat cu mai multă substanţă educativ-politică (.). Trebuie
totuşi să notificăm cu aceiaşi (sic!) obiectivitate comportarea în adevăr
democrată a trupei, subofiţerilor şi ofiţerilor Regimentului 1 AA”. În concluzie,
rău da' bine! Consilierul cultural judeţean C. Huţu a avut o părere şi mai
proastă pentru că, de, se considera un om cult: „publicul serios a comentat
faptul că în numărul „ Şapte minuni ale lumii„ s-ar fi amestecat în mod
nepermis numele D-lui Ministru Bodnăraş şi problema reconstrucţiei ţărei, cu
alte probleme puţin serioase (.). Corul „Mănăstirea Ţiganilor„ cântat tocmai în
prima zi după votarea guvernului nostru, care a pus în prim plan în noua
constituţie înlăturarea discriminării rasiale, a impresionat în mod neplăcut (.).
Crainicul, scăpat complect de sub control şi cu un slab nivel politic s-a adresat
cu expresia: „Când ţiganul a ajuns împărat, întâi pe tatăl său l-a spânzurat (.)
„„. La atâta prostie comentariile noastre ar fi absolut inutile şi, mai ales,
tardive. Chiar dacă bolşevicii români câştigaseră pe toate planurile, inclusiv în
lupta dusă contra propriului popor, lipsa de cadre începuse să-şi spună
cuvântul aşa că prin dosarele cercetate de noi am dat peste câteva documente
interesante pe această temă. Pe 22 iunie 1948 prefectul Gheorghe Mihăilescu,
cu aceeaşi impecabilă limbă de fag, recomanda MAI o persoană de mare
încredere în felul următor: „avem onoare să vă propunem ca Director de Studii
pentru pregătirea cadrelor administrative pe Dl. Avocat Abramovici Moise din
Vaslui. Cel propus este un element cinstit, muncitor, bine pregătit din punct de
vedere profesional, bun democrat şi cu un nivel politic ridicat. Domnia Sa
urmează a fi încadrat ca Avocat Public”. Filiala vasluiană a partidului
muncitoresc român nu se lasă mai prejos şi-i dă o caracterizare beton din care
numai spicuim: „ Tov. Abramovici Moise. Element devotat partidului. Cu multă
putere de muncă. Înainte de 23 august [1944] a fost în lagăr la Tg. Jiu. După
23 august s-a încadrat în partid. În ambele campanii electorale a muncit
frumos. ca Avocat a fost primul care a renunţat să apere procesele de sabotaj
Economic. Vigilent faţă de duşmanii partidului. Secretar Cadre: Iacob Vasile”.
Cam asta era imaginea unui tovarăş de nădejde în viziunea lichelelor de atunci
iar faptul că acest Abramovici a refuzat să-i apere pe sărmanii care au sacrificat
un porc din propria gospodărie în loc să-l dea ruşilor să-l înfulece, n-a făcut
altceva decât şi-a încălcat în mod cel puţin banditesc deontologia profesională
făcându-şi de râs roba de avocat!
Ca să terminăm acest material într-un mod cât mai plăcut, este bine să
bifăm câteva sărbători de mare importanţă prevăzute în calendarul creştin-
ortodox pe anul 1948. Astfel: pe 21 ianuarie – moartea lui Lenin; 20 februarie –
înfiinţarea Universităţii din Petersburg (1819); 23 februarie – ziua Armatei
Roşii; 9 martie – ziua de naştere a lui Molotov (1890) şi încă multe asemenea
tâmpenii scrise cu cerneală roşie pe fond alb.
 1.7. CE SE ÎNTÂMPLA LA VASLUI ÎN URMĂ CU 50 DE ANI.14
După intrarea în Vaslui a trupelor „eliberatoare” sovietice, eveniment ce
s-a produs la 24 august 1944, evenimentele politice locale aveau să se precipite
într-un mod accelerat, respectând modelul impus de cei de la Bucureşti.
Profesorul Constantin Capră ce era pe atunci primarul oraşului, însoţit de
arhitectul Dumitru Iulian ce îndeplinea funcţia de secretar, au plecat în
evacuarea ordonată cu mult timp înainte de mareşalul Ion Antonescu. Dintr-o
dată, au început să mişune „democraţii” prin clădirea primăriei. Reprezentanţii
partidelor vasluiene au hotărât numirea unui nou primar în persoana
obscurului preot Neculai Sârbu, după lungi dezbateri contradictorii. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi la prefectură unde în locul lui Constantin I. Răşcanu, ce
fugise din calea invadatorilor, a fost numit magistratul Mihail Romano. În
decembrie 1944 comuniştii locali în cârdăşie cu ofiţerul rus Antosiak au
schimbat din nou oamenii din fruntea celor două instituţii, înscăunându-l pe
Neculai Sârbu în funcţia de prefect şi pe prof. Theodor Hodoroabă în cea de
primar. Dintr-o dată, viaţa încercatei populaţii a oraşului avea să ia o turnură
dramatică. Sovietizarea rapidă a ţării avea nevoie şi de o nouă reformă
administrativ-teritorială realizată după tiparul.
Note:
14 Pentru realizarea acestui subcapitol autorul a folosit documentele
conţinute de dosarele: 7, 11 şi 481957; 2, 12 şi 131958 precum şi 3, 4, 5 şi
61959 aflate în păstrarea DJAN Vaslui, fondul: Sfatul Popular al Oraşului
Vaslui.
Consacrat de Lenin şi Stalin în Rusia roşie, aşa că în toamna anului
1950 aproape tot fostul judeţ Vaslui a primit numele de „raion” ce a fost
înglobat regiunii Bârlad, dar numai până în 1952 când, la cerere, a fost arondat
regiunii Iaşi până la următoarea reformă ce avea să se producă în anul 1968.
A. Preambul la marile nenorociri viitoare.
Peste oraş trecuseră într-un timp scurt mai multe nenorociri ca
niciodată. În noiembrie 1940 a suferit grave daune datorită marelui cutremur
de pământ ce s-a produs atunci. În luna iulie a anului 1941, imediat după
intrarea României în războiul antisovietic, Vasluiul a fost potopit de primul
bombardament de aviaţie executat de către piloţii ruşi. Nu a produs foarte mari
pagube, dar a avut un impact psihologic devastator asupra populaţiei. Este
demn de reţinut faptul că la acea vreme oraşul nu era apărat de nici un mijloc
antiaerian. Din aprilie şi până în august 1944, raidurile de bombardament ale
aviaţiei sovietice se repetau la nesfârşit, numai într-o singură zi murind 120 de
locuitori ce au fost îngropaţi, potrivit documentelor arhivistice, într-o groapă
comună. A urmat, apoi, nemiloasa şi profund păgubitoarea ocupaţie sovietică
dintre august 1944 şi vara lui 1947, când, oficial, Comisia Aliată de Control şi-
a luat tălpăşiţa după ce a spoliat la maxim populaţia, în contul Convenţiei de
Armistiţiu, dar şi după ce a cules o bogată „recoltă” de refugiaţi basarabeni şi
nord-bucovineni pe care i-a trimis la moarte în măreaţa uniune sovietică.
B. Străzi de proastă calitate a pavajelor şi apariţia primului autobuz în
Vaslui.
 Facem un arc important peste timp deoarece anul 1959 a adus schimbări
notabile în oraş. Cu ocazia zilei de 1 mai a anului 1958, a fost dat în folosinţă
traseul primului autobuz marca „Tudor Vladimirescu” (T. V.) care pleca din
gară şi se oprea la SMT Moara Grecilor. Preparativele înlocuirii vetustelor birje
cu un mijloc de transport modern începuseră încă din toamna anului 1957 dar,
după cum spuneam, materializarea proiectului s-a realizat în primăvara lui
1958. Cererea populaţiei fiind mare, la sfârşitul acestui an s-a mai adus un
autobuz iar al treilea a apărut pe traseul bine ştiut în anul 1959. Astfel cu
adresa nr.62919 ianuarie 1959, Sfatul Popular al Raionului Vaslui expedia
următorul mesaj către Sfatul Popular al Regiunii Iaşi, secţia „gospodărie
comunală”: „vă înaintăm mai jos în copie adresa întreprinderii de Gospodărie
Orăşenească Vaslui nr.2671959, referitor la „repartiţii autobuz„. ORAD Iaşi a
comandat un autobuz pentru întreprinderea noastră, la uzinele Tudor
Vladimirescu din Bucureşti, iar în termen de cinci zile, cere să emitem
comanda indicând contul, planul şi poziţia din care plătim. Rugăm a interveni
la secţiunea „Gospodărie Comunală” a Regiunii Iaşi pentru a ne trimite planul
de investiţii pe anul
1959„. Prin urmare, preparativele îmbunătăţirii calităţii transportului în
comun din Vaslui începuseră, dar inaugurarea oficială a unicului (deocamdată)
traseu avea să aibă loc (în stilul epocii) în preajma sau în timpul unei sărbători
importante, iar ziua de 1 mai era una deosebită. Muncitorii acelor timpuri
(atâţia câţi erau într-un oraş cu industrie aproape „O„) participau an de an la
ample mitinguri şi defilări organizate atât de sindicatul unic, cât şi de partidul
unic, adică cel muncitoresc român. Conform documentelor descoperite la
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, lipsa unor pavamente moderne
ale străzilor din interior, ba chiar şi al drumului naţional ce lega Vasluiul de
Iaşi, care avea numai un strat de piatră spartă, autobuzele se defectau destul
de des. Iată ce se spunea în adresa nr.222030 octombrie 1958 trimisă de Sfatul
Popular Orăşenesc Vaslui, Sfatului Popular al Regiunii Iaşi: „. Urmare a
dispoziţiilor primite vă înaintăm un tablou al străzilor oraşului Vaslui, cu felul
îmbrăcămintei, lungimea lor şi starea în care se află„. Spre aducere aminte, am
extras din acest tabel câteva date pentru a afla care era starea generală a
oraşului acelor timpuri: „Bulevardul Republicei: 730 m. lungime, pavaj din
asfalt, granit şi bolovani, starea bună; Str. Libertăţii: 1020 m., bolovani, stare
bună; Ana Lpătescu: balast şi pământ, stare rea; Traian: 1020 m., trotuare din
bolovani şi carosabil asemenea, stare rea; C. Dobrogeanu Gherea: 440 m.,
carosabil granit şi trotuare bolovani, stare bună; Petru Rareş: 420 m.,
carosabil-bolovani, trotuare-bolovani, stare mediocră şi rea; Călugăreni – Pod
beton: 2070 m., carosabil-bolovani, trotuare-balast, bun-mediocru; Ştefan cel
Mare: 2700 m., carosabil-granit şi bolovani, trotuare-asfalt, stare bună”, etc.
Prin urmare, asemenea îmbrăcăminţi dădeau mari bătăi de cap edililor de
atunci, adică preşedintelui Sfatului Popular Vasile Ungurianu şi secretarului
Theodor Istrate, ca să nu mai vorbim de ing. Szabo Paul, directorul IGO Vaslui.
C. Victimele modernizării şi rapoarte de activitate.
Apariţia primului autobuz, precum şi a altor două, a condus la
falimentarea străvechilor mijloace de transport, recte a birjelor. Iată ce scria în
cererea sa datată 18 decembrie 1959 Constantin Plugaru, probabil ultimul
birjar vasluian: „Tov. Preşedinte, subsemnatul Plugaru Constantin din Vaslui,
str. Gheorghe Racoviţă nr. 48 vă aduc la cunoştinţă că de la data de 1
decembrie 1959 nu am mai circulat şi nici nu mai circul cu trăsura pe piaţa
oraşului Vaslui, pentru care cer radierea din registrul de evidenţă al circulaţiei
de la această dată. Trăiască Pacea!”. Iată şi răspunsul trimis de Sfatul Popular,
secţia Secretariat la această îndreptăţită petiţie care a venit destul de târziu, la
data de 5 ianuarie 1960, dar în termenul legal de 30 de zile ce era stabilit pe
atunci: „urmare cererii dvs. În care aţi solicitat a radia din registrul de evidenţă
a circulaţiei una trăsură vă comunicăm că nu vă putem radia până ce nu
aduceţi formele de scădere de la Secţiunea Financiară. Prezentând formele de
scădere vom putea să vă radiem din registrul de evidenţă a circulaţiei şi cu una
trăsură”. Cu siguranţă, Plugaru şi-a rezolvat problema dar numai după ce a
mai plătit ceva bani cu titlul de „taxe şi impozite locale”. Pe data de 6 mai 1959,
Comitetul Executiv al Sfatului Popular fusese convocat pentru o şedinţă de
bilanţ ce viza activitatea Întreprinderii de Gospodărire a oraşului în perioada 1
ianuarie – 1 mai 1959. La vremea aceea, membrii acestui for orăşenesc de
conducere erau următorii: ing. Gheorghe Acatrinei, I. Onica, Gh. Creţulescu, N.
Constantinescu, A. Leuştean, Nicu Nechita, Lupu Solomon, Ana Lobodă, I.
Furtună şi G. Vâlcianu. Tot la această şedinţă fuseseră invitaţi şi cei din
conducerea IGOV-ului, nenominalizaţi, însă, în convocatorul pe care l-am
descoperit în arhive. Trebuie spus că de ceva timp se inaugurase şi o
gargariseală inutilă ce ţinea loc de preambul sau de introducere, ceea ce denotă
politizarea excesivă a tuturor ramurilor de activitate, inclusiv cea a vidanj ării
closetelor populaţiei, unde exista un plan ca pentru orice altceva, iar la
capitolul „amenzi”, după cum vom vedea, nu prea existau realizări sau depăşiri.
În continuare, vom cita din raportul de activitate al acestei întreprinderi ce-l
avea ca director pe Mihai Ciulei: „muncitorii, inginerii, tehnicienii şi funcţionarii
acestei întreprinderi, conştienţi de sarcinile trasate de Congresul al II lea al
Partidului Muncitoresc Român şi de sarcinile ce le revin pentru realizarea celui
de-al doilea Plan Cincinal, organizaţi de către Comit. De întreprindere şi
sprijiniţi de Org. De Bază (de partid muncitoresc n.n.) au muncit cu elan
pentru îndeplinirea planului de producţie, obţinând următoarele realizări (subl.
Ns.)”. Aici urmează o înşiruire a sectoarelor de activitate cu procentele realizate
pentru fiecare. Noi, nu vom cita decât câteva: „energie electrică produsă – 108,
69%; apă vândută – 100, 27%; Baia (comunală n.n.) – 125, 87%; Vidanjare –
180, 42%; TRANSPORT ÎN COMUN (subl. Ns.) – 96, 81%, (.)”. Iată ce explicaţie
a dat directorul Ciulei, relativ la nerealizarea planului sectorului rezervat
transportului în comun: „acest sector este dotat cu trei autobuze care fac curse
pe traseul: Gara CFR Vaslui – SMT (staţiunea de maşini şi tractoare n.n.)
Moara Grecilor, iar în zilele de marţi, vineri şi duminică, cursele se prelungesc
până la Satu Nou din comuna Muntenii de Sus. Avem mari dificultăţi cu acest
traseu lung de 18 km. deoarece o mare parte din el este impracticabil, din care
cauză au loc dese defecţiuni pentru a căror remediere necesită mici reparaţii şi
scoaterea temporară din funcţiune. Planul fizic şi valoric nu s-au realizat din
următoarele cauze: Începând din trimestrul al doilea, a.c. (1959 n.n.) planul de
producţie la transportul în comun a fost stabilit pentru 3 autobuze, ori al
treilea autobuz a fost primit în prima decadă a lunii aprilie – până la sfârşitul
lunii s-a făcut rodajul – deci realizările din luna aprilie s-au făcut numai cu
două autobuze. O altă cauză a nerealizării planului este lipsa unui atelier auto
precum şi a pieselor de schimb (.). De asemenea se simte nevoia unui garaj (.)”.
Prin urmare, pe parcursul unui an parcul de autobuze ajunsese la trei. Credem
că este foarte interesant de aflat cu ce era dotată salubritatea vasluiană a
anului 1959: „secţia salubritate – vidanjare – afişaj este încadrată cu un număr
de 53 muncitori şi un responsabil. Secţia este dotată cu 1 autocamion, 1
autostropitoare, 1 autovidanjă, 10 căruţe a 1 cal, 2 căruţe a 2 cai, 12
tomberoane, 2 hipovidanjoare şi 18 cai de muncă. Acesta este personalul cu
care se mătură străzile oraşului în suprafaţă de 246.000 m.p.”. Documentul din
care am citat şi vom mai cita, ne dezvăluie şi frecvenţa cu care se salubrizau
străzile oraşului: „pe străzile principale se mătură şi se ridică gunoaiele zilnic,
iar străzile periferice (.) la intervale de 2 şi 3 zile. Nu se poate mătura zilnic pe
toate străzile datorită numărului mic de muncitori faţă de suprafaţa străzilor
pavate din oraş”. Problemele de care suferă şi în prezent salubrizarea eficientă a
străzilor erau şi atunci, dar sub o altă formă, bine descrisă de directorul IGO,
Mihai Ciulei: „cu toate străduinţele noastre, curăţenia pe străzi nu se poate
menţine deoarece nici nu suntem ajutaţi de organele locale (subl. Ns.).
Exemplu: vehicolele cu diferite mărfuri, furaje, lemne etc. Circulă pe toate
străzile de la o extremitate la alta a oraşului, de la depozitele de mărfuri ale
ORCC (organizaţia regională a cooperaţiei de consum n.n.) şi OCL (organizaţia
comercială locală n.n.) care staţionează pe străzi, dejugă şi hrănesc vitele (subl.
Ns.). Pentru menţinerea curăţeniei propunem ca staţionarea carelor să se facă
numai la oboare, vehicolele să fie dirijate a circula numai pe anumite străzi
(subl. Ns.)”. Legătura pe care încercăm să o facem între anul 1959 şi anul 2009
poate părea superfluă şi puţin maliţioasă dar, dacă atunci circulaţia şi
staţionarea mijloacelor de transport hipo era haotică, acelaşi lucru se poate
spune şi despre cea din zilele noastre, cu o notă specială în ceea ce priveşte
parcarea ilegală a maşinilor pe carosabil sau aiurea. La capitolul „greutăţi”
directorul Ciulei mai menţiona: „întâmpinăm greutăţi la transportul
materialelor, Spre exemplu, avem de transportat la Focşani un vilbrochen şi un
bloc de motor de la un autobuz şi nu ne dă autorizaţie de transport IRTA
(întreprinderea regională de transporturi auto n.n.)”.
D. Ultima lovitură dată birjarilor – apariţia primelor taxiuri.
Urmărind modernizarea totală a transportului în comun, tot în anul 1959
au fost aduse şi primele trei taxiuri în oraş. Din fericire, documentele s-au
păstrat şi analizându-le cu atenţie, putem constata că ideea apariţiei acestor
autoturisme în peisajul oraşului a fost bună. La data de 6 noiembrie 1959,
Serviciul Transporturilor pendinte de Secretariatul General al Consiliului de
Miniştri, trimitea o „notă telefonică” celor de la Sfatul Popular Vaslui prin care li
se aduceau la cunoştinţă următoarele: „trimiteţi delegat cu trei şoferi şi bonuri
de benzină pentru a putea primi trei autoturisme „MOSKVICI 407„ (subl. În
orig.). Delegatul şi şoferii se vor prezenta luni, 9 XI 1959 la garajul S. G. C. M.
(fost Leonida) pentru a primi maşinile. Autoturismele sunt destinate populaţiei
oraşului Vaslui (taxiuri)”. După sosirea maşinilor la Vaslui, preşedintele
comitetului executiv al Sfatului Popular, Vasile Ungurianu, a emis pe data de
12 noiembrie 1959 o decizie din care cităm următoarele: „având în vedere nota
telefonică transmisă de Serviciul Transporturi al secretariatului General al
Consiliului de Miniştri al R. P. R. (.). Având în vedere procesul verbal nr. 10719
X11959 încheiat între (.) şi Tov. Ciulei Mihai, director al I. G. O. Vaslui şi
delegat al Sfatului Popular Oraş Vaslui: DECIDEM: Art.1 Se transferă în
proprietatea I. G. O. Vaslui trei autoturisme Moskvici 407 având seriile de
motor nr. (.). Art.2 Autoturismele de mai sus vor fi folosite exclusiv pentru
deservirea populaţiei percepându-se taxe legale (.)”. Conform documentelor
cercetate de noi, unul dintre primii şoferi de pe aceste taxiuri a fost un anume
Toşu.
E. Construirea noului stadion, al unui parc în spatele gării dar şi a
Palatului Administrativ Edilii acelor timpuri îşi puneau des problema petrecerii
într-un mod plăcut a timpului liber ce-l aveau la dispoziţie „oamenii muncii”.
Ideea construirii unui stadion nu era nouă deoarece încă de la începutul anilor
'50 apăruseră primele echipe de fotbal amator între care se duceau grele bătălii
pe toate maidanele, fără să fie înscrise în vreun campionat, deci fără să fi
existat o mişcare sportivă organizată. Printre echipele de atunci, în mare vogă
erau: „6 martie”, „Locomotiva”, „Progresul”, „Voinţa” şi altele. Profitând de
avantajul natural oferit de aşezarea oraşului, cei însărcinaţi cu înălţarea unui
stadion mixt (fotbal şi atletism) s-au orientat spre versantul dealului pe care se
află şi astăzi trei obiective importante ale Vasluiului şi anume Biserica Sfântul
Ioan, Fostul Liceu ortodox de fete (acum, Ş coala 6) şi Palatul Mavrocordat (fost
Cerc Militar şi actual Palat al copiilor). Studiul geodezic şi proiectarea au fost
încredinţate unei instituţii de profil ieşene. Prima atestare documentară
referitoare la stadion ne vine din anul 1956, dar construcţia propriu-zisă va
începe abia din 1958. Informaţiile le-am găsit într-o „Dare de seamă asupra
întrecerilor patriotice în cinstea zilei de 1 mai (1958 n.n.)”. Iată ce scrisese
Vasile Ungurianu, preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Oraş
Vaslui, într-un document pe care l-a citit în faţa adunării deputaţilor locali: „s-
au început lucrările la amenajarea stadionului, deocamdată prin muncă
voluntară şi dacă vom primi fonduri va putea fi dat în folosinţă (subl. Ns.). La
munca voluntară ce s-a efectuat până în prezent s-au evidenţiat în mod
deosebit militarii (subl. Ns.). Acest stadion necesită, în afara muncilor
necalificate, şi munci calificate, transporturi de materiale, construcţii de
garduri şi tribuna pentru public. O parte din bani vor fi din contribuţia
voluntară a locuitorilor oraşului dar şi al suburbiilor (subl. Ns.)”. Documentul
din care am citat ne mai oferă şi alte detalii: „. Proiectul stadionului este
comandat la Institutul Regional de Proiectare Iaşi şi este în curs de întocmire.
Pe lângă specialiştii de la IRP Iaşi care au venit la faţa locului pentru
măsurători, calcule, etc. A venit şi un tovarăş de la UCFS (uniunea centrală a
federaţiilor sportive n.n.) Bucureşti care a vizitat terenul găsindu-l foarte bine
amplasat şi faţă de lucrările executate ne-a promis că va susţine să primim şi
ceva fonduri, aceasta însă dacă vom prezenta un memoriu care să justifice
necesitatea acestui stadion, împreună cu documentaţia respectivă”. Vasluienii
ceva mai vârstnici îşi amintesc, desigur, şi de existenţa unui mic parc amplasat
în faţa gării unde călătorii se puteau odihni pe una din băncile sale, ori savurau
conţinutul unei sticle cu vin, sau mai pe înnoptate se mai delectau şi cu un sex
liber prin tufişurile dese ce erau pe acolo. Odată cu sistematizarea din anii '80,
parcul a dispărut făcând loc unor blocuri cu magazine sau restaurante la
parter. Dar, în 1958, se punea altfel problema: „. În cursul anului 1957 s-a
amenajat terenul din faţa gării, unde urmează să se facă un parc. Până-n
prezent, nu avem fonduri pentru acesta. S-a comandat proiectul pentru
amenajarea acestui parc, care va fi gata la sfârşitul lunii mai (1958 n.n.)”. Tot
în darea de seamă din care am citat până acum, am mai găsit şi alte informaţii
referitoare la parcurile existente pe atunci în oraş, precum cele pe care le vom
prezenta în continuare: „în cinstea zilei de 1 mai (1958 n.n.) a fost amenajat
parcul „Filimon Sârbu„ (acum, Copou n.n.) unde s-a construit o poartă la
intrare, s-a făcut balastarea aleilor, plantarea cu diferite specii de flori, s-au
plantat 6.000 fire arbuşti, s-a refăcut rondul pentru dans (existent şi astăzi
n.n.) şi s-au instalat două chioşcuri octogonale (existente şi astăzi, dar renovate
n.n.), care vor fi împrejmuite cu plante agăţătoare (.). La fel a fost amenajat şi
parcul „I. C. Frimu„ (fostul parc central, astăzi dispărut, în locul lui fiind piaţa
din faţa Palatului Administrativ n.n.). Tot în cinstea zilei de 1 mai au fost
plantaţi 2.000 pomi ornamentali”. În tradiţia acelor timpuri, în textul „dării de
seamă” au fost citate şi numele unor fruntaşi ai acestor acţiuni iar la polul
celălalt numele unor codaşi. Iată spre cine a arătat cu degetul raportorul: „.
Cunoaştem cu toţii situaţia spaţiului locativ în oraşul nostru. Oricât s-ar
strădui întreprinderea noastră (IGOV, n.n.) să facă reparaţii nu va putea face
faţă dacă locatarii nu vor înţelege că au obligaţia să întreţină locuinţele ce le
ocupă. Sunt cetăţeni care de ani de zile nu au pus o mână de lut pe pereţii
locuinţelor sau să le văruiască cum ar fi Grigoraş Dumitru, din strada
Călugăreni, Ganga din strada Ştefan cel Mare, doi locatari de pe strada Anton
Pann şi alţii. (.) O luptă înverşunată pentru cea mai frumoasă stradă au dus-o
circumscripţiile 14, 17, 38, 41 şi 42. Circumscripţia 14, deputat Balcu
Gheorghe, are în Comitetul de stradă pe tov. Isvoranu C., Ciofu şi Nicoară.
Cetăţenii acestei circumscripţii au plantat 240 de pomi prin muncă voluntară,
au văruit gardurile şi au făcut curăţenie în toate curţile. Circumscripţia 17,
deputat Ana Solomon, cu preşedinte Comitet Croitoru C. are aspect de
sărbătoare dar nu are plantaţi pomi”. În continuarea documentului sunt
pomenite şi alte persoane cu realizări edilitar-gospodăreşti notabile, precum:
Ioniţă Eleonora, Balaban Maria, Popa Maria, Balaban Jan, Coţofană Iancu şi
alţii. La sfârşitul discursului, atât preşedintele Ungurianu cât şi vice-
preşedintele Lupu Solomon vor cere, ad literam, „să se politizeze acţiunile
voluntare”, adică deputaţii aleşi să facă propagandă „de partid” în rândurile
cetăţenilor oraşului. Referitor la terminarea construcţiei ce avea să
adăpostească toate secţiile Sfaturilor Populare de raion şi de oraş, am găsit în
dosare numeroase informaţii. Trebuie să spunem că în vechea clădire a Sfatului
apoi a Consiliului Popular Vaslui, acum se află Inspectoratul Judeţean de
Poliţie şi până mai deunăzi a funcţionat şi Serviciul Român de Informaţii, care
s-a muta în sediul nou ce a fost construit pe locul fostei grădini de vară „Parcul
trandafirilor”, ce la rândul ei fusese dată în folosinţa publicului consumator de
grătar şi bere în primăvara anului 1961, tot cu ocazia zilei de 1 mai. Clădirea
Palatului Judeţean (numit ulterior, Palatul Sfatului Popular oraş Vaslui) a avut
un destin extrem de sinuos. Primul care a avut ideea şi iniţiativa acestei
construcţii a fost generalul de corp de armată Ion Răşcanu, fost primar al
Vasluiului între anii 1938-1942. Odată cu declanşarea ostilităţilor împotriva
URSS, în oraş a fost înfiinţat un lagăr de prizonieri aşa că Răşcanu s-a gândit
că aceştia ar putea fi folosiţi eficient la ridicarea noului edificiu, mai ales
datorită faptului că mijloacele de transport auto erau ca şi inexistente (cu
excepţia patronului de magazin Galeru de pe strada Călugăreni care avea un
camion), iar căruţele şi carele fuseseră în mare parte rechiziţionate de către
armata română. Prin urmare, în anul 1941 a încheiat un contract de proiectare
cu o firmă de profil din Bucureşti (acest document mai există în arhive), dar din
proprie iniţiativă şi sigur de reuşită a început şi aprovizionarea cu materialele
de construcţie necesare viitorului edificiu. Cărămizile au fost cărate cu braţele
de la fabrica Ceramica (Dellecase, Gerometta, Babuolene) ce se afla tot în
acelaşi loc ca şi astăzi, folosind munca prizonierilor sovietici. De altfel, într-o
statistică a anului 1945 cerută de forurile superioare de la Bucureşti, primăria
Vaslui anunţa decesul a 719 persoane din rândurile acestora în perioada iulie
1941-23 august 1944, numai în iarna 1941-1942 pierzându-şi viaţa 432 de
oameni. Mai mulţi factori vor fi contribuit, poate, la acest număr mare de
decese cu toate că, tot în urma cercetărilor noastre, am descoperit că mulţi
prizonieri sovietici erau închiriaţi diferitor proprietari de pământ din judeţ, cu
rugămintea de a le îmbunătăţi meniul destul de sărac ce era cuprins în
anumite financiare impuse de situaţia de război în care se afla ţara noastră.
Unii au îndeplinit rugămintea comandantului lagărului, alţii nu. Oricum, în
perspectiva iminentă de ocupare a oraşului Vaslui, s-a renunţat la munca
prizonierilor. Acesta a fost un scurt istoric al demarării construcţiei Palatului
Administrativ. Cei veniţi la putere după 6 martie 1945, au vrut în mai multe
răstimpuri să continue lucrările dar s-au lovit de insuficienţa cronică a
fondurilor. În anul 1958, ideea finalizării edificiului a fost repusă pe tapet. Iată
ce am găsit într-un raport de activitate prezentat de V. Ungurianu cu ocazia
unei sesiuni a deputaţilor locali: „continuarea construcţiei palatului Sfatului
popular Oraş, lucrare ce a început încă din anul 1940 (sic! Inexact; în 1941
n.n.) şi neterminată datorită evenimentelor din anul 1944. Pentru această
lucrare s-a alocat suma de lei 1.000.000, sumă care a fost pusă la dispoziţia
Băncii de Investiţii şi care a fost consumată în întregime de către întreprinderea
T. R. C. L (trustul raional de construcţii locative n.n.) Vaslui. S-au executat
lucrările de zidărie de la primul etaj, turnarea planşeului de la al doilea etaj,
precum şi lucrările de zidărie de la al doilea şi ultim etaj. Se putea executa mai
mult dacă Intrepr. TRCL din localitate ar fi vrut să primească şi suma de
400.000 de lei în cursul trimestrului IV (al anului 1957 n.n.), sumă pe care
Comitetul Executiv al Regiunii Iaşi ne-a pus-o la dispoziţie”. În sfârşit, la
începutul anului 1959, clădirea noului Palat Administrativ se finalizase, odată
ce am găsit într-unul din dosarele de arhivă o decizie a Comitetului Executiv al
Sfatului popular Oraş Vaslui, având ca dată de emitere 15 ianuarie 1959.
Datorită importanţei deosebite a acestui document, ne vom permite să-l cităm
în extenso: „noi, Comitetul Executiv al Sfatului Popular Vaslui; având în vedere
referatul Secţiunii de Gospodării Comunale (.) înregistrat la nr.811959; având
în vedere lipsa spaţiului de locuit în oraşul Vaslui; având în vedere Legea nr.6
privind funcţionarea Sfaturilor Populare, DECIDEM: În incinta clădirii Sfatului
popular oraş Vaslui nou clădită vor intra următoarele instituţii: 1. Sfatul
Popular al Raionului Vaslui cu toate secţiunile sale va ocupa 37 de camere;
2. Sfatul Popular al oraşului Vaslui va ocupa 10 camere; 3.
Întreprinderea de Gospodărire Orăşenească va ocupa 6 camere; 4. Tribunalul
Popular Raional Vaslui va ocupa 10 camere; 5. Procuratura oraşului Vaslui va
ocupa 5 camere; 6. Notariatul de Stat Vaslui va ocupa 2 camere; 7. A. D. A. S.
(administraţia asigurărilor de stat n.n.) va ocupa 4 camere; 8. O. C. L. Mixt va
ocupa 7 camere; 9. Cooperativa „ 7 Noiembrie „ va ocupa 2 camere; 10. Colegiul
de avocaţi va ocupa 1 cameră; 11. Arhivele Statului vor ocupa 4 camere; 12.
Biblioteca Raională va ocupa 3 camere. Mai rămân disponibil: una cameră
pentru centrala telefonică, una cameră pentru garderobă, una cameră pentru
bufet şi sala de şedinţe precum şi 11 camere pentru deservirea următoarelor:
cabină operator, cabină artişti, cabină hidrofor, coş calorifer, cameră şef
mecanic, cameră şef electrician, sala cazanelor calorifer şi 4 holuri mari.
Articolul 2. Instituţiile şi întreprinderile notate mai jos vor pregăti până la 15
februarie mobilier corespunzător noului local. (.) Articolul 4. Serviciul de
contabilitate al Sfatului Popular oraş Vaslui va îndruma întocmirea formelor
legale în ceea ce priveşte respectarea HCM nr.1508 şi 15091953, precum şi
cheltuielile aferente spaţiului de locuit şi a administrării, încălzirii, iluminatului
etc. Dată astăzi, 15 ianuarie 1959. Preşedinte: Vasile Ungurianu; Secretar:
Theodor Istrate„. Bine înţeles că prin această mutare masivă a instituţiilor
statului într-o singură clădire, vechile locaţii au rămas disponibile. Tot pe 15
ianuarie 1959, Comitetul Executiv a mai emis o decizie pe care, deasemenea, o
vom transcrie indicând, pe cât este posibil, şi amplasamentele: „Art.1. În
spaţiul rămas disponibil (.) se repartizează după cum urmează: a) În locul
Sfatului popular al Raionului Vaslui (actuala Judecătorie n.n.) se vor muta:
organizaţia raională P. M. R. (partidul muncitoresc român n.n.), organizaţia
raională a U. T. M. (uniunea tineretului muncitoresc n.n.), Comitetul Orăşenesc
P. M. R., A. R. L. U. S. (asociaţia română de legături cu uniunea sovietică n.n.),
Comisia de femei, Comitetul Orăşenesc U. T. M., A. V. S. A. P.-raion (agenţia de
pregătire premilitară n.n.). B) În localul Sfatului popular oraş Vaslui se vor
muta: Casa de Cultură, Crucea Roşie, Tipografia, organizaţia de bază P. M. R.-
cartier. C) În locul Tribunalului, Procuraturii şi Notariatului se vor muta.
Comisariatul Militar şi 2 familii. D) În locul Arhivelor Statului se va muta
Gospodăria I. G. O. Vaslui. E) În locul I. G. O. Vaslui se va muta 1 familie. F) În
locul O. C. L. Mixt Vaslui se vor muta 3 familii. G) În locul Raionalei PMR, UTM
şi Cabinetul de Partid se vor muta 16 familii. H) În locul Cooperativei „ 7
Noiembrie” se va muta Banca Cooperativă. I) În locul Băncii Agricole se va muta
1 familie. J) În locul Casei de Cultură se va muta Casa Pionierilor (unde este şi
acum n.n.). K) În locul Casei pionierilor se vor muta 4 familii. L) În localul
AVSAP (ce era pe strada dr. Scarlat, acum N. Iorga n.n.) se vor muta două
familii. M) În locul Bibliotecii Raionale Vaslui se va muta Cooperativa Progresul
cu cabinetul dentar. N) În locul Comisariatului Militar se vor muta 3 familii. (.)
„. Cu toate că în anul 1959 au avut loc mai multe evenimente în oraşul Vaslui,
noi am considerat că acestea au fost cele mai importante.
CAPITOLUL 2
CIMITIRELE ŞI MONUMENTELE MILITARILOR SOVIETICI CONSTITUITE
PE TERITORIILE ISTORICE ALE FOSTELOR JUDEŢE: FĂLCIU, TUTOVA ŞI
VASLUI
2.1. PRETENŢII SOVIETICE ŞI SCĂRPINĂTURI PE CEAFĂ ROMÂNEŞTI
LA PREFECTURA FĂLCIU15
Ocupaţia militară sovietică asupra întregii Românii, începută în 1944 şi
sfârşită în 1958, nu a însemnat numai cea mai lungă din celelalte 6 precedente
asupra teritoriului Moldovei şi 5 asupra Ţării Româneşti, ci şi cea mai
apăsătoare din toate, datorită Convenţiei de Armistiţiu semnată la Moscova pe
12 septembrie 1944 care impusese ţării noastre condiţii extrem de grele. Plata
numai în natură a celor 300 de milioane de dolari nu ar fi fost atât de greu de
suportat dacă preţăluirea produselor n-ar fi fost dictată de ruşi care fixaseră
nişte tarife ticăloase şi degradante. O altă problemă gravă cu care s-au
confruntat românii a fost generată de duşmanii din interior, comuniştii, care nu
se închinau decât la dumnezeul roşu Stalin, ignorând complet cvasi-majoritatea
populaţiei, acesteia din urmă rezervându-i-se, în cel mai bun caz, deportarea în
întinsa câmpie a Bărăganului, stearpă şi lipsită de speranţa unui trai minimal.
Nu se cunosc excepţii de la aceste reguli, impuse de câţiva indivizi fără
scrupule, adevăraţi tâlhari ai naţiei, de teapa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Teohari Georgescu, Anna Pauker, Vasile Luca şi alţi câţiva, ascunşi în spatele
armatei roşii, dar şi al celebrilor „panduri” din divizia „Tudor Vladimirescu”.
Populaţia rurală a judeţelor Vaslui, Fălciu şi Tutova a simţit din plin ocupaţia
rusească dar şi cumplita secetă din anii '46-47 care a lovit, mai ales, Moldova.
Am scris acest preambul, deoarece în acele condiţii extrem de grele, când un
simplu „tablagiu” rus comanda „smirna!” unui ofiţer superior al Armatei
Române, s-au gândit şi ştabii de la comandamentul armatei roşii să dea de
urma militarilor lor căzuţi pe câmpurile de luptă. Cererile ruşilor (adeseori
imperative şi de nerefuzat) din Comisia Aliată de Control (C. A. C.) pe această
temă, au început să curgă valuri, valuri spre prefectura Fălciu, încă de la
începutul anului 1946. Şeful acestei misiuni stabilite la Iaşi, colonelul
Pogromski, scria într-o adresă către prefectură următoarele: „În legătură cu
directivele Marelui Stat Major al Comisiei Aliate de Control din România, avem
onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua măsurile necesare pentru amenajarea
cimitirelor şi mormintelor eroilor căzuţi pe teritoriul judeţului Dvs.
Note:
15 Pentru realizarea acestui studiu, autorul a folosit documentele
conţinute de dosarele: 2671946 şi 121947, din fondul: Prefectura judeţului
Fălciu, fond aflat în păstrarea Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Această situaţiune ne este necesară până la data de 21 iunie a.c. (1946
n.n.). Precizăm că mormintele şi cimitirele vor fi înscrise pe harta judeţului, cu
toate amănuntele: unde se găsesc, la ce distanţă de comună sau de sat, pe ce
piaţă sau stradă, câte sunt, numele, pronumele şi gradul ostaşului căzut,
precum şi localitatea unde este născut. Toate aceste morminte, afară de acelea
în care sunt îngropaţi câte un singur ostaş, vor fi fotografiate. Harta judeţului
(cu legendă) împreună cu fotografiile în patru exemplare se vor trimite la C. A.
C. Iaşi, strada V. Conta, nr.28. Colonel Pogromski„. Acest document a sosit la
Huşi în limba rusă şi cu caractere chirilice, dar a fost tradus de tălmaciului
prefecturii, Victor Răşchitoru. Rezoluţia prefectului Dumitru Florescu, a fost
una absolut normală în această situaţie: pe lângă trimiterea de adrese tuturor
comunelor din subordine, cu conţinutul ordinului de mai sus, a mai scris
următoarele: „pentru plata oamenilor ce vor lucra la amenajarea mormintelor,
cât şi pentru costul materialului lemnos necesar, am intervenit telegrafic la
Ministerul Af. Interne, pentru a ni se trimite fondurile necesare„. Tocmai la
fonduri voiam să ajungem, deoarece bugetul Prefecturii Fălciu era profund
deficitar în acele vremuri grele, iar pretenţiile ruşilor de a se constitui aceste
cimitire integral din bani proveniţi de la bugetul României, (ei neacceptând nici
măcar plata parţială a coşciugelor în care urmau a fi depuse rămăşiţele
propriilor militari!), au condus la unele proteste din partea autorităţilor noastre
de genul celui trimis prefecturii Fălciu de către Ministerul Afacerilor Interne, ca
urmare a cererii acesteia de a i se trimite un fond de 10 milioane de lei, bani
necesari fotografierii şi aranjării cimitirelor, conform obraznicei pretenţii a
„podpolkovnikului„ Pogromski. Adresa MAI cu nr. 156.91818 iunie 1946, avea
următorul conţinut: „urmare telegramei noastre no. (.) 17 iunie 1946, avem
onoare a vă face cunoscut că în conformitate cu dispoziţiunile Comisiei Române
de Legătură cu Comisia Aliată de Control, comunicate cu adresa no. 14.05115
iunie 1946, prestaţiunea cerută de împuternicitul C. A. C. din Iaşi, nu se
încadrează în Convenţia de Armistiţiu (s.n.). În consecinţă, cheltuelile cerute
pentru amenajarea şi fotografierea monumentelor funerare, la mormintele
ostaşilor sovietici căzuţi în judeţul Dvs., nu se pot face din fondurile
Armistiţiului (s.n.). P. Ministru, indescifrabil„. Dacă cineva a crezut că ruşii s-
au resemnat, s-a înşelat amarnic! O nouă scrisoare a grangurului bolşevic de la
Iaşi, Pogromski, l-a pus pe jar pe bietul prefect Florescu aşa că, (după cum se
obişnuieşte şi astăzi şi de când e lumea plină de şefi care comandă şi
subalterni care execută!) a trimis o adresă (68520 iunie 1946) către cele patru
Plăşi (Răducăneni, Fălciu, Vutcani şi Huşi) în care se spală pe mâini, exact ca
Pillat din Pont, scriind următoarele nemuritoare fraze, conţinând soluţii privind
forţa de muncă, dar şi sursa de finanţare a fotografiilor cerute de ruşi: „. Luaţi
măsuri urgente ca până sâmbătă 22 iunie 1946 să fie complect amenajate toate
mormintele eroilor Sovietici, începând cu mormintele grupuri (gropi comune,
probabil n.n.) apoi cu cele individuale. Amenajarea se va face cu săteni
prestând prin rotaţie muncă de folos obştesc (sic! S.n.). (.) Fotografiile se vor
face cu bani de la bugetele comunelor„. Care comune, credem noi, aveau un
buget la fel de „dolofan„ ca şi cel al Prefecturii, adicătelea cu minus în faţă!
Aceeaşi adresă, cu aproximativ acelaşi conţinut, este trimisă şi Legiunii de
Jandarmi Fălciu, al cărei comandat se grăbeşte s-o trimită tuturor posturilor
din subordine. Termenul neruşinat de scurt cerut de către ruşi, nu a putut fi
onorat, dar nici nu s-a putut contramanda acţiunea aşa că, o armată de civili şi
militari (jandarmii rurali) a fost pusă în mişcare, la foc automat. Primarii au
trimis preturilor datele de amplasament însoţite de numeroase detalii, iar şefii
acestora, prefectului Florescu, care, probabil, a rămas plăcut impresionat de
munca sisifică a subordonaţilor săi: planuri ale plăşilor, frumos desenate de
mână, cu cruci roşii trase în dreptul mormintelor sau gropilor comune, biserici
schiţate ca în hărţile militare, dar şi tabele complete cu satele în care se aflau
militari ruşi îngropaţi, distanţele până la acestea, numele tarlalelor sau ale
proprietăţilor pe care se aflau cimitirele şi multe altele. Pentru ca totul să arate
ca o treabă bine făcută, s-a întocmit şi o statistică, ce arăta că într-un număr
de 53 de localităţi fălciene, fuseseră îngropaţi în diverse locaţii, un număr de
1567 de militari sovietici (şi nu numai, vom vedea în continuare!) dintre care 50
de subofiţeri şi 40 de ofiţeri. De exemplu: În Plasa Fălciu, la conacul din satul
Urlaţi, au fost îngropaţi 80 de soldaţi; în curtea bisericii din Rânceni – 5 soldaţi
şi un ofiţer; în cimitirul din Hurdugi – 17 soldaţi. În Plasa Huşi: În cimitirul
sătesc din satul Plopi, comuna Avereşti – 18 soldaţi; la biserica din Cârligaţi
(Ivăneşti) – 22 de soldaţi şi 2 ofiţeri; la biserica din Creţeştii de Sus – 1 soldat şi
un ofiţer identificat (V. Scerbac, născut în 1921 la Poltava); la bisericile din
Dolheşti şi Petriş – 43 respectiv 15 soldaţi. În Plasa Vutcani: pe moşia Beldiman
din satul Gura Albeşti – 562 de militari, din care 13 subofiţeri şi 10 ofiţeri; în
curtea şcolii şi bisericii din Roşieşti – 259 de militari, din care 13 subofiţeri şi 8
ofiţeri. În acest sat au fost înhumaţi şi câţiva români identificaţi, precum:
maiorul Smeură, locotenentul Ion Petrovici Onofrei şi sergentul-major Dragomir
Terente. Aceştia au făcut parte, cu certitudine, din divizia română de voluntari
„Tudor Vladimirescu„, ce a fost constituită din prizonierii români aflaţi în
lagărul de la Oranki, iar de instrucţie, echipare şi îndoctrinare ideologică de tip
comunist, ocupându-se sovieticii dar şi „surghiuniţii„ mai mult sau mai puţin
români refugiaţi în URSS. De altfel „botezul„ focului acestei divizii s-a produs în
zona DeleniGura Albeşti-Dolheni-Roşieşti, atunci când a fost pusă faţă-n faţă
nu numai cu trupele germane ci, foarte posibil, şi cu cele româneşti! La şcoala
şi biserica din Dolheni (Roşieşti) – 201 de militari din care 17 ofiţeri. În Plasa
Răducăneni: În cimitirul din satul Cozia – 25 de soldaţi, ş.a.m.d. Spre luare
aminte, este demn de reţinut faptul că anul 1946 a fost anul „de vârfal
prezenţei sovietice în ţara noastră: peste 615.000 de militari, adică peste
615.000 de mii de guri de hrănit copios şi tot atâtea de adăpat corespunzător
standardelor ruseşti în materie de băutură, adică mult rachiu şi puţină apă! Şi,
mai este bine de remarcat pentru posteritate, că tot greul l-a dus pleoştita
secere de pe steagul PCR (ulterior PMR, apoi iar PCR), adică ţărănimea! La
sfârşitul acestei operaţiuni care a costat mult timp, dar şi bani (de unde i-or
mai fi scos bietele noastre comune cu buget de avarie!), probabil toţi au răsuflat
uşuraţi şi şi-au văzut de treabă în continuare, crezând că asta a fost tot şi
nimic mai mult! Aş!
A. Foamete, cimitire centralizate, garduri vopsite în roşu şi flori pe
morminte. 1947 – 1948.
Anul 1947 avea să debuteze cu adresa 33.058 A, din 16 decembrie 1946,
adresă trimisă prefecturii Fălciu de către: „ MAI, Direcţiunea Generală a
Administraţiei, Direcţiunea Administraţiei de Stat”, în care erau trasate, până
la cel mai mic detaliu, sarcinile ce reveneau judeţului Fălciu, în ceea ce
priveau: centralizarea, reabilitarea şi dotarea cimitirelor eroilor sovietici cu
semne distinctive şi obeliscuri, dar şi împodobirea acestora cu flori perene sau
efemere. Vom cita câteva pasaje din acest document: „Ministerul Afacerilor
Interne de comun acord cu Comandamentul Armatei Roşii, a luat hotărârea de
a aduna şi reînhuma în cimitirele sovietice existente, sau în cimitirele ce se vor
creia (sic! N.n.), toate osemintele ostaşilor sovietici, căzuţi pe teritoriul
românesc în războiul de eliberare contra hitlerismului. (.). Pentru aceasta veţi
lua următoarele măsuri: 1) Toate osemintele ostaşilor sovietici, aflate în
morminte izolate, vor fi deshumate, aşezate în sicrie separate şi reînhumate în
cimitirele sovietice existente în judeţul Dvs. 2) Acolo unde asemenea cimitire nu
sunt înfiinţate (.) veţi lua măsuri să se găsească terenuri potrivite ca aşezare şi
întindere (.) teren care este de preferat să fie pe teritoriul oraşului de reşedinţă
sau pe o arteră principală şi într-o aşezare cât mai pitorească (.) 5)
Reînhumarea se va face în cimitirele sovietice existente, sau în cimitire noui
(sic! N.n.) ce se vor creia (sic! N.n.). (.) 7) Pentru confecţionarea sicrielor
necesare raportate la numărul mormintelor izolate ce aveţi în judeţul Dvs., vi se
va aproba suma necesară. 8) Pentru efectuarea transporturilor necesare şi a
mâinii de lucru (.) veţi lua măsuri ca aceste operaţiuni să se îndeplinească prin
mijloace locale”. Aceste documente fiind imperative şi cu termene de executare
fixe, serviciul „technic” al prefecturii Fălciu îşi intră în pâine, şi începe să
întocmească devize de preţuri. Totuşi, însăşi operaţiunea de exhumare a
întâmpinat numeroase greutăţi, cauzate, mai ales, de timpul relativ scurt scurs
de la înhumare, aşa că, acelaşi serviciu „technic” se plânge prefecturii de
mirosul insuportabil emanat de cadavrele în putrefacţie şi cere acesteia „.
Ostaşi sovietici cu echipamente speciale şi măşti contra gazelor”, pentru a
putea duce la bun sfârşit dezgustătoarea misiune ce i-a fost încredinţată. În
sfârşit, pe la jumătatea anului 1947 s-a reuşit strângerea tuturor osemintele de
pe teritoriul judeţului Fălciu şi s-a constituit un număr de 7 cimitire militare
sovietice, după cum urmează: Huşi – 141 de ostaşi; Roşieşti – 363; Gura Albeşti
– 610; Dolheni – 201; Urlaţi – 151; Dolheşti – 86; Rediu – 84. Total: 1495.
Diferenţa, până la 1567, au reprezentat-o, probabil, mormintele care nu au fost
supuse exhumării. Dacă peste tot s-au găsit locuri corespunzătoare pretenţiilor
ruşilor, la Roşieşti a intervenit o „mică” hibă. Nereuşindu-le pătratul,
dreptunghiul, rombul, hexagonul sau cine mai ştie ce figură geometrică din
cauza a două morminte de-ale localnicilor ce stăteau în calea măreţului cimitir
ce se prefigura dar şi al monumentului aferent, prefectura a apelat la ajutorul
Episcopiei Huşilor care, cu mare bucurie duhovnicească a aprobat strămutarea
acestora, printr-o adresă de răspuns de tot râsul, pe care o redăm integral, fără
alt comentariu: „9-X-1948. No. 5859. Domnule Prefect. La adresa Domniei-
Voastre nr.5767, am onoare a Vă răspunde, că chiar astăzi am dat ordin
Preotului paroh dela Roşieşti să deshumeze osemintele celor doi FOŞTI
CREDINCIOŞI (sic! S.n.) din comuna Roşieşti, cari sunt îngropaţi în curtea
Bisericii şi cari ÎMPIEDICA (s.n.) aşezarea monumentului ce urmează a se
ridica în memoria eroilor sovietici. Osemintele celor două morminte vor fi
reînhumate în cimitirul parohial. Episcop: ss indescifrabil. Consilier Referent:
ss indescifrabil”. La acea vreme episcopul Huşilor era ÎPS Grigore Leu.
Mormintele individuale identificate ca şi cele comune, au declanşat a treia fază.
B. Operaţiunea „Racla”
Prefectura a cerut iniţial MAI bani pentru confecţionarea unui număr de
250 de sicrie, dar acesta n-a trimis decât pentru 196, aşa că cioclii de ocazie au
fost nevoiţi să înghesuie în obiectul respectiv şi câte 4 sau 8 cadavre (conform
documentului 67 descoperit de noi în arhive), cu toate că ne este greu să
concepem acest lucru, doar dacă n-or mai fi lăsat prin gropile deschise ceva
oase de prisos. Procurarea materialelor în acele grele timpuri, a fost o grea
osândă pentru mai-marii prefecturii fălciene. Nici măcar scânduri de brad
pentru sicrie nu s-au găsit decât la Bârlad, şi la preţul pieţii, deoarece pe
atunci nu fusese introdus celebrul mercurial iar lipsurile erau prezente la toate
categoriile de bunuri alimentare sau industriale, precum şi la unele materii
prime aşa cum era, de exemplu, cheresteaua ce era trimisă în cantităţi
astronomice în URSS, în contul despăgubirilor de război. Astfel, „scândura de
brad am cumpărat-o de la Bârlad cu preţurile de 3750 lei, 4000 lei şi 5370 lei.”,
se jeluia prefectul într-o adresă trimisă MAI. Tot aici scria că: „maiorul Rozov,
delegatul Comandamentului Sovietic, stăruie să urgentăm lucrările şi în cursul
săptămânii 15-20 decemvrie a.c. (1947 n.n.) să-i predăm toate sicriele, altfel îşi
trimite la Garnizoana din Galaţi toată echipa sovietică”.
În sfârşit, sicriele s-au făcut, atât exhumările cât şi reînhumările s-au
terminat, anul 1947 era pe sfârşite, aşa că toată lumea s-a relaxat, uitând că
vine şi anul 1948, an care a ridicat pretenţiile ruşilor la nişte niveluri
ameţitoare deoarece, au cerut împrejmuirea exemplară a cimitirelor, cu garduri
vopsite în culoarea roşu-aprins, confecţionarea de semne distinctive din beton
cu dimensiuni diferind în funcţie de gradul militarului, ridicarea de obeliscuri
pe care urmau să fie lipite plăci de marmură ce aveau să fie inscripţionate cu
litere chirilice şi, evident, în limba rusă dar şi plantarea de flori pe morminte ori
plopi de Canada pe marginea cimitirelor! Absolut toate cererile ruşilor au fost
satisfăcute, chiar dacă în unele judeţe ale Moldovei, inclusiv în Fălciu, era mare
foamete şi sărăcie, iar bandele de jefuitori, violatori, tâlhari şi asasini ruşi
îmbrăcaţi în rubăşti militare îşi făceau de cap prin judeţ băgând o spaimă de
moarte în sufletele ţăranilor, în special, şi făcându-i pe aceştia să-i blesteme în
surdină de toate cele sfinte şi nesfinte. În acest an, 1948, s-au executat, în
primul rând, împrejmuirile cu garduri care la cele 7 cimitire au avut o lungime
totală de 537 de metri şi o înălţime medie de 1, 30 de metri. În al doilea rând,
potrivit documentelor cercetate de noi, „s-a vopsit a doua oară cu vopsea de ulei
roşie de cea mai bună calitate.”. În al treilea rând, s-au făcut săpături cu
hârleţul în vederea plantării florilor, dar şi a gazonului. Încet, încet se decontau
sume uriaşe aflate în pas cu inflaţia galopantă, de la bugetul prefecturii, bani
care veneau, totuşi, de la Ministerul Afacerilor Interne. Meşteri tâmplari
precum: Beşleagă Ion (str. Ştefan cel Mare, 25), Burghelea Mihai (Piaţa Halei)
sau Grosu Ioan (str. Lascăr Catargiu, 54) dar şi alţii au lucrat la aceste garduri
ca zilieri, fiind plătiţi cu 216 zi. Iată peste ce ofertă am dat prin dosarele
cercetate la DJAN Vaslui: „ Ofertă. Subsemnaţii: maistru Molinaro Battista,
Ioan Balan, Marin Pârvan, Domenico Zamvetor, domiciliaţi în Huşi, ne oferim a
executa lucrările de manoperă la construcţia semnelor distinctive mici
(individuale) şi mari (colective), al mormintele eroilor Sovietici din judeţul
Fălciu, cu preţul de: 1000 lei de bucată pentru cele mici şi 2200 lei de bucată
pentru cele mari”. Prin urmare, şi problema semnelor distinctive a fost
rezolvată mai rămânând doar cea a monumentelor tip obelisc ce aveau să fie
din beton armat, care nu a întârziat prea mult nici ea, odată ce s-a făcut
devizul de către serviciul tehnic care suna aşa: „construcţia unui monument tip
„B„ în oraşul Huşi în valoare de 156.965 lei; două monumente tip „ A„, pentru
cimitirele din Roşieşti şi Gura Albeşti în valoare de 252.400; construcţia a 4
monumente tip „A„ de mărime redusă (3, 50 m.) pentru satele Dolheşti, Urlaţi,
Rediu şi Dolhenf. Cu tot cu celelalte angarale (benzină, plata „şofeurului„ etc.),
costul acestor kitsch-uri a fost de 820.000 de lei (stabilizaţi!). Se pare că au mai
rămas şi ceva racle de rezervă, de vreme ce, în urma unei cereri a huşencei
Natalia P., i s-a aprobat: „gratuit un sicriu din cele rămase neîntrebuinţate pt.
Ostaşii sovietici„ pentru a-l înmormânta pe tatăl său, fost funcţionar al
serviciului financiar. După atâtea tribulaţiuni şi frustrări, printr-o telegramă
trimisă Oficiului Tehnic al MAI de prefectul judeţului, acesta spunea: „avem
onoare a raporta că lucrările de construcţie a monumentelor şi pietrelor
funerare la cimitirele eroilor sovietici din judeţul Fălciu au fost complect
terminate la data de 1 Decemvrie 1948 stop. Prefect Fălciu: Uţan Ştefan”. Acum
terminăm şi noi mica noastră incursiune istorică, ce-şi va fi adus, poate, o
modestă contribuţie la aflarea adevărului ascuns printre coperte de dosare
atâta amar de timp!
2.2. CIMITIRELE ŞI MONUMENTELE EROILOR SOVIETICI DIN VASLUI
ŞI NEGREŞTI-TÂRG16 a. Anul 1945
După cum se va vedea, ideea înălţării unui monument la Vaslui dedicat
eroilor sovietici a apărut încă din iulie 1945, prin urmare, la câteva luni după
instalarea „primului guvern democratic” condus de dr. Petru Groza. Pe atunci,
la conducerea judeţului Vaslui fusese numit preotul Neculai Sârbu, care fusese
„întronizat” ca prefect în locul curajosului magistrat Mihail Romano, cel care şi-
a arătat opoziţia (în scris, prin adrese oficiale) faţă de imixtiunea partidelor
politice în treburile administraţiei locale şi mai ales faţă de schimbarea
primarilor aleşi de populaţie, cu alţii numiţi conform unui algoritm politic
năucitor valabil şi astăzi, lucru ce demonstrează în toată splendoarea lui că
politicienii contemporani au chiulit la ora de Istorie sau nu s-au obosit ca, după
ce au fost aleşi, să mai citească oareşce lucrări de specialitate din trecutul nu
tocmai îndepărtat.
Nu se poate demonstra documentar, dar se poate aprecia că Prefectura
Vaslui nu a fost somată cu vreun ordin al Ministerului de Interne (aşa cum se
va întâmpla mai târziu) pentru a pune la punct un deviz de lucrări şi o
antecalculaţie de preţ, în vederea realizării acestui monument, totuşi, după
cum spuneam, în luna iulie a anului 1945, şeful „serviciului technic” al
judeţului, arhitectul Constantin Zotta, depunea pe masa prefectului schiţa
unui monument ce urma a fi amplasat în faţa Palatului Administrativ (actualul
Palat al Justiţiei), la intersecţia străzilor M. Kogălniceanu şi Călugăreni (fostă
Carol al II-lea). Proiectul era extrem de ambiţios, atât prin dimensiuni cât şi
prin materialele scumpe şi greu de procurat la acea vreme ce urmau a fi folosite
la realizarea sa şi anume: „un bloc de piatră albă dură de Târgu Ocna, cioplită,
şi frecată; făcliile urmau a fi executate din bronz; coroana şi stema URSS ar
trebui să fie din bronz aurit, iar inscripţiile din litere de metal inoxidabil, în
relief, aplicate şi fixate cu ciment”. Costurile au fost apreciate la suma de 80 de
milioane de lei, la nivelul anului 1946. De ce am dedus că nu a fost consultat
Ministerul de Interne?
Note:
16 Pentru realizarea acestui studiu, autorul a cercetat documentele
conţinute de dosarele: 59 şi 1251946; 181947; 18, 49 şi 741948, fond:
Prefectura Jud. Vaslui, aflate în păstrarea DJAN Vaslui.
Pentru că s-a luat decizia ca acest monument să fie construit exclusiv cu
bani proveniţi din subscripţii (cu siguranţă obligatorii printre funcţionarii
statului sau printre salariaţi). De exemplu, cotizante au fost cooperativele:
Zorile, Înfrăţirea, Redeşteptarea dar şi Economatul Judeţean Vaslui, ca să nu
mai vorbim de angajaţii prefecturii sau ai primăriei, care se bucurau în acele
vremuri cumplite de cartele de alimente şi îmbrăcăminte „pe puncte”. Ca să
întreţină iluzia unei cotizări onorabile, prefectura a emis nişte hârtii fără
absolut nici o valoare practică, numite „cărămizi”, tipărite la atelierul
„Constantin Chiriac” din Vaslui, str. D. C. Stati, 15.
Cu totul remarcabilă a fost iniţiativa „Aşezământului Naţional Regina
Maria pentru Cultul Eroilor”, care propunea prefecturii vasluiene, printr-o
adresă emisă la începutul anului 1946 „. ca în programul său pe anul bugetar
în curs, să acorde Iaşului şi localităţilor din Moldova, toată onoarea şi preţuirea
la care au dreptul”. Această fundaţie intenţiona, prin însăşi statutul său, ca
prin intermediul Comandamentului IV Teritorial Armată şi cu ajutorul
Cercurilor Militare şi al prefecturilor din Moldova „. Să se identifice prin
posturile de jandarmi şi organele comunale, toate cimitirele şi mormintele
izolate ale OSTAŞILOR ROMANI din judeţele respective”. Tot în această adresă
se propune ca la alegerea locurilor unde se vor constitui cimitirele
centralizatoare, să se ţină seama de unele criterii (de altfel, de bun simţ) cum ar
fi: „chiar locurile unde s-au dat luptele; în apropierea localităţilor; lângă o cale
de comunicaţie”, pentru a se înlesni, printre altele, „ posibilitatea vizitării
mormintelor de către membrii familiilor”. Această adresă a rămas fără ecou şi a
fost „cusută” la dosar fără nici o rezoluţie a „sfinţiei sale”, preotul Neculai
Sârbu. De ce? Pentru că, în primul rând, prefectul era prea ocupat cu
trimiterea telegramelor de felicitare „d-lui Petrea Grozea” (sic!), omologului
„sfânt” părinte Burducea de la „Culte” (cel cu steaua şi cu crucea) precum şi
„eminentului” ministru Zăroni, bravul lacheu analfabet al şefului de Cabinet
dar şi pentru faptul că tot interesul şi eforturile erau canalizate spre alt
obiectiv, considerat pe atunci de maximă urgenţă, şi anume constituirea
cimitirelor sovietice din oseminte culese din tot judeţul şi care urmau a fi
strânse, aduse şi reînhumate la Vaslui şi Negreşti.
B. Anul 1946
Revenind la anul 1946, se pare că banii strânşi din vânzarea
„cărămizilor” nu au fost suficienţi aşa că, mai – marii judeţului, au hotărât că
trebuie să apeleze tot la lumea satelor, dar într-un mod, oarecum elegant (dacă
nu cumva este un euphemism nemeritat) şi anume prin organizarea de „ baluri
şi serbări în perioada l-15 iunie 1946” care, în credinţa lor, ar fi completat golul
bugetar ce, astfel umplut, i-ar fi ridicat cu cele puţin 100 de trepte în faţa
„ştabilor” de la Bucureşti. Urmând modelul antecesorului lor, generalul de corp
de armată Ion Răşcanu (fost primar al Vasluiului dar şi al Bucureştilor, care în
anul 1934 a lansat o listă de subscripţie publică în vederea realizării
Mausoleului Eroilor Neamului din cimitirul vasluian „Eternitatea” şi care s-a
bucurat de un imens succes), s-au gândit să formeze un „Comitet de Acţiune
pentru Construirea Monumentului Închinat Eroilor Sovietici”, compus din
persoane publice „de nădejde” din rândurile căruia au fost excluşi reacţionarii
de „teapa” lui Gheorghe Răşcanu (fost prefect liberal între anii 1921-1925),
dintre care amintim pe: „Sfinţia Sa, părintele Neculai Sârbu; dl. colonel Alecu,
comandantul Garnizoanei Vaslui; dl. profesor Hodoroabă, Primarul Oraşului
Vaslui; dl. Roban, preşedintele Tribunalului Vaslui; dl. avocat Matei, şeful
Poliţiei; dl. avocat Cehan, şeful Federalei „Spiru Haret„; domnii Pretori: Neagoş
(Vaslui), Urlan (Codăeşti), Dorneanu (Negreşti) şi Cârnu (Pungeşti)” dar şi
personajul aproape misterios apărut în peisajul politicii vasluiene imediat după
ocuparea oraşului de către trupele sovietice, „. Ziaristul profesionist Valer litru”.
Cel care avea să devină, nu peste mult timp, şeful secţiei „propagandă” al
sfatului popular raional Vaslui.
Acţiunea de strângere a fondurilor din mediul rural, necesare acestui
proiect grandios şi scump pe măsură, nu s-a bucurat de entuziasmul şi
participarea scontate, deoarece iniţiativa a venit şi la un moment cu totul
nepotrivit, cu o triplă explicaţie şi anume: 1). Oamenii satelor nu uitaseră la ce
jafuri se dedaseră trupele sovietice atât în vara anului 1944, când le-au furat şi
ceaunele de mămăligă, cât şi la repatrierea acelor trupe la baştină, cu excepţia
celor rămase în ţară pentru următorii 14 ani; 2) Cotele de produse agro-
alimentare, absolut obligatorii, ce trebuiau predate statului la preţuri de nimic
şi care urmau a fi trimise în URSS în contul achitării imensei despăgubiri de
300 de milioane de dolari-aur, la cursul din 1938; 3) În sfârşit, seceta care se
anunţa cumplită şi nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, de când lumea.
Disperat, prefectul Sârbu, încearcă să „ciupească” şi coarda sensibilă a
intelectualilor satelor, amintindu-le, atât subordonaţilor cu sutană cât şi
învăţătorilor, că datorită intervenţiilor sale, primesc salarii mai mari şi au
drepturi la care nu visaseră niciodată pe timpul „. Ticălosului regim” şi-i
somează să dea dovadă sub semnătură de primire a acestor adrese de
organizare a balurilor şi serbărilor, altfel pus „ În faţa unei asemenea situaţii”
roagă conducerile Inspectoratului Şcolar şi ale Protoieriei Vaslui: „cu onoare vă
rugăm să luaţi măsurile cuvenite şi totodată rugăm pe dl. Inspector Şcolar să
dispună întocmirea unui tabel de toate şcolile rurale unde nu s-au ţinut
asemenea serbări şi Baluri, care să ne fie trimis pentru o evidenţă”. Sună suav
şi nevinovat dar „evidenţa” aceasta a dus, cu numai un an mai târziu, la
mutarea disciplinară a numeroşi învăţători pe la şcoli aflate la o distanţă mare
de domiciliile acestora sau, mai rău, la „comprimarea” posturilor sau altfel
spus, la „epurarea” lor definitivă din învăţământ, mai ales dacă aveau şi unele
suprafeţe de pământ ceva mai mari decât alţii (exemple: Învăţătorul Constantin
Popovici de la şcoala din satul Ştefan cel Mare, dat afară din slujbă şi trimis cu
domiciliu forţat în Bărăgan; învăţătorii Maria şi Victor Căpitanu de la Moara
Domnească, transferaţi cu ordin la şcoala din Ştefan cel Mare, învăţătorul
Dumitru I. Beleuţă de la Cănţălăreşti trimis la şcoala Gârceni, unde nu s-a
prezentat nici un minut la ore fiind dat afară, în final, din sistem ş.a.).
Printr-un referat înaintat conducerii Preturii Codăieşti, funcţionarul M.
Bătăuşu, care luase legătura telefonic cu toate primăriile din Plasă, comunică
prim-pretorului Gh. Urlan următoarele: „ La Codăieşti, balul s-a amânat pentru
29 iunie a.c.; La Ciorteşti, s-au scos 20 mii lei; La Dăneşti – 200 mii lei; La
Draxeni a răspuns primarul care a spus că locuitorii nu voiesc bal deoarece nu
au porumb; La Dobrovăţ, s-a dat două baluri din care n-a rezultat nimic pentru
că nu s-a dus nimeni; La Fereşti – 40 mii lei; La Micleşti s-a amânat pe 29 iunie
pentru că n-au găsit muzică; La Pribeşti nu au dat bal spunând că lumea nu
are hrană; La Şurăneşti – amânat pe 29 iunie, lumea refuzând a se duce,
nemaiavând porumb de hrană; La Valea Ră – fixat pe 29 iunie, spunând că
Directorul şcoalei nu vrea să lucreze cu autorităţile comunale”. Este lesne de
înţeles turbarea de care a fost cuprins Neculai Sârbu, care-şi vedea planurile
date peste cap. S-a mai încercat şi varianta punerii la dispoziţie în mod gratuit
a localurilor şcolilor, cu toate că acest lucru ar fi grevat bugetul de unele sume
provenite din impozite, încălcându-se, astfel, legea.
În acest peisaj tulbure şi plin de noxele unui comunism de junglă, o notă
aparte a fost cererea preotului din satul Bouşori, comuna Soleşti, care a cerut
aprobarea prea sfântului prefect pentru a înălţa o troiţă în curtea bisericii, „. În
amintirea Eroilor căzuţi pentru apărarea patriei (sublinierea noastră,)”. În mod
absolut surprinzător, preotul-constructor-de-monumente-pentru-ocupanţii-
sovietici, a aprobat acest proiect! În rezumat, putem spune că anul 1946 a fost
nefast pentru ambiţiile oportuniştilor ot Vaslui.
C. Anul 1947
După cum se va vedea, elanul prea-plecatelor slugi ale ruşilor a fost frânt
şi în anul 1947, an în care, literalmente, s-a murit de foame în judeţul Vaslui,
ca efect al secetei din 1946 dar şi datorită obligaţiei impusă ţării noastre de
achitare a datoriilor de război faţă de URSS numai în natură.
Dacă renunţase prefectura Vaslui, asta nu a însemnat că renunţaseră şi
sovieticii la proiect deoarece, şi-au anunţat prezenţa în judeţul nostru pentru
toamna anului 1947, printr-o adresă emisă de MAI şi trimisă principalei
instituţii politice locale. Prin urmare, prefectul interimar (până la numirea
profesorului Gheorghe Mihăilescu), P. Dorneanu, a efectuat vizite „de lucru” în
cimitirele sovietice din Vaslui şi Negreşti, constituite, deja, din 1944, unde a
constatat că sunt „ prost întreţinute, cu buruieni înalte cât omul iar crucile
sunt parţial putrezite şi căzute, iar inscripţiile cu numele eroilor nu se mai
cunosc” aşa că somează, printr-o adresă, primăriile din Negreşti-târg şi Vaslui
să întreprindă „. Acţiuni urgente şi energice” pentru reabilitarea acestor
cimitire, deoarece, prin lege, primăriile le au în administrare, nicidecum
prefectura.
 Între timp, tot în baza unui ordin emis de ministrul de interne Teoharie
Georgescu, prefectura trimite adrese tuturor primăriilor din judeţ pentru ca,
împreună cu posturile de jandarmi, dar şi cu ajutorul cetăţenilor, „să identifice
mormintele individuale sau colective ale eroilor sovietici căzuţi pe teritoriul
judeţului nostru, pentru libertatea poporului românesc”.
Într-adevăr, în luna noiembrie a anului 1947, sosea la Vaslui delegaţia
armatei roşii, condusă de „ locotenentul superior (starşâi leitenant n.n.) –
inginer Vasili Nicolaevici Durov de la unitatea militară 03165 gvardii”
staţionată, probabil, în Bucureşti, care a început cercetările pe teren, pentru a
identifica şi a exhuma osemintele militarilor propriei armate. Pentru a le
adăposti în vederea reînhumării, s-a constatat necesitatea confecţionării unui
număr de 80 de sicrie. Foarte meticulos şi ştiind cu siguranţă că această
problemă este „gingaşă”, şeful serviciului tehnic al prefecturii, arhitectul
Constantin Zotta, întocmeşte „O antemăsurătoare şi un deviz estimativ privind
lucrările de confecţionare de sicrie necesare pentru deshumarea şi aşezarea
eroilor sovietici care şi-au dat viaţa la eliberarea poporului românesc de sub
jugul hitlerist”. Tot acest specialist propune şi firmele de profil din oraş care ar
putea executa această lucrare şi anume „. Teibel Teibel şi Bârcă Toader, care
au la îndemână lucrători şi ateliere bine înzestrate”. Probabil patronul Bârcă a
avut o rindea în minus iar Teibel un carnet de partid roşu în plus, deoarece,
aşa cum se mai întâmplă, cel din urmă a ajuns primul. Prin urmare, Teibel
urma să execute sicriele la preţul de 2.900 de leibucata ceea ce înmulţit cu 80,
dădea un total de 232 de mii lei (stabilizaţi n.n.) la care proiectantul de
coşciuge, arhitect Zotta, a mai adăugat 8 mii de lei cu titlul de „. Diverse şi
neprevăzute” aşa că afacerea a fost rotunjită corespunzător la suma de 240 mii
lei. Conform unui proces-verbal încheiat între Teibel şi Prefectură, ruşii ar fi
trebuit să achite 1.200 de leisicriu, iar diferenţa de 1.700 lei urmând a fi plătită
de la bugetul instituţiei politice vasluiene. Pe verso-ul acestui proces-verbal, se
află şi opinia seacă a locotenentului major Durov, pe care o prezentăm „ad
integrum” în traducere şi în care, ca un adevărat stăpân, îi trage de urechi pe
ţucălarii de la palatul administrativ: „ADEVERINŢĂ. Am primit 80 sicrie
conform contractului. Plata pentru materiale (scândură, vopsea) şi pentru
munca depusă, trebuie să se îndeplinească de Prefectura Vaslui conform
indicaţiilor ministrului de interne al României, Teoharie Georgescu. Plata
pentru lucrări nu trebuie să depăşească limita sumei care este în contract.
Conform procurii (delegaţiei n.n.) 12420.11.4”. Semnează lt. maj. Durov,
5.12.1947.
Directorul Direcţiei Generale a Administraţiei, Dumitrescu, pendinte de
Ministerul Afacerilor Intern, a supralicitat, peste pretenţiile ruşilor, stabilind,
printr-o adresă-ordin cu caracter „. Personal şi foarte important” că cimitirul
trebuie refăcut cu „. Stâlpi de lemn cu secţiunea pătrată de circa 1010 cm.
Înfipţi în pământ solid, rămânând vizibili circa 80 cm. deasupra pământului. Pe
vârful stâlpilor se va aplica semnul stelei URSS care va fi vopsită în roşu
aprins, iar stâlpii de lemn vor fi vopsiţi în culoare albă”. Tot prin această
adresă-ordin, emisă la data de 23 august 1948, se cere împrejmuirea cimitirelor
din Negreşti-târg şi Vaslui cu stâlpi din beton şi lanţuri decorative. Această
adresă este importantă şi prin cererea-ultimatum a aceluiaşi director care
scriaa că „Operaţiunea de amenajare, împrejmuire şi ridicare de monumente la
cimitirele eroilor sovietice. Trebuieşte îndeplinită în cele mai bune condiţiuni, ea
constituind o obligaţie luată de MAI faţă de Comandamentul Armatelor
Sovietice”.
D. Anul 1948
Termenul de 1 septembrie 1948 stabilit de această structură birocratică a
MAI, nu a fost respectat, chiar dacă banii necesari erau alocaţi, de data
aceasta, din fondurile ministerului şi nicidecum din vânzarea celebrelor
„cărămizi” sau din încasările provenite de la „baluri şi serbări” rurale. În primul
rând, se cerea împrejmuirea cimitirelor cu stâlpi de beton (fabricaţi „loco”), în
cofraj nearmat cu fier-beton, operaţiune care ar fi durat măcar 3 săptămâni,
pentru a face „priză” amestecul de balast şi ciment, başca montarea acestora,
plus prinderea „lanţului decorativ” în zale de oţel încastrate în stâlpi. Această
lucrare (atât la Vaslui cât şi la Negreşti) a fost angajată, iniţial, de inginerul
Ioan Iulian şi antrepriza „Antonio Gerometta”, (proprietara fabricii de cărămizi
cu marca înregistrată „Leu”) dar, în scurt timp aceştia au fost descalificaţi prin
denunţarea de către „clasa muncitoare” aflată în grevă, ca „reacţionari” şi
„saboteuri” ai construcţiei socialismului, aşa că, fraţii David şi Sae (?)
Căldăraru din Vaslui, domiciliaţi pe strada Călugăreni (fostă Carol al II-lea),
vestiţi meşteri zidari, au primit caimacul contractului însoţit de banii necesari
procurării materialelor şi angajării meseriaşilor şi salahorilor, ba chiar şi al
unui „cărăuş” care urma să transporte materialele din depozit până în cimitirul
„Eternitatea” din Vaslui, cu 100 de leiora, sau la Negreşti, din gară până-n
centru (unde era amplasat cimitirul sovietic), cu acelaşi preţ. „Meciul” MAI –
Prefectura Vaslui, a continuat prin adrese ultimative de genul celei din 15 iulie
1948, care specifica: „Lucrarea de împrejmuire a cimitirelor sovietice este foarte
urgentă şi ar trebui executată în regie mixtă, adică Prefectura să pună la
dispoziţie materialele necesare, precum şi eventuala muncă voluntară
(sublinierea noastră), transportul prin prestaţii etc., care se vor scădea din
preţurile devizului, stabilite prin analize”. Ca să stabilim preţul correct al
„afacerii” româno-sovietice, trebuie să apelăm la contractul încheiat de fraţii
David şi Sae (?) Căldăraru cu Prefectura, ca să vedem cât au costat cele două
împrejmuiri ale cimitirelor sovietice de la Negreşti-târg şi Vaslui. Prin urmare,
lucrarea de la Vaslui a costat 210.574 de lei iar cea de la Negreşti-târg 147.431
de lei. Lucrarea nu era nici pe departe gata, deoarece mai rămâneau de înălţat
până-n slava cerului, dacă se putea, şi monumentele dedicate eroilor sovietici.
Acestea ar fi trebuit să sfideze, de-a pururi, Eternitatea prin alura clară de
„kitsch”.
De data aceasta, şeful serviciului tehnic al prefecturii. Constantin Zotta
(celebrul, de acum, proiectant de racle), a fost nevoit (datorită costurilor
propuse în 1945 pentru propriu-i proiect megaloman) să accepte o variantă mai
modestă ca preţ şi, mai ales, să se alinieze standardului impus de Oficiului
„Technic” al MAI care propunea realizarea acestor obiective la un cost
acceptabil şi cu un termen de predare ceva mai realist, anume 7 noiembrie
1948.
 MAI a decis ca aceste monumente să fie construite de către Societatea
„Technica Nouă” din Bucureşti căreia îi revenea şi obligaţia de executare a „.
Semnelor distinctive tip MAI” ce urmau a fi plantate numai în cimitirul
„Eternitatea” din Vaslui. Problema era ca şi rezolvată şi nu prea. Teoharie
Georgescu dădea banii necesari, dar nu garanta procurarea materialelor şi în
special a cimentului, lăsând totul în spatele bietului prefect Gheorghe
Mihăilescu (fost profesor al liceului „Mihail Kogălniceanu”), ce fusese proaspăt
uns pe scaunul lăsat liber, prin mătrăşirea (ne) sfinţiei sale, Neculai Sârbu.
Chestiunea monumentelor dedicate eroilor sovietici devenise una existenţială,
de genul: „azi sunt prefect, mâine nu mai sunt” aşa că proaspătul şef vasluian
a pus osul la treabă şi condeiul la scris minciuni. Pe ce ne bazăm în sprijinul
acestei afirmaţii? Pe documente, care, din fericire mai există prin dosarele aflate
la DJAN Vaslui. Prundişul (balastul) necesar s-a procurat. Oţelul-beton,
aşişderea. Cimentul, nu, deoarece, conform unui răspuns dat prefecturii de
către Ministerul Industriilor, acesta era absolut necesar „. Marilor şantiere ale
ţării care tocmai au fost deschise” şi că trebuie să aştepte până „. Vom închide
şantierele datorită timpului nefavorabil”. Pe atunci, în afară de pâine şi
încălţăminte, şi cimentul era la cotă, chiar dacă solicitarea venea din partea
unei instituţii a statului.
Timpul trecea şi cimentul nu mai venea aşa că prefectul Mihăilescu,
asaltează atât MAI cât şi Ministerul Industriilor cu cereri de livrare a celor 15
tone de ciment necesare lucrărilor dar nu suflă o vorbă despre faptul că
împrumutase, deja, această cantitate de la spitalul „Drăghici” sau de la
Întreprinderea „Moara Florica Luchian”, insituţii care, prin diverse adrese
ultimative, îşi cereau cimentul înapoi. Prefectul a „rezolvat” această spinoasă
problemă prin „tradiţionala” metodă de „băgare a pumnului în gură” spunându-
le, în scris că „atunci când vom primi cimentul vi-l vom restitui”. Ministerului
Afacerilor Interne îi transmite telegrafic o minciună mare cât palatul
administrativ, cum că „pentru a termina lucrările la termen am fost nevoiţi să
luăm 15 tone de ciment din cota rezervată drumurilor şi podurilor „Vorba ceea,
controalele „la sânge” pentru verificarea anumitor probleme încă nu fuseseră
inaugurate.
În sfârşit, după atâtea tribulaţii şi frustrări, lucrările la cele două cimitire
şi monumente sunt predate la termen, adică pe 7 noiembrie 1948. Dar,
surpriză! Inaugurarea acestora a fost amânată pentru o dată despre care noi nu
avem cunoştinţă, cu toate cercetările întreprinse prin arhive. Ca o recapitulare
finală, la Vaslui au fost reînhumaţi cca. 100 de militari sovietici în 65 de sicrie
iar la Negreşti, 60 de soldaţi şi 5 ofiţeri în 15 sicrie. Întrebarea pe care şi-o pune
oricine vizitează cimitirul sovietic din Vaslui este următoarea: ce caută 478 de
semne distinctive (pietre funerare) şi mai ales, cum au ajuns a fi îngropaţi
militari sovietici morţi în 1941, 1942 sau 1943? Răspunsul este simplu dar, în
spiritual adevărului istoric pentru care luptăm, şi foarte trist: la Vaslui a
funcţionat pe tot parcursul războiului anti-bolşevic Lagărul nr. 4 de prizonieri
sovietici, din rândurile cărora au murit 719 militari.
La Negreşti-târg nu a fost plantat nici un semn distinctiv, rămânând
numai monumentul şi piatra funerară dar aici s-au ivit alte probleme. În
rezumat, printr-o adresă a primăriei către prefectură, se spunea că locul
amplasării acestui cimitir a fost ales de către delegaţii sovietici şi că de fapt
acest pământ este locul de casă al cetăţeanului Aizic Şaimovici care acum şi-l
revendică. Primarul comunei Negreşti spune că acesta s-ar mulţumi cu plata
sumei de 150 de mii de lei, în felul acesta stingându-se conflictul. Prefectura
comunică acest incident Ministerului Afacerilor Interne căruia îi propune şi
plata acestor despăgubiri pentru a nu se ajunge în instanţă. Nu avem ştiri de
cele întâmplate ulterior.
În concluzie, aceste lucrări au costat 4.200.000 de lei stabilizaţi, bani cu
care statul ar fi putut plăti cantitatea de 1.050.000 kg. de porumb-boabe cu
umiditatea maximă de 17%, cu titlul de cote obligatorii impuse sărmanilor
oameni de la sate.
Ultimul an când la aceste monumente s-au mai depus „ofrande” compuse
din coroane şi jerbe de flori, a fost 1995.
2.3. ADEVĂRUL DESPRE CIMITIRUL ŞI MONUMENTUL MILITARILOR
SOVIETICI DIN MUNICIPIUL BÂRLAD17 a. Cimitirul sovietic din Bârlad –
preliminarii.
Dacă în celelalte două subcapitole vorbeam despre cimitirele şi
monumentele militarilor sovietici din judeţele Vaslui şi Fălciu, iată că la Tutova
pretenţiile mai-marilor armatei roşii de ocupaţie au fost mai modeste, în sensul
că au fost şi ei de acord, măcar o dată, cu oficialităţile române ale vremii, de a-
şi exhuma soldaţii din cele 22 de locaţii în care au fost îngropaţi la repezeală
după începerea marii ofensive Iaşi-Chişinău din august 1944 şi de a-i aduna
într-un singur loc şi anume la reşedinţa judeţului Tutova, oraşul Bârlad. După
cum spuneam, Convenţia de Armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 la
Moscova, nu conţinea nici un punct, cât de mic, care ar fi obligat ţara noastră
şi la aceste uriaşe cheltuieli, prilejuite de amenajările de lux ale cimitirelor
sovietice dar şi la înălţarea monumentelor după gustul lui Stalin, care a
preferat cariera de tâlhar, jefuitor de bănci şi ucigaş al propriului popor, celei
de preot creştin-ortodox. Cu câteva zile înainte de data de 22 mai 1947
(Înălţarea Domnului) care fusese fixată prin tradiţie ca „Zi a Eroilor”,
Aşezământul Naţional „Regina Maria” Pentru Cultul Eroilor a trimis o adresă
prefecturii tutovene, al cărei şef era Ion Andronache. În acest document,
semnat de către preşedintele „Aşezământului”, patriarhul ortodox al României
Nicodim, conducerea Prefecturii Tutova era rugată ca în perspectiva acestei
importante sărbători, „cimitirele în care odihnesc eroii, fără deosebire de
credinţă şi naţionalitate (s.n.), să fie bine îngrijite şi cât mai frumos împodobite
cu flori”. Exact în jurul acestei date se afla în misiune pe teritoriul judeţului
maiorul „de gardă” Ivan Lavrinenko dar şi un alt ofiţer, ce erau însoţiţi de un
număr de 27 de ostaşi sovietici, cu care executau operaţiuni de deshumare a
militarilor propriei armate care se aflau, după cum spuneam, în 22 de locaţii
diferite astfel: Hălăreşti – 5; Ruşi Puieşti – 2; Ghergheşti – 7; Lăleşti – 19;
Puieşti – 22; Mânzaţi – 16; Duda – 16; Fătăciuni – 23; Pădurea Miceşti – 13;
Cimitirul evreiesc din Bârlad – 32 ş.a. Însumând 254 de oameni, din care 9
ofiţeri. Această lucrare s-a întins până în luna decembrie aşa că Alexandru N.
Toma, proprietarul hotelului „Toma”, a început să asalteze prefectura cu
numeroase adrese în care cerea banii pe cazarea acestor ciocli, deoarece ruşii
nu se obosiseră să-i plătească nici un sfanţ, după prostul lor obicei. Prefectului
Andronache îi era imposibil să achite „consumaţia”, aşa că a apelat tot la
puşculiţa Ministerului de Interne, care era masiv şi mereu alimentată cu
numeroasele gloabe impuse ţărănimii, clasa – soră a muncitorimii de
avangardă, în mincinoasa viziune a comuniştilor. În adresa de justificare nr.
571120 decembrie 1947, prefectul punctează următoarele: „Sesizaţi prin
reclamaţiunea D-lui Alexandru N. Toma, proprietarul hotelului „ Toma „ din
Bârlad, care reclamă că Poliţia Bârlad a cazat în hotelul său 27 de soldaţi
sovietici şi 2 ofiţeri veniţi pentru deshumarea osemintelor soldaţilor sovietici
depe raza judeţului Tutova. Sovieticii de mai sus au ocupat 9 camere de dormit,
o cameră pentru bucătărie şi o sală de mese. Tariful hotelului este: una cameră
cu 2 paturi de lei 130 şi una cameră cu 1 pat lei 80, zilnic. Rugăm a ni se
comunica cine plăteşte cazatul la hotel. În cazul când plata se face de
prefectură rugăm a ni se trimite un avans de lei 40.000 şi dispoziţiuni de
plată”.
Note:
17 Pentru realizarea acestui studiu, autorul a cercetat documentele
conţinute de dosarele: 41947; 64 şi 671948; 1, 139 şi 1441949 din fondul:
Prefectura judeţului Tutova, documente aflate în păstrarea DJAN Vaslui.
Bine-nţeles că banii au fost trimişi imediat, conform adresei nr. 48492 K
3 ianuarie 1948, cu recomandarea hilară de a se „. Cheltui cu maximă
cumpătare”. Cu siguranţă în luna ianuarie a anului 1948, nu mai era picior de
soldat sovietic în judeţul Tutova (spre bucuria prefectului Andronache!), odată
ce, într-o adresă de răspuns către MAI – Biroul Armistiţiului, acesta scria
următoarele: „la ordinul Dv. Nr. 88 K din 3 ianuarie 1948, referitor la sumele
aproximative necesare acestei Prefecturi, pentru acoperirea cheltuelilor cu
cazarea trupelor sovietice pe o lună, avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că
întrucât în raza oraşului Bârlad şi judeţului Tutova nefiind trupe sovietice, nu
avem cazuri cari să intre în prevederile ordinului Dv. de mai sus”. Într-adevăr,
în luna decembrie a anului 1947 a fost finalizată şi operaţiunea de reînhumare
în gropi comune a rămăşiţelor ostaşilor sovietici, într-un singur cimitir, la
Bârlad, urmând ca lucrarea de amenajare propriu-zisă să se facă în anul 1948
şi, după cum se va vedea, chiar şi în anul 1949.
B. Muncitori tutoveni la export, manifestări culturale grandioase şi
foamete.
Faptul că ruşii s-au mulţumit cu un singur cimitir, a constituit un mare
avantaj financiar al statului român dar şi un „respiro” acordat noilor autorităţi
politice ale judeţului Tutova care, în aceste condiţii relaxate, se puteau ocupa
mai îndeaproape de delaţiunile care curgeau gârlă pe biroul prefectului, dar şi
de alte chestiuni, spre exemplu, obţinerea de scutiri pentru transportul CFR,
acordate cetăţenilor tutoveni care urmau să plece la munci agricole în.
Cehoslovacia, după cum ne dezvăluie o adresă trimisă prefecturii de către
Direcţia Plasării din Ministerul Muncii, Asistenţei şi Asigurărilor Sociale, în care
se dădeau următoarele instrucţiuni: „. În urma intervenţiei făcute la Direcţia
Generală CFR, s-a aprobat ca muncitorii români cari s-au înscris pentru a
pleca la munci agricole în Cehoslovacia, să beneficieze de 50% reducere pe C. F.
(.) Aceştia vor pleca spre centrul de adunare numai la datele ce le vor fi
comunicate la timp (.) pentru a se evita aglomerările”. Aceste „instrucţiuni” au
fost trimise de Prefectură Oficiului de Plasare a Braţelor de Muncă din Bârlad,
conform rezoluţiei semnate de prefect. Pe 12 mai 1947, directorii Cesar Ursu şi
Nicolae Sechelarie de la liceele „Gheorghe Roşca Codreanu” şi „Comercial”, îl
invită pe prefectul Andronache: „. Joi, 15 maiu a.c. Ora 12 la deschiderea
Cantinei Şcolare dela Liceul „CODREANU„ la care se serveşte masa la 250 de
elevi de la liceul nostru şi 100 dela liceul Comercial”. Secţia sindicală „Electrica
Bârlad”, din cadrul „Întreprinderilor Comunale Bârlad” prin condeiul
preşedintelui acesteia, I. Panainte, nu pierde ocazia ca pe data de 17 mai 1947,
să-l roage „respectuos” pe prefect a lua parte cu familia „.la Festivalul Artistic
ce-l dau astăzi 17 maiu, orele 8, 30 în sala Cinematografului Francez”. Luna
mai a anului 1947 a fost una foarte încărcată pe agenda lui Ion Andronache.
După inaugurarea cantinei şi serbarea de la cinematograf, a venit rândul şi
celor de la „Sindicatul Alimentar Ghidigeni” ca să-l invite la un spectacol „ce va
avea loc în Duminica Mare (27 mai 1947)”, drept pentru care i-a trimis şi un
desfăşurător al acestei acţiuni culturale astfel: „1. Trăiască Regele; 2. Imnul
Muncitorilor; 4. Ce mai vrei, mă? Ce mai vrei?
— Poezie.” ş.a. Cu doar 3 săptămâni în urmă, cu ocazia festivităţilor din 9
şi 10 mai, Ministrul Educaţiei Naţionale Ştefan Voitec, socialistul de mucava, a
trimis o telegramă „fulger” „strict confidenţială şi personală” prefectului de
Tutova care, considerăm noi, este bine să o reproducem pentru a demonstra că,
chiar dacă preluaseră puterea în România la ordinul personal al lui Stalin şi
sub scutul protector al armatei ruseşti de ocupaţie, comuniştilor doctorului
Petru Groza, dar şi aliaţilor de circumstanţă ai acestora, le era, în continuare,
frică de o posibilă răsturnare de situaţie. Iată cum suna această telegramă,
plină de un adevărat delir verbal, uneori fără nici o noimă, dar de înţeles pentru
un „intelectual” de teapa lui Voitec care, probabil, îşi „trăsese” pe calapod o
limbă română „de tip nou”: „. M. E. N. este informat că anumite grupări şi
persoane reacţionare urmăresc să provoace turburări cu ocazia aniversărilor
din zilele de 9 şi 10 Mai. Caută să speculeze sentimentele frumoase şi
entuziasmul (sic!) adeseori nereflectat al tineretului (??! N.n.) pentru al (sic!)
pune în slujba unor scopuri străine de interesele poporului. Pentru a evita
asemenea mizerabile manevre dăunătoare şi ţărei şi şcoalei ceţi convoca
imediat pe toţi directorii şcoalelor de toate categoriile şi gradele din localitate şi
le veţi atrage şi mai serios atenţiunea asupra obligaţiunii pe care o au de a lua
toate măsurile şi veţi fi deosebit de vigilenţi pentru a feri tineretul şcolar să
deţină instrumentul inconştient al agitatorilor. Şcolarii nu vor lua parte decât la
serbările comemorative din şcoli. Se vor răspândi (??! N.n.) în ordine
desăvârşită, vor evita aglomeraţiile şi îşi vor ocupa restul zilelor învăţând sau
făcând lectură”. Urmează ameninţările: „ Cei cari se vor face vinovaţi de abatere
de la dispoziţiunile noastre vor fi eliminaţi imediat din toate şcoalele”. Când am
spus că luna mai a anului 1947 a prefectului Andronache a fost una plină, nu
am făcut o afirmaţie lipsită de conţinut, deoarece acesta, colac peste pupăză, a
primit şi numeroase „note informative” de la Legiunea de Jandarmi Tutova,
comandată de maiorul Coriolan Popovici, cel care a comandat din 1949 şi
miliţia „populară” a raionului Bârlad, făcând, în acest fel, un adevărat tur de
forţă, deplasându-se de la dreapta „burghezo-moşierească” la stânga
„democrat-populară”! Ca să nu depăşim tema acestui material, din noianul de
„note” am ales doar două. Prima, cu nr. 713620 mai 1947, arăta următoarele:
„suntem informaţi că populaţia din raza postului de jandarmi Coroeşti (satele
Coroeştii de Sus şi Păcurăreşti) este foarte îngrijorată din lipsa de alimente
pentru hrană, fapt pentru care sunt expuşi (sic!) foamei familii întregi. Nu pot
eşi la muncile agricole din cauza foamei. Ce-i câţiva care mai iese la muncile
agricole muncesc numai câte un sfert de zi iar restul timpului stau culcaţi de
foame. Din această cauză majoritatea locuitorilor de pe raza postului de
jandarmi Coroeşti, în special satele menţionate mai sus, au măcinat şi mâncat
ultimele cote de seminţe date de Prefectură. Pentru a nu fi descoperiţi, macină
acasă pela râşniţele din sat, nu se duc la mori. Această mare lipsă de porumb
pentru hrană se simte şi în alte comune de pe teritoriul acestui judeţ.
Propunem a se interveni locului în drept pentru a dispune trimiterea cantităţii
de porumb necesară populaţiunei acestui judeţ”. O altă informare
jandarmerească din 20 mai 1947, arată cu un deget gros cât un baton de
parizer, către un sătean înstărit, daânrăit de atâta „reacţiune” ce avea în capul
lui: „suntem informaţi că proprietarul Paraschiv Ş. din comuna Ciureşti –
Tutova, în toamna anului 1946, a ridicat de la Federala Tutova grâu de
sămânţă în mai multe rânduri, pe care la vândut în schimb de oi (??! N.n.)
locuitorilor din comuna Bălăşeşti – Tutova. Vânzarea se făcea în lunca de pe
„Hobana„ din apropierea comunei Bălăşeşti, unde Paraschiv Ş. ducea grâul şi
în schimb lua oile cele mai bune dela locuitori. Populaţiunea comentează
incorectitudinile unor funcţionari dela Federala Tutova, cum şi faptele
individului Paraschiv Ş. cari sabotează măsurile economice luate de Guvern.
Am dat ordin de cercetare a cazului şi deferi justiţiei pe vinovaţi”. Menţionăm
faptul că litera „V” de la maşina de scris a jandarmeriei Tutova lipsea, aşa că
secretara (secretarul) a folosit litera „Y”. Tot în luna mai, dar în ziua de 30,
Prefectura comunică Poliţiei Oraşului Bârlad că: „. În conformitate cu
ordonanţa nr. 10321947 (.) se rechiziţionează pompa de apă proprietatea D-lui
Arcade Sârbu în vederea irigării terenului de 2000 ha. Semănături porumb din
comuna Cârja, pentru Cooperativa „Sentinela Prutului.„, adică, prefectul
Andronache şi-a permis să anticipeze cu un an naţionalizarea mijloacelor de
producţie, cu de la sine putere! Nici membrii cultului „Martorii lui Iehova„ nu
au fost uitaţi, acestora interzicându-li-se activitatea „. Contrară ordinei publice
şi a Siguranţei Statului”, în viziunea lui Teohari Georgescu, prin ordinul
circular nr. 14558 A emis de M. A. I la data de 31 mai 1947.
C. Cimitirul eroilor sovietici – ultima sforţare. 1948-1949.
Anii evocaţi în titlu, au fost anii de „glorie” nepieritoare a arhitectului –
şef al judeţului Tutova, George Pohrib şi a echipei sale de tehnicieni şi
muncitori zilieri, care au continuat şi au definitivat „opera” comandată de
ocupanţii ruşi la un asemenea nivel al artei „kitsch”-ului, încât şi ofiţerul trimis
de comandamentul sovietic a rămas cu gura căscată de admiraţie, neuitând să
consemneze această stare de extaz în procesul-verbal de recepţie, întocmit la
data de 10 octombrie 1949. Începând cu prima lună a anului 1948, harnicii
lucrător ai prefecturii tutovene, atât cu rigla de desen cât şi cu lopeţile, mistria,
canciocul şi hârleţul, au trecut la treabă cu un nemăsurat avânt. Se întocmesc
devize, se fac antecalcule, se cer bani „la greu” de la MAI, fără să-i întrebe
cineva de sănătate. Muncitorul tipograf Teohari Georgescu, cel care-şi păstrase
postul de ministru de interne şi în cabinetul dr. Petru Groza 2, era dator până
peste cap ruşilor care-l susţinuseră aşa că proiectanţii bârlădeni puteau cere şi
stele roşii din rubine veritabile, ba, chiar şi un pumn, două de diamante pentru
cimitirul ce tocmai îl concepuseră tehnic şi începuseră să-l ridice practic.
Printr-o sumedenie de hârtii justificative, George Pohrib angajase o lucrare de
sute de mii de lei stabilizaţi, care aveau valoare la timpurile acelea când
locuitorii satelor tutovene mureau de foame, iar „chelul” Andronache îşi punea
tichia de mărgăritar la orice inaugurare sau serbare la care era invitat! Sicriele
cu oseminte au fost înhumate în gropi comune („frăţeşti”, după cum le spuneau
ruşii) dar deasupra mai trebuia ceva, aşa că au fost executate „semne
distinctive tip MAI”, din beton-mozaic şlefuit, având inscripţiile în limbile rusă
şi română. În 8 din cele 10 gropi comune au fost înhumaţi câte 25 de militari,
iar în celelalte două câte 26 respectiv 28. Numele celor 10 militari identificaţi,
au fost scrise pe piatra funerară, tot „tip MAI”. Dar, în luna februarie a anului
1949, surpriză: Stelian Tănăsescu, ministrul adjunct al MAI, prin ordinul
circular telegrafic nr. 7765, valabil pentru toate judeţele din ţară în care
lucrările la cimitirele sovietice nu se finalizaseră, comunică sistarea oricăror
manopere la aceste cimitire, până în primăvară. S-o fi supărat ministrul pe
ruşi? Aş! Iarna anului 1949 a fost foarte grea şi continuarea lucrărilor, mai ales
în beton, ar fi fost inutilă şi contraproductivă. De altfel, în acest ordin se mai
dictează următoarele: „vă rugăm să luaţi îndată măsurile necesare în vederea
asigurării permanente a pazei şi al unui aspect ordonat la acele cimitire. (.)
întreţinerea va fi dată în grija serviciului grădinilor primăriei dacă există sau al
unui comitet delegat de primărie care va fi responsabil de menţinerea ordinei,
curăţeniei şi aspectului. De asemenea, se vor lua măsurile necesare pentru
executarea din timp a gropilor pentru plantarea pomilor, arbuştilor şi
gardurilor vii, aşa cum s-a procedat în planurile respective pentru ca în
primăvară lucrările de acest fel să fie complect terminate”. Mai devreme sau
mai târziu, primăvara a sosit şi la Bârlad, aşa că arhitectul-şef George Pohrib
pune mâna iar pe planşa de desen şi începe să completeze iarăşi devize de
antecalculaţie, din care au reieşit următoarele cerinţe de prim rang: nevoia de
împrejmuire a cimitirului, de aşezare al unui strat de pietriş pe alei, deoarece
dalele de beton au îngheţat şi au crăpat pe timpul iernii şi, nu în ultimul rând,
înălţarea unui obelisc care, în ultimă instanţă şi la sugestia lui Pohrib, a fost
placat cu marmură de cea mai bună calitate. Între timp, conform „deciziunii”
nr. 9213 iulie 1949, prefectura îl delegă pe „tov. Subinginer” Portase Ion, ca
diriginte şi gestionar al acestei lucrări, care până atunci ocupase funcţia de „Şef
al Secţiunii Gospodăriei Locale şi Drumuri a Plăşii Bârlad” şi care urma să se
subordoneze conducerii tehnice a „Comitetului Provizoriu” al judeţului Tutova.
Prima „mutare” a lui Ion Portase, a fost cererea de acordare a unei sume de
bani pentru continuarea lucrărilor, aşa că proaspătul Comitet Provizoriu al
judeţului Tutova trimitea o adresă Băncii de Stat, Sucursala Bârlad, în care se
spuneau următoarele: „rugăm puneţi la dispoziţie D-lui Portase Ion (.) contra
chitanţă tip Bancă de Stat, suma de lei 79.192 din disponibilul contului nostru
(.) pentru lucrări de amenajare a cimitirului Eroilor Sovietici din Bârlad”. Ca să
ne facem o idee cam ce valoare în natură avea această sumă, trebuie să
spunem că statul român plătea ţăranilor care predau cota obligatorie de
porumb cu preţul de 4 lei kg., dacă acesta avea umiditatea maximă de 18%.
Calculele poate să le facă oricine. La acest cimitir s-au cheltuit sume foarte
mari datorate mai puţin manoperei şi mai mult preţurilor ridicate ale
materialelor şi îndeosebi a cimentului care era şi greu de procurat pe deasupra.
Spre exemplu, într-o „Situaţie de plăţi provizorie” din 20 august 1949 s-a
cheltuit suma de 42.460 de lei numai pentru: „110 m.l. de borduri de ciment
mozaicat de 1215, aşezate pe fundaţie de beton de 2030, rostuite cu mortar de
ciment de 400 kg. m.c., inclusiv săpăturile de pământ”. Cererile de finanţare a
lucrărilor adresate MAI de către Prefectură apoi de Comitetul Provizoriu al
judeţului Tutova, sunt atât de numeroase, încât ar ocupa inutil spaţiul
publicistic. Nici salariile lucrătorilor nu au fost chiar de 2 bani pe zi şi câteva
„state de plată” găsite prin aceste stufoase dosare ale cimitirelor sovietice, ne-
au convins de acest lucru. Astfel, spre exemplu, zidarul de categoria a V-a,
grupa a II-a, Şopalcă Gh. Constantin a încasat pe luna iulie 1949 suma de
2241 de lei; săpătorul de categoria I-a, grupa a III-a, Beldiman Ioan a luat 1055
de lei, iar paznicul Lazăr Toader suma de 1145 de lei. Pe luna august a
aceluiaşi an, muncind, probabil, mai mult, acelaşi Şopalcă a încasat suma de
3585 de lei ş.a.m.d. Nu cunoaştem câştigurile subinginerului Portase, dar, cu
siguranţă, au fost mult mai mari. Pe data de 29 august 1949, Comitetul
Provizoriu al Judeţului Tutova, în persoana secretarului acestei instituţii
politice, Gh. Jecu, înaintează Departamentului Gospodăriei Locale din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, o propunere însoţită de un deviz suplimentar
aferent, pentru placarea monumentului eroilor sovietici cu marmură indigenă
de 2 cm. grosime, care ar costa 158.000 de lei, sumă pe care ministerul o
aprobă fără nici un comentariu. Pe data de 24 octombrie 1949, Secţiunea
Industriei şi Gospodăriei Locale Bârlad, trimite Comitetului Provizoriu Tutova
următoarea adresă: „vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri (.) ca îndată să înceapă
împrejmuirea cimitirului sovietic cu plopi piramidali (.) în care scop vă veţi
adresa Secţiunii Silvice dela judeţ să dea un Bon către Pepiniera dela Criveşti,
pentru a vă elibera numărul de plopi necesari. (.) Această chestiune nu poate
rămâne nesoluţionată. Rugăm comunicaţi până la data de 5 noiembrie
măsurile luate”. De fapt, recepţia lucrării în prezenţa delegatului sovietic se
făcuse încă din 10 octombrie 1949, aşa că, după opinia noastră, acest
supliment de investiţie a fost rodul fanteziei dar şi al servilismului autorităţilor
locale ale vremii, pe banii poporului român, bine-nţeles. Conform unei adrese
din data de 29 septembrie 1949, Comisiunea de Stat pentru Aplicarea Legii
Sfaturilor Populare din cadrul MAI, a trimis Comitetului Provizoriu Tutova
următoarele recomandări, de la care nu se putea eschiva nimeni: „la dorinţa
Comandamentului Militar Sovietic, predarea-primirea cimitirelor se va face la
faţa locului de către reprezentantul Comandamentului Militar Sovietic. (.)
Operaţiunea de predare şi preluare va fi consemnată într-un act redactat în
limba rusă şi română. (.) În executarea acestei sarcini, nu trebuie să pierdeţi
din vedere faptul că grija pentru amenajarea cimitirelor Eroilor Sovietici face
parte integrantă din acţiunea de cultivare a prieteniei poporului român faţă de
popoarele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (subl. Ns.)”. Actul de
predare-primire a fost semnat din partea ruşilor de acelaşi maior „de gardă”
Lavrinenko Ivan care se „ostenise” împreună cu soldaţii săi la deshumarea
militarilor propriei armate. Întreţinerea cimitirului a fost pasată în sarcina
primăriei Bârlad, care, nu peste mult timp, îşi va schimba denumirea în Sfatul
Popular Orăşenesc. Cheltuielile salariale pe un an pentru un îngrijitor şi un
paznic se cifrau în 1949 la suma de 65.124 de lei. În concluzie, putem spune că
la nivelul întregii ţări statul român a cheltuit sume astronomice, potolind,
oarecum, vanitatea fără margini a ocupanţilor ruşi. Qui prodest?!
CAPITOLUL 3
JAFURI COMISE ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL DE
ARMATELE GERMANE ŞI SOVIETICE
3.1. Jafurile armatei germane în judeţul Fălciu în anul 194418
Populaţia fostului judeţ Fălciu, cu precădere satele riverane Prutului,
inclusiv oraşul Huşi, a avut cel mai mult de suferit de pe urma operaţiunilor de
război. După ce frontul se stabilizase pe aliniamentul Iaşi-Chişinău, armatele
germane şi române au concentrat forţe masive pe linia acestui râu, ca şi în
Basarabia care rămăsese neocupată de sovietici, pentru a putea face faţă
ofensivei care bătea la uşă. Nordul Moldovei căzuse deja în mâinile
invadatorilor roşii care promovaseră în administraţie cetăţeni români fideli lor,
pentru a nu avea surprize neplăcute. Judeţul Fălciu devenise dintr-o dată un
spaţiu prea mic pentru un război atât de mare. Jafurile germane pe care le vom
evoca (în premieră) în acest material, vor fi avut mai multe cauze. Pe primul
plan, credem că a fost vorba de proasta aprovizionare a trupelor cu cele
necesare subzistenţei apoi, dispreţul profund pe care îl manifestau comandanţii
nemţi faţă de români, pe care-i considerau o naţiune de mâna a patra, la
egalitate cu slavii sau evreii. După cum se va vedea, ultima afirmaţie are
acoperire în documentele pe care le-am descoperit la Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale Vaslui, într-un singur dosar „la temă” ce cuprinde 560 de
file.
A. Circulare şi ordine româneşti, fără nici-o valoare practică.
După bunul obicei românesc, puse în faţa numeroaselor abuzuri şi jafuri
la care s-au dedat nemţii în judeţul Fălciu, autorităţile noastre au răspuns cu
hârtii ce conţineau ordine care de care mai categorice dar fără nici un efect
practic. În urma unui ordin superior venit de la Bucureşti, prefectura emitea la
11 mai 1944 o circulară adresată primăriilor şi preturilor din judeţ în care se
arătau următoarele: „în conformitate cu ordinul Subsecretariatului de Stat al
Aprovizionării nr. 11001944, luaţi măsuri să se aducă la cunoştinţa celor
interesaţi că Guvernul a hotărât să se stabilească precis toate cantităţile de
bunuri de orice fel (cereale, făină, furaje, vite, lemne etc.) ridicate de trupele
germane dela 1 martie şi până astăzi. În acest scop toţi cei care au suferit
pagube depe urma trupelor germane, fie că au bonuri de mână sau acte emise
de unităţi, fie că plata s-a făcut cu mărci sau bunurile s-au luat fără nici o
formă, vor face declaraţii scrise la primării, Note:
18 Acest studiu a fost realizat pe baza cercetării dosarului 21944, fond:
Prefectura judeţului Fălciu, aflat la DJAN Vaslui.
Arătând următoarele: natura bunurilor rechiziţionate, cantitatea,
valoarea apreciată de declarant, unitatea militară care a ridicat bunurile (.)
forma în care s-a făcut rechiziţia (cu plată sau fără nici o formă). În cazul din
urmă, declarantul va aduce 2 martori, cari în faţa primarului vor declara în
scris pe onoare şi conştiinţă tot ce cunosc personal despre faptul rechiziţionării,
arătând toate împrejurările de fapt în care s-a produs rechiziţia. Primăria va
încheia un proces verbal care constată cele arătate de declarant şi de martori,
în dovedirea faptului (.). Veţi lua apoi măsuri pentru a opri pe germani să
cumpere depe piaţă alimente peste cantităţile necesare uzului individual,
cunoscând că ridicarea de alimente şi orice alte materiale nu se poate face
decât cu bon de plată sau de rechiziţie eliberat de către ofiţerul român de
legătură depe lângă marile unităţi germane sau INCOP, când unităţile germane
se găsesc în situaţii cu totul excepţionale, de a nu se putea aproviziona,
procurarea de alimente se va putea face în baza aprobării dată telefonic de
Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării (telefon: 4.42.00). Unitatea germană
va da un bon cu sigiliu, indicând numărul oficiului poştal (Feldpost) „.
Reproducerea aproape integrală a acestui document a fost absolut necesară în
perspectiva evenimentelor ce vor urma, deoarece nici un precept din conţinutul
lui nu va fi respectat. În cazuri extrem de rare şi aproape insesizabile ca
valoare, germanii au semnat bonuri sau au plătit cu monedă românească
furniturile de care aveau nevoie, în rest toate bunurile au fost furate cu
neruşinare de la populaţia judeţului Fălciu, de parcă acest teritoriu s-ar fi aflat
sub ocupaţia lor şi de parcă s-ar fi aflat într-o ţară inamică. Într-o altă circulară
trimisă de la Bucureşti prefecturii fălciene, erau specificate şi modalităţile de
plată ale trupelor germane, adică: „în mărci sau RKS (Reich KreditKaseschine),
cu bon de mână, cu adeverinţă sau orice act emis de unitatea respectivă„.
Aceste ordine au fost semnate la vremea aceea de ministrul sub-secretar de
Stat, generalul Arbore, ale cărui proprietăţi aflate în judeţul Fălciu vor fi în
curând devastate de nemţi! În luna mai sosea la Huşi administratorul-locotenet
Carnaru Nicolae, care urma să reglementeze raporturile dintre germani şi
autorităţile locale. Prima măsură pe care a luat-o acesta, a fost de
nerecunoaştere (în vederea despăgubirii) a bonurilor emise de germani, înainte
de data sosirii sale în judeţ, or aceştia îşi făcuseră rău de cap prin teritoriu încă
din luna martie a anului 1944, jefuind tot ce se putea jefui: de la o amărâtă de
găină a văduvei de război „X”, la butoaiele cu vin din beciurile proprietarilor de
viţă-de-vie. Prefectul Fălciului, lt. col. Nicolau Gheorghe, cerea ministerului
recunoaşterea acestor bonuri, acolo unde mai existau. Pe 19 mai 1944,
prefectura trimitea Subsecretariatului Aprovizionării un dosar cu primele 57 de
declaraţii şi procese verbale încheiate de poliţia oraşului Huşi şi primăriile
rurale din judeţ.
B. O parte din hoţiile comise de armata germană.
 Prefectul menţiona că datorită timpului scurt, acestea sunt doar o parte
din documente, lucru care va fi dovedit cu vârf şi-ndesat în cuprinsul acestui
studiu. Prima filă din dosarul trimis la Bucureşti, conţine un „tablou” cu 6
păgubiţi din oraşul Huşi. Astfel, „glorioasa” armată a Reich-ului milenar a
păgubit pe următorii: Întreprinderea „Comerţul Fierului” – 718.762 de lei;
Marin Pârvan – 1.398.754 de lei; Michail Melechsohn
— 14.400; Iosub Marcovici
— 24.520; Lucreţia Bocaris
— 476.870 şi Alpern Michel
— 22.370 de lei. Total: 2.555.646 de lei. În comuna Pogăneşti, bunurile
„rechiziţionate” unui număr de 29 de cetăţeni sau instituţii se ridicau la
valoarea de 1.471.700 de lei. Astfel, „Eforia Păşunilofa fost păgubită de 60.000
de lei; Şcoala Primară – 101.000 lei; Ferma Pogăneşti – 100.000 lei; D-l General
Arbore – 450.000 lei; Gheorghe Buzdugan – 46.500 lei; Casandra Iv. Chirica –
201.400 lei, etc. Comuna Lunca Banului a scăpat ieftin până pe 19 mai, data
întocmirii raportului, fiind păgubit numai cetăţeanul Vasile Costin cu suma de
55.900 de lei. În oraşul Huşi, în prima fază, au avut de suferit 127 de cetăţeni
sau instituţii ale căror pagube s-au ridicat la suma de 22.714.450 de lei.
Printre aceştia au fost: Balan Ştefan cu 1.000.000 de lei; Voicu Ioan cu
900.000; Trofin Turcanu (paznic la Vasile Boghiceanu), tot cu un milion de lei;
Anton M. Romila – 300.000; Ioan M. Andrei – 437.000; Florica Bălţatu –
700.000; Neculai I. Romila – 1.593.000 de lei, ca să-i cităm pe cei cu daune mai
mari. În comuna Jigălia 8 cetăţeni au rămas mai săraci cu 1.227.920 de lei, din
care numai Ştefan Anghel cu 862.000 de lei. Din comuna Berezeni nemţii s-au
mulţumit cu o „captură” de 202.190 de lei furată unui număr de 5 săteni, cea
mai valoroasă fiind cea „săltată” de la Corina Moţoi – 89.190 de lei. În comuna
Roşieşti, care va fi greu încercată în luptele care vor urma după declanşarea
operaţiunii Iaşi-Chişinău, germanii au ridicat bunuri de la un număr de 5
cetăţeni însumând 243.700 de lei, mai mult de jumătate din această sumă
provenind de la Dumitru Moroşanu, 128.400 de lei. În comuna Fălciu,
Centrului Agricol dar şi preoţilor Gheorghe Cucu şi Gheorghe Verdeş li s-au
confiscat bunuri în valoare de 657.300 de lei. Într-o situaţie centralizatoare
trimisă ministerului, rezultă că din comunele de mai sus, ca şi din oraşul Huşi,
„aliaţii” germani au ridicat bunuri în valoare totală de 6.414.356 de lei. Însă,
după cum se va vedea, acesta n-a fost decât începutul unei uriaşe tâlhării. Pe
data de 2 iunie 1944, poliţia Huşi prin semnătura şefului său, A. Maghiaru,
aducea la cunoştinţa prefectului următoarele: „ Avem onoarea a vă înainta
alăturatul dosar cu actele încheiate contra unor ostaşi germani pentru faptul
de furt (s.n.), în urma plângerii făcute de Dl. Herţan Cezar”.
C. Ce produse „rechiziţionau” nemţii?
Această întrebare are, desigur, un răspuns. Nemţii furau orice: de la
alimente şi vin din belşug, până la cuie, guri de ham, spiţe de roţi, vopseluri,
cherestea şi multe altele care ar forma o lungă listă a ruşinii. De exemplu, de la
„Comerţul Fierului” S. A. R, s-au auto-servit cu obiecte de fierărie; de la Marin
Pârvan au luat articole din cherestea; de la Iosub Marcovici, tot fierătănii iar de
la Lucreţia Bocaris, colaci pentru roţi (200 buc.), căpăţâni (300 buc.) sau spiţe
(5.000 buc.). De la Alpern Michel, 202 kg. de vopsea. După cum se poate
remarca, toţi aceşti păgubiţi erau comercianţi. Cei care au dat iama prin
magazine erau militari germani din „. Komandatura Germană 1313, Feldpost
no. 09114 sau Orstkommandatur 1313 prin Werkstkampf 376”. Acestea au fost
cazuri, să le zicem, fericite deoarece mai târziu vor lua calea ministerului din
Bucureşti, lungi liste cu autori germani necunoscuţi. La fel cum vor proceda,
nu peste mult timp, şi trupele sovietice aflate în trecere prin judeţul Fălciu,
nemţii au luat fără nicun act mii de tone de cereale şi mii de vite, porci, păsări
precum şi zeci de mii de litri de vin sau rachiu. Prefectura Fălciu înregistra sub
nr. 37822 iunie 1944 o adresă a poliţiei oraşului care suna aşa: „avem onoarea
a vă înainta alăturatul dosar cu cercetările făcute în cauza plângerii
locuitorului Ştefan Blanda din Huşi, contra unor ostaşi germani pentru faptul
că i-au furat circa 2.000 litri de vin”. Acesta este numai un exemplu din
numeroasele plângeri înregistrate de poliţie. Ancăi Hodea din Huşi i-au lăsat
beciul mai gol cu „80 deca de vin”, dar la plecare nemţii i-au furat şi toate
uneltele viticole (la ce le-au trebuit, oare?!). Tinca Blesneag a înregistrat o
pagubă de 500 de litri de vin iar femeii Pena Şt. Branici i-au luat alimente şi
îmbrăcăminte. În numeroase cazuri, cu o lipsă totală de civilizaţie, germanii
comiteau distrugeri fără absolut nici-o noimă. Tot pe 2 iunie 1944, poliţia lua în
evidenţă plângerea lui Ioan Voicu „pentru distrugerea unor stupi sistematici”
iar „. Plutonierul major Cojan Aurel depe strada Episcopiei, nr. 4” i-a reclamat
pe nemţi „. Pentru furt şi distrugerile făcute la imobilul său”.
D. Măsurile luate de Bucureşti? Metri liniari de hârtii fără valoare!
Datorită proporţiilor jafurilor care luaseră o amploare de nebănuit,
ministerul de la Bucureşti, cerea mereu hârtii doveditoare de la prefectura
Fălciu, pentru a încerca să ia unele măsuri de despăgubire a cetăţenilor
devalizaţi. Într-o telegramă cifrată din 25 aprilie 1944, trimisă instituţiei din
Huşi, ministerul cerea următoarele lămuriri: „raportaţi prin curier special până
la data de 10 iunie 1944 toate datele (.) în legătură cu pagubele cauzate de
trupele germane, coloane ucrainene (s.n.) sau de orice fel de alţi refugiaţi
germani admişi a trece pe teritoriul nostru fără îndeplinirea vreunei forme. (.)
Toate datele necesare vor fi obţinute cu toată discreţiunea astfel încât să nu fie
nimeni în măsură să cunoască scopul statistic ce se întocmeşte de Dvs. şi nici
autoritatea care le-a cerut stop”. Pe 29 aprilie 1944, dând dovadă de multă
promptitudine, prefectura raporta printr-o telegramă următoarele: „trupele
germane în trecere prin acest judeţ au săvârşit 320 de abuzuri cauzând pagube
populaţiei stop. Toate abuzurile au fost comunicate Comandamentului German
din Huşi, iar tabelul nominal cu cei dăunaţi ordonate de dv. cu nr. (.) v-au fost
trimise cu nr. (.)”. (.) Totodată raportăm că majoritatea abuzurilor s-au săvârşit
de coloane ce n-au putut fi identificate, în rândurile cărora se găseau şi ruşi
îmbrăcaţi îân uniforme germane (s.n.) care făceau parte din diferite unităţi ale
armatei de la Uman, necomandaţi şi nu spuneau, atunci când erau întrebaţi,
din ce unitate fac parte. Tot în acel timp, nu era vreun Comandament german
în judeţ, căruia să i se aducă la cunoştinţă aceste abuzuri”. Trebuie să spunem
că la Uman şi Kiev o armată sovietică de peste un milion de soldaţi, comandată
de generalul Budionâi, a suferit o severă înfrângere în 1941.
 E. Jafurile au continuat.
Prefectura Fălciu, pe baza datelor furnizate de poliţie sau de primării,
întocmeşte încă un „Tabel nominal de stricăciunile şi abuzurile comise de
soldaţii din coloanele germane şi de voluntarii germani, recrutaţi dintre ruşi,
care au trecut depe front prin oraşul Huşi şi comunele judeţului Fălciu”. De
data aceasta, valoarea furturilor a fost mult mai mare adică de 50.260.400 de
lei, dar s-au înregistrat, în premieră, şi cazuri de folosire a armelor de către
aceşti adevăraţi bandiţi, atât împotriva civililor cât şi împotriva unor ostaşi
români! Astfel, trăgând în plin într-un camion ala armatei noastre, criminalii
îmbrăcaţi în uniforme germane l-au ucis pe soldatul Meleţchi Vasile şi i-au
rănit pe Mărgean, Ştefan Palade dar şi pe un caporal şi un soldat neidentificaţi.
Toţi aceşti ostaşi făceau parte din Regimentul 12 Roşiori. Dintre civili a fost
rănit factorul poştal Anton, iar femeia I. Şt. Costandache a fost împuşcată
mortal de un soldat cazac. Toate aceste orori au determinat Marele Stat Major
al Armatei Române să emită ordinul circular „strict-secret” nr. 746.20020 iunie
1944 care avea ca obiect: „Stabilirea pagubelor provocate prin ridicări silite de
bunuri, făcute de către trupele germane”. Pe lângă unele reglementări privind
aprovizionarea trupelor germane, acest ordin venea şi cu precizarea că valoarea
bunurilor ridicate abuziv de către nemţi se vor deconta de către
Comandamentul German din România. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată,
deoarece, după cum se ştie, după 23 august 1944 armata română s-a aflat în
stare de beligeranţă cu Germania hitleristă. Revenind la subiect, cu toate aceste
ordine şi circulare „strict-secrete” sau nu, jafurile nemţeşti au continuat cu o şi
mai mare fervoare, păgubiţii fiind, în special, sătenii în casele cărora le fuseseră
repartizaţi soldaţi germani pentru cazare. Astfel, într-o plângere din august
1944 semnată de trei săteni din satul Corni, comuna Albeşti (Ioan I. Popa,
Catinca Orza şi Eva Diaconu) se arătau următoarele fapte: „în noaptea de 3031
august 1944 ostaşi germani ce sunt cartiruiţi în casa no. 54 a locuitorului
Dumitru Ţâr ca, ne-au furat păsările la toţi în număr de 41 şi din aceste păsări
am găsit două vii la ostaşii din cantonamentul de mai sus şi cinci pe când le
fierbeau în cazan. Totodată reclam că un ostaş (.) mi-a dat o palmă peste obraz,
mie, Ioan I. Popa şi dacă nu fugeam mă împuşca. Rugăm a ordona cercetarea şi
subsemnaţii să fim despăgubiţi iar autorii să fie pedepsiţi”. Bine-nţeles că nu s-
a luat nici-o măsură împotriva „aliaţilor”. Edificatoare, prin constatările făcute,
ni s-a părut plângerea pensionarului huşean Vasile Atanasiu, domiciliat pe
strada Broşteni, nr. 10 care pe 26 mai 1944 scria următoarele: „soldaţii
germani încartiruiţi în imobilele mele îmi fac aproape zilnic tot mai multe
daune, nu atât cât trebuie pentru satisfacerea nevoilor proprii, cât din răutate
şi dispreţ (s.n.)”. Dintr-o „Recapitulaţie” întocmită de prefectura Fălciu, am
remarcat că din suma de 31.750.916 lei, reprezentând unele pagube produse
de „aliaţii” germani pe teritoriul judeţului, aceştia au „binevoit” să-şi achite
„rechiziţiile” cu „enorma” sumă de. 5.000 de lei, 920 mărci şi 1420 de mărci de
război. Prin urmare, totul a fost gratis sau aproape gratis. După cum se va
vedea, nici unele instituţii ale Statului n-au fost scutite de jafuri. În iunie 1944,
Constantin Dăniciuc (administratorul Oficiului de Asigurări Sociale Huşi) şi
Gheorghe Chitic, şeful contabil al aceleaşi instituţii, aduceau la cunoştinţa
autorităţilor următoarele: „astăzi, 18 iunie 1944, soldaţii germani care au intrat
în localul nostru au distrus sau furat următoarele bunuri:”. În continuare, cei
doi funcţionari fac o listă cu 31 de bunuri luate sau distruse de nemţi, din care
amintim: o bancă de lemn simplă, un cuier, o săpunieră din tablă şi două din
sticlă, un peisaj cu ramă, două scuipători (!) precum şi alte fleacuri, dar şi trei
vagoane de lemne pentru foc.
3.2. JEFUIREA JUDEŢULUI FĂLCIU DE CĂTRE ARMATELE SOVIETICE
„ELIBERATOARE” (1944-1945)19.
Nici n-apucaseră bine bieţii fălcieni să-şi renumere găinile din coteţe,
sacii cu porumb, grâu, orz, ovăz ascunşi cine ştie pe unde sau să-şi scurgă
butoaiele de puţinul vin care le mai rămăsese în urma trecerii soldaţilor lui
Hitler şi ai acoliţilor acestora, că după 23 august 1944 le-a venit pe cap o
adunătură soldăţească mai hulpavă decât prima: „vestiţii” ostaşi ai armatei
roşii staliniste, adunaţi din mai toate colţurile URSS: de la Oceanul Pacific până
la graniţa de est, sau din Siberia până în republicile din Asia centrală, oameni
care n-au avut de-a face şi nici n-au auzit vreodată de Dumnezeu, başca cei
condamnaţi pentru crime şi eliberaţi condiţionat de „tătuc” în schimbul
sângelui lor ce avea să fie vărsat pe front.
Note:
19 Pentru realizarea acestui studiu, autorul a cercetat documentele
conţinute de dosarele: 88, 89, 90, 91, 100, 103, 104, 1071944-1945; 8, 53, 192
şi 1991945 şi 121949 din fondul: Prefectura jud. Fălciu, aflate la DJAN Vaslui.
A. Ca de obicei, primul „asalt”, contra civililor.
Dintotdeauna, de când există lumea şi războaiele ei, civilii au avut cel
mai mult de pătimit, adică bătrânii, copiii şi nevolnicii fără absolut nici un
mijloc de apărare. Dacă, forţat, admitem că în perioada de început a ofensivei
având ca scop cucerirea României şi scoaterea ei din război, eram inamicii
ruşilor, deci buni de jumulit, atunci după 23 august 1944, odată cu întoarcerea
armelor împotriva foştilor aliaţi jafurile sovietice nu se mai justificau. Totuşi,
după cum se va vedea, nici după semnarea la Moscova a Convenţiei de
Armistiţiu (12 septembrie 1944) lucrurile n-au evoluat normal. Stalin, mai mult
respecta o ceapă degerată decât un angajament internaţional. Unul din jafurile
muscăleşti înregistrat în arhiva Fălciului a fost cel din 14 septembrie 1944, deci
la două zile de la semnarea documentului amintit mai sus, şi s-a produs în
curtea unei instituţii publice şi anume în aceea a oficiului poştal Gura Ocniţei,
judeţul Dâmboviţa care se afla în acele vremuri la Huşi. Iată ce-au scris
păgubiţii în procesul verbal încheiat cu această ocazie: „subsemnaţii: inginer N.
Mavrodin, şeful serviciului tehnic al judeţului Fălciu, Elena Ungureanu,
dirigintele oficiului poştal (.), suboficiant stagiar Costăchel Constantin din
acelaşi oficiu şi State Marin, soldat de santinelă din [Regimentul] 2 vânători de
gardă (.) constatăm că astăzi, data de mai sus, la ora 6 dimineaţa s-a luat de
către soldaţii sovietici în trecere prin localitate, din curtea acestui oficiu poştal,
sub ameninţarea cu moartea, căruţa şi calul serviciului tehnic al jud. Fălciu,
proprietatea prefecturii Fălciu, care erau adăpostiţi în curtea oficiului poştal”.
După acest mezelic, a urmat, aşa cum era de aşteptat, jefuirea sistematică şi
deplină a ţăranilor. Exact ca în cazul nemţilor, autorităţile au trecut la treabă,
adică la întocmirea unor interminabile tabele la care, uneori, erau ataşate şi
bonuri de mână scrise de câte un soldat roşu mai milos care voia, oarecum, să-
şi justifice raptul prin raţiuni de necesitate. Reamintim că aceste bonuri, scrise
neglijent, chiar şi pe spatele unui pachet de mahorcă soldăţească „Belomor
Kanal”, nu au fost onorate niciodată cu vreun dram de atenţie, ca să nu mai
spunem cu bani!
B. Oameni jecmăniţi.
Într-o majoritate covârşitoare, produsele agricole sau de orice fel, erau
ridicate fără nici un bon sau fără a fi fost plătite cu vreun sfanţ. Tabelele erau
întocmite de primării şi trimise mai departe la Comisia Română pentru
Aplicarea Armistiţiului (CRAA), al cărei reprezentant le ducea cu tava de lux a
lacheului, Comisiei Aliate de Control (sovietice) care proceda în consecinţă,
adică le arunca în vreun dulap cu mulţi şoareci. Suntem ferm convinşi că
sătenii aveau iniţial încredere în promisiunile de despăgubire pe care le
vânturau autorităţile româneşti dar această încredere le-a dispărut odată cu
cotele de tot felul la care au fost supuşi sistematic, în contul Armistiţiului. În
comuna Jigălia (care fusese devalizată şi de nemţi cu câteva luni în urmă)
tabelul cuprindea 65 de gospodari care „predaseră” ruşilor importante cantităţi
de cereale. Astfel, Cleopatra Bularda fusese jecmănită de 498 kg. de grâu;
Tasache Ioan, a contribuit la cazanul eroicei armate sovietice cu 69 kg. de
fasole, dar şi cu 386 kg. de grâu; lui Gheorghe R. Bahrim i-au săltat 82 kg. de
grâu şi 338 kg. de orz. După cum se vede treaba, ruşii nu prea băteau cu
mămăliga deoarece la această comună n-au fost păgubiţi de păpuşoi decât doi
săteni: Alex. M. Ioan cu 298 kg. şi Tasia Huştiu cu 193 kg. Dedesubtul unui
bon scris de vreun muscal grăbit, cetăţeanul Dumitru I. Ariton a notat cu
amărăciune următoarele cuvinte: „eu declar că mea luat 60 saci cu ovăz şi 30
saci cu orzu şi mia dat acist act care nu ştiu să citesc”. Din 1948, când limba
rusă va deveni obiect de studiu obligatoriu încă din gimnaziu, se vor fi găsit
destui care să-l citească. În comuna Dodeşti, într-un „ Tablou cu numele şi
prenumele locuitorilor cărora li s-a colectat cereale de către Armata Sovietică
fără plată şi fără bonuri” am reţinut următorii jefuiţi: Petrache Luca ce a
„contribuit” la bunul mers al războiului ruşilor cu 80 kg. porumb, 70 kg. Orz şi
40 kg. Ovăz, toate evaluate la suma de 1600 de lei; Gavril I. Gavril, 200 kg.
porumb în valoare de 3.700 de lei; Ştefan Iftene cu 400 kg. porumb cu valoarea
de 6.800 de lei şi mulţi, mulţi alţii. Tot din comuna Dodeşti tâlharii lui Stalin
au mai luat şi 14.614 kg. de grâu, de data asta cu bonuri care s-au cusut
frumos la dosar şi cam atât.
C. Oficiali fălcieni ajunşi pedestraşi.
Conformându-se ordinelor venite de la Bucureşti, oficialii judeţului Fălciu
au decis să plece în refugiu în ultima clipă aşa că pe 22 august 1944, înainte ca
Huşul să fie ocupat de trupele sovietice, atât prefectul Fălciului, colonelul
Nicolau, cât şi subprefectul Petru Cârstea au scos din garaj cele două
autoturisme ale instituţiei. Ce s-a întâmplat mai departe, vor povesti cei doi în
procesele verbale pe care le-au întocmit ulterior: „astăzi, 19 aprilie 1945. Noi,
prefectul judeţului Fălciu; constatăm prin acest proces verbal în baza
declaraţiilor date de Dl. Petru Cârstea, subprefectul judeţului Fălciu şi a
domnişoarelor Apolina Vasilescu şi Maria Hlubă, funcţionare ale acestei
prefecturi că autoturismul Steyer nr. 7, în stare foarte bună (.) a plecat în
evacuare din Huşi în seara zilei de 22 august 1944 şi a fost luat de armatele
ruse fără nici o formă legală în comuna Vălenii de Munte, judeţul Prahova în
ziua de 29 septembrie 1944. Valoarea acestui vehicul şi a sculelor aflate în el
este de 2.200.000 de lei”. În declaraţia dată de subprefect se făceau
următoarele precizări: „ajungând în judeţul Prahova am întâmpinat rezistenţa
armatei germane, trebuind să întrerupem călătoria şi să ne îndreptăm spre
munţi (.) în care scop în-am oprit în comuna Vălenii de Munte împreună cu
fostul prefect, dl. colonel Nicolau, care conducea deasemenea autoturismul
„Steyer„ nr. 1 Hş., proprietatea prefecturii. (.) Maşina nr. 7 Hş. Am depozitat-o
în curtea serviciului tehnic al prefecturii Prahova. (.) Într-una din aceste zile,
câţiva militari ruşi au pătruns cu forţa în curte şi au ridicat autoturismul 7 Hş.
Împreună cu toate bagajele ce se aflau în el. În aceeaşi zi, o altă echipă de
ostaşi sovietici l-au oprit în drum pe fostul prefect Nicolau, luând şi maşina nr.
1 Hş.”.
D. Răpiri de civili.
Poate părea incredibil, dar documentele atestă şi aceste atrocităţi comise
de ruşi, victime fiind tot civilii. În documentul „strict-confidenţial” nr. 4622
martie 1945, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului stabilită la Huşi,
solicita date complete Legiunii de Jandarmi Fălciu referitoare la următoarele:
„persoane în uniformă sovietică trec Prutul venind din Basarabia şi terorizează
populaţia satelor prin aceea că: 1). Urmăresc pe anumite persoane pe care le
ameninţă cu ridicarea şi trecerea în URSS. Mai mult încă, sunt zvonuri că unii
români au şi fost ridicaţi de ei şi rămaşi dispăruţi din sat. 2). Îşi însuşesc fără
plată bunuri de-ale populaţiei. Pe viitor, cu onoare vă rugăm, să ne ţineţi în
curent cu această chestiune. Colonel: Gh. Andrian”. Pe 22 martie 1945, în
urma cercetărilor făcute pe teren, Legiunea de Jandarmi răspunde Comisiei de
mai sus printr-o adresă şi un tabel nominal în care se confirmă sesizările
primite. Iată conţinutul parţial al acestui document: „la ordinul dv. nr. (.) vă
înaintăm una situaţiune de toţi cetăţenii români care au fost ridicaţi cu forţa de
către persoane îmbrăcate în uniforme sovietice şi duşi abuziv în URSS”.
Dumitru Gh. Râpanu, de 20 de ani, din Broscoşeşti, comuna Lunca Banului, a
declarat jandarmilor următoarele: „. În ziua de 24 ianuarie 1945 m-am dus cu
vitele la Prut să le dau apă ca de obicei. În acest timp a venit o patrulă
compusă din 2 ruşi care m-au chemat să mă duc la ei. Eu nu m-am dus (.) şi
am fugit spre casă. Ei au trecut Prutul pe malul drept al nostru (s.n.) şi au
început să tragă cu automatele asupra mea în săcerare şi m-au rănit la umărul
stâng trecând un glonţ prin umăr şi unul prin haină deasupra umărului. (.)
După ce mi-am revenit puţin, am fugit la o mătuşă de-a mea anume Vasilca A.
Râpanu care m-a pansat. În acest timp a venit şi patrula rusească, m-a luat şi
m-a dus în satul Tochili-Răducani în Basarabia. Aici mi-au luat o declaraţie în
care m-au întrebat cât pământ avem, câţi cai, boi, căruţe, fraţi, moşi şi câţi
jandarmi sunt la post. A doua zi m-au dus la Leova la închisoare. A treia zi m-
au dus la Comrat, judeţul Cahul unde iar m-au băgat la închisoare unde m-au
ţinut două luni. (.) În ziua de 26 martie 1945 m-au scos de la închisoare şi m-
au dus pe jos la Leova unde m-au băgat iar la închisoare. În ziua de 29 martie
m-au scos şi m-au dus la Prut în dreptul satului Bumbăta. De aici am trecut
cu barca Prutul”. De aici, putem trage o concluzie: neavând cu cine se război la
graniţa impusă de ei prin forţa armelor la Prut, ruşii au declanşat o luptă
aprigă contra ciobanilor şi văcarilor noştri aşa, ca să se afle în treabă.
„Situaţiunea” trimisă de jandarmii fălcieni CRAA mai cuprindea încă 6 nume de
cetăţeni săltaţi abuziv de către grănicerii ruşi „aliaţi”. Singura lor „vină” a fost
aceea de a fi spionat vreun taur care dădea târcoale unei vaci din turmă. Aceste
samavolnicii împotriva civililor nu reprezentau decât „principiile” enunţate de
Stalin în statutul organizaţiei teroriste „Smerş” („Moarte spionilor!”), care îi
dădea libertate oricărui soldat sovietic de a împuşca pe oricine, sub cel mai mic
pretext sau, în cele mai dese cazuri, fără!
E. „Posle nas, hoti potop!” (După noi, potopul!)
Exact după acest precept au acţionat ruşii în judeţul Fălciu (şi nu
numai!) după ce grosul armatelor bolşevice şi-au continuat ofensiva spre
centrul Europei, având ca scop final înfrângerea definitivă a germanilor. Dacă
„în trecere” au dăunat populaţia civilă cu cantităţi, oarecum, minuscule de
provizii, atunci, după stabilirea de „garnizoane” până şi-n cel mai neînsemnat
sat românesc, au început jafurile propriu-zise. Proprietarii mai mici sau mai
mari au înregistrat pierderi grele şi irecuperabile. Zeci de mii de tone de cereale,
mii de vite, porci, cai, căruţe au luat drumul hulpavei Rusii, dar şi a frontului
care trebuia aprovizionat. Guvernul instalat la noi, imediat după 23 august
1944, lansase sloganul: „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, dar ruşii şi-
au luat partea cea mai consistentă, chiar dacă imediat după 12 septembrie
1944 România începuse să livreze, deja, în contul Convenţiei de Armistiţiu
furniturile la care fusese obligată. Toate comunele judeţului Fălciu au avut de
suferit de pe urma jafurilor bolşevicilor insaţiabili. Vetrişoaia, în mod deosebit,
a înregistrat pagube greu calculabile. Într-o „Situaţiune” întocmită de primăria
acestei comune pentru perioada 24 august-29 septembrie 1944, aflăm abia
acum, în anul 2008 cât au pierdut oamenii acelor vremuri, dar şi cât a pierdut
economia ţării în general. Cetăţeanului Ion Mavrodin i-au fost luate cu japca
următoarele bunuri: 1 juncan, 1 porc, 1.200 kg. de orz şi un costum de haine;
Pintilie Frumuşanu a pierdut pentru totdeauna în contul „gloriei” aliaţilor două
butoaie (pesemne goale), o iapă, 300 kg. Orz, două oi, o pereche ham, două
căpestre; Costică T. Grecu I a rămas mai sărac cu 7 oi, 1.000 kg. grâu, 700 kg.
Orz şi 500 kg. Ovăz; lui Ioan G. Codreanu i-a fost „rechiziţionată” cantitatea de
1.000 kg. mazăre; de la Dumitru Niţescu (pe lângă multe altele) barbarii asiatici
ai lui Stalin au luat şi două. Perne cu puf ca să-şi trateze, probabil,
lombosciatica ce o contractaseră în iurtele lor din pustiul în care îşi duseseră
amarnica existenţă! Unul dintre marii păgubiţi a fost Vasile Pascal căruia
primitivii cu stea roşie pe bonetă îi luaseră 7.000 litri de vin, adică toată recolta
de pe un hectar de viţă-de-vie dar şi: „20 de stupi sistematici Dedant Blat,
2.600 kg. de grâu, 1875 kg. porumb, 1400 kg. Orz, 800 kg. floarea soarelui,
200 kg. miere de albine, un butoi cu oţet de 200 litri, o canapea” şi multe altele
pe care nu le mai înşiruim din lipsă de spaţiu. Un alt mare agricultor din
aceeaşi Vetrişoaie golită şi de nemţi, Vasile Ciochină, a plătit un greu tribut
invadatorilor: 10 tone de mazăre, 10 tone de grâu, 15 tone de porumb, 3 tone
de orz, două tone de ovăz dar şi 3 tone de fân. Cel mai mare păgubit din
această comună riverană Prutului a fost, de departe, Petre Ştefănescu care a
rămas în pagubă cu, credem, toată recolta anului 1944, datorită „percheziţiilor”
golăneşti făcute de către noii noştri „amici”, ruşii. Astfel: 50 de tone de grâu, 21
de tone de orz, 23 tone de mazăre, 27 de tone de ovăz, 4, 5 tone de în, 2, 150
tone de linte, 1, 8 tone de fasole, 38 de tone de fân, 48 de tone de lemne de foc,
18, 300 m.c. de cherestea, 6 căruţe, 24 de boi, 7 cai, o cositoare, 25 de coase,
40 de hârleţe şi lista nu se mai termină. Este greu de crezut că hârleţele şi
sapele au ajuns pe front. Nu, acestea au fost declarate „capturi de război”, chiar
dacă între noi şi ruşi starea de beligeranţă nu mai exista nici „de facto” şi nici
„de jure”. Stalin voia distrugerea totală a fostului inamic! În crasa lor incultură
dar şi sub impulsul instinctelor primare în care fuseseră educaţi în cele câteva
decenii scurse de la marea revoluţie socialistă din octombrie 1917 şi aniversată
pe stil nou în noiembrie, analfabeţii de la răsărit nu au iertat nici şcolile
româneşti dovadă stând declaraţia următoare: „subsemnatul Dumitru N.
Suciu, directorul şcolii primare din Satu Nou declar că în timpul dela 23 august
1944 şi până la 5 septembrie 1945 ni s-au luat de către trupele sovietice în
trecere bunuri care se ridică la suma de 500.000 mii lei”. Urmează bunurile
furate dar în mod special ne-a reţinut atenţia faptul că ruşii şi-au însuşit un „.
Bazin mic de apă de 10 kilograme şi 2 prosoape curate cu care elevii noştri se
ştergeau pe mâini”. Fără comentarii. Tot din comuna Vetrişoaia, săteanul Radu
Bujor (comerciant) reclama prefecturii Fălciu, via primăria, că soldaţii ruşi i-au
luat fără nici un bon de rechiziţie, următoarele bunuri: „. 600.000 de lei, în
bani; 1 aparat de radio cu baterie; 6.000 kg. porumb; 2.000 kg. Ovăz; 2 cai, o
căruţă, 2 vaci, 12 costume damă şi bărbaţi, 17 oi, 7 butoaie stejar”. Preotul
satului Vetrişoaia, Vasile Pascal, declara primăriei următoarele „pierderi de
război”: „7 tone de vin, lumânări de la „Sânta Episcopie a Huşilor„ în valoare de
10.000 de lei, un cântar, diferite vase de bucătărie, adică oale şi cratiţe, una
bibliotecă cu 200 de cărţi diferite etc.”. Dacă nemernicii lui Stalin nu ştiau a citi
cartea, măcar ştiau să aţâţe focul cu ea! Elena Serdaric din Drânceni aducea la
cunoştinţa autorităţilor că: „armatele Rusiei mi-au luat 700 kg. porumb şi una
pereche boi”. Totalul pagubelor: 410.500 de lei, fapt constatat de către primarul
comunei, Vasile Popa. Biata femeie Marghioala Bogos din aceeaşi comună a
rămas fără 12 găini, şi 3 porci „a 30 kg. fiecare”. Chiar şi primăria Drânceni, ca
instituţie publică, a înregistrat pierderi datorită ruşilor. Taurii comunali, în
număr de 6, au fost jertfiţi pe altarul (cazanul) trupelor de ocupaţie, valoarea
lor fiind de 960.000 de lei. Proprietarul Radu Cerchez din Râşeşti a rămas lefter
după trecerea nemernicilor „aliaţi”. Pe lângă cereale, porumb, lemne, tablouri
de familie (chiar aşa!) şi un birou de nuc, aceştia i-au luat şi un. Pian! Probabil,
vreunui rus i-a venit ideea unui „kazaciok” improvizat! Pagubele totale au
însumat aproape 10 milioane de lei. Nu este spaţiu suficient pentru a transcrie
integral, măcar din dosarele existente în arhivele noastre, TOATE pagubele
făcute poporului român! Calcule pot fi făcute, chiar şi după atâţia ani de la
producerea jafurilor dar, cine ni-i va despăgubi vreodată pe stră-bunicii,
bunicii, sau părinţii noştri?! Rusia?! Germania?! Noi credem că nimeni. Toţi
jecmăniţii au fost „victime colaterale”.
3.3. JAFURI SOVIETICE LA VASLUI (1944-1945)20
Conform Convenţiei de Armistiţiu intervenită între URSS şi Regatul
României, document semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944, ţara noastră
fusese obligată (printre multe altele!) să asigure cele mai bune condiţii de
cazare şi subzistenţă ofiţerilor sovietici ce aveau să fie numiţi în Comisiile Aliate
de Control, bine-nţeles pe banii noştri. Aceşti militari aveau misiunea de a
impulsiona aplicarea sus-numitei convenţii punct cu punct, iar la nevoie aveau
dreptul şi obligaţia impuse de Stalin de a bate cu pumnul în masa oficialilor
români, până le-ar fi sărit acestora aşchiile exact între ochi. Armata română
fusese consemnată în cazărmi cu ordinul strict de a nu interveni în „afacerile”
ruşilor, aşa că aceştia făceau ce voiau. Încă din luna septembrie a anului 1944,
la Vaslui sosiseră doi ofiţeri: căpitanul Domenţki şi locotenentul superior
(starşâi leitenant) Antosiak, însoţiţi de încă trei militari, ce vor fi fost ţucălarii
lor.
A. Activitatea Comisiei Aliate (sovietice) de Control la Vaslui.
Odată cu sosirea acestui grup rusesc de şantaj şi ameninţări, a început şi
vânzoleala autorităţilor ce fuseseră numite la conducerea judeţului, pentru ca
nu cumva „aliaţii” să se simtă prost. Luate cam pe nepregătite, pentru început
şi cu scuzele prea-plecate de rigoare, autorităţile vasluiene le-au asigurat
cazarea ruşilor la singurul hotel mai de doamne-ajută din târg, adică la
„Splendid” (fost „Victoria”, acum dispărut prin sistematizareare) care se afla pe
strada Vidin, nr. 1, vizavi de biserica Adormirea Maicii Domnului. După cum
vom vedea pe parcursul acestui studiu, patronul stabilimentului, „Dl. Căpitan
Marinache”, va face afaceri frumoase cu ruşii, dar pe banii poporului român,
evident. De altfel, mai mulţi comercianţi şi prestatori de servicii vasluieni vor
face profit pe perioada „sejurului” de vacanţă lucrativă şi propagandistică a
ruşilor. Spunem „şi propagandistică” deoarece acest cinic locotenent major
Antosiak, plin de fumurile unui stăpân de sclavi absolut, va participa activ şi se
va amesteca mereu în viaţa politică a judeţului Vaslui.
Note:
20 Pentru realizarea acestui material s-au folosit documentele aflate la D.
J. A. N. Vaslui, fond „Prefectura Vaslui”, după cum urmează: dosarele 27, 31,
37, 38 şi 391944; 41, 143, 164, 167 şi 1731945.
Orice apariţie în public la un eveniment oarecare, spre exemplu
aniversarea zilei de 1 mai 1945, trebuia făcută în faţa unui numeros auditoriu,
pentru a-i gâdila vanitatea. Cât de „numeroasă” era muncitorimea vasluiană a
vremii? După toate statisticile noastre (bazate pe documentele de arhivă) oraşul
Vaslui avea circa 250 de lucrători, prin urmare, opinăm că suma de completare
până la „o numeroasă asistenţă”, provenea din rândurile ţăranilor „progresişti
şi democraţi” nedeţinători de pământ, aduşi la panaramă de prin comunele
aflate în imediata apropiere a oraşului, pentru a avea o ocupaţie dar şi pentru a
bea un rachiu din partea „tovarăşilor”. La mijlocul anului
1946, după avansarea la gradul de căpitan, Antosiak a părăsit judeţul
Vaslui, plâns fiind, în special, de către patronii cârciumilor în care înfingea
adevărate „guleaiuri” soldăţeşti la care rodeau câte-un oscior aruncat de Marele
Stăpân Roşu şi mancurţii români, după cum scria ziarul „Vreme Nouă”, dar în
altă manieră, sau după cum spun documentele găsite de noi prin arhive,
documente pe care le vom evoca într-un alt inter-titlu al acestei lucrări. În locul
secăturii staliniste Antosiak, a venit în „misiune” maiorul Osaci, un alt
petrecăreţ notoriu!
B. Cum trăiau vasluienii în anii 1944-1945
Acest subcapitol trebuie musai să înceapă cu o constatare oficială a
primarului Vasluiului acelor ani, profesorul Theodor Hodoroabă, pe care a
trimis-o sub forma unui memoriu prefectului Sârbu: „după 23 august
1944, în urma acţiunilor de războiu purtate pe teritoriul oraşului nostru,
viaţa economică stagnează complect. Lipsesc cu desăvârşire alimentele şi
articolele de primă necesitate. Din iniţiativa conducătorilor Primăriei şi cu
sprijinul câtorva tineri cu suflet se improvizează în localul Federalei Spiru Haret
(fostul magazin de coloniale) un Oficiu de Aprovizionare sub denumirea de
„Economatul Primăriei” care are ca ţel aprovizionarea populaţiunii oraşului cu
pâine, făină de porumb, zarzavaturi şi alte articole de primă necesitate care
lipsesc cu desăvârşire, printre care şi chibrituri (subl. Ns.) „. Acest memoriu a
mai fost semnat şi de noul secretar al primăriei, E. Schulimsohn. Prin urmare,
mult clamata şi în mare vogă zicere comunistă „Stalin şi poporul rus Libertate
ne-a adus„, s-a transformat şi într-o mare libertate a maţelor goale de a chiorăi
slobode, fără oprelişti. Aşa cum se întâmplă atunci când ceva lipseşte, au
apărut speculanţii care ofereau orice la preţuri corespunzătoare. Cum a
răspuns guvernul „democratic„ Petru Groza vizavi de această penurie? Cu
„Legea sabotajului economic şi a speculei„, bun prilej pentru nou-înfiinţatele
„tribunale populare„ de a trimite o grămadă de nevinovaţi în puşcărie, numai pe
speculanţi nu prea, cu toate că „gărzile cetăţeneşti„ sau poliţia vasluiană mai
prindea pe câte unul, doi. Iată ce scriau cei de la nou-înfiinţatul ziar de stânga
„Vreme Nouă„: „În seara zilei de 12 aprilie
1945, gărzile cetăţeneşti, recent înfiinţate, au prins pe individul I.
Goldenberg din Vaslui, care vindea făină la speculă. Făina a fost confiscată şi
apoi vândută funcţionarilor de la diverse instituţii. Banii au fost vărsaţi Ligei
Operelor Sociale. Celui prins i s-au dresat acte de dare în judecatăAcelaşi ziar
anunţa într-un număr din octombrie 1945 următoarele: „prin sentinţa penală
nr. 86 a fost condamnat la 100.000 de lei amendă cofetarul Solomon Ţalic din
strada I. C. Brătianu, nr. 19. A mai fost condamnat deasemenea la suma de
50.000 de lei amendă Adolf Abramovici din Tg. Negreşti”. La preţurile de atunci,
cea din urmă amendă valora 100 de kg. de zahăr sau 50 de kg. de salam
„Cracovia” ori 833, 33 de cutii cu chibrituri la preţ de speculă şi comparaţiile
pot continua. Aceste cantităţi mici de alimente aflate la dispoziţia primăriei nu
satisfăceau nici pe departe nevoile populaţiei aşa că s-a trecut la cartelarea
acestora. De acelaşi regim s-au „bucurat” şi gazul (petrolul lampant), lemnele
de foc, hainele, etc. Dar şi banalele chibrituri.
C. „Poftiţi de luaţi cartele pentru chibrituri!”
În acele timpuri existau în ţara noastră două fabrici de chibrituri: una la
Bucureşti şi cealaltă la Timişoara care era, de fapt, filială a primei. Societatea
producătoare se numea „Chibriturile” SAR şi-şi avea sediul bucureştean pe
strada Atena, nr. 11. Cei care cumpărau chibrituri de la această fabrică pentru
a le vinde în oraşul şi judeţul Vaslui, aveau nevoie de o delegaţie emisă de
prefectură, după care plecau la Bucureşti cu mijloace de transport proprii (în
cazul comercianţilor particulari) ori erau trimise prin poştă în cazul societăţilor
comerciale controlate de stat, spre exemplu cooperativa „Zorile”. Fabrica de
chibrituri trimitea prefecturii o confirmare de livrare, pentru a se împiedica
specula. Dăm ca exemplu numai una: „în posesiunea adresei Dv. nr. 36314
iunie 1945, avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că la data de 19 iunie a.c.
am livrat Dlui. Aizic Uşer, comerciant din oraşul Vaslui, cantitatea de 30.000
cutii chibrituri. Vă rugăm să binevoiţi a ne confirma că aceste chibrituri au fost
vândute consumatorilor la preţul tarifar şi vă salutăm!”. Uneori se întâmplau şi
„defecţiuni” la capitolul „sinceritate”, mai ales dacă unii şmecheri, deţinători de
capital (dar nefiind în branşa comercianţilor) „mirosind” profitul gras pe care-l
puteau face cu chibriturile speculate, riscau plecând la Bucureşti fără
recomandare de la prefectură, aşa cum s-a întâmplat şi cu un mic meseriaş
care a scris în declaraţia sa următoarele: „. Subsemnatul Şerţer David sticlar în
oraşul Vaslui, str. Eternităţei, nr.2, fiind invitat la Oficiul Economic al judeţului
Vaslui spre a da relaţii asupra stocului de chibrituri pe care le-am adus de la
Bucureşti, declar următoarele: am ridicat 7.000 cutii cu chibrituri pe care le-
am plătit în natură cu 56 kg. miere de albine, care m-a costat 3.400 de lei cu
drumul până la Bucureşti (probabil a adăugat şi transportul pe CFR n.n.).
Patru mii de cutii mi-au fost luate de ostaşii sovietici între Focşani şi Mărăşeşti
iar restul de trei mii le-am vândut pe piaţa oraşului Vaslui cu 25 şi 30 de lei
cutia”. Un calcul simplu ne arată cât de profitabilă era afacerea cu banalele
chibrituri, presupunând că meşterul David a declarat preţul de vânzare real dar
şi numărul corect al cutiilor, cu toate că nu prea credem în sinceritatea lui.
Aşadar, 7.000 cutii cu chibrituri l-au costat 3.400 de lei. Prin urmare, preţul
producătorului era de 2, 58 de leicutie. Dacă e să credem că ruşii i-au furat
4.000 de cutii, înseamnă că pe restul de 3.000 de cutii vândute „pe piaţă” cu 30
de lei a încasat 90.000 de lei. De aici, scădem cheltuielile declarate de 3.400 de
lei şi rezultă un profit de 86.600 de lei, ceea ce nu era de colea. De fapt, în
mediul rural, preţul unei cutii cu chibrituri la speculă ajungea chiar şi la 60 de
lei! Ca de obicei, în cel mai autentic şi mai original stil românesc, Oficiul
Economic a trecut la întocmirea „tablourilor” pe Plăşi iar acestea pe comune, cu
cantitatea de chibrituri distribuită. Dăm câteva exemple: Plasa Pungeşti a
primit 12.000 de cutii din care: 1000 comunei Ivăneşti, 500 comunei Hârşova,
600 comunei Oşeşti ş.a.m.d. Plasa Codăeşti a primit 13.500 de cutii din care:
1.600 la Ciorteşti, 700 la Fereşti, 1000 la Micleşti, 700 la Valea Rea ş.a.
D. Viaţă „haraşo” pentru ruşii căzuţi pe capul vasluienilor.
Dintr-o dată, ofiţerii ruşi veniţi la jecmănirea sistematică a ţărănimii
noastre, dar şi la îndoctrinarea întru comunism a oportuniştilor şi naivilor de
pe aceste plaiuri, s-au trezit că de la searbădul şi strictul meniu cazon au
trecut la o abundenţă alimentară pe care nu şi-o imaginaseră nici în cele mai
frumoase vise! În rândurile care vor urma, vom prezenta în premieră
publicistică absolută, ce anume mâncau şi beau trântorii sovietici, pe
strânsura şi agoniseala bietelor albine lucrătoare româneşti! Aici, trebuiau să
se bucure de tot confortul şi luxul unor nababi în pofida faptului că marea
majoritate a locuitorilor se înghesuia cu cartelele în mâini la dughenele care
distribuiau carne, pâine, salam ieftin cu zgârciuri „Flax”, mălai, petrol,
chibrituri şi multe altele. Şmecherii galonaţi ruşi, când voiau să sugă, trebuiau
puşi urgent la ţâţă pentru că altfel ar fi făcut scandal şi aveau şi forţele
necesare pentru susţinerea lui. Zilnic, sute de soldaţi de-ai lui Stalin tranzitau
oraşul sau staţionau pentru anumite perioade de timp, ocazie cu care zeci de
case mai arătoase deveneau, vrând-nevrând, gazde ale ocupanţilor numiţi
pompos de către comunişti „aliaţi”. Bine-nţeles că, după ce plecau din
„cantonament”, lăsau numai uşoare urme de var pe pereţi, în rest, totul la
turbincă drept captură de război şi „paşli v Sovetski Soiuz!”. Nu avem suficient
spaţiu pentru a cita din zecile de plângeri ale vasluienilor jecmăniţi de aceşti
adevăraţi tâlhari. Viteaza armată a „tătucului”, „gheroiam” (eroii) din
„sângeroasele” lupte duse cu civilii români, se întorceau acasă şi un „suvenir”
nu strica, mai ales că era pe gratis adică pardon, foarte, foarte rar, unele daune
erau, totuşi, plătite, dar din „fondul armistiţiului”, adică tot din banii noştri.
Scump a plătit poporul român setea de putere a bolşevicilor de pe la noi!
Într-o adresă trimisă de prefectura Vaslui „serviciului contabilităţii” din
Ministerul Afacerilor Interne de la Bucureşti, este specificată suma cheltuită cu
Comisia Aliată de Control pripăşită pe aici: „.la ordinul Domniei Voastre nr. (.),
avem onoare a înainta un dosar cu acte justificative în valoare de lei 1.561.011,
cheltuieli efectuate cu întreţinerea Subcomisiunii Aliate de Control, între 12
sectembrie 1944 şi 31 martie 1945”. La această adresă a fost anexată şi o
situaţie de cheltuieli din care spicuim cu parcimonie, din cauza spaţiului
publicistic restrâns: „. 1944, luna decembrie: alocaţie de hrană în natură:
19.090 lei; ţigări: 6.500 lei; alocaţie de hrană în numerar: 226.000 lei; furnituri
de cancelarie: 36.200 lei: telefon, apă, lumină: 120.000 lei”, etc. Toate calculele
erau făcute de către administratorul numit de prefectură (şi plătit cu diurnă)
care se ocupa exclusiv de confortul de „cinci stele” al ruşilor. Acesta contabiliza
facturile sau bonurile eliberate de comercianţii sau patronii restaurantelor pe
care le frecventau ticăloşii lui Stalin de la C. A. C., fără să se uite la bani şi la
scumpetea care începuse să muşte din buzunarele oamenilor de rând. Iată
câteva facturi şi bonuri (din cele peste o sută!) găsite de noi prin dosarele
„Armistiţiului”: pe 23 decembrie 1944 ruşii au cumpărat 4 litri de ţuică de la
restaurantul lui Andrei Coţubaş (care era situat pe locul actualului palat
administrativ) pentru care s-a achitat suma de 2.600 de lei; magazinul de
mezeluri „Leibovici” de pe strada IC Brătianu a tăiat o factură în contul
prefecturii, dar pe consumaţia ruşilor, de 4.970 lei pentru 7, 1 kg. de salam de
lux „Cracovia”; de la magazinul de coloniale „Haberman” s-au îndulcit cu 5 kg.
de mere care au costat 1.600 de lei; de la magazinul de zarzavaturi al Mariei
Turiatos (str. Vidin, nr.4) au cumpărat 50 kg. de varză a 130 leikg. Şi un
kilogram de bulion la preţul de 1.200 de lei. Total: 7.700; de la măcelăria lui
Ionescu din hala pieţei vasluiene au dat iama prin carnea proaspătă
cumpărând 20 kg. carne de vită cu 3.600 de lei; de la magazinul lui Gălăţeanu
n-au plecat cu mânuţa goală, ci cu sacoşa plină cu 3 borcane cu muştar, 10 de
ouă şi 3 pachete cu cacao care au dat un total de 1.360 de lei; de la prăvălia lui
Lazăr Galer de pe strada Călugăreni, au cumpărat 10 kg. de zahăr cu 5.000 de
lei; la magherniţa lui Iancu Fişer salamul „Cracovia” era mai scump, deoarece
pe 3 kg. au dat 3.000 lei şi dacă tot nu făceau consumaţie din banii lor, au mai
luat şi 6 kile de mere cu 1.800 de lei dar şi puţină brânză de vacă, de-o probă,
pe care au dat numai 99 de lei, odată ce kilogramul costa 450 de lei; pe 28
decembrie 1944, tot de la
5.000 de lei; până la urmă se pare că le-a plăcut brânza de vacă devreme
ce de la magazinul lui Constantin Păun au cumpărat 2, 5 kg. la 320 leikg.
Însoţite şi de 2, 5 kg. de smântână pentru care au scos din buzunarul
românului suma de 750 de lei dar şi alţi 3.910 lei pentru 46 de ouă proaspete,
probabil ultimele din magazin, odată ce nu sunt într-un număr rotund; ca
aprigi soldăţoi ce erau, au constatat că romul e mai bun decât rachiul aşa că
au cumpărat o sticlă de la Mihel Stumer cu suma de 1.300 de lei; la magazinul
lui I. Şapira se pare că s-au târguit odată ce pe 15 kg. de salam „Cracovia” au
dat suma de 10.800 de lei dar au poftit şi 5 kg. de şuncă afumată şi fiartă
(total: 5.500 lei), 5 kg. pastramă de vită (4.000) precum şi 5 kg. de mere în
valoare de 1.600 de lei. Total general: 21.900 de lei; ce amestec culinar vor fi
făcut din cartofii şi usturoiul cumpărate de la magazinul lui Gheorghe Oprescu
din hală, nu ştim, dar am aflat din documente că au cumpărat 200 kg. de
barabule şi 1 kg. de usturoi care valorau 13.600 de lei; probabil că le plăcea
cafeaua sau ciocolata mai dulce odată ce, la numai 3 zile de la ultima
cumpărătură, au mai solicitat 3. kg. de zahăr de la comerciantul Galer, în
sumă de 1.500 de lei; în bunul obicei soldăţesc, se pare că toţi nemernicii de la
C. A. C. erau fumători odată ce intendentul (administratorul) ataşat lor a
cumpărat de la Casa Autonomă a Monopolurilor 300 de ţigări „naţionale” a 5 lei
bucata, total 1.500 de lei; burdihanului bolşevic îi trebuia multă mâncare
pentru a se umple. Dovadă stă factura eliberată de acelaşi Leibovici care a
vândut în contul „armistiţiului” 25 de kg. de salam „Cracovia”, cu 25.000 de lei
şi 2 kg. de osânză de porc cu suma de 1.600 de lei. Săturându-se de atâta
uscătură, derbedeii de la răsărit mai trăgeau câte o fuguţă şi pe la vreun
restaurant vasluian, unde consumau cât îi ţineau curelele, chit că vizavi bieţii
orăşeni stăteau la coadă pentru 200 de grame de pâine de persoană, raţia pe o
zi fixată de criminalii de la Bucureşti. Pe data de 9 ianuarie 1945, la
restaurantul lui Manoilă Ciocoiu au făcut consumaţie de 7.100 de lei şi au avut
următorul meniu: „. Pâine-200 lei; ţuică-500; piftie-l.200; cotlete- 2.000;
murături-300; vin-480; ţuică suplimentar-200; pâine suplimentar- 60; mere-
450; prăjituri-l.200. Total, cu tot cu remiză: 7.100 de lei”. Constantin
Ungureanu, patronul restaurantului „Cuza Vodă” din centrul oraşului, a trimis
prefecturii o factură în valoare de 51.395 de lei cu următoarea specificaţie:
„suma ce reprezintă mesele servite Domnilor Ofiţeri Sovietici în zilele de: 17, 18,
19, 20, 21, 22, 23, 24, 25 ianuarie 1945”. Acelaşi patron mai trimite o factură
în valoare de 21.326 de lei, Casă de pe str. Ştefan cel Mare unde au locuit ruşii
din Comisia Aliată de Control consumaţia haidamacilor pentru perioada 26-29
ianuarie 1945. Pentru a schimba decorul, se mai duceau şi la concurenţă,
adică la cârciuma lui Manoilă Ciocoiu iar acesta, prompt, trimitea factura
pentru decont la popa Sârbu care, probabil, îi mai înjura în gând de cele sfinte
pe aceşti nesătui, dar, conform obligaţiilor asumate de România prin ticăloasa
Convenţie de Armistiţiu, o achita, că doar paralele nu erau din puşculiţa lui.
Astfel, în 23 de zile (27 ianuarie-6 februarie 1945) muscalii făcuseră la sus-
numitul restaurant o consumaţie de 44.155 de lei, fără remiză. Pe lângă aceşti
membri ai C. A. C. fuseseră angajaţi şi câţiva servitori români. O cameristă a
câştigat din salariu pe luna decembrie 1945 suma de 4.200 lei (sic!), puţin
peste jumătate din consumaţia pe o seară de restaurant a neruşinaţilor lui
Stalin! Intendentul Ion Sprânceană, cel care stătea în preajma ruşilor, gata să
le satisfacă orice capriciu, era salariatul prefecturii dar primea şi o diurnă
zilnică de 400 de lei, aşa că pe luna noiembrie a încasat din „fondul
armistiţiului” suma de 12.000 de lei. Aceste state de plată erau semnate atât de
prefect, cât şi de şeful „biuroului armistiţiului”, pretorul V. I. Cataramă. În
urma numeroaselor reclamaţii primite de la cetăţenii oraşului Vaslui dar şi de
la instituţiile Statului, referitoare la furturile de cazarmament şi mobilier din
camerele puse la dispoziţia soldaţilor armatei roşii, prefectura a înaintat un
raport către Ministerul Afacerilor Interne, la care a primit pe data de 7 februarie
1946 următorul răspuns „urgent”: „la raportul Dv. nr. 25141945, avem onoarea
a vă ruga să binevoiţi a lua măsuri ca atât poliţia oraşului Vaslui cât şi
autorităţile administrative (.) care au dat în folosinţă mobilier şi cazarmament
unităţilor sovietice, să întocmească procese verbale de bunurile care nu le-au
fost înapoiate (s. În original) specificându-se felul, cantitatea, valoarea bunului
şi denumirea unităţilor sovietice care le-au luat în primire. (.) Atragem
atenţiunea că prin aceste acte urmează să se justifice situaţia raportată de Dv.,
urmând ca serviciul armistiţiului să facă o intervenţie în vederea acceptării
imputării materialelor livrate şi nerestituite”. Oare o fi avut cineva curajul de a
se duce cu jalba în proţap în faţa stăpânilor ruşi?! La Vaslui, pretenţiile
golanilor au început să crească, acum impunându-le trepăduşilor de la
prefectură să le facă rost de o casă mare, în care să le încapă şi îngâmfarea ce
crescuse ameţitor de mult, cam cât turnul Kremlinului. Aşadar, s-a trecut la
rechiziţionarea, în „ interesul armistiţiului”, a imobilului avocatului Mădârjac,
situat pe strada Ştefan cel Mare, în centru, aşa ca să se simtă lichelele
muscăleşti precum păduchii în frunte: mici (în grad), daai dracu-! Numai că, s-
a ivit o problemă: această casă avea nevoie de unele reparaţii ca şi de o spoială
generală cu var pentru ca nu cumva, doamne fereşte, valoroasa osânză a
ruşilor să se contamineze de la mirosurile româneşti! Urmare a acestei situaţii,
şeful serviciului tehnic de la prefectură, arhitectul Zotta, a pus mâna pe stilou
şi a întocmit un dosar plin cu hârţoage justificative numite pe rând:
„Antemăsurătoare şi deviz estimativ”, „Borderou cu piesele trimise Serviciului
Financiar al Prefecturii Vaslui” şi, în sfârşit, „Proces verbal de recepţie a
lucrărilor”. Costul total al mofturilor ruseşti: 1.1621.007 de lei. Nu la mult
timp, s-a mai întocmit un set de acte asemănătoare pentru „ Repararea
docarului şefului Comisiei Aliate de Control”, care a mai subţiat bugetul
„armistiţiului” cu peste 200.000 de lei. Între timp, în judeţ, trupele ruseşti
aflate în trecere spre URSS, patria a peste 100 de seminţii, furau (sub
ameninţarea armelor) tot ce le pica în gheare. Autorităţile române au rămas tot
la stadiul „tablourilor” cu pierderile suferite de către bieţii locuitori. Ce-i drept,
prefectul se plângea, uneori, în scris ofiţerilor C. A. C. şi vom reda unul dintre
aceste documente extrem de semnificativ, care ilustrează, în toată splendoarea
sa, mojicia, infatuarea dar şi de durerea exact în cele trei litere, de care
„sufereau” ruşii. Prefectul Vasluiului, către MAI: „.la ordinul Dv. nr.
130581945, avem onoarea a vă înainta alăturat dosarul privitor la pagubele
făcute de armatele la sovietice la via cetăţeanului Gh. Condurache din Vaslui.
Binevoiţi a cunoaşte că Dl. căpitan Antosiak a refuzat să semneze actul
spunând următoarele: nu mai semnez nici un act, paguba să fie plătită de
Prefectură în contul celor 300 de miliarde (de lei n.n.) pe care le-a iertat URSS
(de la plata despăgubirilor subl. Şi n.n.)”. Asta a fost. Nimeni n-a fost
despăgubit. De altfel, Antosiak făcea atâta caz de acea sumă „iertată” (cu toate
că Stalin nu ne-a iertat cu nimic, ci doar ne-a prelungit agonia şi după moartea
sa, cam până prin 1964), dar refuza să se uite pe tabelele cu jafurile făcute de
„eroicele” sale armate, care veneau în valuri de la comune la Plăşi şi de la Plăşi
la prefectură. Iată câteva sume: 24.725.015 lei, o dată; 6.598.581.593 de lei,
încă un tabel; 75.552.500 de lei, alt tabel; 3.828.379.080 lei, a patra situaţie,
dar nu ultima. Prin urmare, ce „ierta” Stalin, furau cu neruşinare criminalii săi
îmbrăcaţi în ţoale militare! Dacă, vreodată, s-ar putea aduna toate pierderile
suferite de ţara noastră datorită hrăpăreţilor de la răsărit, poate nu ne va veni
să credem că toate aceste neruşinate hoţii au fost acoperite atâta amar de
vreme de cei care ne-au condus ţara timp de 44 de ani.
3.4. FOAMETE ŞI JAFURI SOVIETICE ÎN JUDEŢUL TUTOVA.
Încă de la început trebuie să precizăm faptul că dacă vreodată, vreunui
istoric, i-ar încolţi în minte ideea generoasă de a scrie o lucrare completă despre
fostul judeţ Tutova, îi va veni foarte greu, dacă nu cumva imposibil, deoarece
un fost „tovarăş” aflat prin anii '50 la conducerea proaspetei regiuni Bârlad a
„binevoit” a ordona distrugerea prin ardere a arhivei istorice, considerând-o de
sorginte. Burghezo-moşierească! În afară de câteva zeci de dosare mai vechi,
fără prea mare relevanţă pentru cercetător, la fondul „Prefectura judeţului
Tutova” nu se află decât documente începând cu anul. 1940! Pentru analfabeţii
ajunşi în fruntea noilor structuri administrativ-teritoriale de factură stalinistă,
istoria începuse cu anul mai sus menţionat. Istoria lor, desigur; dar, în aceste
dosare există atâtea documente care-i incriminează, încât ne face o deosebită
plăcere să le dăm publicităţii după atâţia ani de sechestru asiguratoriu pus pe
ele, sau, mai bine spus, de acces strict interzis asupra dosarelor privind celebra
„Convenţie de Armistiţiu”.
A. Comisia Aliată de Control (sovietică) la Bârlad.
Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova pe data de 12 septembrie
1944 de către şeful delegaţiei României, Lucreţiu Pătrăşcanu, a însemnat
aservirea ţării noastre intereselor ruseşti pe termen lung. Fiecare capitol, punct,
paragraf, alineat al acestei făcături staliniste ne-a adus obligaţii financiar-
economice uriaşe, în covârşitoarea lor majoritate urmând a fi suportate de
„talpa ţării”, biata noastră ţărănime! Pe lângă faptul că cele 300 de milioane de
dolari-aur trebuiau achitate numai în produse agricole şi materii prime
strategice, ţara noastră urma să asigure şi întreţinerea sutelor de mii de militari
sovietici staţionaţi prin toate colţişoarele României, chiar şi prin cătunele uitate
de lume, darmite prin oraşele-reşedinţă de judeţ, unde, cot la cot cu noii lor
„colaboratori”, comuniştii români mai vechi sau mai noi, comiteau pe bandă
rulantă jafuri, asasinate, tâlhării, violuri şi multe alte grozăvii! După 12
septembrie 1944, la Bârlad au sosit ofiţerii sovietici care urmau a face parte din
Comisia Aliată de Control. Formal, în această comisie a fost inclus şi un ofiţer
superior român, colonelul Nicolae Nicolaescu, dar adevăraţii stăpâni absoluţi şi
intoleranţi erau ruşii care, într-o ordine aproximativă de priorităţi, aveau în
vedere următoarele: 1. Trimiterea ritmică a furniturilor româneşti către URSS
în contul reparaţiilor de război; 2. Recuperarea bunurilor sovietice luate de
către armata română în timpul operaţiunilor de război; 3. Depistarea şi
repatrierea în URSS a tuturor cetăţenilor basarabeni, nord-bucovineni sau ai
altor cetăţeni sovietici refugiaţi în România după ultimatumurile din 26, 27 şi
28 iunie 1940; 4.
Aprovizionarea numeroşilor militari sovietici aflaţi pe teritoriul ţării
noastre şi 5. Constituirea de cimitire militare centralizate başca ridicarea de
opere comemorative de război, pe cheltuiala noastră cu toate că nici un punct
din Convenţia de Armistiţiu nu specifica acest lucru. Datorită priorităţii
numărul 1, în scurt timp câmpurile şi dealurile judeţelor Vaslui, Tutova şi
Fălciu s-au transformat în imense stâne care adăposteau zeci de mii de oi sau
vite, toate adunate mai mult cu japca de pe tot cuprinsul ţării reuşindu-se, în
acest fel, aducerea la sapă de lemn a tuturor cetăţenilor din mediul rural şi-aşa
sărăciţi de anii de război. La punerea în aplicare a primelor 4 puncte o
contribuţie însemnată au avut-o jandarmii, poliţiştii rurali dar şi gardienii
publici care deveniseră, benevol, ticăloşi de circumstanţă scăpaţi complet,
uneori, de sub controlul şefilor fireşti. Pentru asigurarea confortului de 5 stele
de care urmau să se bucure ofiţerii ruşi încadraţi în Comisia Aliată de Control
(C. A. C.), dar şi trupele de ocupaţie, au început să curgă de la MAI spre
prefectura Tutova, valuri de documente normative care încercau să
reglementeze partea practică a problemei dar şi partea financiară, deloc de
neglijat!
Note:
21 Pentru realizarea acestui material s-au folosit documentele conţinute
de următoarele dosare aflate la DJAN Vaslui: 5, 35 şi 531945; 611945-1946 şi
531947, din fondul: Prefectura judeţului Tutova.
A existat şi o încercare extrem de timidă de a impune armatei bolşevice
ruse decontarea aprovizionărilor de tot felul dar, până la urmă s-a găsit,
desigur, vreun grangur roşu cu grad mare care a bătut cu pumnul în masa
ministrului de la Bucureşti aşa că toate cheltuielile au rămas în sarcina
exclusivă a părţii române iar documentele din arhive dovedesc cu vârf şi-ndesat
acest lucru. Într-un act din ianuarie 1945 emis de MAI, extrem de relevant,
erau punctate următoarele chestiuni: „. 1. Amenajarea şi repararea localurilor
puse la dispoziţia Armatei Sovietice. Pentru localurile închiriate trebuie să se
ţină o evidenţă de asemenea cheltueli, pentru a fi scăzute din chiria cuvenită
proprietarului. 2. Înzestrarea cu mobilier şi utilaj, obiecte de cazarmament ca:
rufărie, pături, saltele etc. Date în folosinţa unităţilor sovietice. Pentru acest fel
de prestaţiuni se va urmări ca obiectele date în folosinţă să se restitue deîndată
ce nu mai sunt necesare. (.) 5. Plata alocaţiilor lunare cuvenite subcomisiunilor
de Control. 6. Plata de transporturi şi reparaţiuni auto, necesare membrilor C.
A. C. judeţene. 7. Plata alimentelor folosite la cantină, restaurante, etc. Pentru
membrii subcomisiunilor judeţene, sau pentru trupele aliate (sovietice n.n.).
Hrana trupelor aliate în trecere nu mai este în sarcina noastră, conform
adresei CAC no. 11431. I.1945 (subl. Ns.). Pentru toate subzistenţele furnizate
în trecut, vă rugăm a dispune să se facă tablouri (tabele n.n.) pentru a fi în
măsură să le imputăm (ce obrăznicie! N.n.) planului general de furnizare. (.)
Toate prestaţiile arătate intră în contul Convenţiei de Armistiţiu, punctul 10
(s.n.) „. Milioanele de animale care urmau a fi trimise în URSS în contul
articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu, aveau nevoie şi de cantităţi uriaşe de
furaje. Aşa cum se întâmplă dintotdeauna, cei mari au pasat răspunderea pe
umerii celor mici. Într-o telegramă din 30 mai 1945 trimisă de MAI prefecturii
Tutova, se spuneau următoarele: „. MAI a fost sesizat de unele Prefecturi de
Judeţ care cereau lămuriri cu privire la întreţinerea vitelor pe tot timpul
transportului cât şi la bazele de predare stop. (.) Transportul şi întreţinerea
vitelor bovine, ovine, porcine colectate pentru a fi livrate în URSS (.) cade în
sarcina mandatarilor Statului, adică Uniunea Sindicatelor de Animale şi Oficiul
de Vânzare a Cărnii„. Nu au fost uitate nici furajele necesare animalelor de
tracţiune ale armatei sovietice de ocupaţie aşa că nou-înfiinţatul Centru de
Exploatare Teritorială Tutova, aflat sub comandă militară, a emis (printre altele)
şi planuri de colectare a fânului. Într-o „Situaţie a cantităţilor de fân colectate
din noua recoltă pentru Armata Sovietică„ din luna iunie 1945, am reţinut
următoarele: necesar: 744 de tone; colectat: 300 de tone; depozitat: 300 de
tone; locurile unde se află depozitat: Ghidigeni, Murgeni, Bârlad. Cu toată
certitudinea putem afirma că în cel mai scurt timp a fost colectată şi diferenţa
de 444 de tone, deoarece nepredarea la timp a fânului ar fi atras consecinţe
extrem de grave asupra celor care nu se supuneau recentei legi a sabotajului
economic votate de criminalul guvern „democratic„ condus de dr. Petru Groza,
un guvern plin de datorii morale faţă de sponsorul principal, Stalin. Desigur că
statul român plătea populaţiei animalele ce urmau a lua drumul către
nesăţioasa Rusie bolşevică însă la nişte preţuri care sfidau bunul simţ! În
ordinul telegrafic 7157 iunie 1945 trimis de Subsecretariatul de Stat al
Aprovizionării prefecturii tutovene se specificau următoarele: „. Cu toate
ordinele circulare ce s-au dat în legătură cu acţiunile de colectare a animalelor
în cadrul art. 10, 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu, după cum ne
semnalează Direcţia Specială a Colectărilor, în ultimul timp această operaţiune
merge greu şi nu se realizează nici un progres care să asigure în bune
condiţiuni executarea sarcinilor impuse (subl. Ns.) Guvernului Român prin
Convenţia de Armistiţiu. Noile preţuri stabilite de Delegaţia Economică a
Guvernului în şedinţa din 17 aprilie 1945 (.) sunt următoarele: bovine
măcelărie dela 200-300 kg. greutate vie, lei 390 kg.; bovine de reproducţie, lei
720 kg.; porcine măcelărie între 90-110 kg. greutate vie, lei 1300 kg.; porci de
reproducţie, lei 1480 kg.; oi cu lână între 25-30 kg., 20000 lei bucata; oi fără
lână, cu 4000 lei mai puţin„. Datorită intrării ţării noastre într-o profundă
spirală inflaţionistă, preţurile de mai sus erau o expresie a batjocurii şi
dispreţului la care erau supuşi locuitorii satelor de atunci. Conform unei
informări jandarmereşti din octombrie 1945, o vacă ajunsese să coste pe piaţa
liberă 400.000 de lei iar un calcul simplu ne arată că „generosul„ guvern pro-
sovietic plătea cam un sfert din valoarea reală a animalului „colectat„. De unde
proveneau, totuşi, chiar şi aceşti bani? Principala sursă de finanţare a lăcomiei
staliniste era reprezentată de diversele impozite, supra-impozite şi taxele de tot
felul puse tot pe spinarea prilejul unei noi ploi de hârţoage trimise de către MAI
prefecturii. Reglementările pe hârtie erau excelente şi exemplare dar costurile
acestor noi eforturi nu au fost decontate niciodată de către sovietici. La
Bucureşti fusese creată în cadrul MAI o altă structură birocratică numită
„Serviciul de Aprovizionare a Trupelor Aliate„ care, în bunul obicei al vremii, a
pus secretarele-dactilografe la treabă. Ministrul de interne Moşoiu, directorul N.
Ganea dar şi super-vizorul rus Finoghenov, au semnat adresa 37.1041 martie
1945 primită de prefectura Tutova în care se dădeau unele lămuriri şi
„indicaţii„ privind aprovizionarea armatei sovietice, astfel: „unităţile militare
(sovietice n.n.) separate nu trebuie să se adreseze către Dv. (prefecturii n.n.)
sau către Instituţiile Dv. pentru a-şi primi subzistenţele. În cazuri separate
excepţionale, când unitatea se află în drum şi este surprinsă de o situaţie
dificilă în ce priveşte hrana, poate să se îndrepte cu cererea spre a obţine
subzistenţele şi aceasta numai cu aprobarea împuternicitului Comisiei Aliate de
Control a Judeţului sau Comandamentului Militar Sovietic al Judeţului care
trebuie să întocmească în formele cuvenite actele de aprovizionare. În cazul
acesta, pot fi predate numai produsele următoare: pâine, carne, grăsime, crupe,
legume şi cartofi însă nu vin, gustări sau trufandale„. Dacă vinul, gustările şi
trufandalele fuseseră scoase de pe listă, asta nu a însemnat că ruşii nu s-au
dedulcit din ele. Cum? Vom vedea spre sfârşitul acestui subcapitol. O altă
prioritate a Convenţiei de ţărănimii şi, în mod special, pe a celei oarecum
înstărite numite peiorativ de leprele bolşevice autohtone „chiaburimea satelor„,
sau „kulaci„ pre limba lui Vâşinski. Aprovizionarea trupelor ruseşti aflate în
trecere sau în staţionare pe teritoriul judeţului Tutova a creat Armistiţiu a
constituit-o articolul 5 care aducea ţării noastre noi şi mari obligaţii financiare
dar şi obligaţia imorală de a preda răzbunătorilor ruşi cetăţenii basarabeni,
nord-bucovineni precum şi a altor cetăţeni sovietici aflaţi în refugiu pe teritoriul
României. Financiar vorbind, pe ansamblul întregii ţări, statul român a achitat
sume uriaşe acestor oameni, constând în bani pentru hrană, îmbrăcăminte şi
încălţăminte precum şi pentru plata cazării în hotelurile în care au fost găzduiţi
temporar, înainte de a ajunge direct în Siberia cu ştampila de „trădătoflipită pe
frunte. Guvernanţii noştri au încercat în zadar să mai reducă din cheltuieli, dar
când vorbeşti cu surzii mai degrabă taci! În urma unei dispoziţii ministeriale,
Ion Andronache (prefectul de Tutova) a trimis la data de 1 august 1945
Comisiei Române de Aplicare a Armistiţiului (loco) următoarea adresă: „nici în
articolul 5, nici în alte articole ale Convenţiei de Armistiţiu nu este prevăzută
obligativitatea pentru Statul Român de a servi alocaţii de hrană cetăţenilor
sovietici repatriabili în URSS, veniţi ulterior datei de 23 August 1944 din
Germania, Austria şi Ungaria. (subliniat. În original). La insistenţele Comisiunei
Aliate de Control totuşi Consiliul acestei Comisiuni a hotărât că se pot acorda
alocaţii de hrană acestei categorii de cetăţeni sovietici – deşi nu se încadrează
în Convenţie – sub rezerva însă a contabilizării cheltuielilor în conturi separate
pentru ca ele să poată face ulterior obiectul unor compensaţii (s. În original) în
cadrul unei Convenţii cea ar urma să se încheie între Comisia Română pentru
Aplicarea Armistiţiului şi Comisia Aliată de Control”. Cetăţenii sovietici care au
provocat această dispută erau foştii prizonieri aflaţi în tranzit prin ţara noastră
şi cu care nu aveam nimic de-a face! După cum se ştie, ruşii n-au plătit nici o
carboavă drept compensaţie! Toate cheltuielile prilejuite de întreţinerea
„valoroasei” CAC dar şi cele ale soldaţilor sovietici trăitori ocazionali pe aceste
meleaguri tutovene, erau frumos şi scrupulos contabilizate după care erau
trimise MAI spre „competinţa” rezolvare. Într-o „situaţie de cheltueli” întocmită
de prefectura Tutova şi trimisă Serviciului Financiar pentru Aplicarea
Armistiţiului, pendinte de MAI, am aflat cât a costat pe două luni prezenţa pe
teritoriul judeţului a „parfumatei” cizme ruseşti dar şi a rubăştilor comisarilor
politici bolşevici,: „la ordinul Domniilor Voastre nr. Br. 6517 K 1945, avem
onoare a înainta actele de cheltueli efectuate de această Prefectură în contul
art. 10 din Convenţia de Armistiţiu pe timpul dela 1 Februarie 1945, la 31
Martie 1945. ÎNTREŢINEREA SUBCOMISIUNEI INTERALIATE DE CONTROL.
1).
Cheltueli cu Subcomisiunea în sumă de lei 2.560.609. 2). Cheltueli ce
urmează a se imputa planului General de aprovizionare în sumă de lei 280.860.
Total, lei 2.841.469„. Aceste din urmă cheltuieli apreciem a fi cele excluse din
„alimentele de bază„ decontabile şi anume: vinul, gustările şi trufandalele pe
care, la urma urmei, tot poporul român le-a plătit, spre veşnic blestem al
burdihanului bolşevic! În acelaşi plic a luat calea Bucureştilor şi o „situaţie de
cheltueli cu întreţinerea trupelor sovietice în trecere„: „. 1). Cheltueli (.) dela 23
August 1944, la 31 Ianuarie 1945 în sumă de lei 3.042.708; 2). Cheltueli (.) pe
timpul dela 1 Februarie 1945 la 31 Martie 1945 în sumă de lei 121.899”.
Acestea vor fi fost mizilicuri în comparaţie cu cheltuielile inimaginabile care vor
urma după stingerea conflictului din Europa şi ocuparea integrală a ţării
noastre de către armata roşie!
B. Jafuri sovietice comise pe teritoriul judeţului Tutova. 1945-1946.
Referitor la acest subiect fierbinte clasat ca „secret” timp de 55 de ani
(1945-1990) de către autorităţile comuniste, există în Direcţiile Judeţene ale
Arhivelor Naţionale un număr impresionant de dosare care conţin zeci de mii de
plângeri ale locuitorilor, cu precădere ale celor din mediul rural care nu aveau
nici un fel de apărare contra sălbaticilor năvălitori. De altfel, după cum se ştie,
în ultima parte a războiului, Stalin a dispus eliberarea tuturor puşcăriaşilor,
inclusiv a criminalilor de profesie, cu condiţia trimiterii acestora pe prima linie
a frontului şi cu promisiunea amnistierii în caz că vor rămâne în viaţă. Tocmai
aceşti barbari ai secolului XX au aplicat perfect şi nemilos zicerea „Na voine
kak na voine” (La război, ca la război). Bătrânii noştri săteni îşi amintesc cu
groază de acei cruzi asiatici şi scuipă şi acum în sân când îi întreabă cineva ce
şi cum a fost! Pentru a se ţine o evidenţă în cazul unei viitoare despăgubiri
(care nu a fost niciodată acordată!) autorităţile noastre au instituit un soi de
filieră a plângerilor şi reclamaţiilor primite de la cetăţeni. La nivelul comunei,
aceste documente erau depuse la primărie care, la rândul ei, le trimitea prin
curier la prefectura judeţului de unde o copie pleca la împuternicitul Comisiei
Române de Aplicare a Armistiţiului, originalul rămânând la un dosar special.
Acest împuternicit, cu temenelele şi sărumânuţele de rigoare, înmâna hârtiile
tovarăşilor ofiţeri sovietici care, cu siguranţă, nu-l oboseau pe tălmaci cu
traducerea acestora deoarece misiunile şi priorităţile lor erau altele. De altfel,
procedând la fel ca şi Hitler, Stalin (în perspectiva iminentei ocupări a
României) ordonase din timp trepăduşilor săi să realizeze aşa-zişii lei de
ocupaţie care nu aveau absolut nici-o valoare, odată ce nu erau emişi de Banca
Naţională a României, ba, chiar le fixase şi un curs oneros de 20 de lei
româneşti 1 leu sovietic! Conform istoricilor care şi-au consacrat mult timp
acestei probleme, nimeni din ţara asta n-a primit bani buni pe hârtia igienică
bolşevică rămânând doar ca piese numismatice! Legiunea de Jandarmi Tutova
a trimis prefecturii pe data de 7 septembrie 1945, următoarea notă informativă:
„1). În noaptea de 56 Septembrie 1945, 6 militari sovietici înarmaţi şi cu două
căruţe au furat dela Ferma Zorleni 12 oi şi un berbec. Aceştia au fost urmăriţi
de ciobani până la Bârlad unde au fost prinşi şi predaţi Comandamentului
Sovietic. 2). În seara zilei de 6 Septembrie 1945, 4 ostaşi sovietici de la un tren
ce staţiona în staţia Zorleni s-au dus la cârciumarul Andrei Naum din comuna
Zorleni şi i-au devastat complect casa luându-i toate lucrurile casnice şi marfa
ce o avea în prăvălie, după care l-au luat la bătaie şi vroind să se apere a fost
grav rănit. Negustorul a plecat în staţie pentru a raporta comandantului
sovietic dar a fost iarăşi luat la bătaie. Ostaşii erau turmentaţi de băutură. Au
mai fost bătuţi şi alţi locuitori din comuna Zorleni de către cei 4 ostaşi. Dintre
ostaşi, un ofiţer în grad de căpitan şi un soldat s-au ales cu mai multe lovituri
de topor. Comandantul trenului a raportat cazul Comandamentului Sovietic din
Bârlad care a trimis un ofiţer cu o patrulă şi au ridicat pe cârciumarul Aurel
Naum şi pe locuitorii Constantin Prisecaru şi Ion Huţanu din Zorleni pentru a fi
cercetaţi”. O altă informare suna aşa: „în noaptea de 21 august 1945, la orele
24, un număr de 4 ostaşi sovietici s-au introdus în curtea locuitorului Petrache
Negru din comuna Cerţeşti şi sub pretextul că au fost cu focuri de armă din
stradă în timp ce ei erau în curtea locuitorului, au ridicat pe numitul locuitor
împreună cu suma de lei 700.000”. Postul de jandarmi Cârja raporta
următoarele: „În seara zilei de 2627 august 1945, orele 2-3 dimineaţa locuitorul
Ioan Nechita din comuna Cârja a surprins în beciul său unde avea vin pe
ostaşul sovietic Mihail O. Grigorovici de 35 de ani din Divizia 503, infirmeria de
cai nr. 475. Acest ostaş a pătruns în beci prin ruperea lacătului de la uşă.
Alarmând populaţia a sesizat şi pe şeful de post care l-a ridicat pe ostaş şi l-a
dus la postul de jandarmi Cârja. Ostaşul sovietic era turmentat de băutură.
După puţin timp a sosit la post o maşină cu un Domn Maior Sovietic care a pus
în libertate pe ostaşul sovietic după ce mai întâi i-a făcut o morală”. Chiar şi în
Bârlad se întâmplau astfel de hoţii, după cum sună o informare a poliţiei: „ieri
15 septembrie 1945 pe la orele 16 pe când soldaţii (români n.n.) Comisiei
[Române de Aplicare a Armistiţiului] se întorceau cu caii de la fântâna
„ Varamizei„ unde îi duseseră la adăpat, în momentul când intrau în oraş spre
grajdul unde sunt cazaţi, soldaţi sovietici ce veneau din direcţia gărei au luat
cu forţa un număr de 9 cai. (.) Din informaţiile noastre, soldaţii sovietici au dat
o parte din cai locuitorilor pe bani şi ţuică, iar o parte i-ar fi îmbarcat în trenul
sovietic ce în noaptea de 1516 a plecat spre Iaşi”. Un caz şi mai grav a fost
raportat de către jandarmi împuternicitului Comisei Române şi anume: „În
dimineaţa zilei de 15 septembrie 1945, patrula de jandarmi de la postul
Dragalina a găsit în apropierea podului CFR Pereschiv rănit grav pe călătorul
Vişinevsci Octavian din oraşul Iaşi. Numitul a declarat că în timp ce se înapoia
cu trenul dela Bucureşti, noaptea pe la ora 2, a fost jefuit de 3 ostaşi sovietici
luându-i suma de 95.000 lei iar alţii în stare de ebrietate l-au aruncat din tren
între gările Ghidigeni şi Tutova. Rănitul a fost transportat urgent la spitalul
Beldiman din Bârlad”. Aceste abuzuri fiind atât de numeroase iar spaţiul
publicistic atât de limitat, ne oprim aici. Concluziile le poate trage oricine.
C. 1947 – anul marii foamete.
Anul evocat în acest subtitlu a fost anul unor mari probleme. Seceta din
1946, coroborată cu obligaţiile prevăzute de Convenţia de Armistiţiu care era,
în orice situaţie, în prim-planul atenţiei guvernanţilor de atunci, au condus la
grave consecinţe sociale, mulţi oameni pierzându-şi viaţa în special în nordul şi
estul judeţului Vaslui, în tot judeţul Fălciu dar şi în Tutova. Disperaţi, oamenii
se urcau în „trenurile foamei” şi luau drumul judeţelor excedentare pentru a
procura un sac-doi de porumb sau chiar o traistă. Aceste mişcări de populaţie
au început din noiembrie-decembrie 1946 şi s-au sfârşit pe la mijlocul anului
1947. Autorităţile pro-staliniste au fost complet depăşite de această situaţie
nemaiîntâlnită în istoria României, deoarece nu era nici un stoc de rezervă,
totul luând calea Moscovei. Zeci de circulare, ordine, rapoarte etc. Soseau ca pe
bandă rulantă la prefectura Tutova din care cea mai cinică şi mai mârşavă din
toate ni s-a părut cea în care Teohari Georgescu îi numea pe bieţii oameni
„saboteuri şi speculanţi”! În consecinţă, s-a trecut la confiscarea porumbului
sau grâului strâns şi adus cu mare greutate de prin Oltenia sau Muntenia.
După ambalajul folosit aceşti „speculanţi” au fost numiţi cu termene puternic
peiorative ca „săcari” sau „trăistari”. În primul rând, ca un fel de înaintaşi ai lui
Ceauşescu, ghiftuiţii de la Bucureşti fixaseră raţiile zilnice de porumb pe cap de
locuitor şi după calcule care le-au obosit minţile bolnave de putere, au stabilit
că fiecăruia i se cuvine cantitatea de 200 de grame pe zi. Prin urmare, o familie
de 5 persoane avea dreptul la 1 kg. de boabe zilnic, sau 30 de kg. lunar. Restul
ce se mai găsea prin saci sau traiste, se confisca şi se redistribuia în judeţ.
Toate organele de represiune au fost puse în alertă pentru a duce la îndeplinire
această operaţiune numită în termenii juridici actuali „tâlhărie”. În acelaşi
timp, s-a trecut la expedierea vagonabilă către judeţul Tutova a porumbului şi
grâului necesar supravieţuirii dar, conform documentelor arhivistice, aceste
cantităţi erau ridicol de mici şi nu acopereau nici pe departe necesarul
minimal. Astfel, prefectura Tutova era anunţată telegrafic că în gara Bârlad va
sosi vagonul 271877 cu cantitatea de „şapte şi jumătate tone”, confiscate de la
săcari. Într-un alt document din 22 februarie 1947 semnat de adjunctul
ministrului de interne, Moşoiu, prefectura era informată că va primi un număr
de 13 vagoane CFR cu cantitatea de 121, 500 tone de porumb, de asemenea
confiscat de la săcari. De fapt, cea mai importantă „vamă” era la Buzău unde se
făceau cele mai mari confiscări dar cei care scăpau de ochii vigilenţi ai
jandarmilor erau devalizaţi la Bârlad. Într-o „Situaţie cu cerealele confiscate
dela săcari la 5 III 1947- am găsit următoarea statistică: „confiscat total:
10.271 kg. porumb şi 9.704 kg. grâu; s-a eliberat la săcari: 6.505 kg. porumb şi
4.635 kg. grâu”. La toate comunele din judeţ se întocmeau tabele cu necesarul
de cereale al fiecărei familii, conform raţiilor fixate de MAI. Reglementarea
convenabilă pentru cazurile de calamitate naturală va veni foarte târziu. Până
una, alta, comuniştii se gândeau asiduu la acapararea totală a puterii şi la
aservirea definitivă a ţării intereselor URSS.
CAPITOLUL 4
4.1. LEGIUNEA DE JANDARMI VASLUI NOTE INFORMATIVE. 1945-
194822
În deschiderea acestui capitol, este bine să amintim faptul că prima
reglementare a activităţii jandarmilor s-a produs în anul 1850, sub domnia lui
Grigore Alexandru Ghica, iar următoarele legiuiri au adus numeroase adăugiri
şi sarcini noi la cele existente, deja. Începând cu secolul XX, Jandarmeria a
devenit o forţă de poliţie exclusiv rurală, fiind organizată astfel: la Bucureşti era
Inspectoratul General al Jandarmeriei, în capitalele provinciilor istorice se aflau
Inspectoratele Regionale, la reşedinţele judeţelor funcţionau Legiunile de
Jandarmi, la fiecare reşedinţă de plasă câte un Sector de Jandarmi iar la
aproape fiecare comună câte un Post de Jandarmi, compus, de regulă, din câte
un şef şi un ajutor dar şi din 3-4 jandarmi în termen. După ocuparea ţării de
către trupele sovietice, au intervenit şi alte obligaţii de serviciu, printre care:
depistarea şi strângerea armamentului şi tehnicii de luptă abandonate de
armatele combatante şi aflate, în numeroase cazuri, în mâinile locuitorilor
satelor noastre în acest fel creându-se un bun prilej pentru vendete sângeroase
şi tâlhării la drumul mare; prinderea militarilor germani sau maghiari precum
şi arestarea celor evadaţi din lagărele de prizonieri; distrugerea manifestelor
germano-legionare aruncate din avioane şi multe altele. Din păcate, de
nenumărate ori jandarmii rurali şi-au depăşit atribuţiunile prin încălcarea
dispoziţiilor ministeriale de a nu se amesteca în prinderea şi arestarea
cetăţenilor basarabeni şi nord-bucovineni care se aflau pe teritoriul României în
calitate de refugiaţi de război şi care urmau a fi „repatriaţi” în URSS conform
articolului 5 din Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în data de 12
septembrie 1944. O altă obligaţie a jandarmilor era aceea de a întocmi „note
informative” asupra oricărui eveniment petrecut pe raza lor de competenţă şi
înaintarea acestora la Legiune, al cărei comandant, la rândul lui, le depunea pe
masa prefectului judeţului. La DJAN Vaslui, există numeroase dosare cu astfel
de informări, unele tratând probleme cu adevărat serioase, altele pline de bârfe
şi fleacuri numai bune de spus pe marginea şanţului, duminica, înainte sau
după utrenia de la biserică, ori pe la clăcile vestitelor „întovărăşiri”! Datorită
plecării în refugiu a aproape tuturor jandarmilor, fenomen care s-a produs
înaintea marii ofensive sovietice din august 1944, posturile rurale au rămas
lipsite de personal aşa că mai marii Ministerului de
Note:
 22 Pentru realizarea acestui material documentar, autorul a cercetat
dosarele 5 şi 1271945, precum şi dosarele 691946 şi 361947 aflate la DJAS
Vaslui, fondul „Prefectura Vaslui”.
Interne de atunci au umplut golurile cu toate ciurucurile satelor, de
regulă săraci semi-analfabeţi dar cu grade militare căpătate în recentul război
dus NUMAI în vest, buni la mânuit ghioaga şi la răzbunări personale, dar slabi
mânuitori ai creierului şi condeiului. Ne permitem ca în acest material să
transcriem integral şi cu ortografia originală unele „note informative”, spre
deliciul cititorilor, sperăm! Menţionăm în mod expres faptul că în perioada
decembrie 1944 – martie 1947, funcţia de prefect al judeţului Vaslui a fost
îndeplinită de preotul Neculai Sârbu. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că
toate aceste „informări” purtau eticheta de „secret”, „strict secret” sau
„confidenţial, personal”, inaugurându-se, astfel, celebra secretomanie
comunistă!
A. „Din cauza fricei de actualul Partid, populaţia nu se manifestă cu
nimic”
Într-o „dare de seamă” scrisă pe 30 noiembrie 1945 de şeful postului de
jandarmi Ştefan cel Mare, „plotoner majur” Dumitru Gavrilă şi trimisă şefilor de
la Vaslui, se spune că: „din cauza fricei de actualul Partid [comunist român
n.n.], ţinându-se seamă de deportări şi execuţii cu moartea, lagăr etc. Populaţia
deşi simpatizează cu Partidul Liberal, nu se manifestă cu nimic. (.). S-au afişat
în anumite locuri afişe „Trăiască Partidul Naţional Liberal„, alte mijloace de
propagandă nu s-au semnalat. În general, populaţia doreşte schimbarea
Guvernului [dr. Petru Groza, n.n.] agreând pe liberali”. Acelaşi şef de post
notează în informarea sa că „. Populaţia din comunele Ştefan cel Mare şi
Bârzeşti nu priveşte bine organizarea actuală din considerente că cei mai
recalcitranţi şi mai săraci sunt astăzi la conducerea comunelor, oameni
analfabeţi [care] s-au înstărit în scurt timp şi îşi schimbă vitele cu cele
destinate URSS”. Datorită numeroaselor sesizări de acest gen sosite de la
comune, comandantul Legiunii de Jandarmi Vaslui (căpitan Lungu Costin)
recomandă în scris prefectului să verifice „. Sentimentele populaţiei la faţa
locului înainte de a numi primarii respectivi, pentru a nu avea, astfel,
frecuşuri”. Şeful postului de jandarmi din Pungeşti arată că: „În seara zilei de
27 decembrie 1945, locuitorul Neculai Baciu văzând o maşină mică dela Bacău
că a oprit la poarta comerciantului Zisu Fălticineanu venită pentru interese
comerciale, acesta crezând că sunt reprezentanţi ai partidului comunist veniţi
pentru propagandă a eşit în drum strigând ca oamenii să fie cuminţi (sic!) şi să
nu-i asculte ce spun aceştia care sunt veniţi de la Vaslui că spun numai
minciuni. Informaţie sigură”. În acele vremuri tulburi, nemulţumirile ţăranilor
erau taxate drept „sentimente fasciste sau legionare” aşa cum a notat într-o
informare şi noul şef de post de la Ştefan cel Mare, „plotoner de jandarmi” C.
Cocuz care pe data de 14 decembrie 1945 arăta următoarele: „Deşi locuitorilor
care au predat vite pentru URSS li s-au plătit, totuşi sunt foarte nemulţumiţi
din cauză că li s-au dat preţuri mici în raport cu scumpetea actuală, iar vitele
le-au predat mai mult cu forţa fiind obligaţi de autorităţile comunale. Totuşi,
nu reacţionează de teamă a nu fi bănuiţi că nutresc sentimente fasciste sau
legionare. Spun că sunt mulţumiţi (sic!) şi cel puţin în viitor să nu li se mai ia
vite”.
B. Ochişi închişi şi urechi astupate când vine vorba despre o anumită
minoritate etnică
Privilegiile acordate minoritarilor evrei, nu au rămas fără ecou în lumea
satelor. Într-o notă informativă din data de 4 ianuarie 1946, „biuroul” politic al
Legiunii de Jandarmi Vaslui aducea la cunoştinţa prefectului următoarele: „În
seara zilei de 2627 decembrie 1945 în comuna Codăeşti s-a dat un bal de către
sindicatul meseriaşilor din localitate unde au luat parte şi români şi (români de
naţionalitate evrei) (cuvinte tăiate, în original n.n.). Într-un colţ din sala de dans
Dnii Nisil Şvartz, Avram Sticovici şi Leiba Corăsveanu au aşezat o masă unde
consumau vin (unde erau perceptele Talmudului care interzic vinul? N.n.).
Românii au văzut aceasta, au luat şi ei o masă şi au aşezato în mijlocul salei.
Când preşedintele sindicatului anume Buţu a intervenit, dar în acelaşi timp Dl.
Nisil Şvartz sa revoltat spunând că el dizolvă balul sala fiind a lui şi
acordionista este evreică şi ca atare are dreptul. Acela care a pus masa în
mijlocul salei este elevul de liceu I. Alexandrescu, fiul preotului Alexandrescu
din Codăeşti. Rugăm luaţi măsuri prin consiliul politic. Şef biurou, plotoner
Ianisevschi Ilie”. Aceeaşi stare de spirit anti-evreiască se constata şi la Dobrovăţ
unde şeful de post a întocmit o „dare de seamă” în care arăta următoarele: „.
Asupra ordinului de informaţiuni no. 19 ianuarie 1946 al Legiunii de Jandarmi
Vaslui, referitor la vociferările ce se fac de oamenii din elementele armatei
contra evreilor ce nu merg la armată şi la concentrare, raportăm: pe raza
postului nu avem evrei, dar totuş discutând cu mai mulţi locuitori tineri veniţi
în permisie ei vociferează contra evreilor căci ei stau acasă, au acaparat
comerţul apoi această pătură de evrei nu au venit cu nici un ajutor Statului
nedând nimic la Convenţia de Armistiţiu. Plutonier major D. Afteni”. Probabil
plutonierul major nu ştia ori se prefăcea că nu ştie că în structurile de putere
comunistă de la Bucureşti, la fel ca şi la judeţe, funcţiile importante erau
deţinute de către aceşti minoritari. La 20 ianuarie 1946, postul de jandarmi
Buhăeşti aducea la cunoştinţă şefilor de la Vaslui următoarele: „funcţionarii şi
comercianţii sunt nemulţumiţi că o pereche de boi costă 9 milioane de lei. Un
funcţionar, cu leafa pe 3 zile abia poate să-şi cumpere 1 kg. carne. Asta
înseamnă că mănâncă o zi cu familia şi 2 zile rabdă. Pentru a-şi cumpăra o
pereche de boi, îi trebuie salarul pe 10 ani. Animalele s-au scumpit datorită
speculei ce se face de către evrei (s.n.)”. Măsuri luate. Am luat măsuri de
urmărire şi predare a acestor negustori”. În toate dosarele cercetate de noi, n-
am găsit nici un negustor arestat, totul rezumându-se la câte o amendă!
C. „Moda” informatorilor „benevoli” n-a dispărut
Câteva file din dosarul 691946, sunt dedicate unei ordinare delaţiuni
aparţinând şoferului de pe maşina prefecturii vasluiene, care la data de 23
octombrie 1945 declara următoarele: „Subsemnatul Baticu Gheorghe, şofeur
domiciliat în oraşul Vaslui strada Dragoş nr. 29 declar următoarele: În ziua de
22 octombrie 1945 fiind plecat cu maşina (prefecturii n.n.) în comuna Ciorteşti
judeţul Vaslui în faţa primăriei în timp ce reparam un cauciuc sa apropiat de
mine agentul sanitar Dudău Costică din com. Ciorteşti care mia spus că se trag
focuri de armă între ţărani pentru pământ. Eu iam răspuns că de nu se vor
astâmpăra pământul va fi preluat de obştea comunei. Dudău mia spus atunci
căci asta înseamnă colhoz şi că guvernul asta urmăreşte. Mia mai spus căci am
fost lăsaţi pe mâna lui Molotov ca iel să ne judece şi să ne jefuiască ţara de tot
ce mai avem cum nea jefuit şi trupele (sovietice n.n.) când au fost în trecere. De
faţă a fost un sătean tot din acea comună al cărui nume nul cunosc în să poate
fi indentificat de către şeful de post plutonerul Ciobanu din Ciorteşti aceasta
îmi este declaraţia o susţin şi semnez propiu”. Lăsând deoparte greşelile
gramaticale, această pâră îl putea duce pe agentul sanitar direct la puşcărie!
Declaraţia acestuia a fost, desigur, de disculpare, dar un ajutor de nepreţuit l-a
primit din partea jandarmului-plutonier Ciobanu Eftimie, evocat ca martor în
mârşava delaţiune a „şofeurului” semi-anafabet, care în declaraţia sa arată
următoarele: „subsemnatul Ciobanu Eftimie, şeful postului Lipovăţ (fost
jandarm la Ciorteşti) declar că nu am auzit şi nici nu am fost de faţă când
agentul sanitar Dudău din comuna Ciorteşti a criticat actualul Guvern. Atât
declar, susţin şi semnez”. Cu siguranţă agentul Dudău care a scăpat ca prin
minune, şi-a tras fermoar la gură pentru tot restul vieţii! Datorită hotărârii
aliaţilor (URSS, SUA şi Anglia), anul 1946 a devenit an electoral aşa că din
informările jandarmilor nu puteau lipsi şi aspectele politice constatate în
judeţul nostru, mai ales că zvonistica devenise o adevărată ocupaţie (riscantă!)
în lumea satelor noastre. Într-o notă informativă trimisă de Legiunea de
Jandarmi prefecturii vasluiene la data de 2 februarie 1946 se arată că: „Între
diverşi locuitori se discută diverse chestiuni în legătură cu alegerile ca: – pentru
menţinerea ordinei secţiilor de votare vor avea asistenţa ostaşilor Naţiunilor
Unite: Rusia, Regatul Unit şi Americane care vor avea şi rolul de observatori; –
se discută că se vor da lupte crâncene spre a împiedica reuşita în alegeri a
Grupărilor Liberale şi Ţărănistă-Maniu; – idem că mare parte din alegători se
vor retrage de la vot”. După cum se ştie, realitatea a fost alta iar pe englezi şi
americani nu i-a durut nici măcar în cot de corectitudinea alegerilor organizate
de comunişti în strânsă şi indestructibilă colaborare cu trupele sovietice! De
altfel, tot în această perioadă, jandarmii din comuna Ţibana au strâns un
număr mare de afişe răspândite de persoane necunoscute, care aveau
următorul conţinut: „ Vrem Pace!”; „Fără comunişti!”; „Nuprimiţi laudele
Frontului Plugarilor”, iar pe verso pot fi citite următoarele: „guvernul Petru
Groza 2000 lei kg. de porumb. Tutunul cu cartelă”. Cu această ocazie este
întreprinsă o masivă anchetă din care nu lipsesc declaraţiile tuturor
intelectualilor şi comercianţilor din comună, dar rezultatul este zero. Lipsa
banilor mărunţi nu este, iată, o problemă a anului 2009, ea înregistrându-se şi
în urmă cu 63 de ani când, în urma numeroaselor sesizări primite din partea
jandarmilor, Prefectura a fost nevoită să se adreseze în scris sucursalei Vaslui a
Băncii Naţionale spunând că „. De la un timp nu mai există bani mărunţi de
metal, cel mai mic ban care circulă pe piaţă este moneda de hârtie de 500 de lei
şi atunci când cineva vrea să cumpere vreun obiect în valoare mai mică este
nevoit ca să-lplătească cu 5oo de lei (.)”. Pe atunci nefiind gume de mestecat iar
chibriturile fiind cartelate, vânzătorii procedau cum îi tăia capul. Cel mai mic
act de revoltă risca să se transforme în ani grei de puşcărie pentru oricine l-ar fi
făcut aşa cum i s-a întâmplat şi lui Gheorghe Moşuleţ, locuitor al comunei
Dăneşti care. S-a pronunţat [că] astăzi nu mai există lege, că sunt hoţi şi sus şi
jos şi se omoară oamenii (comuniştii n.n.) de locuitorii ce stau acasă. La
pretenţia Frontului Plugarilor şi a pandurului sergent major Toma Neculai dela
postul de jandarmi Dăneşti, s-au încheiat acte de dare în judecată care s-au
înaintat Parchetului Vaslui cu nr. 1378518 ianuarie 1946”.
D. Noile „organe” – mari adversare ale gramaticii limbii române!
Un adevărat diamant lingvistic a emis „plotoneriul” N. Măcărescu, şeful
postului de jandarmi Muntenii de Jos, care pe data de 17 „ianuoare” 1946 şi
folosind, probabil, picioarele, a scris la maşina din dotare următoarele
nemuritoare perle ortografice: „ Cu ocaziea serviciului de patrulare ce am făcut
în zioa de 9 ianuoare şi din contactul luoat cu mai mulţ locuitori care mergeau
şi vineau de la vaslui, spuneau căci oamini ce au vândut vitele prin luna
decembre 1945 leau vândut eftine o pereche de boi ajunge până la 900.000 de
mii le i (sic!) şi chear un milion o vacă până la trei patru sute de mii. Ear acum
o pereche de boi a junge tri milioane lei o vacă până la un milion cinci sute mii
(.). Deci locuitori care au vândut vite în ainte a anului nou şi chear din toamnă
azi nu mai poate cunpăra alte vite laloc de şi vine primăvara pe această cale
locuitori sunt nemulţumiţi în special acei care aude cunpărat vite de oarece nu
pot face faţă scunpetei de azi. Informaţia este posibilă”, conchide, năduşitul-de-
atâta-muncă „entelectuală”, şef de p (r) ost. Pentru „frumuseţea” ortografică a
scriiturii aceluiaşi şef, ne permitem să mai reproducem „ad integrum” o
informare a acestuia: „Nr.417 ianuoare 1946. Locuitori satului Bahnari sunt
nemulţumiţi cu aplicarea legei reformei Agrare de către Comitetul Comunal
local. În primăvara anului 1945 din moşiea D.lui Alicxandru Buzdugan s-a
expropriat 25 hectare şi s-a dat la oamini cari lau primi [t] şi recoltat. În
prezent din acest teren se în parte la alţi oamini şi nu la acei care la stăpânit în
acest an (.) Peaceastă cale locuitorilor care li sau luoat pământu pe care ei în
primăvară lau pri [mi] t şi acum li sau luoat sunt nemulţumiţi (.)”. Poliţia
oraşului Vaslui, trimite pe data de 8 februarie 1946 o notă informativă Legiunii
de Jandarmi care o direcţionează către „sfântul părinte” Sârbu, la cea vreme
prefect închinător la icoana lui Stalin! Nota conţinea acuzaţii extrem de grave la
adresa unor cetăţeni cărora, ulterior, cu siguranţă nu le-a fost prea bine!
E. Unii oameni şi-au riscat libertatea pentru a spune adevărul
În ea se arată că „. În seara zilei de 1819 ianuarie 1946, pe la orele 23,
00, un grup format din locuitorii: Tănase Chiriac, Mihai Tânjală, Pitaru Mihai şi
Brăiescu Nicolae, eşind din Cooperativa „Nădejdea Noastră„ s-au dedat la
manifestări anti-guvernamentale strigând: „ Jos jidanii„, „ Jos guvernul Petru
Groza„ sau „Afară cu spurcăciunile din ţară„. Măsuri luate. Dosarul încheiat a
fost înaintat la Parchetul Tribunalului Vaslui cu no. (.)1946. De asemenea, vă
mai informăm că la Negreşti a luat proporţii curentul antisemit ca şi curentul
antisovietic”. Preoţii acelor vremuri au avut mari probleme cu autorităţile
comuniste, chiar dacă la conducerea judeţului era unul din tagma lor. Astfel,
preotului Lapteş de la Bereasa, i se dă primul avertisment, deoarece, conform
„notei” şefului de post local i-a spus „recenzorului de animale Vasile
Pandeleanu că face parte din „ghiogarii satului„ şi nu-i dă voie să intre în
curtea sa ba, l-a şi înjurat „de cele sfinte„. Şeful de post D. Ungureanu propune
înaintarea dosarului acestuia la Parchet, dar, după cum spuneam,
comandantul Legiunii, cpt. Costin Lungu, decide să-i mai acorde o ultimă
„şansă„ de îndreptare „reacţionarului„. Se pare că acest preot n-a vrut să uzeze
de „şansa„ oferită, deoarece într-o adresă către Poliţia Vaslui din 27 august
1945 semnată chiar de preotul-prefect Sârbu, se arată următoarele: „cercetaţi
de urgenţă cazul preotului D. Lapteş cum că în ziua de 23 august 1945 în
Biserica Catedrală din oraşul Vaslui a obiectat părintelui P. Potorac pentru că a
încheiat cuvântarea cu „ Trăiască Stalin „! Chestiunea fiind foarte gravă, rog
cercetaţi şi raportaţi Inspectoratului Regional de Poliţie Iaşi pentru a se lua
măsuri întrucât preotul D. Lapteş este cunoscut reacţionar (subliniat, în
original) „. Cu adevărat patetică rămâne scrisoarea unui număr de „19 plugari
arestaţi preventiv în Lagărul de Internaţi Politici Vaslui„ care pe data de 3
februarie 1945 se adresează prefectului Sârbu, arătând următoarele: „suntem
unii dintre noi arestaţi de peste 2 luni de zile şi între care se găsesc oameni de
peste vârsta de 65 de ani„. Sperând în mila şi dreptatea ne-sfântului părinte,
vândut complet diavolului roşu bolşevic, aceştia adaugă: „vă rugăm cu lacrămi
Domnule Prefect a interveni pe lângă Onorata Comisiune de Triere să grăbească
formalităţile fie pentru punerea în libertate fie pentru pedepsirea acelor dintre
noi care se vor găsi vinovaţi [sau] să ni se dea domiciliu obligatoriu pe la
căminele noastre pentru a putea face faţă nevoilor Ţărei cât şi a familiilor
noastre”. Deoarece este vorba despre bieţi ţărani care au fost arestaţi şi
întemniţaţi pentru că nu şi-au predat cotele obligatorii la Convenţia de
Armistiţiu, ori nu le-au predat în totalitate, ne revine datoria de onoare ca,
după atâţia ani, să le facem publice numele! Aceştia au fost: Manole Vasile, Gh.
Ursachi, I. Surleac, N. Stoleru, N. Petroşanu, Ştefan Adam, Gh. Todiraşcu, Stan
Barbu, N. Morăriţa, Gh. Moraru, Cost. V. Spiridon, Cost. Plăcintă, Neculai
Borş, Şt. Surugiu, V. Lemnaru, Cosma Mihai, Moroşanu Gh. Ioan, Ioan N.
Sprânceană, Antoniu. Această listă a fost reconstituită după semnăturile
petiţionarilor. Din păcate, nu ştim din ce localităţi erau.
F. Violatori sovietici şi primar glumeţ
De o gravitate deosebită a fost şi întâmplarea petrecută la Vultureşti, în
noaptea de 1112 noiembrie 1945, orele 22 când „. Individul C. Stafie ajutat de
fratele său V. Stafie, au bătut foarte grav un soldat sovietic ce venise la sora lor
căsătorită anume Catinca S. Soldatul sovietic avea o mână ruptă şi i se vedeau
creierii (sic!) aşa că a fost dus de urgenţă cu o căruţă în gara Buhăeşti, unde l-
au urcat într-un tren sovietic care mergea la Iaşi. Motivul că l-au bătut este că
numitul ostaş a căutat femei şi voind a sili (viola n.n.) pe sora lor Catinca S.
Dosarul cu acte şi indivizii au fost trimişi de noi cu no. 11.20917. XI. 1945 la
Parchetul Tribunalului Vaslui spre a hotărî”. Iată că apărarea onoarei unei
femei măritate de scârboasele pofte ale unui criminal „sovietic”, probabil beat,
era un afront grav adus glorioaselor trupe eliberatoare! De altfel, în arhivele
vasluiene există zeci de dosare cuprinzând abuzurile soldaţilor lui Stalin. Tot
din anul 1945 ne parvine şi o notă informativă a poliţiei rurale (concurenta
jandarmerie n.n.) în care se arată următoarele: „vă comunicăm că primarii
comunelor rurale nu au voie să poarte armă (.) se vor strânge toate. La Micleşti,
primarul comunei, Gh. Ioniţă, a dezarmat un poliţist (rural, mare crimă! N.n.) şi
i-a luat pistolul. Acesta mai avea un dosar pentru vânzarea unei motociclete de
captură. Rugăm să luaţi măsuri”.
Sfârşitul acestui scurt material îl vom dedica unei întâmplări oarecum
hazlii, petrecute pe data de 21 noiembrie 1945 în satul Muntenii de Sus, când:
„. Dl. Subprefect Manea Schaffer însoţit de un Domn Maior Sovietic şi un
locotinent din Divizia Tudor Vladimirescu au ţinut la şcoala primară o întrunire
la care au participat 25-30 persoane. Întrunirea a fost în scop politic
accentuându-se mai mult pentru sprijinirea Guvernului actual (dr. Petru
Groza, n.n.) care a făcut multe îmbunătăţiri (chiar aşa? N.n.) Ţării şi poporului.
Primarul Adam Chiriac, cu toate că ştia, nu a venit la întrunire [ci] s-a dus la
locuitorul I. Târnoveanu şi a chefuit toată ziua. Dl. Subprefect l-a trimis pe
guardul comunal Gh. Manea să-l caute, dar primarul l-a pus pe acesta să cânte
în timp ce dansa cu ţiganca Ioana Caramalău. Rog a se lua măsuri de înaintare
a dosarului la Parchet”. Datorită acestei stupide întâmplări, probabil că
primarului i-a fost întreruptă cariera politică. Un dosar de acest gen ajuns în
mâinile călăilor numiţi procurori de către comunişti, era fatal învinuitului!
G. Poliţia rurală, un surogat primejdios inventat de puterea comunistă
Odată cu ocuparea ţării de către sovietici, necesitatea desfiinţării
jandarmeriei, ca o măsură obligatorie impusă de aceştia în vederea construirii
măreţei societăţi socialiste şi aservirii totale a României faţă de Stalin, tindea să
devină o realitate dar, cu toţi paşii rapizi întreprinşi, acţiunea tot a durat 3 ani.
Mai întâi, la sfârşitul anului 1944 a fost pusă la murat, pritocită des şi dată în
consum ideea înfiinţării unei poliţii rurale care-şi propunea următoarele:
(conform adresei trimise prefecturii Vaslui de către Regionala Moldova a
Inspectoratului de Poliţie Rurală ce-şi avea „. Sediul central la Iaşi, str. Vasile
Alexandri (sic!), no. 6)”: „întregul personal va fi ales din sânul populaţiei rurale
ţinând seama că nu se admite ca un poliţist să facă serviciu în alt sat.
Personalul va fi propus şi ales de autorităţile comunale, comitetele săteşti şi
Frontul Plugarilor (s.n.) cu elemente care vor răspunde (corespunde n.n.)
serviciului ce li se încredinţează”. Desemnarea Frontului Plugarilor ca principal
organizator al acestei „poliţii”, lasă loc multor comentarii dintre care noi ne
permitem doar unul: viitoarele „elemente sănătoase” vor trebui să corespundă
vechii zicale româneşti: „Carte multă nu se cere; Să fii prost, să ai putere!”. Aşa
a şi fost, după cum ne-au dezvăluit documentele arhivistice cercetate. În mod
insinuant, şi nu întâmplător, atribuţiunile acestei „poliţii” corespundeau perfect
cu cele ale. Jandarmilor! Iată câteva: „(.) 3 Pune în aplicare şi execută condiţiile
Armistiţiului (.). Arestări de legionari, spioni, pentru internare în lagăr a
supuşilor germani şi maghiari (.) face investigaţii şi descoperă obiectele şi
lucrurile înstrăinate din URSS. De asemenea înaintează pe cetăţenii din
Basarabia şi Bucovina de Nord în vederea repatrierii (s.n.)”. Prin urmare,
această adunătură a devenit baza viitoarei „miliţii populare” care urma să fie
proclamată ca atare în anul 1949 prin „absorbirea” jandarmeriei rurale dar şi a
acestor „poliţişti”. Calitatea îndoielnică a indivizilor cu pricina, este dovedită şi
printr-o telegramă trimisă de la Bucureşti prefecturii în care subsecretarul de
stat al MAI, Gh. V. Stănescu, punctează următoarele aspecte (grave): „1) Din
rapoartele primite de MAI rezultă că pe teritoriul rural funcţionează formaţiuni
de poliţie rurală încadrate cu elemente nepregătite având antecedente dubioase
(s.n.). 2) Potrivit Ordinului D-lui Ministru al afacerilor interne luaţi măsuri
pentru imediata desfiinţare (s.n.) a tuturor acestor formaţiuni de poliţie rurală.
Transmis şi Inspectoratului General al Jandarmeriei. 3) Raportaţi de executare
în 48 de ore. 4) Asupra aceleaşi kestiuni (sic!) s-a dat şi ordinul circular
no.29.717 din 3 ianuarie a.c. (1945 n.n.)”. În acea perioadă, ministrul afacerilor
interne era generalul Nicolae Rădescu, ce avea să fie schimbat la 6 martie 1945
cu muncitorul tipograf comunist Teohari Georgescu. Pe telegrama de mai sus,
prefectul Neculai Sârbu a scris următoarea rezoluţie: „La ordinul dv. nr. (.)
avem onoare a raporta că s-au luat măsuri de executare”. Hotărârea
comuniştilor fusese, deja, luată aşa că nu s-a procedat la desfiinţarea acestei
structuri ci, s-a trecut la întărirea ei iar preotul-prefect Neculai Sârbu care
cernea de mult timp făina „democraţilor” bolşevici, nicidecum pe cea a
ministrului „reacţionar” Rădescu, a transmis la data de 21 februarie 1945
regionalei de Poliţie Rurală Iaşi următoarele aprecieri: „Poliţia Rurală, în
localităţile unde a fost înfiinţată, s-a dovedit o poliţie care corespunde cerinţelor
poporului şi îşi face pe deplin datoria, astfel încât se impune menţinerea ei.
Cerem un delegat care va indica normele de organizare a Poliţiei Rurale”.
Deoarece aceşti veritabili bătăuşi de partid trebuiau să fie plătiţi într-un fel,
regionala Moldova a indicat şi sursele: „până la soluţionarea definitivă a
Guvernului sunt retribuiţi de Prefectură [iar] fixarea salarului se va decide de
Dvs. ţinând seama de standardul de viaţă din Regiunea Dvs.”. Cum să-i
plătească popa Sârbu pe poliţiştii rurali?! A trimis adrese către toate primăriile
din judeţ în care cerea ca aceştia să fie retribuiţi de la bugetele locale! Iată cum
a fost „plătit” C. Frunză, şeful poliţiei rurale din comuna Ipatele: „. Fac serviciul
dela 1 sectembrie 1944, din lipsa jandarmilor care sa evacuat şi chiar şi astăzi
unde am suferit cele mai mari greutăţi cu armata roşie cari trebuia să le dai
toate la îndămână (s.n.) deşi ni sau spus Dl. Pretor (şeful unei Plase n.n.) căci
vom fi plătiţi însă până înprezent nu sau loat nici o măsură”. Această plângere
fusese trimisă ministrului de interne, care a retrimis-o prefecturii vasluiene
pentru rezolvare. După o „matură” şi „dreaptă” chibzuinţă duhovnicească,
prefectul Neculai Sârbu a propus plătirea petentului în natură, deoarece
comuna Ipatele n-are nici un ban în vistierie! Cu siguranţă, la vremea aceea,
toate puşculiţele primăriilor erau goale, aşa că viitorii „miliţieni populari” au
fost nevoiţi să mai ţină şi post negru, dacă nu cumva se descurcau altfel, adică
cu şperţurile locale!
H. Conflicte între jandarmi şi poliţiştii rurali
Evident că apariţia acestei poliţii paralele a dus la numeroase frecuşuri
cu jandarmii, aşa că pârele au început să curgă gârlă pe masa prefectului, via
Legiunea de Jandarmi Vaslui. Iată ce scrie comandantul acesteia, maiorul Gh.
Tofan, într-un raport trimis prefecturii la data de 7 aprilie 1945: „unii membri
ai poliţiei rurale continuă să afirme cu orice prilej faţă de populaţia dela sate că
organele jandarmeriei dela teritoriu nu mai sunt necesare, atribuţiunile lor fiind
acum îndeplinite de poliţia rurală (.)”. Comandantul legiunii vine şi cu exemple
concrete, scriind că: „în ziua de 26 martie a.c. şeful de secţie Ciobanu, al
poliţiei rurale Lipovăţ a îndemnat populaţiunea să nu de-a (sic!) nici o ascultare
jandarmilor deoarece sunt cozile de topor ale boierilor şi că poliţia rurală va
executa în viitor toate atribuţiunile jandarmilor (.)”. În final, comandantul Tofan
îngroapă securea războiului şi aprinde pipa păcii, conchizând că: „se cere o
colaborare mai strânsă între cele 2 poliţii existente de fapt pe teritoriul rural
(s.n.)”. O altă plângere vine de la postul de jandarmi Muntenii de Sus, care
raportează şefilor de la Vaslui următoarele: „În ziua de 11 mai 1945, patrula
postului compusă din plotoner Ciubotea Alex. Şi jandarmul însoţitor (.) a
executat şi ordinul (.) Regimentului 8 Grăniceri pentru urmărirea, prinderea,
arestarea şi înaintarea la unitate a soldatului-dezertor A. I. Vasile, ctg.1944 din
această comună. Întâlnind pe numitul dezertor pe stradă (.) a rezistat cu
opunere la întrebuinţarea forţei (sic! S.n.). Totuşi jandarmii au reuşit să-l
conducă spre post însă imediat a sosit în ajutorul lui locuitorul Vasile N., ce
face parte din poliţia rurală (s.n.) care ia înlesnit fuga prin diferite acte de
violenţă încontra jandarmilor. Tot în ajutorul dezertorului şi a poliţistului V.
Neacşu a mai venit şi tânărul Cimbru Gh. N., Adam N. A. şi Profira N. A. din
care cauză dezertorul a putut fugi. Jandarmii de susnumiţii indivizi au fost
bruscaţi, insultaţi, ameninţaţi iar de dezertor chiar şi lovit”. Trebuie remarcate
limbajul şi ortografia extrem de. Pitoreşti dar şi abuzurile la care s-a dedat
„poliţistul rural”, scoţându-şi neamurile de la belea!
Tot problema remunerării acestor huligani înarmaţi legal, l-a făcut pe
prefectul Sârbu să mai trimită o depeşă ministerului de interne, la data de 16
mai 1945, în care, pe lângă apologia poliţiei rurale, pune şi chestiunea banilor:
„prin îndepărtarea elementelor jandarmeriei devenite necorespunzătoare unei
poliţii rurale şi pentru a se asigura în schimb o poliţie în spirit cu adevărat
democratic (sic! Îşi dresese limba popa Sârbu, după nevoile comuniştilor! N.n.)
s-a organizat în judeţul nostru o poliţie rurală cu elemente bine instruite în
această direcţie, care a început să funcţioneze începând cu 1 aprilie 1945 (de
fapt, ea începuse să funcţioneze cu câteva luni în urmă! N. şi s.n.). Pentru plata
acestei poliţii este necesară suma de 2.000.000 lunar, în total lei 30.000.000
anual, în afara cheltuielilor de materiale, uniforme, armament etc. (.). Cerem o
subvenţie din fondurile MAI deoarece, după cum se ştie, judeţul Vaslui are un
buget deficitar”. Probabil că nici în luna iunie a anului 1945 nu sosiseră
subvenţiile ministeriale, odată ce: „se manifestă nemulţumiri în rândurile
poliţiştilor rurali că nu-şi primesc salariile. Li s-a dat un mic acont pentru
sărbători (de Paşti şi Ispas, probabil n.n.). Vor fi nevoiţi să-şi părăsească
serviciul”. Cu siguranţă că aceştia nu aflaseră, încă, de „celebra” muncă
„voluntar-patriotică”, cu care erau deja copleşiţi muritorii de rând! Jandarmii
îşi fac, în continuare, „datoria” de a-i pune la zid pe concurenţii de la „rurală”
prin arătarea unui nou caz, de această dată foarte grav! Pe 6 iulie 1945,
Legiunea informează Prefectura că: „. Şeful poliţiei rurale, Ion R., a înlocuit
pădurarii şi a înarmat oamenii din satul Puşcaşi, fapt ce a dus la un incident.
Copilandrul Eugen Gh. A. de 13 ani, nepotul unui pădurar, a luat arma
unchiului şi a împuşcat-o pe fetiţa Magdalina V. G. de 7 ani, ucigând-o”. În
continuare, vom vedea că nu toate legile regimului Antonescu au fost abrogate
ba, cea a „administraţiunii” emisă în 1940, a rămas bătută în cuie şi
cosmetizată superficial pentru a se încadra realităţilor anului 1945, precum şi
a anilor ce vor urma. Această lege cerea jandarmilor ca prefectul să fie informat
în scris în maximum 48 de ore, asupra oricărui eveniment petrecut în lumea
satelor, indiferent de importanţa sa! De aceea în dosarele cercetate de noi am
găsit şi fleacuri de genul celui de mai jos: „sesizaţi de nota informativă a
Legiunei de Jandarmi Vaslui prin care ne informează de purtările imorale ale
stareţului schitului Moreni, Sofronie Moraru, şi cazul fetei Maria Şt. P. care în
urma controlului medical s-a constatat că a fost lăsată gravidă de acesta, vă
rugăm a cerceta cazul, pentru ca cele arătate să nu alunece pe de lături (sic!)
cu alte scopuri”. Această adresă datează din 13 martie 1947 şi a fost trimisă
pretorului plăşii Vaslui de preotul roşu ajuns prefect, Neculai Sârbu.
I. Politizarea primăriilor şi starea de spirit în mediul rural
Din 10 octombrie 1944 ne parvine o informare a Sectorului de Jandarmi
Negreşti comandat de slt. Mihalache Nicolae, în care acesta spune: „în ultimul
timp transporturile clandestine de ceriale şi animale ce se fac de către
negustorii din alte judeţe precum şi de către locuitorii din comune pentru a fi
speculate la Iaşi au început să se rărească în urma activităţii depuse de către
jandarmi în acest sens (.) se constată o vădită nemulţumire în rândurile
populaţiei rurale, care se ocupă cu aceste transporturi deoarece, spun ei, cum
pot să mai trăiască şi cum să-şi mai îmbrace copiii dacă nu li se dă şi lor
posibilitatea să mai câştige”. Într-adevăr, guvernul „blocase” cerealele şi
animalele datorită clauzelor Convenţiei de Armistiţiu care cereau ca plata
reparaţiilor de război către URSS să fie făcute numai în natură. Această situaţie
a dus la o gravă încordare în lumea satelor dar şi la scăparea de sub control a
preţurilor care, fatalmente, au dus la înflorirea speculei, başca la refuzul
oamenilor de a-şi mai plăti impozitele şi „impunerile” către Stat. Primăria
comunei Tungujei „. Se plânge că locuitorul Gh. Crăescu, preşedintele
Frontului Plugarilor din localitate, instigă populaţia ca să nu plătească
impozitele şi dările către Stat, judeţ şi comună. I s-a atras atenţia să nu mai
facă propagandă şi totuşi nu înţelege”. Prefectura, în urma notelor informative
primite „la pachet” de la comandantul Legiunii de Jandarmi Vaslui, maiorul M.
Tofan, trimite pe data de 4 februarie 1945 o circulară celor 4 preturi din judeţ
în care se arată următoarele: „Legiunea de Jandarmi Vaslui cu raportul no.
1411945 ne informează că starea de spirit a populaţiei din raza acestui judeţ
este foarte îngrijorată (probabil, îngrijorătoare n.n.) pentru faptul de speculă
mare ce se face în oraş, neputând cumpăra nimic. Vă rugăm a cerceta cu
ocazia inspecţiilor ce veţi face în Plasa Dvs. şi raportaţi constatările”. Tot la
speculă se referă şi informarea din data de 13 noiembrie 1945, în care şeful
postului de jandarmi Fereşti arată următoarele aspecte: „Gheorghe T.,
secretarul celulei (organizaţiei n.n.) Frontului Plugarilor din Fereşti, face
speculă cu sarea dusă la cotă în sat. La Vaslui plăteşte 56 leikg. Iar în comuna
Fereşti o vinde cu 90 leikg. Sarea este adusă cu carele dela prestaţie, prin
urmare transportul nu costă nimic. Populaţia este foarte nemulţumită
comentând că <au ajuns şi partidele să facă speculă >„. O altă notă
informativă, din 26 octombrie 1945, surprinde un aspect interesant: „ostaşii
sovietici şi în special repatriaţii, în popasul ce-l fac la Iaşi, vând diferite articole
de îmbrăcăminte pentru a obţine ruble, moneda cu curs legal în Rusia.
Comercianţii din Iaşi cutreeră satele din nordul judeţului Vaslui şi le vând
pentru grâu, porumb, fasole sau alte alimente, sabotându-se astfel măsurile de
blocare a cerealelor (.) în staţia [CFR] Buhăeşti, la sosirea trenurilor de
repatriaţi, tineri din Vaslui care au asupra lor ruble, le oferă repatriaţilor
pentru îmbrăcăminte şi chiar armamentpistoale”. Cine erau, de fapt, aceşti
„comercianţi” şi de ce naţionalitate erau, ne-o spune următoarea notă
informativă, din 11 iunie 1945: „. În staţia CFR Vaslui circulă diferiţi indivizi
care practică comerţul ambulant cu alimente şi care se agaţă de trenuri ducând
la accidente mortale, ca cel din 2 iunie 1945 când tânărul Naia Marcovici (s. n)
a fost tăiat de tren”.
J. Probleme interne şi îndemnuri la delaţiune
Materialele de război abandonate peste tot de armatele care au trecut în
mare grabă prin judeţul nostru, constituiau, iarăşi, o mare problemă. Pe 3
februarie 1945, spre exemplu, şi în urma unei informări primite de la
jandarmerie, prefectura vasluiană îşi exprimă nemulţumirea într-o adresă
trimisă comunei Lipovăţ, în următorii termeni: „Legiunea de Jandarmi Vaslui
ne raportează că autorităţile comunale nu dau nici un concurs jandarmilor
pentru scoaterea carelor necesare pentru căratul materialelor de război ce se
află pe câmp pentru a fi predat garnizoanei Vaslui, conform Convenţiei de
Armistiţiu”. În acele vremuri tulburi, au apărut şi „saboteurii”, probabil oameni
aflaţi în opoziţie sau profund nemulţumiţi faţă de noua stare de lucruri din ţara
noastră impusă de ocupanţii sovietici, mai ales după instalarea guvernului
condus de dr. Petru Groza. La data de 2 mai 1945, conducerea poliţiei
vasluiene dar şi a Siguranţei (avocatul D. Matei, respectiv comisarul-ajutor Grig
Leuştean) transmit prefecturii următoarele aspecte: „suntem informaţi că mulţi
infractori împuşcă firele telefonice (nici nu e de mirare la câte arme şi muniţii
de război se aflau în mâinile cetăţenilor! N.n.) (.) vă rugăm să binevoiţi a da
dispoziţii tuturor organelor din subordinea dvs. pentru ca cetăţenii să ajute la
identificarea, denunţarea şi arestarea infractorilor”. De altfel, delaţiunea fusese
cvasi-oficializată printr-un ordin „strict secret” trimis de prefectură tuturor
preturilor din judeţ şi datat 23 noiembrie 1945, în care se arătau următoarele:
„pentru a evita unele fapte ce se petrec în judeţul nostru contra Guvernului şi
chiar contra URSS (sic! Subl. Ns. Funcţionarii care mănâncă o pâine de la Stat
trebuie să înţeleagă că sunt obligaţi să facă acest oficiu de informatori ai
jandarmilor denunţând pe toţi cei care încearcă să turbure liniştea publică
(subl. Ns.)”. Cu siguranţă că ordinul a fost respectat, dovadă stând numărul
mare de arestaţi (unii pentru te miri ce!) şi condamnaţi la pedepse, poate, prea
aspre în raport cu faptele imputate! Între instituţia politică a prefectului şi
jandarmerie nu a existat mereu o conlucrare activă, sau cel puţin aşa reiese
dintr-o adresă plină cu reproşuri aproape lacrimogene, trimisă de Legiune
prefecturii pe data de 19 noiembrie 1945, în care căpitanul de jandarmi Costin
Lungu scrie următoarele: „am onoare a vă ruga să bine voiţi a ne comunica în
scris concluziile stabilite de către Consiliul Politic pentru ca cunoscându-le să
putem lua măsuri, întrucât noi deţinem secrete de Stat pe care vi le
împărtăşim, credem că avem dreptul de a cunoaşte hotărârile Dvs. (.) noi fiind
singura forţă de Stat din teritoriul rural îndreptăţită de a lua măsuri de
constrângere contra abaterilor (subl. Ns.)”. Vorba ceea, am adăuga noi: „Corb la
corb nu-şi scoate ochii”. Pe 14 decembrie 1945, acelaşi căpitan Costin Lungu,
într-o adresă etichetată „Confidenţial. Personal” şi visând, probabil, la alte
vremuri când bugetul prefecturii era dolofan, îi scrie popii Sârbu următoarele:
„am onoare a vă ruga să bine voiţi a aprecia dacă nu este cazul ca să se
repartizeze acestei Legiuni pentru serviciile aduseinformaţiuni din toate
ramurile, o cotă din fondurile speciale pe care le aveţi, din care să se
răsplătească munca agenţilor şi să li se stimuleze zelul aşa după cum sa
obişnuit întotdeauna (subl. Ns.). Răspuns în scris, orice veţi decide”. Cu toate
cercetările noastre, n-am găsit răspunsul la această obraznică cerere! O
„afacere” interesantă, cu pumni, palme şi, probabil, cu ceva picioare în fund, s-
a petrecut pe 15 noiembrie 1945. În nota informativă întocmită de postul de
jandarmi Rediu, este relatată toată tărăşenia. Iat-o: „Postul de jandarmi Rediu,
a dresat acte de dare în judecată locuitorului M. Ştefan, fost notar al comunei
Chiţoc, pentru că la lovit pe primarul comunei Chiţoc, anume G. Vasile (.)
jandarmii noştri au constatat că primarul a fost lovit când el îl bătea la rândul
lui pe locuitorul Ioan Gavrilă, ajutor de pădurar (.) am aflat că între M. şi
primar este o duşmănie veche, şi acum s-au răzbunat”. Acest fapt penibil şi
banal dar tratat ca un eveniment deosebit, nu trebuie să ne mire odată ce chiar
prefectul impusese jandarmilor să fie informat asupra ORICĂRUI eveniment,
INDIFERENT de importanţa lui! Chiar dacă personalului Legiunii de Jandarmi i
s-a mai adăugat, pe 26 octombrie 1945, un număr de 10 „panduri” din Divizia
„Tudor Vladimirescu”, ajungând, astfel, la 130 de angajaţi, totuşi lipsa acută de
oameni, ca şi înmulţirea alarmantă a infracţiunilor grave prin folosirea armelor
aflate în posesia sătenilor, au determinat Inspectoratul General al
Jandarmeriei, recte generalul C. Anton, să recurgă la o nouă recrutare din
rândurile tinerilor, probabil ultima până la apariţia „miliţiei populare”. În afişele
lipite pe toate gardurile din mediul rural, se scriau următoarele: „Se aduce la
cunoştinţă că pentru complectarea efectivului jandarmeriei urmează să se
angajeze numărul necesar dintre tinerii între 21-28 ani. Condiţii: să fie din
teritoriul rural, de meserie agricultor sau muncitor agricol; gradul militar de
caporal sau sergent; cetăţean român, sănătos, minimum 1, 63 m. Se adaugă că
vor face şcoală şi vor ieşi cu gradul de sergenţi-majori”.
K. Grave conflicte în lumea satului şi încercări de rezolvare
După cum spuneam, întărirea posturilor de jandarmi devenise o maximă
urgenţă şi dintr-un lung şir de note informative, am ales una profund
edificatoare pentru acele vremuri tulburi. Pe 10 august 1945, pretura plăşii
Vaslui aducea la cunoştinţa prefecturii următoarele: „în seara zilei de 2 august
a.c. un grup de indivizi necunoscuţi a cutreierat toată noaptea satul Lipovăţ
intrând în curtea locuitorilor C. Căuşanu şi D. Buţa, trăgând focuri de armă
asupra caselor de locuit. La ora 24 a fost prădat locuitorul M. Panainte, căruia
i-au furat toate lucrurile din casă. La aceeaşi oră au vrut să-l prade pe V.
Ionaşcu care s-a apărat cu furca. Unul dintre indivizi l-a împuşcat în abdomen
pe locuitor iar acesta a murit în drum spre spital. Oamenii cer înfiinţarea
postului de jandarmi”. Se pune întrebarea: de ce nu erau jandarmi suficienţi?
Răspuns: datorită epurărilor masive făcute de noile autorităţi comuniste.
Pentru a-i convinge pe superiori de necesitatea reînfiinţării posturilor de
jandarmi desfiinţate sau fără personal, prefectura a cerut celor 4 preturi să facă
propuneri concrete. În continuare vom prezenta câteva „expuneri de motive”,
unele de tot hazul şi care ne dezvăluie un umor grosier dar, am zice noi, şi la
preturi au fost încadraţi oameni „democrat-populari”. Pretorul plăşii Pungeşti,
Th. Porumb îi încondeiază pe locuitorii comunelor din subordine astfel: „ 1)
Armăşoaia: are 6 sate; bande de hoţi la drumul mare. 2) Coşeşti: 4 sate; oameni
scăndălăcioşi (sic!), recalcitranţi, hoţi. 3) Curseşti: 3 sate; recalcitranţi. Satul
Toporăşti are o populaţie foarte înrăită şi vestiţi în ceea ce priveşte furturile şi
bătăile. S-au descoperit secte religioase şi mulţi turbură liniştea celor cuminţi
(sic!). 4) Deleşti: fiind păduri multe se întâmplă multe hoţii. 5) Hârşova: 3 sate;
locuitorii fiind lipsiţi de control se dedă (sic!) la diferite furturi. 6) Rafaila:
comună înconjurată de pădure, locuitorii se dedă la diferite jafuri”. Pretorul
Urlan de la plasa Codăieşti, nu se lasă mai prejos atunci când vine vorba de
sătenii din comunele arondate Plăşii, aşa că bifează şi el: 1) Dăneşti-Draxeni: 6
sate, oamenii sunt neexecutori ai ordinei publice „ la fel ca şi cei din Ştioborăni
şi Micleşti, comune cu câte 3 sate în componenţă. Tot în urma acestor
dezordini rurale, s-a înfiinţat şi un corp al „guarzilor comunali„ pe care
autorităţile l-ar fi vrut înarmat însă împuternicitul Comisiei Interaliate de
Control, căpitanul Antosiak, s-a opus categoric, fiind de acord numai cu ţinuta
civilă şi o cârpă legată pe braţul stâng pe post de banderolă. Ofurile bietului
comandant al Legiunii de Jandarmi Vaslui, continuă cu o plângere plină de
năduf, din data de 13 iunie 1945, adresată prefectului în care spune: „sediul
instituţiei noastre este lăsat fără lumină electrică, spre deosebire de vecinii
noştri de la Frontul Plugarilor unde ard becurile zi şi noapte (.) şi atunci când
unii îşi fac siesta şi promanada (sic!) noi trebuie să stăm pe întuneric.
Reamintim că vigilenţa noastră trebuie să fie mereu trează iar fără curent nu
avem nici telefon, prin urmare duşmanii poporului îşi pot face mendrele în voia
cea bună (hazlia noastră subliniere!) „.
După cum spuneam în acest documentar, preoţii au fost ţinta predilectă
a noilor autorităţi deoarece, alături de învăţători, aceştia erau intelectualii
satelor, deci extrem de primejdioşi pentru pleava necioplită cooptată în PCR. Pe
data de 2 mai 1945, „. Preotului D. Nicolae i s-a fixat domiciliu obligatoriu,
întrucât a adus de la Bucureşti şi a împrăştiat broşura numită <Chiot către
Neamul Meu> cuprinzând fabule şi poezii prin care se lezează armata sovietică
(subl. Ns.)”. Totul a pornit de la o notă informativă a Legiunii de Jandarmi care,
ajunsă pe masa „prefectului poporului” (cum era alintat popa Neculai Sârbu în
presa comunistă din Vaslui) i-a pecetluit soarta! Într-o altă notă bine ticluită
dar cu o ortografie deplorabilă, pe 4 ianuarie 1946, şeful postului de jandarmi
Dăneşti aduce la cunoştinţa şefilor următoarele încurcături locale: „În zioa de
27. XII.1945, stând de vorbă cu agentul sanitar uman P. Constantin din satul
Bereasa mia declarat căci a format o reclamaţiune din partea sa a moaşei şi
învăţătoriului Petre Botez cu semnăturile tuturor locuitorilor din satul Bereasa,
prin care cere mutarea preotului Lapteş Neculai şi a soţii sale cari este
învăţătoare în acel sat. Sau în caz contrar să fie mutaţi cei ce au făcut
reclamaţia şi locuitori ce audepus semnături să fie deportaţi. Informaţiune
sigură şi verificată de mine”. Păi, ce să mai verifici dom-şef de post, odată ce
„reclamaţiunea” a fost depusă tocmai în mânuţele dumitale?! Căpitanul Lungu
Costin, comandantul legiunii, a scris următoarea rezoluţie pe acest document
care urma să fie remis prefectului: „rugăm ca prin Consiliul Politic să împăcaţi
cele 2 tabere din comuna Dăneşti. Nu este admis a se face 2 părţi exclusiviste.
E mai recomandabil să fie cu toţii mutaţi (deportaţi n.n.) dacă nu se ajunge la
înţelegere (subl. Ns.). Orice diferend să fie soluţionat pe calea justiţiei”. Se pare
că unii dintre săteni nu-l aveau la rânză prea bine pe acest preot mai ales că
era unul din fruntaşii satului la capitolul avere funciară, aşa că dracul vopsit în
roşu îşi băgase adânc coada în această comunitate! Tot în 1946, dar cu 3 zile
mai târziu, adică pe 7 ianuarie, i-a venit rândul la delaţiune şi preotului Ioan
Boeru din Dumeşti despre care şeful postului de jandarmi local a scris
următoarele acuze pe baza, zice-se, declaraţiilor verbale date de un cetăţean
„cinstit” (probabil la cârciuma satului!): „preotul Ioan Boeru, ce face parte din
partidul liberal sa esprimat faţă de unii locuitori cu următoarele cuvinte:<nu
mă las până ce nu mănânc doi comunişti fripţi>. Rugăm verificaţi”. Fapta fiind
foarte gravă, noul comandant al legiunii, căpitanul Alexandru Hăulică, a
ordonat o anchetă. Au dat declaraţii mai mulţi săteni, printre care: Palade D.,
V. Maximiuc, C. I. Moga şi Gh. Ciubotaru care au spus, ori că nu e adevărat,
ori că habar n-au! Ultima declaraţie este a „pârâtului” care s-a „spovedit” în
felul următor: „referitor la insinuarea ce mi-o aduc unii care au făcut cândva
politică legionară fiind chiar şi aşa-zişi „şefi de cuib„(subl. Ns.), declar
următoarele: eu, din principiu, nu intru în cârciumă; sunt de 20 de ani în
partidul liberal ca să-mi dau seama de felul cum se face politica, fără a jigni pe
nimeni; astăzi fac aceeaşi politică liberală ca Dl. Tătărescu, propagând
programul său democratic; nu recunosc aceste acuzaţii nedrepte”. Dacă tot
veni vorba de legionari, în acele vremuri grele aceştia au fost vânaţi mai rău ca
fiarele, multora dintre ei rămânându-le oasele cine ştie pe unde! Pe data de 25
decembrie 1945, în baza unei informări primite de la postul de jandarmi
Buhăieşti, Legiunea de Jandarmi a trimis următoarea adresă către prefectură:
„Avem onoarea a vă raporta următoarele: În ziua de 10 decembrie 1945, s-a
prezentat la această legiune individul P. Alexandru din com. Buhăeşti,
legionarşef de cuib care conform instrucţiune lor nr. 239871945 a fost triat şi
propus pentru internarea în lagăr. În acel timp numitul nu a putut fi internat
în lagăr deoarece a fost lipsă fiind concentrat la Spitalul Militar din Tg. Mureş.
În conformitate cu ordinul Inspectoratului de Jandarmi Iaşi nr. 1.57825 august
1945 prin care ni se face cunoscut că toţi acei legionari care sunt mobilizaţi
pentru front în contra hitlerismului şi acei care se comportă bine având purtări
bune sau care au primit decoraţii şi se lasă la vatră, nu se internează până ce
nu se cere de legiune informaţiuni dela unitatea [din] care face parte”. Prin
urmare, legea lăsase o portiţă de scăpare, dar nu pentru mult timp. După ce
puterea comunistă s-a consolidat, legionarii adevăraţi sau nu au luat drumul
puşcăriilor. Abuzurile făcute cu ocazia reformei agrare de noii primari numiţi de
„partid”, pot umple zeci de pagini, dar, ne vom opri la unul „standard” şi mai de
pe lângă Vaslui, anume în comuna Brodoc. Plutonierul major V. Rusu, şeful
postului de jandarmi Rediu, trimite următoarea notă informativă, ca să aibă şi
el oleacă de activitate: „Deţinem informaţia că printre locuitorii din comuna
Brodoc ce au fost împroprietăriţi circulă zvonul că li se va lua la unii pământul
în curând, întrucât proprietarul Stancovici, a cărui moşie a fost în întregime
expropriată, a făcut acum contestaţie în justiţie pentru a i se restitui cota de 50
ha. Conform legii, pentru motivul că a fost luată ilegal. Se creează de pe acum
îngrijorarea în sânul celor împroprietăriţi şi în sânul vinovaţilor în fruntea
cărora ar fi primarul, ajutorul de primar, precum şi comitetul de expropriere
local”. Într-adevăr, (şi documentele timpului o confirmă), toţi marii proprietari
care au contestat în justiţie abuzurile acestor comitete de expropriere, au avut
câştig de cauză, primindu-şi cota de 50 ha. De pământ, stabilită prin lege. Din
păcate, numai pentru următorii 4 ani deoarece, în 1949 le-a fost confiscată şi
această suprafaţă, la grămadă cu conacele, pădurile, viile şi tot inventarul
agricol, până la ultima potcoavă a calului şi la ultimul cui, urmând ca aceste
terenuri să devină embrioanele viitoarelor „gospodării agricole de stat”, iar
casele sediile acestora! Frecuşurile dintre jandarmi şi poliţiştii rurali nu au
încetat nici în anul 1946, odată ce, pe 30 ianuarie, Inspectoratul General al
Jandarmeriei emite un Ordin (secret), în care spune că: „a fost sesizat că
organele Poliţiei Civile (termen oarecum peiorativ pentru a face diferenţa între
ţopârlanii din poliţia rurală, semianalfabeţi şi bătăuşi şi jandarmii care
terminaseră o şcoală de profil la Drăgăşani sau Oradea n.n.) dependente de
Direcţiunea Generală a Poliţiei procedează la cercetări sau alte instrumentări
de ordin poliţienesc pe teritoriul rural, ignorând complet prezenţa unităţilor
jandarmereşti responsabile legal de menţinerea or dinei şi siguranţei (.).
Situaţia raportându-se Domnului Ministru al Afacerilor Interne Domnia Sa a
ordonat să înceteze imediat asemenea acte de imixtiune cu atât mai mult cu cât
nu a investit pe nimeni cu atari atribuţiuni”. Vorbe ministeriale-n vânt, pentru
calmarea temporară a spiritelor jandarmereşti, deoarece, credem că era
imposibil ca fostul muncitor tipograf Teohari Georgescu să nu ştie de iminenta
desfiinţare a Jandarmeriei Naţionale, la ordinul ruşilor! Totodată, pentru a se
pune la adăpost de vreme rea, Legiunea de Jandarmi Vaslui supralicitează
aducând la cunoştinţa prefecturii următoarele: „Inspectoratul General al
Jandarmeriei cu ordinul nr. 47.10604.02.1946 ordonă ca orice jandarm ce va fi
dovedit că reliefează manifestaţiuni reacţionare (subl. Ns.) să fie trimis sub
stare de arest în judecată (.) Subsemnatul (căpitan Lungu I. Costin n.n.) nu pot
tolera o activitate antidemocratică (subl. Ns.) din partea nimănui şi mai ales din
partea jandarmilor”. Prin urmare, şi precis în urma unor zvonuri, se încerca
tactica menţinerii în viaţă a muribundului: poate, poate.
I. Colectivizarea stalinistă a agriculturii, n-a avut ecou favorabil în mediul
căruia îi era destinată
Lumea satelor începuse să dea în clocot atunci când zvonurile privind
colectivizarea agriculturii începuseră să circule ca vântul aşa că şi jandarmii
urmau să aibă de lucru din belşug, asudând din greu la întocmirea notelor
informative. Legiunea primea hârtiile trimise de la posturile din teritoriu şi tot
ea le centraliza şi le trimitea prefectului. Astfel, pe 22 aprilie 1946, se arată că
„. Legiunea deţine informaţiuni că în urma dispoziţiunilor Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor s-a hotărât ca unele moşii precum: Rosetti-Soleşti,
Lambrino-Şerbeşti, R. Dobrescu-Tăcuta şi S. Miclescu-Micleşti să devină ferme.
Cetăţenii împroprietăriţi pe aceste moşii, comentează că faptul în sine
constituie începutul viitoarelor colhozuri etc. Se pare că cetăţenii au trimis
delegaţi la Bucureşti, cerând ca măsura înfiinţărei fermelor să fie anulată”.
Peste toate nenorocirile prezentului, Legiunea informează că: „pe data de 17
maiu 1946 a avut loc devastarea conacului D-lui Mareşal Constantin Prezan şi
Muzeul Domnitorului Cuza, ambele din comuna Dumeşti”. Ca să nu-i priască
prânzuludomprefect, Legiunea îl informează că: „În târgul Negreşti a fost lansat
zvonul că în ziua de 5 aprilie 1946 va sosi în Vaslui Dl. Ministru Mihai Ralea
însoţit de Dl. Vântu care vor proceda la instalarea noului Prefect al judeţului
Vaslui în persoana D-lui Alex Gorggos. Zvonul a fost lansat de către Ioan
Istrate, secretarul comunei Todireşti în ziua de 2 aprilie a.c.”. Din nefericire nu
s-a întâmplat aşa, Neculai Sârbu rămânând în continuare în capul mesei,
pentru a mai putea trimite după gratii oareşce „reacţionari” din lumea satelor.
Zvonurile privind desfiinţarea jandarmeriei şi contopirii acesteia cu rău famata
poliţie rurală, apăruseră încă din 1945 când, pe 5 iunie, comandantul legiunii
trimite o adresă prefectului în care cere o confirmare sau o infirmare. Bine-
nţeles că „zvonerul” era un poliţist rural, Ciobanu C., şeful acestei instituţii
cvasi-neoficiale pe Plasa Negreşti. Cum concentrările la armată se ţineau lanţ,
s-a găsit cineva să le stopeze (contra-cost, desigur!) şi anume doctorul Edgar
Brener de la spitalul din Negreşti care „. Acoperă pe cei cu ordine de chemare la
concentrare, declarându-i bolnavi sau sub tratament ambulatoriu.” Împotriva
acestui doctor se cereau măsuri drastice. Căutând tot soiul de pretexte pentru
efectuarea de razii pe teritoriul judeţului, jandarmii vasluieni, în strânsă
colaborare cu trupele de ocupaţie sovietice, scotoceau orice colţişor, pentru a
mai strânge ceva „duşmani ai poporului”, de regulă săteni sau refugiaţi
basarabeni şi nord-bucovineni care se ascundeau de autorităţi pentru a nu fi
repatriaţi în URSS. Astfel, pe data de 8 iunie 1945, Legiunea transmite
prefecturii următoarea notă informativă: „În conformitate cu ordinul circular
687iunie 1945, pe data de 10 iunie se va face o razie generală pe teritoriul
judeţului Vaslui cu participarea trupelor sovietice (subl. Ns.), a poliţiei (rurale
n.n.) şi autorităţilor comunale. Scopul acestei razii este de a prinde pe toţi
prizonierii de războiu germani şi maghiari care au fugit din lagăre precum şi
toţi internaţii politici ce au fugit din lagăre sau sunt urmăriţi pentru a fi
internaţi conform comisiunilor de triere (subl. Ns.). Totuşi, pentru data de 11
iunie 1945, forţele democratice vor organiza un mare meeting la Vaslui de
susţinere a guvernului (dr. Petru Groza n.n.) şi ar fi bine ca acest meeting să fie
amânat”. „Internaţii politici” sau cei care urmau a fi aruncaţi în închisori ori
deportaţi, erau ţăranii care mai şuşoteau pe la colţuri ori nu-şi achitau cotele
de cereale, unt, lapte, brânză, ouă etc., etc. În baza ordinului 7538 iunie 1945,
Legiunea informează Prefectura că: „atunci când se întreprind razii, să nu mai
fie puşi în libertate indivizi arestaţi pentru diferite infracţiuni, la intervenţia
organelor politice (adică, într-un limbaj contemporan, să nu se mai intervină cu
„pile„ subl. Şi n.n.)”. După cum se ştie, atât PNL (Brătianu) cât şi PNŢ (Maniu),
au refuzat să intre la 6 martie 1945 în criminalul guvern Petru Groza, sperând
(iluzoriu) la şansa câştigării alegerilor pe cale democratică. Da, dar nu s-au
gândit şi la numeroasele beţe în roate pe care urma să le pună noul ministru de
interne, Teohari Georgescu, care nu asculta decât de ordinele imperative ale
ruşilor. Iată ce comunică poliţia vasluiană prefecturii, pe data de 25 noiembrie
1945: „în conformitate cu dispoziţiunile date de Domnul Ministru al Afacerilor
Interne Teohari Georgescu, vă facem cunoscut că spre a se preîntâmpina
tulburarea liniştei şi ordinei publice orice întruniri sau manifestaţiuni ale PNŢ
Maniu şi PNL Brătianu sunt oprite până la noi dispoziţiuni (s.n.)”. Totuşi,
Legiunea de Jandarmi semnalează că: „în comuna Lipovăţ se desfăşoară o
intensă activitate politică de către gruparea Iuliu Maniu. Din informaţiunile
noastre în acest partid sunt înscrişi toţi locuitorii acestei comune (s.n.)”. Păi,
cum să nu se înscrie sătenii în PNŢ, dacă, pe 4 martie 1946 şeful jandarmilor
vasluieni semnalează prefectului următoarele: „Legiunea deţine informaţiuni că
cetăţenii comunei Oşeşti sunt nemulţumiţi de faptul că în fruntea organizaţiei
Frontul Plugarilor (subl. Ns.) se află Dl. Mihai C. care este în curs de judecată
pentru furtul a 10 oi. În noaptea de 1112 februarie 1946, 2 fii ai acestuia au
fost surprinşi asupra unui furt de păsări în dauna văduvei Anica Baractaru,
încât au fost deasemeni trimişi în judecată. Popularitatea sus-zisei grupări este
serios diminuată datorită şefului incorect”. Prin urmare, cam aceştia erau noii
„politicieni democraţi” din lumea satelor! Pe 10 martie 1946, postul de jandarmi
Pungeşti, aduce la cunoştinţa legiunii următoarele: „În ziua de 9 martie 1946,
între orele 17-18, indivizii Neculai B. şi Gheorghe G. ambii din Pungeşti, s-au
dedat la manifestaţiuni strigând <Jos comuniştii>, <Trăiască PNL şi PNŢ> apoi
au intrat în localul primăriei Pungeşti unde au rupt câteva afişe. A se trimite
dosarul la Parchet”. Memoria celor doi curajoşi ne obligă să le publicăm numele
numai cu iniţialele. Probabil, nu le-a fost prea uşor, chiar dacă Direcţia
Siguranţei şi Ordinii Publice Bucureşti, încă din 1 noiembrie 1945, comunica
prefecturii următoarele: „MAI prin ordinul 24.80030 septembrie 1945, în urma
hotărârii Consiliului de Miniştri a dispus ca <lagărele de concentrare să fie
desfiinţate în consecinţă toate persoanele urmărite pentru internare în lagăr să
fie trimise instanţelor de judecată civile sau militare. Instanţele vor aprecia de
la caz la caz asupra culpabilităţilor lor> (subl. Ns.). Se va proceda la fel şi în
viitor. Măsura desfiinţării lagărelor cere însă din partea dvs. O atenţie deosebită
asupra persoanelor suspecte spre a putea fi împiedicate a se regrupa şi sabota
interesele ţării”. Acest important document a fost semnat de directorul
Siguranţei şi Ordinii Publice, colonelul Stoicescu. Că el n-a fost aplicat ad
literam este altă poveste. Spuneam în acest documentar că orice fleac putea
deveni, în acei ani de tristă amintire, o infracţiune extrem de gravă. La data de
25 noiembrie 1945, postul de jandarmi Muntenii de Jos semnala următorul
fapt: „denunţătorul V. Gh. T. ne-a spus că la Mânjeşti sa susţinut o
manifestaţiune anti-sovietică, prin faptul că la o adunare organizată de pârâtul
Gh. Zagăn (subl. Ns.), a lipsit steagul sovietic (subl. Ns.)”. Această întâmplare a
ajuns până la urechile vigilente ale regionalei de poliţie rurală Iaşi, care, prin
şeful ei Bodnăraşu, a dispus o anchetă care va dovedi, până la urmă, că n-a
fost decât o odioasă răzbunare şi i-a recomandat lui Zagăn să-l acţioneze în
justiţie pe delator pentru denunţ calomnios! Prin urmare, uneori, se mai făcea
şi dreptate.
M. Satele vasluiene, puternic afectate de foamete
La fel ca şi acum şi ca de când lumea, ţiganii dădeau mari bătăi de cap
organelor statului însărcinate cu ordinea publică. După ce a adunat mai multe
rapoarte sosite de la numeroase posturi rurale, Legiunea de Jandarmi a
înaintat o notă informativă prefecturii, la data de 10 octombrie 1946, în care
arăta, în amănunt, următoarele: „În ultimul timp în judeţ este semnalată o
avalanşă de ţigani cerşetori, ce umblă cu vite sub alimentate, care cutreeră
satele implorând mila publicului încât la întoarcere sunt observaţi cu saci plini
de făină pe care apoi o vând comercianţilor, după care îşi reiau vechea
ocupaţie: cerşitul. Alţii, drept justificare, la control prezintă linguri, dar pe care
nu le oferă spre vânzare păstrându-le doar ca pretext atunci când sunt
controlaţi. Scăpaţi de sub control cerşesc în toată regula. Altă parte din ei, cu
acest prilej, ziua tatonează terenul iar noaptea dau lovituri. Cerem să fie predaţi
aceşti ţigani organelor poliţieneşti pentru a-i deferi justiţiei. Comandant,
căpitan Crudu Dumitru”. Sistemul barbar al „cotelor obligatorii” la care
fuseseră supuşi oamenii satelor de atunci ca şi prefigurarea anului 1946 ca
fiind unul extrem de secetos, au condus la adevărate drame. Legiunea de
Jandarmi Vaslui şi-a făcut datoria semnalând prefectului judeţului numeroase
aspecte surprinse de posturile din subordine. Astfel, la data de 2 martie 1946,
într-o notă informativă, se arată următoarele: „. Legiunea deţine informaţiuni
că populaţia satelor Mălosul, Valea Caselor şi Satu Nou din comuna Lipova este
lipsită complet de alimente, încât rabdă de foame zile întregi. Situaţia face ca
epidemiile şi chiar mortalitatea să ia proporţii. Aceeaşi situaţie disperată există
şi în satele: Racova, Racoviţa şi Slobozia din comuna Pungeşti precum şi în
satele componente ale comunei Şcheia. Locuitorii satelor Oproaia şi Alexeni din
comuna Tungujei, precum şi cei din satele Pănoasa şi Secături din comuna
Ţibana, îşi vând pământul ce-l mai au pentru a putea face faţă nevoilor
alimentare”. „Plotonerul”-jandarm Atanasie I. Şarampoi, şeful postului din
comuna Ţibăneşti, semnalează la data de 20 ianuarie 1946, alte aspecte ale
foametei cumplite, de astă dată din sate compact locuite de ţigani „de vatră”:
„cu ocazia serviciului de patrulare prestat în satele: Alexeni, Paraschiveni şi
Oproaia din comuna Tungujei şi satul Gârbeşti din comuna Ţibăneşti (sate de
ţigani), am constatat personal că majoritatea acestor locuitori stau flămânzi
câte 2-3 zile, ţinându-se cu mâna de burtă, stând încovoiaţi, cu capul aplecat
în jos lângă sobă sau în ţolul lor ce serveşte de plapumă. Ce-i (sic!) mai vioi
dintre ei, umblă din poartă în poartă la oameni înstăriţi din satele vecine şi cu
1500 de lei plătesc kgr. Făină de porumb, dar totuşi sunt refuzaţi, sub motiv că
nu au de vânzare (.). Suntem de părere a se împărţi maselor sinistrate cereale
căci vom ajunge la un mare procentaj al Delictelor, Mortalităţilor s-au
încăierărilor în massă pentru dramul de pâine unde se va găsi”. Lupta
împotriva „reacţiunii burghezo-moşiereşti” continuă şi în anii 1947-1948, cu
aceeaşi furie.
M. Ai tăiat porcufaci puşcărie!
 Unui dosar penal din anul 1945, i se dă soluţia definitivă abia în ianuarie
1948, după recursul înaintat la Tribunalul Vaslui, care şi comunică noului
prefect Gheorghe Mihăilescu (fost profesor de franceză al liceului „Mihail
Kogălniceanu”) sentinţa. Ce se întâmplase, de fapt? Pentru a afla, vom da citire
adresei trimise de tribunal principalei instituţii politice a judeţului nostru:
„ Constantin L. din comuna Pungeşti a fost condamnat la plata unei amenzi
penale de 100.000 de lei (stabilizaţi n.n.) pentru că a tăiat un porc, fără a fi
accidentat sau bolnav, încălcându-se, astfel, Legea speculei şi sabotajului
economic. Carnea a folosit-o la parastasul unui frate mort şi la nunta unui
orfan al cărui tutore este. Inculpatul a mai fost condamnat şi la plata unei
amenzi de 2.000 de lei, despăgubiri civile pentru Ministerul Comerţului şi
Industriei şi 300 de lei – cheltuieli penale”. Sentinţa a fost dată de judecătorii
Ştefan C. Filip şi Michel Şaimovici. Se poate spune, date fiind circumstanţele,
că bietul om a scăpat ieftin, cu toate că la acea vreme amenzile însumate erau
enorme ca valoare! În 1947, ca urmare a secetei cumplite din 1946, „lupta de
clasă” s-a ascuţit din ce în ce mai tare. Într-un ordin circular strict-secret emis
pe 6 aprilie 1947 de către comandantul Legiunii de Jandarmi Vaslui, căpitanul
Crudu Dumitru, şi transmis tuturor posturilor din teritoriu, sunt precizate
următoarele aspecte: „se semnalează că membrii PNŢ-Maniu din regiunile
deficitare au început să organizeze asociaţii de „Cruce Roşie„ a partidului cu
scopul de a ajuta pe ţăranii lipsiţi de mijloace materiale să cumpere cereale, ori
pe cei persecutaţi de actualul regim (organele de represiune de atunci,
recunoşteau un mare adevăr! Subl. Şi n.n.) în special în comunele Tanacu şi
Valea Rea, dar şi în alte părţi. IGJ informează că unii ofiţeri şi subofiţeri sunt
atraşi de PNŢ pentru a fonda o mişcare militară numită „ Armata Interaliată„.
Tot IGJ informează că membrii organizaţiei „Sumanele Negre„ intenţionează să
se regrupeze în scopul înfiinţării unei mişcări numite „ Sângele Albastru„.
Pentru aceasta se cere a fi recrutaţi: foşti legionari, membrii PNL (Brătianu),
PNŢ (Maniu), condamnaţii pentru orice faptă. Organizaţia a luat fiinţă în
Moldova în ianuarie 1947, având ramificaţii şi în Ardeal”.
N. Când sunt lipsuri, apare şi scandalul!
De la toate posturile de jandarmi sosesc avalanşe de note informative
care prezintă corect starea de spirit a populaţiei în perioada grea pe care este
nevoită s-o traverseze, dar şi abuzurile noilor oficialităţi „democrate”. Dăm ca
exemplu numai una: „În ziua de 22 ianuarie 1947 la cantina Fereşti s-a servit
numai mămăligă fără alt aliment. Cauza s-ar datori (sic!) comitetului de
conducere. În comuna Curseşti, atât porumbul cât şi îmbrăcăminteamantale
distribuite celor săraci, nu au fost repartizate în mod judicios. Elementele
înstărite ar fi primit aceste articole (.). Populaţia comunei Gârbeşti nu a primit
cotele de zahăr pentru sărbători (.). În ziua de 18 ianuarie 1947 Gheorghe B.,
primarul comunei Telejna, a fost surprins de cetăţeni în timp ce voia să
dosească la ajutorul de primar Gheorghe F. cantitatea de 80 kg. grâu sustras
din cotele repartizate populaţiei pentru însămânţare. Observatorii (probabil
domşef a vrut să spună „martorii„! N.n.) s-au năpustit asupra lui F. răpindu-i
sacul (sic! S.n.) şi împărţindu-lpe loc săracilor locali”. Probabil şeful de post nu
aflase de sărăcia naţională odată ce o evoca doar pe cea locală! Într-o notă
informativă din 13 mai 1947 se spune că: „. Din ovăsul afectat comunei Dăneşti
pentru însămânţări, % a fost măcinat de populaţie pentru hrană iar abia restul
de A ar fi fost însămânţat”. Mari nemulţumiri au provocat şi cotele de lână la
care fuseseră obligaţi sătenii. Iată ce scrie cdt. Legiunii de Jandarmi, referindu-
se la această chestiune: „operaţiunea de colectare a lânei pare-se a întâmpina
rezistenţa dârză a populaţiunei care în general manifestă nemulţumiri,
mergând uneori până la critica severă a acţiunei de guvernământ. Propunem ca
organele centrale să fie sesizate”. Cum bădăranul Teohari Georgescu avea
soluţii la orice problemă, cu siguranţă i-a aruncat pe „nemulţumiţi” în vestitele
puşcării comuniste! Colac peste pupăză, chiar şi câinii „bagabonţi” au început
să dea iama prin recoltele oamenilor! „Inimosul” şef de post de la Telejna,
Toporăscu, trimite un dosar cu 8 (opt!) file comandantului de la Vaslui, în care
pune la stâlpul infamiei bieţii câini şi propune chiar şi soluţii, ba, trimite şi o
mostră din păpuşoii distruşi de criminalele patrupede! Iată ce spune
„plotonerul”: „raportăm că cânii bagabonţi din raza postului [nostru] au început
a strica recolta de porumb. Totodată înaintăm şi resturi din porumbul distrus
de câni. Rugăm să li se administreze stricnină”. Pe atunci, Brigitte Bardot era
doar bebeluş, aşa că n-a avut cine să ia apărarea „cânilor”! La urgia care se
abătuse asupra Moldovei, s-a adăugat şi interzicerea deplasării înfometaţilor în
regiunile excedentare pentru a-şi procura câte un sac din atât de necesarele
cereale! Pe 16 martie 1947, Prefectura trimite câte o adresă tuturor primăriilor
din judeţ în care se spuneau, negru pe alb, următoarele: „este total interzis ca
cetăţenii să se deplaseze în regiunile excedentare, pentru procurarea de cereale
(.). Cerealele se vor confisca şi se vor da şi amenzi pe CFR”. Până la urmă,
această măsură extremă a fost aplicată numai parţial. La data de 2 aprilie
1947, pretura Pungeşti trimite o informare prefecturii în care se arată că:
„situaţia în Plasă este gravă din cauza furturilor datorate lipsei de alimente”.
Exact ca la fotbal, când echipa merge prost, se schimbă antrenorul, pretorul
Th. Porumb cere „. Schimbarea actualului şef de post (de jandarmi n.n.) V.
Ciubotaru”.
O. Propaganda anti-comunistă ia amploare
Prefectura Vaslui (pe baza notelor informative ale jandarmilor) trimite
Parchetului Tribunalului, pe data de 10 februarie 1947, o cerere de arestare a
unor „indivizi care fac propagandă contra guvernului în mod public”, astfel: 1)
Subofiţerul B. dela Cercul Teritorial Vaslui care în seara zilei de 9 februarie
1947 în trenul Iaşi-Bucureşti agita călătorii contra guvernului, îndemnându-i la
răzvrătire pe motiv că nu le dă alimente şi autorizaţii de călătorie pe CF; 2)
Subofiţerul P. dela batalionul 24 infanterie Vaslui, în seara zilei de 7 februarie
1947, în acelaşi tren, făcea agitaţii contra guvernului. Martor Petru Carp cu
domiciliul la PCR Vaslui (??! N.n.); 3) învăţătorul C., comuna Coşeşti, agita
contra guvernului. A întocmit tabele falşe pentru distribuirea cotei de porumb„.
Reamintim că în acea perioadă, încă mai era prefect preotul creştin-ortodox
Neculai Sârbu! Sătui de minciunile şi de represiunea comuniştilor, unii
„democraţi„ din comuna Tansa „au atitudini reacţionare„. Profitând că la
conducerea judeţului era un popă, locotenentul F. Mihalache de la Legiunea de
Jandarmi, îi transmite pe 2 martie 1947, în scris, următoarele fapte: „În ziua de
10 februarie 1947, s-au prezentat la primăria comunei Ţibăneşti un număr de
12 persoane care au cerut să fie trecute la cultul adventist de ziua a 7-a (.) care
nu înţeleg să fie speculaţi de preotul local, care pentru efectuarea diferitelor
servicii religioase pretinde sume considerabile, tocmindu-se ca la târg„. Pentru
a ilustra mai bine starea de fapt a acelor timpuri precum şi teama de moarte a
oamenilor de cei ajunşi la putere, am ales o notă informativă emisă de postul de
jandarmi Drăguşeni. Astfel: „În ziua de 13 maiu 1947, tânărul Mircea C. a zărit
maşina prefecturii în care se afla dl. subprefect. Tânărul s-a dus acasă şi i-a
spus tatălui său, preotul C. că „a văzut maşina neagră venind spre sat” (subl.
Ns.) la care preotul a anunţat în grabă învăţătorii locali, refugiindu-se cu toţii în
liziera pădurii vecine, temându-se de a nu fi ridicaţi, şi unde au stat toată
noaptea până a 2-a zi. Şeful de post cunoscând realitatea a trimis membrii
familiilor în căutarea lor, după care au revenit la domiciliu„. Pe 24 august
1948, „ În rândurile populaţiei din comuna Zăpodeni, s-au lansat zvonul căci
locuitorii ce au împrumutat bani de prin bănci pentru cumpărături de vite (.) şi
nu pot achita ratele, vor fi ridicaţi şi duşi la munci pe şantiere de lucru„. În
încheierea acestui studiu, vom transcrie şi o „cerire„ de tot hazul, formulată pe
data de 14 martie 1947, de un grup de cetăţeni: „locuitorii satului Bereasa îl
roagă cu lacrămi în ochi pe Dl. Prefect, să-l lase în funcţia de şef de post pe Dl.
Ofiţer (??! N.n.) plotoner Onete Vasile, deoarece în numai 10 zile, cât a avut
comanda acestui post, a reuşit să demaşce (sic!) şi prindă o bandă destul de
periculoasă (??! N.n.) din satul nostru, care teroriza populaţia prin furturile ce
le comiteau. Totodată, sperăm că va mai reuşi şi în viitor să descopere încă
mulţi tăinuitori şi complici”. Acest document hazos conţine un număr de 97 de
semnături, din care 72 au aceeaşi caligrafie!
CAPITOLUL 5 ACŢIUNILE SIGURANŢEI ŞI SECURITĂŢII
5.1. Dosarele Biroului de Securitate Murgeni23
Oficial, Securitatea a fost înfiinţată prin decretul nr.22130 august 1948
al prezidiului Marii Adunări Naţionale (a Partidului Muncitoresc Român) dar în
realitatea ea a început să funcţioneze imediat după 23 august 1944 când
trupele sovietice au ocupat toată ţara. Înfiinţarea unei structuri fidele
puşcăriaşilor bolşevici de pe la noi ajunşi la putere, a fost o prioritate absolută
a ruşilor având girul primit direct de la Kremlin, unde „tătucul”, între două
stacane cu votcă, se gândea la halca mare de Europă cu care îl
„împroprietărise” urdurosul Churchill, peste voinţa popoarelor acestor state.
Modul de organizare al Securităţii a fost milimetric respectat după modul de
organizare al SMERSH-ului („Moarte spionilor!”), vârful de lance al NKVD-ului
(serviciul secret sovietic) aşa că putem afirma, fără să greşim, că Securitatea
românească a întrunit toate elementele şi cutumele unei organizaţii teroriste,
măcar în perioada 1944-1965. Dacă în Siguranţa statului mai erau şi oameni
şcoliţi, atunci în Securitate au fost angajaţi bădărani inculţi, mai buni la
mânuit ghioaga decât la scrierea unor rapoarte. Ca orice serviciu secret, şi
Securitatea şi-a racolat diverşi informatori, fără de care ar fi sucombat din lipsă
de activitate. Hoarde de asasini şi criminali de drept comun s-au angajat în
noua structură numită Direcţia Generală a Securităţii Poporului. În acei ani
nebuni, ţintele principale ale „lucrătorilor” securişti erau intelectualii, preoţii,
aşa-zişii chiaburi dar şi oamenii simpli care nu-şi predau integral cotele de tot
felul sau care, la un şpriţ, cereau muzicanţilor pe la vreo nuntă să le cânte
Hora Unirii sau Deşteaptă-te, Române!
A. „Cerem cazuri concrete de duşmani ai regimului democratic”
Existenţa unui birou de securitate la Murgeni (orăşel în fostul judeţ
Tutova, acum arondat Vasluiului), nu trebuie să ne mire, deoarece, în acele
vremuri, târgul Murgeni era reşedinţa Plăşii cu acelaşi nume, apoi a raionului,
după 1950. Acest birou era subordonat Direcţiei Regionale de Securitate
Bârlad, al cărei comandant era maiorul Gligor Viorel, secondat de căpitanul de
securitate Moldor Lucian. Pe parcurs, aceştia vor fi schimbaţi cu alţii. Cu toate
că acţiunea de repatriere forţată în URSS a basarabenilor şi nord-bucovinenilor
fusese finalizată încă din 1945, totuşi, mulţi dintre aceştia au reuşit să se
salveze de la moartea sigură pe care le-o rezervase Stalin, ascunzându-se prin
toate ungherele României.
Note:
23 Pentru realizarea acestui studiu am folosit documentele conţinute de
dosarele 71951 şi 11949-1951 din fondul: Biroul de Securitate Murgeni,
existent la DJAN Vaslui.
Pe 16 februarie 1951, regionala Bârlad trimitea biroului din Murgeni
următoarea adresă: „vă facem cunoscut, pentru a lua măsuri din timp, ca la
fiecare 20 ale lunei să ne fie înaintate sintezele în problema Basarabenilor şi
Evreilor care să cuprindă manifestările şi stările de spirit ale elementelor
duşmănoase din rândul acestora. Totodată vă atragem atenţia ca sintezele să
nu cuprindă generalităţi ci numai fapte concrete şi date şi relaţii complecte
despre cei în cauză”. Peste câteva zile, şeful biroului din Murgeni, locotenentul
de securitate Creţu Gheorghe, dă un răspuns liniştitor celor de la Bârlad, cum
că aceste categorii de cetăţeni îşi văd de treabă şi nici nu se putea altfel,
credem noi, dacă ne gândim la câte tribulaţii fuseseră supuşi, cel puţin
basarabenii. Pe 15 mai 1951 este trimis la Bârlad un tabel cu 25 de refugiaţi
basarabeni şi nord-bucovineni aflaţi pe raza raionului Murgeni în comunele:
Fălciu, Murgeni, Blăgeşti şi Cavadineşti. Este demn de remarcat faptul că pe
antetul hârtiei oficiale era scrisă noua titulatură a Securităţii şi, zicem noi, cea
mai aproape de adevăr: Direcţia Securităţii Statului, în loc de Direcţia
Securităţii Poporului. Niciodată această structură criminală n-a apărat poporul,
ci doar statul totalitarist comunist până la ultima secătură moartă în
decembrie 1989, pe care au lăsat-o, totuşi, de izbelişte. După cum spuneam
anterior, „foamea” de informatori era mare aşa că sergentul major Rotaru Ion
de la Murgeni promitea mahărilor de la Bârlad că în cel mai scurt timp va
recruta din rândurile refugiaţilor „elemente devotate partidului şi clasei
muncitoare”. Orice nouă măsură represivă îndreptată, în special, împotriva
ţărănimii producea, inevitabil valuri în lumea satelor aşa că Securitatea, prin
ticăloşii săi informatori, aducea la cunoştinţa mai-marilor săi starea de spirit a
cetăţenilor, sub forma unor „note informative” periodice. Într-un raport datat
19 ianuarie 1949, se arătau următoarele: „1). Nu se observă nici o activitate a
partidelor de opoziţie; 2). Partidele subversive şi PNŢ. Nu se manifestă pe faţă
însă totuşi se crede că această acţiune se menţine periculoasă faţă de regimul
democratic (sic! N.n.) ducând o propagandă de la om la om verbal. 3). Partidele
din F. D. P. (Frontul Democraţiei Populare n.n.). P. M. R (partidul muncitoresc
român n.n.) duce muncă de lămurire în rândurile masselor asupra planului
economic general pentru îndeplinire înainte de timp (.). 4). Nemulţumiri din
punct de vedere social şi economic. Asupra reformei administrative de Stat cât
şi a Consiliilor Populare se speră de MUNCITORII SĂRACI ŞI MIJLOCAŞI (subl.
Ns.) spre o viaţă nouă ear ce-i bogaţi nu văd bine această reformă (.). Acei cari
au împrumuturi prin Bănci sunt îngrijoraţi că nu vor mai putea plăti aceste
sume din lipsă de bani. Cu banii primiţi de pe anumite cereale de anumiţi
producători agricoli nu pot face faţă la plata impozitului agricol cât şi la
cheltuelile casnice (.). Funcţionarii de Stat sunt mulţumiţi cu salariile care le
primesc pe motiv că mai primesc şi cartele pe puncte. 5). Reforma Miliţiei nu
este văzută bine de acele elemente cari le este teamă că vor fi scoşi toţi afară şi
înlocuiţi cu elemente tinere”. Pe 12 februarie 1949, căpitanul de securitate
Marin Huidan de la Bârlad cerea un raport pe marginea discuţiilor dintre
ţăranii „. Nemulţumiţi că la cooperative nu se găsesc stofe şi pânzeturi pentru
îmbrăcăminte, spunând că ei sunt slugile muncitorilor de la oraşe, cărora li se
poartă grija de a avea îmbrăcăminte”. În continuare, acest căpitan cerea date
concrete şi numele „agitatorilor” pentru a fi deferiţi justiţiei. Vai şi-amar de cei
care au intrat pe mâinile acestor călăi care împrumutaseră metodele de tortură
din negura evului mediu! În dreapta acestui document, jos, se semnase şi
locotenentul de securitate Udrea Malanca. Biroul de Securitate Murgeni
răspunde cu promptitudine acestei solicitări dar la capitolul „duşmani ai
poporului” nu poate da nici un nume, deoarece „. Această nemulţumire
domneşte în general”. Pe 19 ianuarie 1949, plutonierul Coman primeşte o notă
telefonică aproape ultimativă în care disperaţii de la Bârlad cer din nou nume
de persoane care „. Vociferează contra Reformei Administrative”. Cei de la
Murgeni se dau iarăşi bătuţi însă măgăreaţa trebuia să cadă pe cineva, şi
anume pe cine? Pe „. Anumitepături reacţionare (cum altfel?! N.n.) burgheze
care comentează că tot ce face Guvernul este în defavoarea lor şi că numai un
nou război îi va scăpa”. Pe 21 februarie securitatea din Murgeni trimite la
Bârlad, în sfârşit, şi nume de reacţionari. Astfel: „partidele din opoziţie şi
suversive (sic!) se observă că se organizează se observă (sic! Repetiţia nu ne
aparţine n.n.) alianţă între C. D., I. D., I. G., N. M., T. T. şi E. N24., toţi din
comuna Murgeni care se adună de două ori pe lună la C. D (.)”. Tot Bârladul
cerea Murgeniului numele preoţilor care au făcut parte din Partidul Naţional
Popular, ce la acea dată se auto-desfiinţase, şi cum anume comentau
evenimentele cotidiene.
B. „Se simte neîncrederea în munca dusă de PMR”
Într-o informare din 29 februarie 1949, securistul de serviciu de la
Murgeni scria negru pe alb la capitolul „Nemulţumiri din punct de vedere social
şi economic” următoarele: „În general se simte neîncrederea în munca dusă de
PMR, spunând că totdeauna se promite îmbunătăţirea situaţiilor dela
Cooperative dar până în prezent nu se cunoaşte nimic în special la mărfurile de
îmbrăcăminte şi încălţăminte”. Cam alambicat stilul tov-ului „plotoner” major
Coman de la Murgeni, dar noi n-am făcut altceva decât am transcris un
document original. Tot acesta continua cu o constatare întemeiată: „ţărănimea
mijlocie şi burgheză referitor la o colectivizare a terenurilor agricole (.) având
încredere că peste puţin timp se va face colhoz şi nu vor mai fi stăpâni pe
terenurile lor. Pensionarii şi IOVR (invalizi, orfani şi văduve de război n.n.)
speră (sic! N.n.) din zi în zi că nu vor mai avea pensia, le va fi ridicată de
ministerDupă cum se ştie, aşa s-a şi întâmplat cu IOVR-iştii, dar numai cu cei
care au luptat împotriva Rusiei bolşevice, de parcă ar fi fost vinovaţi cu ceva!
Referitor la naţionalizarea ultimelor 50 de ha. Ale foştilor moşieri, dimpreună
cu conacele, acareturile şi inventarul agricol, tot securistul de la Murgeni
notează într-o informare (cu mare bucurie!) următoarele: „populaţia săracă şi
mijlocie a primit cu satisfacţie această reformă, caz concret care am auzit,
comentânduse de către Petre A. S., Ion M., Iftime D. din comuna Murgeni care
spuneau că bine a venit această lege întrucât aceşti trântori acele moşii nu a
fost câştigate prin muncă cinstită. La fel a comentat şi Gheorghe D. din
comuna Şuletea. La Murgeni a fost o manifestaţiune la apariţia legii exproprierii
acestor bunuri agricole, prezidată de nişte tovarăşi dela Partid care a fost
primită cu aplaude (sic! N.n.) şi urale de cei prezenţi. Cheaburimea nu a văzut
bine această lege şi a auzit de cătră mine pe Iorgu M. propetar a 6 ha. Şi o
fabrică de scărmănat lâna şi piuă de sumane dar şi Iftime P. cu 8 ha. Loc
arabil, amândoi din Murgeni, că o să vie şi rândul nostru la foit. Sa mai
opservat (sic! N.n.) o mare tristeţe la cei cu peste 5 ha. Teren precum şi la
Comercianţii de băuturi spirtoase„. Această notă informativă era răspunsul la
solicitarea securităţii din Bârlad, cu privire la starea de spirit a populaţiei vizavi
de confiscarea averilor foştilor moşieri. O mare nedreptate făcută foştilor
angajaţi ai proprietarilor de pământ trimişi în şomaj fără plată (în cel mai bun
caz!), a fost aceea că la naţionalizare zeloşii comunişti au confiscat „la grămadă„
şi unele bunuri ce le aparţineau acestor foşti angajaţi. De exemplu, femeii Tasia
Popa, îngrijitoare de păsări la Ferma Juvara din Murgeni, i-a fost confiscată o
„vită cornută„ ce era în cireada fostului boier. Şefului de cultură de la ferma
Zorleni, Ion N. i-au fost ridicate de aceiaşi tâlhari cu carnet roşu în buzunar,
toată lenjeria şi hainele! Foarte interesantă ni s-a părut şi nota informativă nr.
26926 mai 1949: „în raza Biroului nostru se comentează de către numitul
Constantin T. din comuna Puntişeni că în curând vor veni 2.500.000 (sic! N.n.)
de avioane americane şi vor debarca în România. Numitul Nechita B. din
comuna Stoişeşti, satul Micleşti a spus cetăţenilor că până în ziua de 1 mai vor
veni americanii, la fel şi sora acestuia Elena B. se roagă să ploae cu foc să ardă
toţi comuniştii (subl. Ns.), că din cauza lor nu plouă şi-i secetă. (.) Numitul
Gheorghe C. din comuna Şuletea, când se întorceau cetăţenii de la Bârlad
(probabil, de la defilarea „oamenilor muncii” n.n.) a spus că <v-aţi dus la Bârlad
ca să-i ţineţi la putere>. (.) Se găsesc infiltrate elemente duşmănoase regimului
în organismele politice, dar care nu se manifestă„. Plata în contul URSS a
despăgubirilor de război care nu se mai terminau, a determinat guvernul „de
democraţie populară” să inventeze şi să aplice, cu ajutorul Miliţiei şi Securităţii,
noi şi costisitoare impozite care apăsau greu asupra bugetelor bieţilor ţărani,
şi-aşa ajunşi la capătul puterilor.
Note:
 24 În toate aceste materiale sensibile, am fost nevoiţi (datorită legislaţiei
în vigoare, extrem de restrictivă) să folosim iniţiale aleatorii, în loc de numele
din documentele originale ale personajelor implicate.
Regionala de Securitate din Bârlad cerea celor de la Murgeni note
informative detaliate cu starea de spirit a populaţiei din mediul rural, deoarece
aceasta era cea mai afectată de birurile care nici pe vremea fanarioţilor nu
fuseseră atât de multe şi de dure. Iată ce cereau ofiţerii de securitate de la
„centru”, Marin Huidan şi Udrea Malanca, omologilor din Plasa Murgeni:
„suntem informaţi că în raza Serviciului Dvs., Organele Fiscale au trecut la
aplicarea de sechestrare cu ridicata. Această situaţie a dat loc la o stare de
spirit nemulţumitoare, cum şi la o serie întreagă de comentarii nefavorabile
regimului nostru. Ne-au fost semnalate cazuri când locuitori ţărani săraci şi
mijlocaşi, datorită presiunei exercitate de organele fiscale, au vândut din vite
pentru a-şi achita impozitele. Luaţi măsuri de verificare a celor semnalate şi
transmiteţi cazuri concrete”.
C. Numele conspirativ: „Felix”
După cum spuneam la începutul acestui material, mai nimic nu s-ar fi
făcut fără sprijinul „benevol” al informatorilor. În arhiva cercetată de noi, am
dat numai peste un dosar personal al unui delator. Forţaţi de legile actuale, nu
vom publica numele real al acestuia dar îi vom folosi numele conspirativ dat de
către securişti şi anume „Felix”. Dosarul ticălosului conţine 67 de file cu tot
atâtea turnătorii, chiar dacă unei singure persoane i-au fost „dedicate” 12 iar
altora câte 3-4. Racolarea lui Felix a fost extrem de simplă, în cazul acestuia
folosindu-se şantajul prin ameninţarea trimiterii în lagăr, conform legii speculei
şi sabotajului economic, în mare „vogă” pe atunci. Viitorul informator (locuitor
al comunei Murgeni) era gestionar la un magazin naţionalizat. În opinia
ofiţerilor de securitate, acesta era cel mai nimerit pentru „misia” de turnător
deoarece pragul prăvăliei era des călcat de clienţi, cu precădere săteni care, la
un pahar de rachiu, îşi spuneau ofurile. Prin urmare, i s-a înscenat un control
asupra gestiunii ocazie cu care (aţi ghicit?) s-a constatat lipsa a 4, 5 metri de
stofă şi a câteva kilograme de cuie. Aşa a ajuns cetăţeanul de mai sus ca în loc
să-l cheme P. I., să fie „alintat” Felix! Acesta şi-a luat „munca” în serios, aşa că
hârtiile scrise de el stângaci cu creionul chimic, au început să îngroaşe un
dosar cu „dedicaţie specială”. Avem convingerea (după parcurgerea acestui
dosar) că Felix a băgat în puşcărie cel puţin trei „duşmani ai poporului”! De
altfel, existenţa unei reţele de informatori este confirmată şi de alte documente
oficiale emise de Regionala de Securitate Bârlad precum şi de Biroul din
Murgeni. Într-o adresă cu instrucţiuni din 27 martie 1949, se specificau
următoarele: „pentru ca sinteza să cuprindă situaţia reială (sic! N.n.) binevoiţi a
dispune o acţiune informativă prin informatorii trimişi pe teren (subl. Ns.) care
să facă constatări obiective în rândurile muncitorilor creându-vă agenturi în
sânul întreprinderilor şi sindicatelor (subl. Ns.) pentru a fi informaţi la timp de
cele arătate mai sus. (.) Dat fiind importanţa acestei lucrări, veţi lua măsuri ca
toate datele şi lucrările să fie păstrate cu o grijă deoasebită (subl. Ns.)”. Adică în
fundul unui seif cu 10 lacăte, adăugăm noi.
 D. „Membrii de partid sunt cei mai urâţi de ţăranii mijlocaşi şi
reacţionarii înstăriţi”
Acest inter-titlu nu este o licenţă de autor ci, un fragment dintr-o notă
informativă trimisă Securităţii de un anume „tov. H.” din comuna Costeşti,
Tutova, în luna ianuarie a anului 1950 când ţăranii din localitatea respectivă
ajunseseră în pragul foametei şi al disperării, din cauza lipsei cronice a
cerealelor destinate hrănirii familiilor lor, de cele mai multe ori, numeroase.
Iată ce scria „tovul” cu o caligrafie impecabilă: „ţărănimea săracă suferă foarte
mult din cauza lipsei îmbrăcămintei şi încălţămintei deoarece aceste mărfuri se
dau la cooperativă pe alimente (.). Din cauza frigului ţărănimea săracă suferă
din lipsa lemnelor (.). Ţărănimea săracă este nemulţumită din cauza lipsei de
porumb. Mulţi dintre ei caută să cumpere de pe la chiaburi sau de la cei
înstăriţi şi plătesc câte 20 lei pe kg. şi tot nu vor să le vândă (.). Soţia lui L. T.,
responsabilă agitatorică şi cu propaganda P. M. R dela Plasa Pueşti caută
porumb şi nu găseşte (.). În general membrii de partid găsesc mai greu porumb
pentru că sunt cei mai urâţi de ţărani şi reacţionarii înstăriţi (subl. Ns.). Munca
de lămurire (propaganda comunistă n.n.) în general se duce foarte greu de
agitatori din cauza acestor lipsuri pentru ţărănimea săracă”. Ne permitem un
scurt comentariu: dragostea şi politica, trec mai întâi prin stomac. Iată ce scria
(respectându-i ortografia!) la mijlocul anului 1950 un informator din comuna
Bogdana: „Tov. Plot-Major; Am onoare a vă rifiri asupra impuniri planulu de
tutun pe 1950. Oamini din Comuna Bogdana Judeţul Tutova, nemulţumiri din
partea ţăranului Sărac Iancu M. din satul Verdeş a fost inpus pe anul 1949 cu
14 prăjini şi la stricat pe tot ear pe 1950 earăşi este inpus să cultive. Deasemne
este nemulţumit şi Vocifera prin popor că nu se aplică just planu spre exemplu
D. Toader posedă 9 hec. Pământ şi are unde săl conserveze şi nu este inpus săl
cultive (.)”. Delaţiuni care astăzi ni se par hilare dar care pe atunci aveau o
singură destinaţie finală: puşcăria!
E. „Când scăpăm de hoţii ăştia de comunişti?!”
Unii cetăţeni din mediul rural îşi riscau grav libertatea şi forţaţi de
situaţie îşi vărsau amarul din suflet în public sau în prezenţa unor informatori
deosebit de periculoşi, ce intraseră în hora fără de sfârşit a delaţiunilor impusă
de către securişti. Într-un raport al Biroului din Murgeni din data de 23
februarie 1950, ofiţerii de aici aduceau la cunoştinţa „centrului” din Bârlad
fapte extrem de grave comise de mai mulţi „chiaburi”. Iată-le, în sinteză şi sub
protecţia anonimatului celor incriminaţi: „la ordinul dv. nr. (.) din 27 decembrie
1949 referitor la sinteza informativă cu manifestaţiunile elementelor P. N. L
Brăteanu (.). V. G. chiabur Brăteanu cu 18 ha. Teren arabil din com. Epureni,
satul Bursuci în ziua de 10 februarie a.c. s-a manifestat către un organ de
securitate (informator n.n.) cu următoarele cuvinte: < când scăpăm noi de hoţii
aceştia de comunişti care ne ia toată munca la blocare în care ei umblă să
înşele lumea şi să o pună la colhoz (subl. Ns.) dar nu va putea face acest lucru
fiindcă ei au făcut o Gospodărie Colectivă în judeţul Fălciu anul trecut ear în
toamnă când lea socotit zilele de muncă lea dat numai câte 60 kg. porumb care
au rămas astăzi muritori de foame dar în prezent nu mai pot înşela lumea de a
se trece la Colectiv fiindcă au văzut rezultatul muncii în Colectiv dar nu va mai
merge mult şi se va schimba lucrurile că acum două săptămâni sârbii au atacat
pe grănicerii noştri de la graniţă care au fugit fiindule frică de război dar ne
vom trezi cu fraţii noştri întro noapte aici la noi şi atunci voi vedea eu pe golanii
aceştia ce vor mai face (subl. Ns.) că tare bine mai era înainte că nu dădeam la
blocare aşa de mult cum dăm astăzi că ăştia nu ne lasă nici de mâncare (subl.
Ns.) >. Alec D. pensionar fost căpitan activ fost PNL Brăteanu şi Tătărăscu din
comuna Murgeni judeţul Tutova în ziua de 12 februarie a.c. sa manifestat către
informatorul nostru spunând că mai sunt câteva zile până la 23 februarie când
sunt alegeri în Anglia şi atunci se decide soarta lumei abia aşteaptă să treacă
aceste zile când totul se va întoarce cum a fost mai înainte şi el îşi va lua
serviciul pe care îl avea pe timpul lui Antonescu şi va trage la răspundere pe
acei ce şea bătut joc de el toţi, cozi de topor a ruşilor (subl. Ns.). Iorgu M.
pensionar fost învăţător chiabur cu 13 ha. Pământ din com. Schineni judeţul
Tutova pe 18 febr. A.c. a adus înjurii actualului regim spunând că dacă în
primăvara acestui an nu se începe război şi americanii nu fac nimic suntem
perduţi că partidul Comunist, zis Muncitoresc, se întăreşte din zi în zi
înfingând mâinile în gâtul nostru (subl. Ns.) dar speranţa e totul spre apus că
deacolo ne vine salvarea „.
F. „Agentul veterinar îi înjură pe cei care nu sunt membri de partid!”
Stufosul dosar din care am citat până acum ne-a arătat şi adevărata faţă
a unui tovarăş „de nădejde” al partidului muncitoresc român. Informarea
trimisă Securităţii a fost scrisă de un miliţian de la postul comunei Cârja care,
se pare, a confundat grav cheia de 14-17, cu maşina de scris. Vom reproduce
această „bijuterie” lingvistică respectând întocmai ortografia analfabetului
„organ”: „18 mart 1950. Informăm următoarele: În ziuoa de 12 Martei 1950 a
avut loc în comuna Cârja alegerea de nou Preşedinte a Cooperativei Cârja. La
alegere trebuiea să ea parte toţi Membri Coperatorii. După ce a intrat în sediu
Căminului ca să se procedeze la alegerea noului Preşedinte al Coperativei
agentu veterinar Gheorghe Pârţu25 membru în Note:
25 Acest individ l-a băgat în puşcărie, fără să fi avut vreo vină, pe
adevăratul tehnician veterinar din satul Cârja, Toader Cârjă. (Informaţia am
primit-o de la dl. profesor Gheorghe Cârjă, fiul acestui cetăţean năpăstuit).
P. M. R. a dat lumea afară din sală oprind numai pe cine a crezut iel şi
lumea întrebândul de cei dă afară el sa esprimat că aşa are ordin dela partid ca
să rămâie numai oamenii partidului. Lumea a eşit afară din sală şi a început să
vocifereze spunâd că cine este Pârţu deidă afară căci toţi sunt mebrii
coperatorii. Faţă decele ce sa întâmplat am eşit afară între populaţie şi am
potolit spiritele. Tot acest Gheorge Pârţu în calitatea lui de agent veterinar
caută şi să răzbună pe oamini cari nu sunt membrii de partid, înjurândui şi
ameninţândui cu fel de fel de cuvinte murdare sub pretextul căi membru de
partid (subl. Ns.). Informaţiune sigură„. Şi, uite-aşa a început să se
construiască socialismul, cu grele „lupte de clasă”!
G. „Sesizările făcute de Dvs. sunt bune dar foarte vagi”26
Asta scriau cei de la „judeţeana” de securitate Bârlad, în adresa nr.
14545694 mai 1950, trimisă subordonaţilor de la Murgeni. Căpitanul Marin
Huidan dorea nume, probabil pentru a-şi îndeplini planul la arestări şi trimiteri
în judecată a cârtitorilor. Trebuie să precizăm faptul că în acea epocă fuseseră
înfiinţate criminalele „tribunale populare” care judecau şi condamnau în
maximum 24 de ore. Dar, iată ce scria nemulţumitul căpitan: „.la nr.53329
aprilie a.c. privind agitaţiile ce au avut loc în comunele Epureni şi Murgeni, sat
Rai, în legătură cu formarea stânelor de către cooperative, vă atragem atenţia
că sesizările făcute de dvs. sunt bune dar foarte vagi (subl. Ns.). Nu arătaţi, de
exemplu, dacă agitaţia s-a produs după ce tov. Deputat Pruteanu (deputat
comunist din MAN n.n.) a vorbit despre stânele colective, câţi locuitori au
participat la adunare, cine au fost cei care au instigat masa şi ce probleme au
ridicat (subl. Ns.). Deasemeni în satul Rai, arătaţi că a fost agitaţie, dar nu
arătaţi în ce împrejurări s-a produs agitaţia şi în ce a constat ea (subl. Ns.). Vă
veţi duce de îndată la faţa locului şi veţi căuta să verificaţi cazurile semnalate,
complectând lipsurile susnumitului raport”.
H. „Învăţătorul din satul Igeşti a pus tablourile membrilor CC al PMR pe
faţada şcolii, dar nu din dragoste”
Un turnător din satul evocat în titlu şi lăsat, probabil, repetent în clasa a
doua de învăţătorul locului, a scris şi semnat o informare către Securitatea din
Murgeni, fapt care a dus, sigur, la arestarea intelectualului cu atitudine
„duşmănoasă” împotriva regimului „democratic”. Negăsindu-i vreun cusur
evident, iată că semianalfabetul informator a reuşit „performanţa” de a citi
gândurile intelectualului. Numele acestui odios turnător îl vom evita, din
anumite considerente care ţin de legislaţia românească actuală, extrem de
restrictivă în ceea ce priveşte aflarea adevărului. Este vorba de legea 6772001,
„emanată” special pentru acoperirea unora aflaţi în structurile de putere ale
statului. Ceva de genul: dai vreun nume, intri la puşcărie pentru atingerea
gravă a vieţii private a cuiva! Punct. Trebuie, totuşi, să continuăm, prin citarea
unor pasaje din această pâră: „secretarul organizaţiei de bază PMR, C. C., a pus
în vedere învăţătorului S. I. pentru ca în ziua de 1 mai 1950 să ia măsuri
pentru a orna faţada şcoalei din Igeşti cu tablourile membrilor din CC al PMR.
(.) Acest învăţător a ripostat zicând că nu are nevoie să sărbătorească această zi
de 1 mai (.) După mai multe insistenţe ale tov. Secretar al PMR din Igeşti acesta
a făcut tot ce a trebuit dar fiind obligat, nu din dragoste (subl. Ns.). Menţionăm
că acest învăţător se trage din neam de chiaburi, el singur are suprafaţa de 8
ha. Teren arabil, casă de locuit, precum şi alte venituri de la vitele ce le are pe
lângă casă, plus salarul de învăţător. Nu vede bine realizările şi succesele în
muncă câştigate de clasa muncitoare şi nici nu este ataşat ei, este un om care
unelteşte în contra socialismului”. Din această delaţiune reiese foarte clar ce s-
a întâmplat în continuare cu „uneltitorul” contra socialismului: puşcăria sau,
în cel mai fericit caz, deportarea aşa cum s-a procedat cu mii de intelectuali.
I. „Randamentul fixat de minister nu corespunde cu realitatea”
Aşezaţi cu neruşinare pe călduţele scaune ministeriale, membrii
guvernului bolşevic român începuseră, încă din 1949-1950, să traseze planuri
şi directive. Proaspeţii „ingineri” înscăunaţi de „partid” la cârma destinelor
agriculturii judeţene (mai târziu regionale sau raionale), întocmeau planuri de
culturi agricole, absolut obligatorii pentru toată suflarea satelor dar mai aveau
şi obligaţia de a strânge odioasele cote impuse ţăranilor. Pe la comune au fost
constituite fel de fel de comisii şi comitete formate, în general, din ţărani săraci
setoşi de răzbunare pe concetăţenii gospodari. Astfel, la treieriş, se forma o
„comisie de batoză” care urmărea ca nici un bob de cereale păioase să fie luat
acasă, înaintea de achitarea integrală a cotelor către stat. Aceste cote se
stabileau în funcţie de suprafaţa de teren arabil a fiecăruia. Ţăranii săraci erau
consideraţi aceia care aveau între O-5 ha.; mijlocaşii – între 5-10 ha. Iar cei
care aveau peste 10 ha. Fuseseră catalogaţi ca „chiaburi”, cu toate că acest
termen era extrem de relativ, deoarece erau cetăţeni care deţineau numai un
hectar de pământ, dar aveau şi un cazan de rachiu sau o piuă de suman, ceea
ce însemna că erau înstăriţi şi că dădeau pe dinafară de atâta bogăţie! În cel
mai scurt timp, după instaurarea definitivă a „democraţiei populare”, aceşti
cetăţeni au devenit ţinta predilectă a ticăloşilor din Securitate sau Miliţie. În
informarea 106825 iulie 1950, Biroul de Securitate Murgeni transmitea
Bârladului următoarele probleme şi nemulţumiri: „raportăm că în urma
hotărârii Comitetului Central al PMR în legătură cu colectările din vara aceasta
dela început se aştepta în rândurile ţărănimei sărace şi mijlocaşe un ajutor
preţios cum a fost fixate colectările, Note:
26 Pentru realizarea acestui material, autorul a folosit documentele
conţinute de dosarele: 11949-1951 şi 81951 din fondul „Biroul de Securitate
Murgeni”, aflat la DJAN Vaslui.
Ear când s-a pus în practică nu a mai corespuns pe motive că se credea
că randamentul la hectar va fi 1.200 kg. grâu ear în realitate este în medie de
600 kg. la hectar, în Plasa Epureni s-a pus în categoria a III a după
randamentul prevăzut la minister de 1.200 kg. la hectar (subl. Ns.). Ţăranii
săraci şi mijlocaşi sunt foarte nemulţumiţi spre exemplu C. Costache din satul
Răşcani, comuna Şuletea a făcut la un hectar şi jumătate 715 kg. grâu şi după
toate cotele i-a rămas 75 kg. de grâu. Această cotă ce i-a rămas nu-i ajunge
decât o lună de zile iar pe restul anului nui mai rămâne grâu deloc. Grigore A.,
tot din com. Şuletea, dintrun hectar semănat cu grâu a făcut 610 kg., după
toate cotele şi mai rămânând dator cu 100 kg. grâu ea rămas 30 kg. şi are 6
mebri în familie (subl. Ns.). Aceste nemulţumiri sunt în general cu excepţia
acelor care are o recoltă de 1000-1200 kg. le mai rămâne 3-4 sute de kg. pentru
familie. Nemulţumiri mai sunt la preţurile cerialelor faţă de produsele de
îmbrăcăminte şi încălţăminte (.) „. Menţionăm în mod explicit faptul că
ortografia tuturor documentelor publicate de noi în aceste materiale, nu ne
aparţine.
J. „Hoţii aceştia fac colhoz”
Unii cetăţeni ajunşi mari activişti de partid informau Securitatea în mod
absolut benevol şi dezinteresat, numai din dorinţa de a se răzbuna pe vreun
consătean gospodar, dar care, probabil, îi alungase vaca de pe ogorul propriu,
fără să conştientizeze faptul că o delaţiune (ca ceea ce va urma în continuare) îl
putea trimite pe opinent în străfundurile unei puşcării comuniste din care,
poate, nu se va mai întoarce niciodată! Cităm din „declaraţia” acestui
semianalfabet, cu o ortografie oribilă: „. Subsemnatu (.) din comuna Bogdăniţa
judeţul Tutova Răspunzabilul braţelor de muncă de pe lângă Comitetu Provizor
Plasa Unteşti având entenerarul conf. Ordinului Judeţului la comuna Bogdana
astăzi 20 august 1950 pentru anumite Instrucţiuni, trecând pe la ora 8 din.
Spre Comitetu Provizor auzind mare gălăgie la coperativă am intrat înăuntru cu
tov. D. B. şi tov. B. Înăuntru eara localu plin de cetăţeni prin care eara şi
locuitorul Ş. P. din această comună satul suceveni care ţinea cuvântare la
Popor şi se contra cu alţi tovarăşi necunoscuţi spunândule că hoţii aceştii fac
colhoz (subl. Ns.) că a venit şi deputatul Pruteanu şi a spus că nu fac colectiv,
nea minţitpoporu sunt mari hoţi (subl. Ns.) şi mai spunea Ş. P. că a destrus
boeri şi acum ea fiinţă alţi boeri şi că era mai bine cu boerii întrecut dar mare
este Dumnezeu şi în curând vom scăpa. Eu fiind singur şi văzând că se
adresează la mine, că hoţii cei mai mari trimet pe eşti mici (subl. Ns.). Fiind de
faţă ca cunoscut Tov. Vânzător. Eu am cunpărat un pachet ţigări şi am plecat
la Comitet. (.) Aci asta îmi este declaraţia pe care o semnez propiu „.
K. „Acei care au dela 9-15 ha. Pământ, ei va da câte 150 kg. lapte la
hectar (.)”
Bine-nţeles că „partidul” s-a gândit la toate formele de exploatare a
ţărănimii aşa că vacile, oile şi caprele din gospodării nu puteau fi trecute cu
vederea, deoarece trebuia hrănită înaintata „clasă muncitoare” care tocmai
fusese pusă la construirea socialismului în marş forţat. Nu trebuie să uităm şi
furniturile de origine agricolă care trebuiau musai să ajungă pe mesele
popoarelor surori ale măreţei URSS, căreia comuniştii noştri le era îndatorată
până peste cap, dar şi pe mesele hoardelor sălbatice de ocupanţi care mai
zăceau, încă, pe la noi, zice-se, pentru a ne apăra de agresorii occidentali. Prin
urmare, asupritorii de-un sânge şi-un neam cu noi, ticăloşii bolşevici din
guvernul dâmboviţean, au inventat „cota de lapte la hectar”, de parcă ar fi fost
o cultură cerealieră, tutun sau porumb. Într-o adresă trimisă la data de 6
martie 1951 de Raionul de Securitate Murgeni şefilor de la Bârlad, se scriau
următoarele într-o imbecilă ortografie, caracteristică proaspeţilor „tovarăşi de
nădejde” avansaţi la rangul de ofiţeri sau subofiţeri de securitate, care-şi
purtau cu semeţie şi trufie noile ţoale, dar şi puţinul creier din cap: „în raza
acestui Raion de Securitate în cursul luni Ianoare a. c. Comisiea de Stat pentru
Colectări înpreună cu comisele locale formate din Tov. Preşedinţi ai Sfaturilor
Populare, agentul agricol, agentul veterinar şi delegatul C. S. (comisiei de stat
n.n.) au stabilit planul de colectare a laptelui înpărţit pe două catigori de
productivitate a 3 şi a 5 (probabil, a treia şi a cincea n.n.) ţinânduse cont de
suprafaţa pământului, în catigoriea a 3 intră aceiea care au dela 9-15 ha.
Pământ eii va da câte 150 kg. lapte de ha. Cu o singură vacă, iar dacă are două
vaci va da 180 de kg. la ha. Tot în catigoriea a 3 mai intră şi ce-i care au 15-20
ha. Dând câte 180 kg. lapte la ha. În catigoriea a 5 intră aceiea care dela l-9 ha.
Unde ce-i cu o vacă va da 20 kg. la ha. Iar cu două vaci 80 kg. la ha. Acesta
plan de inpunere şi colectare a fost înpărţit şi defalcat pe catigori dar pe
gospodări nu sa înpărţit până în prezent de org. Administrative catare
(probabil, ca atare n.n.) nici procesile verbale nu sa dat la gospodari. (.)
Pentrucă ca populaţiea ce predă cotele de lapte să nu aibe distanţe mari sau
fixat 7 centre de colectare a laptelui, primul este centrul Raion 1 Murgeni, care
mai are încă 6 subcentre ca Fălciu, Găneşti, Ţuţcani, Găgeşti, Dodeşti şi
Epureni (.). Cazuri de manifestări sau nemulţumiri din partea populaţi nu sa
înregistrat până în prezent deoarece nu a primit cartelele şi nu cunosc cota ce
au de predat (subl. Ns.)”. Toate cotele impuse de autorităţile comuniste dedate
jefuirii propriului popor, au produs mari nemulţumiri în sânul celei mai
asuprite clase, ţărănimea, atât datorită cantităţilor mari ce trebuiau predate cât
şi preţurilor înjositoare. Sistemul cotelor a dăinuit până în anul 1989, cel puţin
la fructe, lapte, struguri şi rachiul produs la cazanele ceapiste. Pe 28 martie
1951, morţi de curiozitate, cei de la Bârlad cer securiştilor de la Murgeni să le
raporteze starea de spirit a tuturor categoriilor de ţărani impuse la cota de
lapte, insistându-se asupra faptelor concrete, precum şi asupra numelor
„recalcitranţilor” sau „elementelor duşmănoase”. Se mai cerea şi o listă a
„cheaburilor” din raza de activitate a acestora. „Locotinentul” de securitate
Gheorghe Creţu, secondat de „plotonerul” Coman Sandu de aceeaşi categorie
„profesională”, au răspuns cu promptitudine acestei cereri, raportând că: „În
raza de activitate a Raionului de Securitate Murgeni sunt 320 de elemente
cheabure „ înaintând suplimentar şi un tabel cu proprietarii particulari de mori
şi prese de ulei, care erau în număr de 16, răspândiţi prin satele: Aldeşti,
Berezeni, Blăgeşti, Cavadineşti, Dodeşti, Fălciu ş.a.
L. „Cârciumăreasa din Murgeni face spirite de glumă cu clienţii”
Omniprezenta şi omnipotenta securitate era prezentă în toate ramurile de
activitate iar comerţul nu făcea excepţie, dimpotrivă, deoarece nemulţumirile
populaţiei se refereau şi la lipsa unor articole de primă necesitate, dar şi la
faptul că oamenii erau obligaţi să achite contravaloarea mărfurilor numai în
natură. Marele exemplu în acest caz fusese dat chiar de către alcoolicul şi
paranoicul „tătuc” de la Moscova, care impusese României plata despăgubirilor
de război exclusiv în mâncare, băutură, materii prime strategice ş.a.m.d. Într-o
notă informativă trimisă Bârladului pe 15 aprilie 1951, Tanda şi Manda de
Murgeni (lt. Creţu şi plut. Coman), după ce fac o statistică a magazinelor şi
„comparativelor” săteşti de pe raza domniilor lor de activitate competentă, trec
şi la delaţiunile propriilor „turnători” aflaţi, se pare, în permanenţă în mijlocul
„masselor” odată ce dosarele personale de informatori ale acestora creşteau
într-o lună cât creşteau altele (non-securistice) în doi ani. Iată ce scriau în
raportul lor cei doi „fraţi de grea suferinţă” despărţiţi de un munte de grade, dar
şi de câteva clase de şcoală, nu prea multe, cam două-trei, după părerea
noastră: „privind aprovizionarea populaţiei cu alimente în general coperativele
nu a luat nici o măsură (.) Zahărul se distribue foarte rar şi atunci în cantităţi
mici ce nu satisface populaţia (.) Tot în cadrul aprovizionări cu alimente mai
funcţionează în cadrul acestui Raion un număr de 2 restaurante de Stat primul
în comuna Murgeni iar al doilea în comuna Fălciu şi acestea restaurante
funcţionează în mod defectos privind problema alimentări în majoritate zilnic se
pregătesc mâncări de fasole cartofi şi mămăligă mâncări ce la rândul lor nu
sunt consistente find lipsite conplect de grăsime carne etc. Tot odată la aceste
restaurante la bufete nu se găseşte nici un fel de alimente ca brânză, ouă,
mizeluri etc. (.) Deasemeni la coperativa restaurant din comuna Murgeni
vânzătoare se află numita P. M. fost cârciumăreasă şi cheabură unde în
repetate rânduri face spirite de glumă cu consumatori care înjoseşte coperativa
(subl. Ns.) astfel când un clent este servit cu mămăligă ea se exprimă i-ea
serveştel pe tov. Cu cozonac etc. Iar când unalt clent cere un articol care
lipseşte din coperativă ca scrunbie, bonboane etc. Susnumita îi spune că ce de
era când avea ea prăvălie etc. La fel gestionarul acestui restaurant se află
numitul M. Gh. Fără experenţă şi fără iniţiativă, propunem ca aceste elemente
necorespunzătoare să fie înlocuite”.
M. „Ai răbdare ca să crească iarba, şi atunci vom da şi noi lapte”
Impunerea astronomicelor cote de lapte a adus cu sine, imediat, şi mari
nemulţumiri în special în rândurile celor de „categoria a III a”, adică aşa-zişilor
chiaburi de care comuniştii voiau să scape cu orice preţ, inclusiv prin
suprimarea fizică. Directiva monstrului Stalin fusese foarte clară: „distrugeţi
culacii (chiaburii n.n.) şi faceţi colhozuri!” Pupincuriştilor de la noi le-a „căzut”
repede fisa, aşa că au răspuns cu promptitudine ultimatumului bolşevic rus
distrugând într-un ritm rapid şi ultimele rămăşiţe a ceea ce fusese în trecut
baza producătorilor agricoli ai României: marii proprietari şi ţăranii cu
gospodării înfloritoare şi rentabile, dând loc unor puşlamale care şi ele se vor
sătura în curând de „agricultura socialistă”, mai ales după ce au văzut cum e
să munceşti la colhoz pe degeaba. În informarea nr. 204512 iunie 1951, cei doi
„corifei” ai Murgenilor pe care i-am citat mai sus, transmiteau superiorilor de la
„regionala” Bârlad în acelaşi „stil popular” de mari scriitori cu câteva clase
primare, următoarele pâre: „Comitetul Sfatului Popular al comunei Şuletia a
trimis în ziua de 2 iunie a.c. pe Omul de Servici, anume D. V. P. la chiaburul Ş.
C. R. cu carnetul de pridarea cotei de lapte pentru al preda chiaburului care nu
venise săl ridice, când a ajuns omul de servici la poarta lui la strigat săvină săi
dia carnetul iar el a început a sbiera spunând că el nul primieşte că nu are de
unde să dia lapte că nu are vacă cu lapte, spunând că poate săi ia şi calul că el
nu predă cotă şi nici nu ia carnetul (.). Sfatul Popular a luat măsuri de a i se
dresa acte de dare în judecată la sabotaj pentru nepredare cotei de lapte. Este
un element reacţionar şi e capabil să mai înveţe şi alţi ţărani să nu predia
cotele (subl. Ns.). (.) În comuna Măluşteni Raionul Murgeni este chiaburul G. V.
U. care posedă 16 ha. De teren, inventar agricol şi o casă, în trecut a fost
simpatizant liberal, în ziua de 6 iunie sa manifestat faţă de colaboratorul
nostru (subl. Ns.) că cotele cu care este inpus pe obligaţia de predare este prea
mare şi ce are să se facă el că nare de unde să dia cât este inpus a mai spus că
este inpus să plătească şi suma de 95.000 lei inpozit manifestânduse că doar
să vândă boii şi pe el casăpoată plăti inpozitu (subl. Ns.). La fel tot în comuna
Măluşteni se mai opservă nemulţumiri în rândul ţăranilor vociferând că Satul
lor a fost trecut categoria a treia şi recolta este de proastă calitate, ţăranul
mijlocaş Haralampie B. care spune că grâul nici nu sa copt şi ăştia a şi început
a face arie să scoată maşinele. (.)
Note:
27 Pentru realizarea acestui material publicistic autorul a cercetat
documentele din dosarul 11949-1951 din fondul Serviciul de Securitate al
raionului Murgeni aflat la DJAN Vaslui.
Pe ziua de 28 mai a.c. chiaburul M. C. din comuna Aldeşti satul
Prodăneşti aspus colectorului de lapte Strătilă dela Cometetul de Stat Raional
că să mai aibă răbdare să mai crească iarba şi atunci vom da şi nou lapte (.) „.
Cum au tratat securiştii acest grav „afront„ adus „luminoasei„ orânduiri
socialiste? Printr-o propunere: „de noi sa luat măsuri ca cazul să fie semnalat
Org. Competente pentru a-i se dresa acte de dare în judecată acestui chiabur”.
N. „Muncitorii sau revoltat spunând că nu au cu ce să trăiască”27
Într-o „informare” depusă pe masa Securităţii din Murgeni de un oarecare
„binevoitor” I. V., este descrisă în detaliu starea generală de nemulţumire a
muncitorilor dintr-o proaspătă întreprindere „socialistă”: „. În ziua de 8 mai
1952 la întreprinderea 23 August din Murgeni sau achitat chenzina II salar pe
aprilie. Întrucât planul nu a fost îndeplinit decât cu 84 procente % (sic! N.n.)
muncitorii au primit salarul mai mic.
Unii nau primit chiar nimic iar alţi sume mici. Muncitorii sau revoltat
spunând că nu au cu ce să trăiască având câte 6-7 copii (subl. Ns.). Toţi au
spus că părăsesc locul de muncă. A fost organile partidului şi Sindicatului la
faţa locului. Muncitorii invoaca că nu lise plăteşte pentru zilele ce au lucrat.
Cauze care au provocat această nemulţumire sunt. Directorul sau
responsabilul nu a verificat condica de prezenţă. Muncitori de la Prese de Ulei
Fălciu nu sunt plătiţi pe anul 1951 pentru 231 ore de lucru. (.). Vinovat se face
fostul Contabil Şef L. I. care nu a făcut actele şi nu a făcut plăţile. Au făcut acte
falşe pentru care fapt a fost şi destituit din post, idem directorul M. Informaţie
sigură„. Având în vedere sălbăticia acelor vremuri tulburi, credem că directorul
şi contabilul şef nu au rămas numai cu destituirea. O astfel de „informare„ care
făcea trimitere şi la nişte ipotetice sau adevărate „falşuri” în acte, nu avea decât
o singură destinaţie: temutul lagăr de muncă.
O. „Ve-ţi face o analiză a activităţii duşmănoase a basarabenilor fugiţi
dinURSS”
Punctul 5 al Convenţiei de Armistiţiu semnată la Moscova pe data de 12
septembrie 1944 de către comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, ca şef al delegaţiei
României, prevedea în mod explicit obligaţia ţării noastre de a „repatria” în
URSS toţi cetăţenii basarabeni, nord-bucovineni sau de altă naţionalitate care
se refugiaseră peste Prut după ultimatumul din iunie 1940. Formal, nu puteau
fi obligaţi la „repatriere” fără acordul scris al acestora. Realitatea a fost alta. O
armată de poliţişti rurali, jandarmi şi agenţi ai Siguranţei a fost mobilizată
pentru a-i prinde şi a-i aduce la „centrele de triere” organizate, de regulă, în
oraşele-reşedinţă de judeţ. În pofida tuturor măsurilor luate, mii de astfel de
cetăţeni s-au ascuns prin toate ungherele României, cu speranţa că vor scăpa
de „repatrierea” în „dulcele” rai stalinist, din care tocmai scăpaseră. „Vârful”
acestei adevărate deportări a fost atins în anul 1945, când sute şi sute de
vagoane de vite încărcate cu viitoarele victime ale răzbunării bolşevice, au luat
drumul Siberiei, într-o călătorie fără întoarcere. Documente referitoare la
această temă se mai găsesc prin arhive aşa că, nu peste mult timp, le vom
readuce în actualitate în paginile de istorie locală ale ziarului Obiectiv de
Vaslui. Basarabenii şi nord-bucovinenii rămaşi pe la noi s-au „bucurat” de o
strictă supraveghere din partea Securităţii Statului. Cea mai bună dovadă o
reprezintă stufoasa corespondenţă dintre Regionala Bârlad cu Raionul de
Securitate Murgeni. Dintr-un document emis la data de 8 octombrie 1951, am
extras următoarele pasaje: „întocmiţi şi înaintaţi o lucrare în care să analizaţi
profund activitatea actuală a elementelor fugite depe teritoriul Uniunii Sovietice
în anii 1940-1944basarabeni, bucovineni etc. Care în prezent se află cu
domiciliul în raza de activitate a Raionului dvs. (.). Pentru ca lucrarea să atingă
scopul dorit o veţi întocmi după indicaţiunile şi punctele arătate mai jos care
vor fi respectate cu stricteţe de Dvs. (.) Astfel se va face analiza activităţii
duşmănoase a acestei categorii de cetăţeni (.) arătând dacă s-au mai acomodat
sau continuă să aibă aceleaşi manifestări ostile faţă de Uniunea Sovietică şi a
regimului nostru de democraţie populară (subl. Ns.). (.) Trebuie să vă formaţi o
părere şi să prevedeţi ce greutăţi ar putea întâmpina regimul nostru din cauza
atitudinii lor duşmănoase sau nepăsătoare faţă de lupta clasei muncitoare din
R. P. R. (subl. Ns.) (.) Puncte de sprijin la întocmirea lucrării sunt: numărul lor
pe raion şi originea socială ţăran sărac, mijlocaş, chiabur, mic burghez,
burghez şi câţi dintre ei sunt intelectuali”.
P. „Cerem să acoperiţi cu agenturi informative toate şantierele de
construcţii”
După cum s-a putut afla din aceste materiale, Securitatea acoperea toate
ramurile vieţii şi activităţii poporului român. Nimic nu era uitat şi în toate se
implicau „lucrătorii”, de aceea la sediul Consiliului Naţional de Studiere a
Arhivelor Securităţii (CNSAS) s-au adunat kilometri de arhivă. Sectorul
construcţiilor era unul extrem de sensibil pentru autorităţile bolşevice ale
acelor vremuri, dar şi un bun „rezervor” de asigurare a sclavilor ce urmau a fi
arestaţi şi trimişi la canalul Dunăre-Marea Neagră sau pe la alte proiecte
megalomane emanate de mintea bolnavă a unui Gheorghe Gheorghiu-Dej, spre
exemplu. Pe 20 aprilie 1951, Direcţiunea Regională de Securitate Bârlad
trimitea celor de la Murgeni următoarele instrucţiuni: „analizânduse felul cum
a fost urmărită problema construcţiilor pe anul 1950, a reeşit că această
problemă nu a fost urmărită efectiv, dând astfel posibilitate duşmanului de
clasă să provoace o serie întreagă de greutăţi în realizarea planului, afacerisme,
nemulţumiri în rândul muncitorilor etc. Ţinând cont că de acest sector depinde
în mare parte construcţia socialismului la noi în ţară şi că valoarea investiţiilor
pe întreaga ţară trece de 300 miliarde lei organelor de securitate le revine
inportanta sarcină de a asigura o realizare normală a lucrărilor de investiţii.
Acest lucru nu îl vom putea face dacă ne vom mulţumi a ne complace în
situaţia din anul 1950, când lipsa agenturilor informative de calitate în
obiectivele pe care le aveam ca sarcină să le urmărim a fost resimţită din plin
(subl. Ns.). (.) Recrutările nu se vor face la întâmplare ci numai în urma unui
studiu amănunţit din care să reasă dacă cel punctat corespunde pentru a fi
recrutat să deie informaţii de calitate sau nu. Identificarea suspecţilor din
obective ştiut fiind că în acest sector asemenea elemente se găsesc din plin
deblocaţi, avocaţi, magistraţi etc. (subl. Ns.). (.) O atenţie deosebită se va da
aprovizionărilor cu materiale ale Şantierilor, precum şi felului cum conducătorii
şantierilor aplică sarcinele calitative ale planului de stat în ceia ce priveşte
economisirea de materiale (.)”. Categoriile sociale pe care le-am subliniat mai
sus, reprezintă pe cei „epuraţi” de analfabeţii ajunşi la putere, care urau
absolut pe oricine avea ca studii mai mult de un gimnaziu. „Deblocaţii” erau
foştii mari proprietari
 (boierii) cărora le fuseseră confiscate toate bunurile mobile şi imobile,
comuniştii lăsându-i literalmente muritori de foame. Pentru a-şi putea întreţine
familiile, acceptau singurele slujbe puse la dispoziţie, în mod special, lor:
construcţiile civile şi industriale unde urmau să lucreze ca muncitori
necalificaţi.
R. „Dacă după colectări nu va mai rămâne cu nimic, va duce copiii în faţa
Sfatului Popular ca săi îngrijească Statul”
Împovărătoarele „cote” ce trebuiau „vărsate” de către ţărani în nesăţiosul
burdihan bolşevic, au iscat nenumărate nemulţumiri şi frustrări în rândurile
oropsiţilor săteni. Când cuţitul ajungea la os, unii mai scăpau vorbe de obidă
care erau repede înregistrate de „turnătorii” locali ai securităţii. În continuare,
treaba era simplă: plutonierul Coman întocmea un raport pe care îl înainta
şefului său, locotenentul Creţu. Acesta (după ce agăţa de coada împricinatului
şi adjectivele „chiabur” şi „liberal Brăteanu”) îl înainta la Bârlad după care, nu
la mult timp de la comiterea „faptei”, apărea „maşina neagră” a cioclilor de la
secupentru a-l invita pe „infractor” la un „sejur” de câţiva ani prin ocnele patriei
de „democraţie populară” sau la vestitul canal, ucigaşul a mii de oameni
nevinovaţi. Iată cum suna o delaţiune din acei ani: „vă raportăm că astăzi 9
decembrie 1951 I. O. factor PTT, ţăran mijlocaş posedă 10 ha. Teren şi are 8
copii, membru PNL din com. Cârja s-a arătat foarte nemulţumit în legătură cu
colectările ce se fac spunând că aceste nu sunt colectări binevole şi sunt
colectări forţate pe care le face statul (subl. Ns.) şi că el în urma acestor
colectări dacă după cotele ce le are de dat nu îi va mai lăsa nimic va duce copiii
la Sfatul Popular ca săi îngrijească statul (subl. Ns.)”. Odată cu apariţia
colhozurilor numite româneşte gospodăriile agricole colective, au apărut şi
numeroase probleme care vizau, în special, împărţirea produselor care mai
rămâneau după predarea „la stat” a cotelor obligatorii, sau după plata datoriilor
contractate prin bănci de nişte preşedinţi incapabili şi incompetenţi în gestiune.
Un caz preluat de securitatea din Murgeni şi semnalat celor de la Bârlad era
dedicat tocmai acestor probleme care, la o adică, ţineau de „etica şi echitatea
socialistă” de care făceau atâta caz şi spume la gură „predicatorii” comunişti: „.
În cadrul GAC din comuna Şuletea se comentează nefavorabil de către
colectivişti din cauză că nu s-a luat nici o măsură de cătră conducerea GAC
motivând că nu au instrucţiuni primite cum trebue înpărţite furajele şi după
cum o parte din colectivişti posedă vite neavând ce le da de mâncare. De
asemenea sa înregistrat nemulţumiri din partea colectiviştilor: (urmează patru
nume n.n.)”.
S. „Să fie judecat în faţa poporului”
Pe 21 decembrie 1951, „plotoneriul” de securitate Sandu Coman (frate de
„suferinţă” cu tov. Locotenent Creţu) raportează următoarele: „În comuna
Blăgeşti raionul Murgeni făcânduse percheziţie de către comisiunea de colectări
la cheaburul G. S. sa găsit circa 600 kg. porumb ştiuleţi 70 kg. fasole şi 40 kg.
floarea soarelui iar după un timp de circa 4 zile sa găsit camumflat (sic! N.n.) la
ţăranul sărac S. J. cantitatea de 800 kg. porumb ascuns de susnumitul
cheabur făcând ca prin aceasta să se sustragă dela colectări, faţă de cele de
mai sus organele competente a luat măsuri împotriva acestui cheabur ca mâine
22 decembrie a.c. să fie judecat în faţa poporului”. Pe acelaşi document este
prezentat un alt caz de sustragere de la predarea cotelor. Iată-l: „raportăm că în
ziua de 19 decembrie 1951 în comuna Berezeni raionul Murgeni sa efectuat
percheziţie dămiciliară (sic! N.n.) de cătră comisiunea de colectări la cheaburul
T. G. În urma căruia sa găsit următoarele ceriale cari a fost confiscate: 200 kg.
Orz 75 kg. porumb 200 floarea soarelui 15 făină porumb 20 scule lână 25 kg.
brânză şi 11 care fân. Susnumitul posedă 9 ha. Pământ din care 7 arabil şi
restul fânaţ şi izlaz. Fapt care în sânul ţărănimei mijlocaşe se comentează
nefavorabil afirmând că percheziţiile a început să se facă şi la ţăranii mijlocaşi.
În legătură cu acest caz va urma raport detailat”. Cu părere de rău, noi n-am
găsit acest raport „detailat”.
Ş. „Tineretul din UTM a ajuns în stare de ebretate şi sa luat la bătaie cu
ceilalţi tineri”
Uniunea tineretului muncitoresc era, pe atunci, „echipa” a doua, de
perspectivă, a partidului muncitoresc român, adică a partidului unic aflat la
putere în ţara noastră. În 1965 numele acestei organizaţii a fost schimbat în
u.t.c. ceea ce însemna cam aceeaşi Mărie, dar coafată proaspăt pentru o nouă
pălărie. Unii ardeau de nerăbdare să ajungă din găoacea „pionieratului”
(organizaţie a „juniorilor” partidului) la stadiul de utemist (sau utecist) alţii erau
încorporaţi numai şi numai datorită faptului că împliniseră 14 ani şi, prin
urmare, aveau buletin de identitate. Tuturor acestor tineri li se înmânau într-
un cadru festiv carnetele roşii care aveau imprimate pe copertă stema
partidului (sărmana secere ţărănească turtită de virilul ciocan muncitoresc)
după care, lunar, plăteau o cotizaţie obligatorie. Neplata acestui bir conducea
automat la pierderea „calităţii” de utemist (utecist) cu consecinţe ulterioare,
uneori, grave! În câteva rânduri, vă vom prezenta un caz semnalat de securiştii
din Murgeni ştabilor de la „regionala” Bârlad ceea ce demonstrează faptul că şi
„înaintaţii” şi „conştienţii” utemişti erau, la urma urmei, tot oameni: „raportăm
că în seara zilei de 6-7 ianoare a.c. (1952 n.n.) org. Raională U. T. M. Murgeni
fără a cere aprobarea organilor competinte a organizat în şcoala din com.
Murgeni un bal la care bal a adus băutură în cantităţi mari fapt ce a făcut ca
până la urmă majoritatea din utemişti să fie în stare de ebretate şi să provoace
scandal cu restul de tineri din comună (subl. Ns.). Ca rezultat până la urmă
tineretu sa luat la bătaie în care scandal a fost lovit şi un tovarăşi miliţian ce
căuta să facă ordine. Scandalul a fost provocat de UTM-iştii B. G. şi G. I.
primul secretar al UTM-ului raional şi secundul din Comitetul Raional UTM.
Măsurile urmează a fi luate de către Raionul de Partid”. Nu probabil, ci sigur,
„tineretul progresist” s-a ales cu o mustrare cu avertisment şi viaţa a mers mai
departe. Nu băgau securiştii în puşcărie câţiva „tovarăşi verificaţi din punct de
vedere social şi moral”, locurile cu pricina fiind rezervate „reacţionarilor
burgheji” şi „cheaburilor” puşi pe supt preţioasa sudoare a poporului muncitor!
T. Pe agenda securităţii raionului Murgeni, spinoasa problemă a taurilor
comunali!
Când am spus că, atât securitatea cât ţi miliţia, se ocupau şi de fleacuri,
n-a fost o afirmaţie superfluă, aşa, ca să ne găsim în treabă. Dacă paranoicii
comunişti ajunseseră să le dea ca sarcină de serviciu luarea în evidenţă şi
numărarea taurilor comunali din rasa Simmenthal, pe când puteau să o facă şi
preşedinţii sfaturilor populare în colaborare cu tehnicienii veterinari din
subordine, atunci înseamnă că prostănacii de la Bucureşti umpleau degeaba
buzunarele securiştilor cu salarii grase. Dar, cum orice sarcină venită de sus
trebuia executată, au făcut-o şi pe asta vechile şi „dragele” noastre cunoştinţe
de la Murgeni: lt. Creţu şi plut. Coman. Iată ce raportau aceştia Bârladului la
data de 15 aprilie 1951: „la ordinul Dvs. nr. 247020 referitor la verificarea
comunelor acolo unde la grajdurile comunale ale Sfaturilor Populare, există
tauri de rasă Simmenthal, raportăm că din investigaţiunele (sic! Secret mare!
N.n.) întreprinse de noi pe teren rezultă următoarele: În întreg Raionul de
Securitate, au fost identificate un număr de cinci comuni, ca com. Cavadineşti
2 tauri, com. Găneşti 2 tauri, com. Băseşti 2 tauri, com. Şuletea 2 tauri şi com.
Fălciu 2 tauri, toţi fiind de rasă Simmenthal. (.) În acest senz sau luat măsuri
de către Sfaturile Populare ca toţi aceşti tauri să fie valorificaţi prin Cooperative
şi daţi la COMCAR „.
Note:
28 Pentru realizarea acestui material, autorul a folosit documentele din
dosarul 11948, fondul: Serviciul de Siguranţă Murgeni, aflat la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Singura concluzie care se poate trage din această banală povestioară este
că „organele” de partid nu aveau încredere nici măcar în preşedinţii sfaturilor
populare pe care tot ei îi puseseră „în pâine”, şi încă ce pâine!
5.2 Dosarele Biroului Poliţiei de Siguranţă a Statului din Murgeni28
Siguranţa Statului. O instituţie care-i făcea pe mulţi să le îngheţe
instantaneu sângele în vene şi să-i facă să ocolească sediul acesteia. Desigur,
cetăţenii cinstiţi nu aveau a se teme de chestorii, comisarii sau comisarii ajutori
care aveau printre atribuţiunile de serviciu vânarea spionilor interni dar şi a
celor veniţi din exterior, în special din URSS ori Ungaria, doi inamici redutabili
ai României Mari rezultată în urma unificării liber-consimţite de pe tot
parcursul anului 1918. Aşa-zisa „revoltă de la Tatarbunar” din 1924, a fost
orchestrată de la Moscova şi executată atât de agenţii sovietici infiltraţi sau
existenţi deja printre alogeni, cât şi de elemente româneşti „iubitoare” de
comunism şi aservire totală faţă de „tătucul” Stalin care tocmai acaparase
puterea în 1922, în urma decesului „omului cu jumătate de creier”, Lenin.
Oficializarea Poliţiei de Siguranţă a Statului s-a făcut în urma adoptării
unei legi speciale votată la data de 17 martie 1908. Prin Legea Poliţiei Generale
din 21 iulie 1921 promovată de ministrul de Interne de atunci, A. Vaida
Voevod, au fost fixate atribuţiunile poliţiei generale a statului sub cele trei
forme: poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă de stat.
După 23 august 1944 dar în special după 6 martie 1945, prima grijă a
comuniştilor români ajunşi la putere prin dictatul ruşilor, a fost infiltrarea în
rândurile lucrătorilor Siguranţei a elementelor proprii (de regulă, foşti muncitori
fără multă carte dar cu pumnul greu) care urmau să supravizeze activităţile
specifice acestui serviciu de poliţie, pentru ca nu cumva vreun „tovarăş de
nădejde” să fie „agăţat” cu ceva şi băgat la „zdup”. Filmele lui Sergiu
Nicolaescu, scoase pe piaţă la începutul anilor '70, aveau un sâmbure evident
de adevăr: pe lângă celebrul comisar Moldovan a fost ataşat (prin transfer de la
şaibă şi cheia de „nouăşpe-doujdoi”) şi un comisar comunist, bine interpretat
de către actorul Ilarion Ciobanu. Din păcate, în fondurile existente la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale (DJAN) Vaslui, au supravieţuit puţine dosare.
Nu ştim cauza „dispariţiei” lor, dar, putem specula: „valoroasele cadre de
nădejde ale partidului” ajunse la putere în cele trei judeţe de atunci (Fălciu,
Tutova şi Vaslui), au avut grijă ca documentele compromiţătoare la adresa lor,
dar şi a acoliţilor, să dispară pentru vecie. Din puţinul material existent, vom
încerca să reconstituim atmosfera acelor vremuri tulburi din istoria locurilor pe
care trăim astăzi.
A. Reprezentanţii ambasadelor străine, în vizorul Siguranţei Statului
Desigur, documentul din care vom cita în continuare, nu se referă la
„diplomaţii” sovietici care puteau face în România tot ce le poftea „inimioara”, ci
la diplomaţii puterilor occidentale care, încă, mai aveau reprezentanţe în
bătătura noastră. O copie după ordinul primit de „judeţeana” Bârlad de la
„centru” şi trimisă Biroului de Siguranţă Murgeni este relevant pentru paranoia
care intrase profund în izmenele ticăloşilor de la Bucureşti. Data emiterii
acestui act poliţienesc spune, totuşi, ceva: În martie 1948 urmau să se
desfăşoare „alegeri libere” în vederea constituirii noului parlament sub numele
de „marea adunare naţională”, care, după cum se ştie, a avut o viaţă nepermis
de lungă, cam până prin anul 1989, luna decembrie. Iată câteva extrase din
acest „ordin” care spunea multe dar nu a rezolvat nimic: „În conformitate cu
Ordinul Direcţiunei G-le a Statului nr. 60462S 05.02.1948, vă facem cunoscut
următoarele: constatându-se că unii reprezentanţi ai Statelor Străine, misiuni
politice şi oficii consulare se adresează direct autorităţilor române pentru
obţinerea de informaţii şi date, vă facem cunoscut că în conformitate cu Legea
de organizare a Ministerului Afacerilor Străine şi uzanţele dreptului
internaţional nici vreun reprezentant al unui Stat străin nu poate cere şi obţine
ceva decât prin intermediul acelui Departament singurul în măsură pt. a face
legătura între autorităţile noastre şi reprezentanţii menţionaţi (.)”. Acest
document fusese semnat de chestorul N. V. Pandelea şi comisarul Iacob Weiss,
ambii de la „judeţeana” de siguranţă Bârlad. Peste câteva luni, în august 1948,
odată cu apariţia Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, cei doi vor dispare
din fruntea serviciului bârlădean, făcând loc tartorilor bolşevizaţi, căpitan de
securitate Viorel Huidan şi locotenent de securitate Udrea Malanca, proaspeţi
absolvenţi ai „şcolii” de rupt oasele degetelor „suspecţilor” între toc şi uşă dar şi
al scobitorilor băgate sub unghii.
B. „În cercurile industriale şi financiare domneşte teama”
Naţionalizarea marii industrii, finanţelor şi comerţului se va realiza prin
Legea 11911 iunie 1948, ca o prioritate absolută cerută de consilierii ruşi
vândutului guvern „democrat” românesc. Distrugerea definitivă a proprietăţii
private se va face abia în anul 1949. Până atunci, cuprinşi de tremuriciul
bolilor psihice de care sufereau, „vârfurile” comuniste, îşi luau măsuri de
precauţie apelând, desigur, la câinii lor de pază: securiştii. Iată cum suna o
informare emisă la data de 17 februarie 1948: „Direcţiunea Generală a
Siguranţei Statului cu ordinul (.) ne face cunoscut că este informată că în urma
complectării guvernului, în cercurile financiare şi industriale domneşte teama
că se va face un sever control în întreprinderi pentru verificarea activităţii lor
(subl. Ns.). Pentru aceasta luaţi urgente măsuri cu concursul agenturilor de
vigilenţă (informatorilor subl. Ns) pentru supravegherea întreprinderilor de
această natură şi a ne raporta orice încercare de distrugere, dosire sau
falşificare (sic!) a scripte lor (.)”. Trebuie să spunem că aceste ordine veneau la
Bârlad de la Inspectoratul Regional de Siguranţă Galaţi, după care erau
transmise birourilor de pe la Plăşi. La Galaţi, cei doi „guru” ai Siguranţei
(Securităţii, tot un drac!) erau: A. Crăciun (inspector regional) şi Virgil Popescu
(şef de birou). La nivelul anului 1948, „marea industrie” a Plăşii Murgeni era
reprezentată de câteva mori şi prese de ulei, dar, ce mai conta? Se cerea
anticiparea „sabotajelor” întreprinse de către „reacţionarii” şi „duşmanii” clasei
de avangardă: muncitorimea săracă dacinstită! Securiştii de la Bârlad au mai
trimis la Murgeni şi o listă cu întreprinderile ce trebuiau să fie în vizorul
necruţător al subordonaţilor 24 de ore din 24, şi anume: „. Întreprinderile (.)
începând cu: miniere, petrolifere, metalurgice, chimice, ceramică, textile, de
pielărie, etc. (vesela noastră subliniere!)”. Cu certitudine, mahării de la
Secugreşiseră adresa destinatarului! Iată cum zona „strategică” a Murgenilor
ajunsese să producă în anul de graţie 1948 îngrăşăminte chimice, tractoare dar
şi necesarul praf de scărpinat după ureche, în nas, ca şi prin alte locuri mai
dosnice!
C. „Începutul activităţei dv. se prezintă sub auspicii deschizătoare de
drumuri noui”
Acesta a fost începutul scrisorii trimise de către chestorul Nicolae V.
Pandelea de la Bârlad, subordonatului său Stoide Ioan, comisar ajutor,
proaspăt „uns” pe scaunul de şef al „biuroului” de siguranţă a statului din
Murgeni. În continuarea mesajului de investire, mahărul de la „judeţeană” mai
făcea următoarele recomandări: „ţin ca prin ordinul de faţă să vă sintetizez şi
pe această cale, instrucţiunile anterioare şi ghidul spiritual ce trebuie să-l aveţi
permanent în conştiinţa şi obligaţiunile dvs. profesionale. Începutul activităţei
dvs. se prezintă sub auspicii deschizătoare de drumuri noui în istoria noastră
(subl. Ns.). O lume veche, putredă şi îmbătrânită în rele scârţâe din toate
încheeturile sale şi caută totuşi să-şi mai prelungească agonia existenţei, în
pofida unei lumi noui, pură şi din ce în ce mai viguroasă care se ridică năvalnic
spre a-şi afirma dreptul la viaţă şi progres. Lumei noui călăuzită de primatul
muncei, păcei şi libertăţei îi servim noi de vârf de avant gardă, pentru curăţirea
şi nivelarea tuturor asperităţilor din drumul istoric ce-lparcurge astăzi. (.) Rolul
dvs. este infinit de mare în mediul rural în care serviciul v-a rânduit: asiguraţi
starea de echilibru a vieţei sociale şi liniştea necesară ce trebue garantată
puterei executive, pentru a se putea realiza libertatea, bună starea şi drepturile
democratice (.). Apropiaţi-vă de massă cu tot ataşamentul şi puneţi toată
veghea şi vigilenţa dvs. În lupta contra reacţiunei înconjurătoare (subl. Ns.) (.).
Cea mai mică abatere dela păstrarea secretului profesional constituie crimă de
înaltă trădare (subl. Ns.)” ş.a.m.d. Nu ştim dacă aceste adevărate „învăţături ale
sfântului Pandelea către <fiul> său spiritual Stoide” au fost respectate de noul-
numit, dar, cert este că, nu peste mult timp, la „cârma” corăbiei Securităţii din
Murgeni vor veni „celebrii” Alexandru Creţu (locotenent) şi Sandu Coman
(„plotoner”) care vor deveni adevăraţii stăpâni ai acestui restrâns teritoriu în
care, pe lângă animale, mai trăiau şi oameni pe care ticăloşii de mai sus nu
dădeau nici doi bani devalorizaţi! Aceşti asasini au murit cu conştiinţa
împăcată, probabil, gândindu-se că nu şi-au făcut decât „datoria”. Cam toate
slugile dictatorilor dintotdeauna au spus, spun şi vor spune acelaşi lucru.
D. „Cei care încearcă să plece fraudulos din ţară îşi pierd naţionalitatea
română”
Datorită valului masiv de „dezertori” din „raiul” comunist care se
prefigura cu trecerea fiecărei zile, mulţi compatrioţi şi-au încercat salvarea prin
fuga din ţară. Trecerea „frauduloasă” a frontierei se făcea, mai nou, spre
Iugoslavia, stat care, prin vocea liderului său Iosip Broz Tito, se pronunţase
împotriva comunismului de tip sovietic fapt care a dus la un grav conflict cu
Stalin dar şi cu „iubiţii” noştri conducători de atunci, frenetici pupători de tălpi
ai sângerosului tiran de la Kremlin. Într-o circulară de aplicare a legii
referitoare la aceşti fugari, se scriau următoarele: „În Monitorul Oficial nr.16
din 20 ianuarie a.c. (1948 n.n.) a fost publicată legea cu nr.61 pentru
completarea legei cu nr.877 din 8 dec. 1940. Potrivit dispoziţiunilor acestei legi
pierd naţionalitatea română acei cari pleacă sau încearcă să plece din ţară în
mod clandestin sau fraudulos, precum şi cei cari nu se întorc în ţară după
expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de
autorităţile române. Naţionalitatea română se retrage prin jurnalul Consiliului
de Miniştri, care poate hotărî şi confiscarea bunurilor mobile şi imobile ale celor
vonovaţi (subl. Ns.). Bunurile confiscate, potrivit dispoziţiunilor legii cu nr.10
din 27 ianuarie 1948, trec în patrimoniul comunelor pe raza cărora se găsesc
bunurile (.)”. Această lege venise la ţanc, deoarece foarte mulţi români aflaţi în
misiuni externe, în special diplomaţi, au refuzat să se întoarcă în ţară ştiind că
se vor expune unui risc enorm. Cu certitudine, ştiau de suprimarea partidelor
istorice precum şi ai liderilor acestora băgaţi în puşcării după răsunătoarele
procese de trădare a „poporului muncitor”. Fabrica de ucis oameni începuse să
funcţioneze cu motoarele turate la maxim. „Epurarea” de tip stalinist (aplicată
cu mult succes la publicul îndobitocit din Rusia Sovietică) era în toi, spre
deliciul proştilor noştri care credeau în „dreptatea” comuniştilor.
E. „Veţi urmări îndeaproape activitatea partidelor politice”
Desigur, o latură extrem de importantă a activităţii Siguranţei, cvasi-
infestată cu „elemente noi devotate cauzei”, a fost ţinerea sub strictă
supraveghere a fărâmelor care mai rămăseseră din vechile partide sau mai
noilor disidenţe: PNL, PSD-independent „Titel Petrescu” sau PNL-Bejan. Nu mai
era cazul PNŢ-ului care fusese scos definitiv în afara vieţii politice, liderul său,
Iuliu Maniu, fiind aruncat în închisoarea de exterminare de la Sighet. Nu fusese
uitat nici Blocul Partidelor Democratice (ce avea să-şi schimbe numele, în
curând, dar nu şi proastele obiceiuri, devenind Frontul Democraţiei Populare).
De altfel, cu această nouă pălărie avea să se prezinte în „alegerile libere şi
democratice” din 28 martie 1948, pe care le-a şi câştigat (cum altfel??!) cu un
scor zdrobitor! Dar, până la obţinerea scorului zdrobitor, „organele” au fost
puse la treabă de către mahării de la Bucureşti, „cei mai superiori dintre egali”.
Adresa cu numărul 652924.02.1948 „glăsuia” astfel: „În conformitate cu
ordinul. Şi urmare a ordinului. Binevoiţi a cunoaşte că, avându-se în vedere
modul cum a evoluat în ultimul timp situaţia politică internă sunt necesare
anumite măsuri din partea noastră (.). În acest sens, veţi urmări îndeaproape
activitatea partidelor politice, îndreptându-vă în special atenţia asupra
activităţei Partidului Naţional Brăteanu, Partidul Naţional Liberal Bejan,
Partidului Social Democrat Independent Titel Petrescu şi asupra elementelor
duşmănoase infiltrate în partidele din B. P. D., cu scopul de a submina
activitatea acestora şi a crea curente diversioniste (subl. Ns.).” În continuarea
acestui document strict secret la vremea aceea, „judeţeana” Bârlad cerea celor
de la Murgeni întocmirea şi ţinerea unei evidenţe stricte asupra membrilor
acestor partide„. Întocmindu-se în acest scop fişe personale membrilor cari prin
activitatea lor trecută şi în special prezentă ar interesa îndeaproape Siguranţa
Statului”. Se mai trăgea atenţia asupra întocmirii de dosare celor care în trecut
avuseseră probleme cu justiţia, în sensul infracţiunilor de drept comun. Pentru
aceasta le stăteau la dispoziţie şi arhivele poliţieneşti.
F. „Sub paravan religios se instigă populaţia depe teritoriul rural”
Cu numai câteva zile înaintea scrutinului de la 28 martie 1948, convocat
de către comunişti şi acoliţii acestora pentru a da o spoială „democratică” unui
fals istoric, în perspectiva celor ce se vor întâmpla pentru o lungă perioadă de
timp în ţara noastră, paranoia grangurilor dăduse în clocot şi-i mai trebuia
puţin ca să dea pe dinafară! În acest material documentar vom transcrie adresa
nr.59 cab.20 martie 1948, pentru a dovedi cele spuse mai sus: „întrucât sunt
indicii sigure că diferite persoane-sub paravan religios instigă populaţia depe
teritoriul rural şi provoacă agitaţii anti-democratice (subl. Ns.) binevoiţi a
cunoaşte următoarele: toţi acei cari sub pretextul vre-unei asociaţii sau secte
religioase, misionari sau călugări, colindă satele agitând împotriva regimului
democratic şi autorităţilor de Stat, vor fi reţinuţi (subl. Ns.) şi cu materialul
documentar necesar vor fi înaintaţi Serviciului nostru de Siguranţă. La
reţinerea elementelor se va proceda cu mult tact şi se va căuta ca aceste
arestări să fie făcute cât mai discret (subl. Ns.)”. După părerea noastră,
„discreţia” şi „tactul” erau absolut necesare pentru a nu provoca discuţii şi
nemulţumiri în rândurile oamenilor satelor care pe atunci erau cu mult mai
religioşi. Din păcate, nu am găsit nici un document care să cuprindă vreo
situaţie sau un tabel al celor arestaţi, lucru care ne îndeamnă să credem că, în
realitate, nici n-a fost cazul. O mare parte dintre preoţii ortodocşi intraseră încă
din primăvara anului 1945 într-o filială a PCR numită Uniunea Preoţilor
Democraţi, iar cei „nedemocraţi” fuseseră ori trimişi în Bărăgan, ori în temniţele
„patriei de democraţie populară” pentru a putrezi cu un chirpic de mămăligă pe
zi şi-o cană cu apă.
G. „În rândurile ţăranilor se comentează că la următoarea recoltă de grâu
se va face o nouă blocare”
Aici, se cuvine a da o explicaţie substantivului „blocare”: În acele timpuri
în care comuniştii voiau să facă şi „plăţi” în contul interminabilelor datorii de
război către Rusia bolşevică dar şi să construiască „socialismul de-a pururea
biruitor”, adică un fel de a sta cu fundul în două luntri, cei supuşi „blocărilor”
erau oamenii satelor. Prin urmare, toată recolta, sau o mare parte din ea,
trebuia predată „statului” fără prea multe explicaţii. Trebuia şi atât! Cine nu se
conforma „măreţelor” directive, avea pregătit un loc la puşcărie, părăsit recent
de cel care tocmai murise de inaniţie şi fusese aruncat la groapa comună, fără
popă, fără cele 12 Evanghelii, fără cruce sau sicriu! Pur şi simplu aruncat la
puţul sec, ca orice hoit de animal! Asta era „înalta” politică a anilor '48 la care,
uneori, se mai închină şi acum puţinii „lupi bătrâni” comunişti care se mai află
în viaţă. Alarmaţi de către informatorii strecuraţi în rândurile ţăranilor,
securiştii de la Bârlad trimiteau, pe data de 21 iunie 1948, o adresă celor de la
Murgeni în care erau avertizaţi asupra următoarelor probleme: „suntem
informaţi că în rândurile ţăranilor se comentează că la noua recoltă de grâu se
va face blocare. Pentru aceasta ţăranii s-ar fi înţeles ca la strângerea recoltei de
grâu depe câmp să bată snopii de grâu de o aşa manieră ca la treer să nu
rămână decât aproximativ 30% din recoltă (subl. Ns.). Printre ţărani se mai
comentează că Ministerul Agriculturii de acord cu Ministerul Industriei a
hotărât ca să trimită jandarmi la sate pentru a se supraveghea să nu se
sustragă din recolte. În acest caz ţăranii s-ar fi hotărât ca la apariţia
jandarmilor pentru treer să procedeze în aşa fel ca să-i alunge (subl. Ns.). Mulţi
ţărani deasemeni s-ar fi hotărât ca la noua recoltă a grâului în cazul când se va
face la grămadă adică sub supravegherea autorităţilor să provoace incendii
pentru a determina guvernul să renunţe la blocare (.). Cei dovediţi vor fi
cercetaţi şi li se vor dresa acte”.
H. „Agenturile de vigilenţă vor fi recrutate din elementele cele mai
democrate” „Elementele democrate” despre care se va face vorbire în
continuarea acestui material documentar, erau recrutate din rândurile
sărăcimii vindicative de la sate, în general beţive şi lipsite de pământul pe care-l
vânduseră pentru câţiva litri de rachiu, sau dintre gestionarii magazinelor
„socialiste” care aveau timpanul bun şi ochiul ager, ideali pentru asemenea gen
de „muncă”. Pe 6 iulie 1948, „judeţeana” de siguranţă (securitate) Bârlad,
alarmată de furtul unor cabluri telefonice şi telegrafice, trimitea celor de la
Murgeni următoarea informare-cerere: „întrucât elemente ostile regimului şi
cari lucrează în cadrul organizaţiilor subversive comit acte de sabotaj prin
tăerea tuburilor de la vagoanele CFR, a cablurilor telegrafice şi telefonice PTTCR
şi SART şi a semafoarelor de distanţă din staţiile CFR vă rugăm a proceda de
urgenţă la creerea unor agenturi de vigilenţă şi agenturi de profunzime (subl.
Ns.) în toate comunele învecinate acestor cabluri şi trasee. Agenturile de
vigilenţă vor fi recrutate din elementele cele mai democrate şi de încredere, iar
agenturile de profunzime vor fi recrutate din rândurile oamenilor regimului
(membrii partidului comunist, n.n. şi subl. Ns.). Agenturile sus-arătate vor fi
făcute atente că este de datoria lor de a preveni actele de sabotaj şi de a
informa cât mai urgent posibil de îndată ce a obţinut vreo informaţie sau
indiciu”. Iată că substantivul „agentură” n-a fost inventat de Ceauşescu atunci
când răcnea în microfoane cum că: „agenturili capitalişti ni.”, ci alţii, cu mult
înaintea lui! O urmare a acestei (dez) informări a existat. Pe data de 6 august
1948, Serviciul de Siguranţă (Securitate) Murgeni a trimis o adresă judecătoriei
de Plasă în care se cereau următoarele: „avem onoare a vă ruga să binevoiţi a
ne autoriza percheziţiile domiciliare necesare în satele Floreni, Schineni,
Sărăţenii de Sus şi Sărăţenii de Jos, Lăţeşti şi Epureni, în scopul de a se găsi
sârma telefonică provenită din furtul produs în noaptea de 23 august 1948 pe
traseul PTT MurgeniEpureni în punctul Floreni”. Documentul era semnat de
proaspătul avansat comisar Stoide Ioan.
I. „În ultimul timp au fost răspândite manifeste cu conţinut
antidemocrat”29
Pe 1 august 1948, după ce se scurseseră aproape 5 luni de la simulacrul
alegerilor şi nici două luni de la naţionalizarea marilor întreprinderi şi bănci,
Serviciul de Securitate Bârlad trimitea subordonaţilor din Murgeni următoarele
atenţionări inserate în adresa cu numărul 2235: „. În ultimul timp s-au
constatat cazuri când au fost răspândite în diferite oraşe şi sate, manifeste cu
caracter antidemocrat (subl. Ns.). Aceste manifeste sunt răspândite îndeosebi
în timpul nopţii în locuri prielnice acestor operaţiuni. Pentru preîntâmpinarea
acestor acţiuni a elementelor duşmănoase regimului, vă rugăm să binevoiţi a
lua măsuri pentru organizarea de posturi de pândă pe timpul nopţii (subl. Ns.)
în raza serviciului dvs., posturi care să funcţioneze după un plan bine stabilit şi
cu intermitenţă de circa 2-3 zile.
Note:
29 Pentru realizarea acestui material documentar, autorul a folosit
informaţiile furnizate de dosarul nr. 11948 din fondul „Biroul de Securitate
Murgeni”, aflat în păstrarea Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Pentru executarea în bune condiţiuni a acestor operaţiuni şi pentru a se
ajunge la rezultate pozitive se va solicita şi sprijinul organizaţiilor democratice
din raza biuroului dvs., întrebuinţând elemente discrete, bine verificate şi
ridicate din punct de vedere politic (subl. Ns.) „. Din acest document transpare
încă o dată faptul că, de fapt, noua structură de represiune inventată şi pusă la
treabă ce către organizaţia de tip mafiot numită Partidul Muncitoresc Român,
nu apăra poporul ci REGIMUL! Organizarea posturilor de pândă nu a rămas
numai pe hârtie ci, a fost pusă în aplicare, deoarece la dosarul cercetat de noi
am găsit şi o listă a „pândarilor democraţi„ din satul Obârşeni, scrisă cu
creionul chimic de către subofiţerul de securitate Sandu Coman. Noi
cunoaştem numele acestora dar, forţaţi de legea nr. 6772001 care are un
profund şi devastator caracter stalinist, nu le putem da în vileag identităţile. Pe
peticul de hârtie au fost scrise la timpul respectiv următoarele: „ Obârşeni.
Posturi de pândă.
I. G. B.-4 ore; I. G. H.-3 ore; A. R.-212 ore; T. S.-2 ore”. Nu ne trebuie
mult timp să ghicim cine erau aceşti indivizi fără scrupule: probabil din cei
supăraţi că vecinul X are doi porci şi-o vacă, iar ei bătătura goală. Toate
regimurile dictatoriale minoritare s-au bazat, până la urmă, tot pe oameni dar,
pe ce oameni!
J. „S-au găsit manifeste intitulate <Români mai aveţi puţină răbdare, în
curând veţi fi descătuşaţi>„
Iată că informarea trimisă de securitatea din Bârlad celor din Murgeni,
nu a fost alarmistă ci alarmantă şi reală. Cu toate măsurile întreprinse de
„lucrătorii” şi „pândarii cu conştiinţă politică ridicată”, nu s-a putut opri
răspândirea manifestelor care, de fapt, erau bucăţele de hârtie scrise de o mână
stângace dar care aveau un conţinut explicit anticomunist. Spunem toate
acestea, deoarece am găsit încopciat la dosar şi un manifest, al cărui conţinut,
îl vom transcrie în continuare: „ VREM PACE. FARA COMUNIŞTI. NU PRIMIŢI
LAUDELE FRONTULUI PLUGARILOR.” Pe verso erau scrise cu litere minuscule
următoarele: „Jos guvernul Petru Groza. 2000 lei kg. porumb. Tutunul cu
cartelă”. În cercetările noastre prin arhivele statului, am mai găsit manifeste
asemănătoare şi la judeţul Vaslui, ceea ce demonstrează că exista o anumită
corelare şi organizare în toate aceste palide şi disperate încercări de trezire a
conştiinţei adormite a ţăranilor „vrăjiţi” de promisiunile unui rai egalitarist, în
care toată lumea, indiferent de rang şi poziţie socială, s-ar fi adăpat de la
acelaşi râu cu lapte şi ar fi supt din acelaşi fagure de miere! Istoria a
demonstrat, cu vârf şi-ndesat, că n-a fost tocmai aşa. Unii (puţini) s-au adăpat
şi au supt mai mult, iar ceilalţi (mulţi) le-au asigurat cu sudoarea lor materia
primă. La data de 23 septembrie 1948, căpitanul de securitate Marian Huidan
(şeful de la Bârlad) secondat de adjunctul său, locotenent de securitate Iacob
Weiss, semnau adresa cu nr. 13413 trimisă „tovarăşilor organe” de la Murgeni,
în care notaseră următoarele: „. Suntem informaţi că pe teritoriul rural s-au
găsit nişte manifeste intitulate <Români mai aveţi puţină răbdare, în curând
veţi fi descătuşaţi> (subl. Ns.). Faţă de această situaţie, vă rugăm să
intensificaţi la maximum acţiunea informativă pentru descoperirea manifestelor
şi a autorilor cari au difuzat aceste manifeste. Un prim raport ne va fi înaintat
în cel mai scurt timp”. Peste numai trei zile, pe data de 26 septembrie 1948,
„biuroul” din Murgeni primeşte o altă adresă secretă de la Bârlad, în care era
semnalată apariţia unui alt manifest: „luaţi măsuri de verificare şi raportaţi de
urgenţă dacă în raza biuroului dvs. a fost difuzat un manifest cu caracter
antisovietic (subl. Ns.) şi antidemocratic, compus din 19 pagini, scris la maşină,
având ca titlu <PROCLAMAŢIE> (subl. În original) şi semnat Mihai I
descălicătorul adevăratei democraţii în România (subl. Ns.) iar dedesubt, Atena
11 iulie 1948. Termen 5 zile”. Iată că reţeaua formată de „lucrători” şi
„turnători” şi-a făcut, de data asta, „datoria patriotică”, şi a reuşit să prindă pe
cineva. Acum, după 60 de ani de secretizare a dosarului de securitate din care
am citat, conţinutul „triumfalist” al adresei trimise de „biuroul” de securitate
din Murgeni „vigilenţilor tovarăşi de arme şi fapte” de la Bârlad, a fost
următorul: „vă înaintăm alăturat 3 declaraţii dintre care una a individului
Vasile C. care a fost prins în seara zilei de 14 octombrie 1948, la un bal în Com.
Blăgeşti, satul Igeşti cu un manifest al fostului Partid Naţional Ţărănesc Maniu.
Totodată vă înaintăm pe individul în cauză. Plot. Major C. Cerbulea”. Foarte
probabil ca celelalte două declaraţii să fi fost ale „martorilor” gravului delict!
Oricum, pedeapsa prevăzută de codul penal de atunci pentru asemenea „crimă”
era foarte mare!
K. „A venit un moşneag cu o căruţă cu un cal alb”
În cele ce urmează, vă vom prezenta un fapt care, într-un alt context, ar fi
fost lovit de banalitate şi ridicol, dar în anul de graţie 1948, vigilenţii „lucrători”
de securitate nu-şi permiteau şi nu permiteau astfel de „glume” care ar fi pus în
pericol „cel mai democratic şi mai popular regim” pe care l-a avut România, din
toate timpurile! Totul a început cu o neobişnuită „notă informativă” datată 5
septembrie 1948, depusă pe masa „biuroului” din Murgeni de vreun
„binevoitor” cu stat de prime la Securitate, care „notă” a fost „prelucrată spre
exploatare” de către „sponsorul” turnătorului şi trimisă la Bârlad în forma
următoare: „sunt informat că în com. Murgeni jud. Tutova numita (sic! De fapt,
numitele n.n.) T. Z., N. I. şi A. M., a spus că a venit un moşneag cu o căruţă cu
un cal alb şi în căruţă avea 3 păsări şi când le dădea drumul în piaţă şi le
striga, veneau singure la căruţă (subl. Ns.). Când venea cineva înaintea lui, îi
spunea toate faptele pe care le-a făcut în viaţă. A mai spus moşneagul la o
femeie numită A. L. P. că la ce vii la mine cu acel corp al tău care ai împuţit
pământul, că ai băgat 7 copii în pământ, adică acea femeie a făcut 7 raclaje şi
de aceea i-a spus aşa. Tot acest moş s-a dus la Moara Bossi din comuna
Murgeni şi i-a spus Directorului că de ce i-a luat moara, că nu mai este mult
timp, mai este trei puncte şi are să se aleagă foc de acest guvern. Tot acest moş
i-a spus lui V. G., că de ce nu se cunună cu soţia lui, de trăeşte în concubinaj,
şi acesta i-a răspuns că doctorul îi ia banii pentru certificat de analize. Atunci
moşul i-a spus: hai cu mine la doctor să spun eu doctorului să-ţi ia bani mai
puţini, ajungând la doctor şi spunându-i chestiunea, doctorul i-a spus: moşule
de ce spui aceste chestiuni şi l-a luat şi l-a dus la Sectorul de Jandarmi. Şi
oamenii ţinându-se de căruţa lui să vadă ce se petrece, el a spus la oameni: să
vedeţi, dacă majurul mă arestează, o să se bată cu capul de pereţi. (.) O femeie
avea un copil cu ea, ca de 7 ani şi acel copil se tot apropia de sacul moşului,
dar moşul i-a spus copilului: eu ştiu ce vrei să faci, vrei să-mi furi din bani.
Atunci moşul a scos din sac 1500 de lei şi i-a dat copilului să-şi cumpere
cămaşă că era ruptă aceea după el. Moşul a mai spus că din cauza
comuniştilor nu mai aveţi nimic, aţi rămas săraci că vă ia totul (subl. Ns.), iar
la un moment dat s-a făcut nevăzut. Toate aceste chestiuni s-a întâmplat pe 15
august 1948”. Pusă pe jar, Securitatea a început adevărate investigaţii pentru
aflarea adevărului despre acest moşneag. Concluziile au fost trase târziu, abia
pe 11 octombrie 1948, când cei de la Murgeni au trimis Bârladului următorul
raport: „verificând nota informativă din 5 septembrie 1948 am constatat că
întradevăr (sic!) în ziua de 15 august a.c. a venit o căruţă cu un cal alb ear în
trânsa un moşneag fără picioare şi se afla în stare de ebretate (subl. Ns.).
Moşneagul a stat în Târgul Murgeni circa o jumătate de oră unde a fost găsit de
către Postul de Jandarmi fiindcă din cauza beţiei se lega şi înjura oamenii pe
drum. În ceea ce priveşte că ar fi spus ceva despre Comunişti sau în legătură
cu Guvernul nu sunt fapte concrete”. Prin urmare, lovitura de imagine pe care
şi-o doriseră securiştii prin descoperirea unei „vaste reţele de reacţionari
burghezo-moşiereşti anti-democraţi”, a eşuat în mahmureala unui moşneag
handicapat şi pe deasupra beat! Este foarte posibil ca şi informatorul să fi fost
în aceeaşi stare ca şi moşul, în acest caz dând dovadă de exces de zel sau, pur
şi simplu, şi-a dat în scris frâu liber propriilor păreri despre bolşevici.
L. „În comuna Sârbi s-ar ţine şedinţe maniste”
Dosarele care ne-au trecut prin mâini, au scos la iveală alte şi alte
mârşăvii comise de Securitate în cârdăşie cu armata de turnători abjecţi care
nu aveau, probabil, alte ocupaţii aducătoare de venituri, decât trimiterea în
odioasele puşcării şi lagăre de muncă forţată comuniste ale unor consăteni ceva
mai înstăriţi şi cu ceva glagorie în cap mai multă decât ei. Pe data de 22
octombrie 1948, în urma unor delaţiuni, Biroul de Securitate Murgeni trimitea
„la pachet” şefilor din Bârlad, o adresă şi-un om: „se înaintează individul D. C.
dimpreună cu 3 declaraţii contra susnumitului (subl. Ns.) din care reese că a
vorbit şi înjurat contra Guvernului şi Autorităţilor administrative judeţene
spunând că sunt nişte legionari şi nuşi fac datoria (subl. Ns.)”. Ba, am spune
noi, „competentele” autorităţi judeţene îşi făceau datoria dar nu faţă de popor
(pe care tot îl clamau în discursurile lor demagogice) ci faţă de stăpânii ruşi
aflaţi în inseparabilă comuniune de jaf total şi cotropire sistematică cu elita
„egalitaristă” de la Bucureşti. În acele timpuri, prefectul judeţului Tutova era
Ioan Andronache. Uneori, în cercetarea noastră, ne-am lovit şi de un paradox:
cei care dădeau informaţii „preţioase” erau securiştii de la „centru”, iar cei care
executau treburile murdare (bătăi, torturi, arestări, disimulări etc.) erau
securiştii de la Murgeni, aflaţi, desigur, în subordine. Iată ce cereau „organele
superioare” de la Bârlad, ţucălarilor de la Plasă cu adresa nr. 14133 din 18
octombrie 1948: „din informaţiile care le deţinem, rezultă că în comuna Sârbi,
din raza biroului dvs., în casa unui ferar (primul pe partea dreaptă a şoselei
Bârlad-Sârbi), s-ar ţine şedinţe maniste (subl. Ns.). La aceste şedinţe ar lua
parte printre alţii şi maniştii J. S. şi Ţ., din acea comună. Verificaţi această
informaţie şi orice constatare a Dv. ne va fi raportată”. Această adresă a fost
semnată tot de căpitanul Marin Huidan, ca ştab, dar se pare că adjunctul
Weiss fusese „rotit”, odată ce noul rândaş al „boss”-ului cu patru stele sovietice
pe epolet devenise sublocotenentul de securitate E. Gheorghiu, care a şi
semnat, umil, jos, în dreapta documentului.
M. „A spus că vrea să-i scoată pe comunişti la plug”
Această nepoliticoasă, nepermisă şi aspru pedepsită „invitaţie” la muncă
a trântorilor comunişti care, după cum se ştie, aveau gura mare dar fapta mică,
a mai creat oleacă de forţă de muncă gratuită pentru megalomanele proiecte
staliniste, gen: canal, viaducte, combinate ş.a.m.d. Deci, până la urmă, cu toată
obida şi greaţa unor ţărani faţă de activiştii-papagali bolşevici, n-au reuşit să-i
înhame pe aceştia din urmă la vreun plug cu două brăzdare, aşa cum ar fi
trebuit, acest lucru făcându-l tot ei, că d-aia se proclamase cu atâta fală
veşnica egalitate între români: noi dăm „indicaţii preţioase”, iar voi executaţi! În
raportul cu numărul 2749 octombrie 1948, înaintat de securistul din Murgeni
tartorilor din Bârlad se scriau următoarele: „urmare la raportul nostru nr. din.
Şi la ordinul Dv. nr. din. Privindpe numiţii C. L., Gh. S. şi R. C. Raportăm că
susnumiţii au casa de Sfat la C. D. S din satul Igeşti comuna Blăgeşti,
proprietarul acestei case a făcut politică ţărănistă. C. L. a vorbit către N. C.
referitor asupra lui D. S. spunând lasăl măi că e Comunist de al vostru, atunci
N. C. a răspuns că el nu e Comunist, dar vrea să îi scoată pe comunişti la plug
(subl. Ns). Orice semnalări suversive din partea susnumiţilor vor fi raportate”.
Din această „turnătorie” putem trage concluzia perfect valabilă că informatorii
securităţii erau infiltraţi până în cea mai adâncă intimitate a unor cetăţeni,
care nu voiau să accepte cu una, cu două, cutumele devastatoare ale noului
regim care avea la „vârfurile” sale terorişti cu multe acţiuni şi activităţi anti-
româneşti, în perioada premergătoare tristei şi îndelungatei ocupaţii
comunisto-ruseşti.
N. „Numitul a cântat cântece legionare”
Tot „judeţeana” Tutova a mai trimis cioclilor din Murgeni la data de 30
octombrie 1948 o delaţiune ce se cerea urgent verificată. Ea suna astfel: „din
informaţiile pe care le deţinem, în satul Fedeşti, comuna Ghermăneşti, din raza
biroului Dv., s-au cântat cântece legionare de către muzicanţii din acel sat (.)”.
Răspunsul celor din Murgeni nu întârzie să fie trimis celor de la Bârlad,
deoarece a intona cântece interzise la vremea aceea, era o infracţiune extrem de
gravă, care atenta la obrazul gros şi plesnind de îmbuibare a „celebrilor”
activişti şi campioni la „datul cu gura”! Iată ce scria „silitorul” plutonier major
de securitate Sandu Coman în binecunoscutu-i „stil” alambicat şi certat cu
normele gramaticale minimale ale frumoasei limbi române: „raportăm că făcând
investigaţii asupra celor arătate în nota informativă şi în Ord. Dvs., reese că
muzicanţii N. I. şi S. A. din com. Şuletea au fost înpăcaţi la o nuntă din Com.
Ghermăneşti satul Fedeşti, de cari ei au fost puşi să cânte de către individul D.
R. <Mulţi ani trăească> din care aceştia declară că a cântat acest cântec, nu a
cântat alte cântice cu caracter suversiv. Din declaraţiile lui C. O din acea
comună se spune că individul D. R. a cântat o melodie legionară şi pronunţând
şi cuvântul <cu zâmbetul pe buze>. Iar din decleraţia lui P. R. reese că a auzit
şi dânsul cum a spus că el nu e <tovarăş> el este cu Legiunea şi Căpitanul şi
vociferând mai multe cuvinte contra R. P. R. din concluziile trase de noi rezultă
că numitul de mai sus a fost în stare de ebrietate, s-a luat măsuri de
supraveghere a numitului”.
O. „Unde duce socialismul”
Că socialismul ne-a dus într-o fundătură din care nu s-au ridicat
gunoaiele menajere timp de 45 de ani, este o realitate pe care acum o ştiu şi
copiii care învaţă oleacă de istorie a patriei, dar inter-titlul nostru a însemnat la
nivelul anului 1948 cu totul altceva. Să dăm glas informării imbecile şi
analfabete a altui tovarăş securist, coleg de serviciu de-al lui Sandu Coman, pe
care a trimis-o urgent, ca pe-o ştire de primă mână, oamenilor cu „maşina
neagră” din Bârlad: „dintro informaţie dată de Plotonerul Major Caramfil Cdt.
Sectorului de Jandarmi Murgeni. Raportăm că deplasândumă înpreună cu
Plotonerul Coman Sandu în comuna Rânzeşti pe ziua de 8 noemb. 1948 am
mers cătră locuinţa Agt. Sanitar pe drum neam întâlnit cu dânsul anume B. V.
la întrebările noastre nea dat cartea ce se afla la el spunând că a plecat să o
predea Autorităţilor Administrative locale pentru a fi predată locului în drept,
dânsul a declarat că a fost în permisie în jud. Ialomiţa la locul său natal, din
care a stat 5 zile şi când a venit acasă unde ţine gazdă la Locuitorul S. F. a
găsit acea carte cu titulatura <Unde duce socialismul> pe masa lui mai avea şi
alte lucruri sanitare din care a dat şi o declaraţie scrisă. Continuând cercetările
am găsit la locuitorul S. F. O ladă cu nişte cărţi vechi ca cartea cu caracter
suversiv leam ridicat întrebândul a spus că sunt ale ficiorului său actualmente
prizoner în Rusia. Vă înaintăm cărţile găsite şi trei declaraţii două a numiţilor
ear una a secretarului de organizaţie când a fost în lipsa agentului sanitar la
locuitorul S. F. şi a văzut cartea pe masă. Faţă de cele de mai sus vă rugăm să
binevoiţi a dispune şi a da ordin de percheziţie domiciliară unde se bănuesc a
mai fi şi alte lucruri îndosite”. „Legiştii” subofiţeri de securitate au cerut ordin
de percheziţie dar, se pare că ilegalul secretar de partid a dat buzna în casa
omului fără nici un fel de mandat. Cam aşa făceau politică activiştii PMR de
atunci: cu mult tupeu şi cu o lipsă totală de bun simţ! De altfel, acest individ
fără scrupule i-a şi „turnat” pe cei doi. Iată ce răspuns au trimis Murgenilor pe
data de 12 noiembrie 1948 analfabeţii cu grad securistic superior din Bârlad:
„la raportul Dvs.
Nr din. A.c. privind cărţile cu caracter antidemocratic găsite la locuitorul
S. F. din comuna Rânzeşti vă rugăm să ne trimiteţi antecedentele şi orce alte
relaţi asupra celui de mai sus, precum şi pentru agentul sanitar B. V.
Deasemeni, cu forme legale veţi efectua o percheziţie domiciliară la locuinţa
numitului F. S. unde propuneţi că sar mai găsi material. Totodată vă rugăm să
luaţi măsuri de supravegherea activităţi celor de mai sus raportându-ne
constatările Dvs.„. Se pare că cei doi oameni incriminaţi şi daţi „de-a gata„ în
braţele „suave„ ale perfidei securităţi de către „vigilentul„ secretar al organizaţiei
de partid, au mai avut timp să şteargă toate urmele compromiţătoare într-un
timp record, odată ce leprele analfabete de la Murgeni raportau mofluze celor de
la Bârlad (de aceeaşi teapă cu ele!) rezultatele percheziţiei domiciliare în
termenii următori: „astăzi 12 noem. 1948 raportăm că la percheziţia făcută
asupra numiţilor S. F., B. V. şi I. C. nu sa găsit cărţi cu caracter suversiv şi
armament (.) „. După cum se vede, Securitatea mai înregistra, uneori, şi câte
un „fiasco„ de proporţii dar asta nu însemna că dezarmase în faţa „duşmanilor
poporului” ci, dimpotrivă, îşi ascuţise cuţitele pentru viitoarele bătălii care vor
urma!
P. Moşneagul „suversiv” reintră în vizorul Securităţii
Probabil, căpitanului Marin Huidan din conducerea Securităţii bârlădene,
nu-i funcţiona prea bine creierul sau devenise prin natura serviciului paranoic,
ori primise directive superioare necunoscute nouă, din păcate, de vreme ce,
chiar şi la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1948 încă mai dorea relaţii despre
celebrul „moşneag fără picioare în stare de ebretate” de la Murgeni, ce îi
şifonase proaspăta-i uniformă de securist apărător al poporului. Prin urmare,
cu o mare undă de îndoială în suflet, mai trimite o adresă locotenentului
Alexandru Creţu de la Murgeni în care îi solicită oareşce lămuriri: „la raportul
Dvs. nr. 240 din 20 octombrie 1948. Cu onoare vă rugăm a verifica şi a ne
raporta, măsurile luate de Jandarmi contra acelui moşneag, dacă s-au
întreprins ceva cercetări (subl. Ns.) şi unde se află în prezent acel moşneag.
Rezultatul nil ve-ţi raporta până pe 25 noembrie 1948”. Desigur, din cauza
supărărilor cotidiene pricinuite de atâţia şi-atâţia „duşmani de clasă”, tov.
Căpitan a uitat iarăşi de exigenţele gramaticii limbii române, dar, ce mai
contează atunci când ai 4 stele pe umăr, portofelul doldora de bani şi ghioaga
ciobănească în mână?! De data asta, mardeiaşii politici de la securitatea din
Murgeni trimit un raport complet, chiar dacă rezultatul final este acelaşi. Iată
cum suna „competintul” document: „raportăm că organele Jandarmereşti din
Comuna Murgeni deşi a fost cercetat verbal pe acel moşneag nu a încheiat nici
un act contra lui doar că a fost întrebat de unde este îşi aminteşte Plotonerul
Major Caramfil (.) că este din judeţul Brăila nu avea nici un act asupra lui. Din
toate investigaţiile făcute reese că acel moşneag a cărui nume nu se cunoaşte
că era întro stare de ibrietate şi murdărie corporală (.) a fost alungat de
Jandarmi din Com. Murgeni nu se ştie unde a plecat dar după toate
investigaţiile nu se află pe raza Biuroului de Securitate Murgeni”. Noi bănuim
că această anchetă suplimentară a fost comandată în perspectiva desfiinţării
Jandarmeriei Rurale şi înlocuirii acesteia cu „devotata” miliţie populară, ce va fi
compusă tot din săracii cu duhul ai satelor româneşti, care în perspectiva
obţinerii unor salarii şi favoruri îndestulătoare din partea noii „clase nobiliare”
comuniste, vor face „totul” pentru a-i pune cu botul pe labe pe adevăraţii
gospodari!
R. „Pe gardul primăriei Ghermăneşti au fost lipite afişe suversive30”
Chiar dacă „alegerile” din 28 martie 1948 n-au fost decât un simulacru
care n-a avut nevoie nici măcar de o fraudă, deoarece opoziţia nu fusese
„invitată” (lipsind cu desăvârşire), „duşmanii poporului” tot mai protestau prin
lipirea unor afişe „suversive” chiar pe gardurile instituţiilor publice, de largă
respiraţie „democrată”. Oameni cu mult curaj încercau pe ici, pe acolo, să
atragă atenţia asupra „surprizelor” în lanţ pregătite poporului român de către
comunişti. Prin adresa 15143 din 23 noiembrie 1948, serviciul de securitate
judeţean Tutova cerea celor de la Murgeni descâlcirea „afacerii” în termeni nu
tocmai amiabili: „la raportul Dv. cu nr din cu privirea la afişele lipite pe gardul
primăriei comunei
Ghermăneşti vă rugăm să luaţi măsuri de intensificarea acţiunii
informative pentru a se stabili autorii acestei acţiuni, raportândune de urgenţă
toate constatările Dv.„. Prin urmare, se cerea imperativ „aportul„ informatorilor
locali, infiltraţi mai ales prin cârciumi sau „comparative„ săteşti, poate, poate ar
„răsufla„ vreun „conspirator”.
Note:
30 Pentru realizarea acestui material, autorul a folosit documentele
existente în dosarele: 11948 (fond Biroul de Securitate Murgeni) şi 21952-1953
(fond Raionul de Securitate Bârlad) aflate la D. J. A. N. Vaslui.
Nu s-a întâmplat aşa, devreme ce securiştii din Murgeni scriau în
raportul lor către „centru” următoarele: „raportăm că după toate
investigaţiunile noastre asupra afişelor lipite pe Gardul Primăriei Com.
Ghermăneşti, cu caracter suversiv până în prezent nu sa descoperit nimic. Însă
totuşi investigaţiunile continuă orice descoperire va fi raportată la timp”. Un alt
eşec era trecut în conturile „organelor”, după cel evocat de noi în episodul
trecut referitor la moşneagul cu părul alb, şchiop şi beat pe deasupra! Mare
pierdere de timp! Dar nu de bani! „Partidul” voia „marfă” proaspătă pentru
cimitirele anonime pline cu gropi comune pe care le inaugurase cu atâta
„succes”, şi nu se uita la costuri!
S. „Raportaţi dacă au apărut manifeste ale Partidului Naţional
Ţărănesc”
În mod vădit, turbarea generală ce cuprinsese întreaga Securitate era
alimentată în mod permanent de noi şi noi manifeste anti-comuniste emise şi
difuzate de către persoane necunoscute, fapt ce-i făcea pe odioşii criminali
angajaţi de bolşevici în posturile de „apărători ai regimului democrat”, să facă
nopţi albe şi zile negre prin birourile lor dotate cu tot arsenalul torţionarilor
medievali. Pe 7 decembrie 1948, ştabii de la Bârlad ţipau către subordonaţii de
la Murgeni cam aşa, în adresa cu nr. 19307: „raportaţi de urgenţă (subl. Ns.)
dacă au apărut manifeste dactilografiate cu data de 16 oct. A.c. (1948 n.n.)
semnate Partidul Naţional Ţărănesc şi intitulate „Către Poporul român în
robie„, având drept ideie călăuzitoare lupta împotriva revenirii Greco Catolicilor
la Ortodoxism”. Răspunsul „lucrătorilor” de la Murgeni a fost, ca de obicei, unul
plin de impotenţă: „nu ştim dar vă vom informa la timp”.
T. „Funcţionarii din aparatul de Stat sunt înscrişi în politică numai
pentru interese particulare”
Nu este o noutate faptul că oportunişti au fost, sunt şi vor mai fi, atâta
timp cât planeta Pământ se va mai roti în jurul Soarelui dar în anii grei ai
terorii securisto-comuniste oportunismul devenise o necesitate impusă de traiul
mizerabil pe care îl duceau toţi românii, mai puţin angajaţii „miliţei populare”
dar şi cei ai Securităţii puterii comuniste, care parazitau bugetul naţional ca
nişte adevăraţi vânători de favoruri. Noii angajaţi din Securitate, lacomi de bani
şi grade militare aveau treabă din belşug. La indicaţiile criminalului Stalin,
începuse în anul 1949 construcţia canalului DunăreMarea Neagră aşa că
ticăloşii ajunşi la putere cu sprijin rusesc aveau nevoie de forţă de muncă
pentru a-şi duce până la capăt planul diabolic de exterminare a inventaţilor
„duşmani de clasă”. Cine furniza această imensă masă de „necalificaţi” pentru
realizarea „proiectului”? Securitatea Poporului, dacă nu ştiaţi, precum şi nou-
născuta Miliţie!
Iată ce scria la data de 8 decembrie 1948 locotenentul Alexandru Creţu
de la biroul de securitate Murgeni, şefului de la Bârlad, cpt. Marin Huidan:
„raportăm că din informaţiunile şi cele constatate de noi asupra acţiunii
elementelor din vechiul P. N. Ţ. maniu (sic! N.n.) şi legăturilor acestora cu
cheaburimea, nu ş-ea (? N.n.) încetat activitatea însă nu sunt organizaţi în
grupuri mari care ar determina securitatea (subl. Ns.) să acţioneze. (.). Se
observă că din Funcţionarii aparatului de Stat bine înţeles acei cu stare
materială mai bună, sunt înscrişi în organizaţii politice numai pentru interese
particulare (subl. Ns.) menţinânduşi poziţia pe care o deţine. Sa făcut fişe la
unele elemente ţărăneşti urmând ca ulterior după verificare şi supravegherea
lor să se întocmească şi la ceilanţi (subl. Ns)”.
U. „La iniţialele R. P. R a scris <Regretăm Pentru Rege>
Data notei informative a securităţii pe care o vom evoca în continuare,
are o anumită semnificaţie. Pe 30 decembrie 1947, „comisarul” Vâşinski în
cârdăşie cu „elementele democrate” româneşti, l-au forţat pe regele Mihai I să-şi
semneze abdicarea, urmând ca acesta să-şi ia bagajele exilului şi să plece unde
va vedea cu ochii. Normal (din punctul de vedere al bolşevicilor), odată ce
România rămăsese singura ţară cu monarhie parlamentară din estul Europei
cotropit de ruşi. O mare parte a populaţiei nu a înghiţit cu una, cu două noua
samavolnicie a slugilor lui Stalin. Protestele nu puteau fi organizate în stradă,
odată ce ţara era plină până la saturaţie de diviziile invadatorilor de la răsărit,
aşa că, pe ici, pe acolo, au fost răspândite diverse manifeste care scoteau în
evidenţă ilegalitatea comisă. Unii oameni mai îndrăzneţi îşi manifestau şi verbal
indignarea, astfel că s-a ivit prielnica ocazie dată de-a gata angajaţilor din
Securitate de a ieşi în evidenţă. Arestarea unui asemenea „element suversiv”
era mană cerească şi izvor de prime grase în buzunarele vigilenţilor „lucrători”
din Securitate, îmbrăcaţi în haine de piele neagră şi dotaţi cu maşini de aceeaşi
culoare. Amorţii, fireşte! Cine intra pe mâinile acestor asasini, nu mai avea
scăpare, nicicum! Pe 8 decembrie 1948, cu nr. 15561, ofiţerii de la Bârlad
trimiteau celor de la Murgeni o adresă cu r următorul conţinut: „. Suntem
informaţi că numitul V. C. din com. Zorleni-Tutova, posesor a 5 ha. Pământ,
pensionar de Stat, se manifestă pentru monarhie spunând că iniţialele R. P. R.
reprezintă <Regretăm Pentru Rege>. Ve-ţi lua măsuri de strictă supraveghere a
activităţii celui de mai sus, raportându-ne la timp toate constatările Dvs.
Deasemeni suntem informaţi că la numitul V. S. din aceeaşi comună s-ar găsi
un pistol automat cu 6 cartuşe. La cel de mai sus ve-ţi efectua o percheziţie
domiciliară”.
V. „Membrii Guvernului sunt nişte ţambalagii”
Tot la dosarul din care am spicuit câte ceva pentru acest studiu am găsit
şi o „notă informativă” a unui turnător al Securităţii care a băgat în puşcărie
un cetăţean, astfel: „. Informez precis că în ziua de 20 noembre 1948 numitul
V. V. născut în com. Bălăbăneşti jud. Tutova în prezent Domicileat la ferma
Zorleni ca Şef de cultură (.) întradevăr pe când au venit 2 îndrumătorii dela
sindicatul agricol judeţean Bârlad şi au ţinut o şedinţă în localul sediului
sindical numitul demai sus a înjurat pe tov. De la sindicat spunând că acuma a
ajuns să conducă guvernul de astăzi nişte ţambalagii (subl. Ns.)”. După atâţia
ani de la comiterea „faptei”, subscriem cu plăcere la opinia lui V. V. dar, mai
mult ca sigur că acest adevăr l-a costat LIBERTATEA! Informarea „cinstitului”
cetăţean nu a rămas fără urmări practice, după cum arătam. Securiştii de la
Murgeni au iniţiat o anchetă (de fapt, şi-au mai consultat încă trei informatori)
din care a rezultat raportul cu nr. 3298 decembrie 1948, care întărea prima
informare a delatorului. Iată o parte a conţinutului încărcat şi cu alte
circumstanţe agravante, aşa, ca „infractorul” să nu mai iasă din puşcărie de-a
pururi: „raportăm asupra numitului V. V. Şef de Cultură la Ferma Zorleni din
investigaţii şi cercetările noastre reese că întradevăr numitul V. V. a înjurat pe
Tovarăşii îndrumători dela Sindicatul Judeţean Tutova care venise pentru
organizare şi îndrumare a Sindicatului Agricol Zorleni spunând că astăzi
conduc ţara toţi derbedeii şi golanii (subl. Ns.). (.) Totodată înaintăm trei
declaraţii a numiţilor I. R., Gh. V. şi G. M. contra susnumitului”. Dosar
construit ireproşabil pentru trimiterea lui V. V. În faţa temutului tribunal al
poporului compus numai din otrepe ce nu aveau nimic în comun cu justiţia
adevărată, ci, numai cu livrarea urgentă a cât mai multor sclavi pentru
proiectele megalomanice ale PCR rebotezat la începutul anului 1948, Partidul
Muncitoresc Român (PMR).
W. „Dacă grecilor le trebuie război, să se sature de război”
O altă povară la care a fost supusă populaţia rurală a fost susţinerea
gherilei comuniste din Grecia (EDES) care a declanşat un devastator război civil
împotriva celeilalte facţiuni, de dreapta, (ELAS) alături de care luptase
împotriva germanilor. Acest conflict militar a încetat în anul 1949, datorită
intervenţiei Marii Britanii care nu voia să scape Grecia pe mâinile bolşevicilor.
Regimul comunist de la noi a susţinut, la cererea Rusiei staliniste, gruparea de
sorginte marxistă, trimiţându-i ajutoare sub formă de alimente, haine etc.
După cum spuneam, măgăreaţa a căzut tot pe umerii ţăranilor care şi-aşa erau
înglodaţi în datorii către stat, sistemul cotelor fiind drastic aplicat cu ajutorul
Securităţii şi al Miliţiei. Bineînţeles că nemulţumirile nu au întârziat să apară
creând un bun prilej de noi arestări şi internări în lagăre de exterminare. În
nota informativă 35123 noiembrie 1948 trimisă de Murgeni Bârladului,
„harnicul” plutonier major Sandu Coman (care se pare că a făcut carieră pe-
acolo) scria următoarele: „avem onoarea de a vă înainta o Notă Informativă şi 2
Declaraţii asupra numitului Gh. I. C. din com. Murgeni, Satu Rai din care se
face Vinovat asupra faptului că când a fost colecta pentru poporul Grec
Susnumitul arăspuns cu cuvintele: dacă le trebuie război grecilor să se sature
de război (subl. Ns.) că el nu le dă nimica. Cerem a se da ordine în acest sens”.
Probabil, ordin de arestare imediată, credem noi.
X. „Pentru o cămaşă trebuie să se dea 500 kgr. Porumb”
O altă metodă de spoliere totală a ţărănimii era aceea de a vinde prin
cooperativele de consum săteşti produse industriale de primă necesitate, numai
în contrapartidă cu produse agricole. De altfel, mult trâmbiţata egalitate dintre
„clasa muncitoare” şi ţărănime de care făceau atâta caz mincinoşii şi gureşii
activişti de partid, era o gogoriţă ca multe altele care s-au vehiculat în epocă. În
realitate, muncitorii beneficiau de cartele pentru alimente, cartele „pe puncte”
pentru procurarea îmbrăcămintei şi încălţămintei, sporuri salariale „de
scumpete” şi altele, pe când truditorii pământului nu erau recompensaţi cu
nimic. Bine-nţeles că această situaţie a generat nenumărate nemulţumiri în
zonele rurale, nemulţumiri repede speculate de zbirii securităţii care-şi vedeau
planul la arestări îndeplinit şi depăşit, de vreme ce se inauguraseră cu surle şi
trâmbiţe „celebrele” planuri cincinale. Biroul de Securitate Murgeni transmitea
adresa cu nr. 3348 decembrie 1948 celor de la Bârlad, care cuprindea
următoarea „crimă”: „raportăm asupra Cârciumarului Ţ. I. din com. Zorleni
judeţul Tutova care a afirmat că la Cooperative se aduce numai rachiu oamenii
sunt goi şi pentru o cămaşă trebue să dea 500 kgr. Porumb ca să o poţi
cumpăra (subl. Ns.). Totodată înaintăm 2 declaraţii şi fişa contra susnumitului.
(.)”. Trebuie spus că preţul unui kg. de porumb era fixat de către „specialiştii”
statului, dar acordau un preţ de achiziţie care friza bunul simţ şi respectul faţă
de munca grea a bieţilor ţărani.
Y. „Numitul B. M. C. Constantin ia înjurat pe Comunişti”
Ca să-i înjuri la vremea aceea pe „tovarăşi” era o mare greşeală din partea
oricui dar, instinctul nativ al ţăranului român a ghicit repede falsitatea
doctrinei venite din răsăritul sovietic roşu de atâtea crime, dezavuându-i
totodată, şi pe exponenţii acesteia: ticăloşii activişti de partid, adevăraţi
papagali ai „noii ere” ce s-ar fi vrut mai lungă decât „Reich-ul milenar” al lui
Hitler! Acelaşi analfabet bătăuş Coman de la Murgeni, informa Bârladul cu
hârtia nr. 33823 decembrie 1948, asupra unei infracţiuni grave aduse la
cunoştinţa sa de nepreţuiţii săi delatori, cărora, ca de obicei, nu le vom da
numele, din păcate: „raportăm asupra numitului B. M. C. Constantin din com.
Vinderei jud. Tutova, este adivărat pe baza investigaţilor făcute de noi şi notele
informative luate (subl. Ns.) că numitul de mai sus a înjurat pe comunişti (subl.
Ns) şi spunând că până nu omoară un Comunist nu are să se lase. Totodată vă
înapoiem Dosarul cu cel în cauză însoţit de 2 note informative dimpreună cu
fişa susnumitului”. Ce însemna pe atunci „fişa” cuiva? Asta însemna că fusese
luat în colimatorul Securităţii şi la prima abatere, uneori imaginară, era „săltat”
şi dus undeva, departe, de nu mai auzeau neamurile de el niciodată! În acest
mod „constructiv” îşi consolida
PCR politica-i devastatoare, imbecilă şi total aservită intereselor unei
puteri străine: URSS.
Z. „Veţi stabili provenienţa pistolului PPS din moara Bereşti”
Localitatea Bereşti se află acum în judeţul Galaţi, având statutul de oraş,
dar în anii '50 era pendinte de proaspătul raion Bârlad. În câteva rânduri, vom
vedea cum Securitatea raională a fost pusă pe jar de unele note informative ale
liotei de turnători abjecţi aflate în solda torţionarilor cu grade militare de tip
sovietic pe epoleţi. După ce securiştii au luat act de delaţiuni, au trecut la
treabă. Toată povestea a început pe data de 2 decembrie 1952, când noua
structură regională a securităţii statului cerea celor de la „raionala” Bârlad
următoarele: „la nr.1361029 noiembrie a.c. (1952 n.n.) referitor la incendiul
dela moara naţionalizată „Răsăritul„ din comuna Bereşti, veţi lua măsuri ca în
termenul cel mai scurt posibil prin reţeaua informativă (subl. Ns.) să stabiliţi
cine a dat foc magazielor de ceriale deasemeni veţi stabili provenienţa pistolului
PPS (pistol Partizan sovietic n.n.) din moară. Veţi verifica amănunţit şi stabiliţi
dacă nu sunt unele persoane care au invidii atât pe director cât şi pe mecanic
şi pentru a le face rău a dat foc magaziei (subl. Ns.)”. Acest document a fost
semnat de către maiorul Viorel Gligor, noul şef al raionalei dar şi de
locotenentul major D. Gherghescu aşa că putem trage concluzia că între 1949
şi 1951, a avut loc o „rotaţie” a cadrelor, de altfel des folosită în perioada
comunistă. Cele sesizate de turnători erau foarte grave, aşa că şi ancheta a fost
la înălţimea evenimentelor: scrupuloasă şi generatoare a numeroase documente
oficiale. Din acest stufos material poliţienesc, am extras esenţialul pentru a nu
plictisi cititorul. Prin urmare, la data de 25 ianuarie 1953, ancheta fusese
definitivată aşa că toate concluziile finale au fost aşternute pe hârtie şi trimise
taman Ministerului Securităţii Statului, ceea ce înseamnă că scandalul
ajunsese până la urechile şefilor ruşi de la Bucureşti. Cu aceeaşi ortografie de
două-trei clase primare, ofiţerii de la Bârlad consemnau următoarele: „referitor
la pistolul găsit (.) raportăm următoarele: din acţiunea informativă dirijeată pe
lângă personalul acestei mori (.) am stabilit după cum urmează: din luna iulie
1952 numitul T. G. mecanic la presa de ulei, G. M. lucrător tot la presa de ulei
şi B. I. maestru tâmplar, care lucrau la o casetă a Coop. Din com. Bereşti şi
întro discuţie avută între ei numitul G. T. a afirmat: <Am un pistol Bereta şi
eau epurile care fuge cu o mie pe oră>. Pistolul fiind găsit în stare de
funcţionare, dar a fost intridus (sic!) în atelerul de ferărie pentru ai pune un
holşurub findcă era patul puţin crăpat”. Până la urmă, nimic nou sub soare,
dar mecanicul G. T a tras grave ponoase pentru dosirea unui pistol. Cazul fiind
raportat şi la Bucureşti, probabil că acest muncitor a sfârşit pe undeva, printr-
o puşcărie a „inadaptabililor” noului sistem „democrat”.
Conformându-se zicerii lui Lenin, care decretase că partidul trebuie să se
sprijine pe ţărani, ai noştri comunişti au aplicat-o ad literam şi, mai mult, s-au
sprijinit atât de tare de ei că au reuşit să-i bage pe unii în pământ de-a binelea
de-atâta „dragoste” neţărmurită! „Cătarea” armelor Securităţii a fost îndreptată,
în primul rând, spre lumea satelor unde, spuneau „organele”, s-ar afla cel mai
mare număr de „reacţionari” şi „suversivi” pe metrul pătrat! Ţăranul român nu
fusese în halul acesta dispreţuit nici măcar pe timp de război. În timpul
campaniei din URSS, agricultura românească producea atât pentru front cât şi
pentru consumul intern ba, chiar şi pentru export, iar preţurile oferite de stat
acopereau cheltuielile şi se mai obţineau şi profituri. Sistemul cotelor obligatorii
impus de PCR, a adus în pragul ruinei ţărănimea noastră şi în special pe aşa-
zişii chiaburi, de altfel oameni gospodari şi prosperi. Dacă, poate, la început şi
ei au strigat „Stalin şi poporul rus Libertate ne-a adus”, puşi în faţa
samavolniciilor cotidiene au renunţat la a-şi mai obosi corzile vocale. În viaţa
lor intraseră în mod fraudulos şi violent nişte indivizi aduşi cine ştie de unde,
care începuseră să-i urmărească şi să-i fileze cu ajutorul de nepreţuit al
delatorilor locali, ce ştiau să-şi disimuleze comportamentul, având dublă
personalitate, şi ştiau chiar şi să scrie. Agramat, ilizibil, cu numeroase
poticneli, dar hârtiile semnate de ei valorau cât o condamnare la închisoare.
Aceştia au fost securiştii şi lamentabilii lor informatori din perioada de neagră
şi tristă amintire, cuprinsă între anii 1944-1964.
5.3. DOSARELE SECURITĂŢII MURGENI ŞI PUIEŞT131
Conformându-se zicerii lui Lenin, care decretase că partidul trebuie să se
sprijine pe ţărani, ai noştri comunişti au aplicat-o ad literam şi, mai mult, s-au
sprijinit atât de tare de ei că au reuşit să-i bage pe unii în pământ de-a binelea
de-atâta „dragoste” neţărmurită! „Cătarea” armelor Securităţii a fost îndreptată,
în primul rând, spre lumea satelor unde, spuneau „organele”, s-ar afla cel mai
mare număr de „reacţionari” şi „suversivi” pe metrul pătrat! Ţăranul român nu
fusese în halul acesta dispreţuit nici măcar în timp de război! Sistemul cotelor
obligatorii impus de PCR, a adus în pragul ruinei ţărănimea noastră şi în
special pe aşa-zişii chiaburi, de altfel oameni gospodari şi prosperi.
Note:
31 Pentru realizarea acestui material publicistic autorul a folosit
documentele conţinute de dosarele: 11949-1950 (Biroul de Securitate Puieşti);
11949 şi 61949 (Biroul de Securitate Murgeni) aflate la Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale Vaslui.
Dacă, poate, la început şi ei au strigat „Stalin şi poporul rus Libertate ne-
a adus”, puşi în faţa samavolniciilor cotidiene au renunţat la a-şi mai obosi
corzile vocale. În viaţa lor intraseră în mod fraudulos, viclean şi violent nişte
indivizi aduşi cine ştie de pe unde, care începuseră să-i urmărească şi să-i
fileze cu ajutorul de nepreţuit al „turnătorilor” locali, ce ştiau să-şi disimuleze
comportamentul, având dublă personalitate, şi (culmea „inteligenţei”!) ştiau
chiar şi să scrie. Agramat, ilizibil, cu numeroase poticneli, dar hârtiile semnate
de ei valorau cât o condamnare la închisoare. Aceştia au fost securiştii şi
lamentabilii lor informatori din perioada de neagră şi tristă amintire, cuprinsă
între anii 1944-1965.
A. „Organele Fiscale au trecut la aplicarea de sechestrare cu ridicata”
Creşterea datoriilor de tot felul către stat îi aducea pe oamenii satelor în
imposibilitatea de a le achita. Răspunsul guvernului „muncitorilor şi ţăranilor”?
Aplicarea sechestrului asigurator pe bunurile oamenilor şi confiscarea lor! La
fel ca pe timpul domniilor fanariote, de care nu se deosebeau nici cu o virgulă!
Cu adresa nr.13213 din 30 mai 1949, Bârladul informa „vesela” echipă din
Murgeni asupra următoarelor: „suntem informaţi că pe raza Serviciului Dvs.
Organele fiscale au trecut la aplicarea de sechestre cu ridicata (subl. Ns).
Aceasta a dat naştere la o stare de spirit nemulţumitoare, cum şi la o serie
întreagă de comentarii nefavorabile regimului nostru (subl. Ns.). Ne-au fost
semnalate cazuri când locuitorii ţărani săraci şi mijlocaşi, datorită presiunei
exercitate de organele fiscale, au vândut din vite pentru a achita impozitele
(subl. Ns.). Luaţi măsuri de verificarea celor semnalate şi raportaţi starea de
spirit şi comentariile din mijlocul ţăranilor, dând cazuri concrete (subl. Ns.)”.
Ofiţerii Marin Huidan şi Udrea Malanca de la Serviciul de Securitate Bârlad
dăduseră şi un termen-limită (7 zile) celor de la Murgeni, pentru a raporta
„cazurile concrete”, adică pasibile de a înfunda puşcăria.
B. „Nevoiaşii umblă cu pelea goală sub haină” „Binefacerile” noului regim
de „democraţie populară” începuseră să se arate într-un mod ciudat populaţiei
păcălite de guralivii activişti de partid. Pe lângă foamea pe care erau nevoiţi să
o ducă fără demnitate, ţăranii s-a văzut puşi în situaţia de a nu mai găsi prin
noile magazine săteşti „de stat” (cele particulare se desfiinţaseră prin
naţionalizare) nici măcar un metru din cea mai banală şi mai ordinară stofă
care le-ar fi permis confecţionarea unei cămăşi amărâte. Cât despre
încălţăminte, nici nu se putea vorbi, ea fiind destinată doar celor cu cartele „pe
puncte”, adică muncitorilor de la oraş sau funcţionarilor publici. În cel mai
scurt timp, ţăranii au rămas şi fără pieile porcilor pe care-i mai sacrificau de
Crăciun, deoarece mizerabilii bolşevici de la putere începuseră să le confişte şi
pe acestea şi atunci, adio, opinci! Constatarea securiştilor de la Murgeni în
acest caz ni s-a părut extrem de obiectivă şi, probabil, la vremea aceea s-a
constituit într-un slab semnal de alarmă, neauzit de urechile astupate cu ceară
ideologică a trădătorilor de ţară şi neam de la Bucureşti! În „sinteza
informativă” nr.4329 noiembrie 1948, sergentul major de securitate Rotaru de
la Murgeni, transmitea Bârladului următoarele constatări la capitolul
„Nemulţumiri de ordin social şi economic”: „se simte lipsă de bani şi a
mărfurilor de la Cooperative în special americă (o stofă n.n.), stambă şi
încălţăminte de aceea o parte din cei nevoiaşi şi cu greutăţi familiare umblă cu
pelea goală în haine sau în cel mai rău caz cu o streamţă de rufă pe ei, fapt
constatat de noi (subl. Ns.). Acei care au făcut împrumuturi dela bănci pentru
cumpărări de vite o mare îngrijorare se simte fiindule frică că nu vor mai putea
plăti aceste datorii din cauză că preţul la vite a scăzut cu 70% cu banii de pe
ceriale nu pot face faţă nevoilor casnice şi impozitele agricole”. Cu toate că
trepăduşii partidului urlau propagandistic cât le permiteau guşile de îmbuibaţi
despre egalitatea ce se va revărsa peste toată suflarea românească, iată că
lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Tot în „sinteza informativă” din care am citat,
la capitolul „Nemulţumiri pe fiecare categorie în parte”, autorul ei scria
următoarele: „muncitorii sunt nemulţumiţi că au salariile mici în raport cu
mărfurile şi peaţa neputând face faţă nevoilor. ŢĂRÂNII sunt nemulţumiţi cu
colectările din toamna aceasta la porumb şi fl. Soarelui, însă în majoritate
râvnesc (sic! N.n.) contra Funcţionarilor care au cartele, spunând că ei
muncesc mai mult şi din greu şi nu au cu ce se îmbrăca spunând că Guvernul
nu are grijă de acei care muncesc pământul (subl. Ns.) ca să le aducă la
Cooperativă diferite stămburi îndeajuns. Funcţionarii de Stat Bugetari sunt
mulţumiţi ear cei comunali la Comunele rurale au nemulţumiri că au salariile
mici însă aceştia nu justifică cu nimic din ceia ce spun ei pot saşi mai facă şi
munci agricole (subl. Ns.)”.
C. „Secretarii comitetelor provizorii din comunele Sârbi, Brădeşti şi
Mireni au demisionat”
Iată că, dacă în noiembrie 1948 breasla funcţionarilor era oarecum
mulţumită de nivelul de trai şi cu salariile, la numai aproape un an distanţă le-
a picat musca-n ciorbă şi lor, prilej de cârteli, proteste în surdină, dar auzite de
securişti cu ajutorul urechile numeroşilor informatori ce stăteau la pândă
precum haitele de jivine flămânde şi setoase de sânge. Pe data de 16 septembrie
1949, ofiţerii de la Bârlad cereau celor de la Murgeni informări detaliate şi
concrete asupra următoarei chestiuni: „suntem informaţi că în rândurile
funcţionarilor ce încadrează comitetele provizorii depe teritoriul rural, domneşte
o stare de spirit nemulţumitoare în ceiace priveşte salarizarea. Starea de spirit
nemulţumitoare ar fi fost creiată pentru faptul că în comparaţie cu salariile ce
le-au fost fixate odată cu înfiinţarea Comitetelor Provizorii pentru ultimele două
luni de zile ar fi primit salarul scăzut cu aproape 45%. În semn de protest
secretarii Comitetelor Provizorii din comunele: Sârbi, Brădeşti şi Mireni, au
depus demisia (subl. Ns.). Luaţi măsuri de verificare şi raportaţi de urgenţă
rezultatul”.
D. „Planul de cultură a tutunului nu a fost aplicat în spiritul luptei de
clasă”
Documentul pe care-l vom evoca în continuare şi din care vom cita, ne
relevă crunta „luptă de clasă” dusă de către „neînfricatul”, „dârzul”,
„egalitaristul” şi mai spre final „victoriosul” partid comunist, împotriva
„ţărănimii burgheze” aflată într-un imaginar (şi indus mişeleşte!) conflict
ideologic cu „ţărănimea săracă”. Această „luptă” inventată de bolşevicii ruşi şi
exportată cu un preţ rambursabil enorm în proaspetele „ţări socialiste surori”, a
adus prejudicii economice inimaginabile statelor din estul Europei vândute pe
nimic hrăpăreţei Uniuni Sovietice. „Nivelul mediu de dezvoltare” evocat adeseori
de Ceauşescu în fulminantele-i discursuri de pe la vizitele „de lucru” prin
judeţele ţării aflate în păstoria sa, s-a dovedit o mare şi amarnică minciună!
Abia în zilele noastre ni s-a spus adevărul şi anume că suntem cam între
Bulgaria şi Albania. Clasarea pe acest loc este o consecinţă a nenumăratelor
abuzuri şi minciuni făcute şi proferate de cei care ne-au condus timp de atâta
amar de vreme! Iată ce informaţii dorea securitatea bârlădeană în februarie
1950: „întreprindeţi investigaţiuni pentru a constata dacă în raza dv. de
activitate cu ocaziea planului de cultură a tutunului pe anul 1950 nu se ivesc
nemulţumiri în rândurile ţăranilor săraci. Suntem informaţi că în com.
judeţului Tutova, Comitetele Provizorii Comunale nu au aplicat planul de
cultură a tutunului în spiritul luptei de clasă (subl. Ns.) astfel obligând pe cei
săraci şi fără mijloace de conservare, protejând în schimb cheaburimea dela
această cultură, care se scuză că nu au braţe de muncă şi nu pot însămânţa.
Verificaţi informativ care este starea de spirit a populaţiei faţă de această
cultură şi eventual numărul cheaburilor la care nu li s-a aplicat planuri de
cultură”. Cererea de informare asupra problemei tutunului, nu fusese
întâmplătoare ci ea fusese rodul delaţiunii unui turnător angajat de securitate
cu tot cu gramatica-i şchioapă. Iată ce se chinuise să scrie acesta: „am onoare a
Vă referi asupra impuniri planului de tutun pe 1950 Oamini din Com. Bogdana
Jud. Tutova, nemulţumiri din partea ţăranului Sar ac M. I. din Satul Verdeş a
fost inpus pe anul 1949 cu 14 prăjini şi la stricat petot ear pe 1950 earăşi este
inpus să cultive. Deasemne este nemulţumit şi Vocifera prin popor că nu se
aplică just planul spre exemplu D. T. posedă 9 hec. Pământ şi are unde săl
conserveze şi nu este inpus să cultive P. S. I fost Plot. Major Jand. Rezervă
posedă 8 hec. (.)”. Trebuie să spunem că cei care refuzau un plan de cultură
erau încadraţi în categoria „saboteurilor economici” şi după o „cercetare”
sumară în beciurile Securităţii, bazată pe pumn şi par, ajungeau în faţa unui
„tribunal al poporului” care, în maximum 30 de minute, îi „judeca” şi-i trimitea
la „reeducare prin muncă” într-unul din numeroasele lagăre comuniste de
exterminare.
E. „Numiţi (.) din com Costeşti a rupt pomi din faţa Şcoli”
Fiind obişnuiţi de acum cu „infracţiunile grave” evocate în aceste
materiale, aproape nu ne-a venit să credem că şi ruperea unor pomi în anul
1950 te putea trimite în puşcărie, dar documentele aflate la dosarul cercetat de
noi nu mint. Din fericire au rămas şi printre ele şi o „turnătorie” a unui
cetăţean din Costeşti pe care o vom reproduce cu absolut toate greşelile
ortografice pentru a dovedi încă o dată faptul că Securitatea se baza pe
analfabeţi şi pe oameni, în general, de nimic. Practic, pe „eficienţii” securişti ai
puterii nu-i interesa gramatica delatorilor, deoarece şi ei erau cam de aceeaşi
teapă, ci doar hârtia pe care ticălosul aflat în solda lor o semna. Din păcate,
aceste fiţuici ajungeau la tribunal cu titlul de „probe” şi pe baza lor, otrepele
bolşevizate şi imunizate împotriva adevărului numite „judecători” şi „procurori”,
îmbrăcate în robele noului regim de „democraţie populară” şi secondate de
proaspeţii „asesori populari” recrutaţi din rândurile muncitorilor „cu conştiinţă
politică ridicată”, îl trimiteau pe împricinat într-un lagăr de deţinuţi politici, din
care avea puţine şanse să scape cu viaţă. Iată cu ce informare a trimis în
judecată X. Y. pe câţiva consăteni: „susenatu X. Y.32 născut în anul 19. Luna 7
iule Comuna Costeşti judeţ tutov fiul lui (.) şi a (.) Carte ştiu 4 Clasă Primară
Sajii (probabil stagiu n.n.) militar nu lam făcut Căsătorit nu sânt dat în
judecată nam fost Condenat nam fost înscris în partid U. T. M. (uniunea
tineretului muncitoresc n.n.) din anul 1949 Cu domicilu Comuna Costeşti
judeţu, Tutova decal următorili în ziu 13 Ianuare 1950 Numitu C. T. S. din
Comuna Costeşti judeţu Tutuv pe data de mai sus în seara 13-14 din preun cu
N. C., şi cu B. V. T. Au rupt pomi din faţa Şcoli (subl. Ns.) Dert care dau
prezenţa şi Senez propiu”. Desigur, citirea acestui „document” este o
întreprindere extrem de dificilă pentru oricine, dar în anul de graţie 1950 s-a
găsit vreun „binevoitofsă-l „traducă” oarecum corect în faţa inchizitorilor de la
tribunal.
F. „Tov. G. U. din Murgeni îşi cam dă aiere de mândru”
Întrebare: de ce-şi dădea tov. G. U. „aiere” de mândru? Răspunsul
concret şi documentat nu-l ştim dar, în baza unei „referinţe” date de un căţel al
Securităţii ne putem permite să ghicim: voia omusă ajungă şi el un pui de
miliţian, dacă nu cumva tindea spre culmi mai înalte, spre exemplu de-a
ajunge securist, adică stăpân peste „masse”, un fel de dumnezeu de Murgeni.
Note:
32 Nume aleatoriu, evident. Divulgarea acestui turnător ar contraveni
grav Legii 6772002.
Avântul i-a fost tăiat de un consătean concurent, cam în felul ăsta:
„Referenţă. Subsemnatul M. E. născut în anul 1923 zioa 28 ianuarie în com.
Murgeni jud. Tutova. Membru de P. M. R. (partidul muncitoresc român n.n.)
din anul 1947. Armată nu am făcut fiind inapt de serviciul Militar. Posed averi
1 Ha. Pământ arabil. Dat în judecată nu am fost. Studii am 4 clase Liceul
Comercial. De profesie agricultor. Refer asupra tov. G. U. din comuna Murgeni
jud. Tutova. I-l cunosc din perioada anilor 1943 până în 1950. Find un element
cinstit, are comportare frumosă (sic! N.n.) Dar îşi cam dă aiere de mândru în
Societăţi (subl. Ns.). Ştiu că părinţii susnumitului în special tatăl are obiceiul
de a fura din recolti depe cânp. În cât priveşte despre susnumitul nu am auzit
pe nimeni reclamând că a săvârşit vriun furt. Sau că a bătut pe cineva”. După
părerea noastră şi gândind la nivelul anilor '48-50, tov. G. U. putea fi
considerat „apt” pentru funcţia de „organ al puterii populare”, măcar până la
următoarea „epurare”.
G. „În satele Budeşti şi Străminoasa sărbătorile de iarnă se ţin pe stil
vechi”
Prin decretul nr. 1774 august 1948, s-au stabilit raporturile dintre statul
comunist şi bisericile diferitor culte religioase din România. Unul din articolele
acestei legi suna astfel: „Oricine poate să aparţină oricărei religii sau să
îmbrăţişeze orice credinţă religioasă, dacă exerciţiul său nu contravine
Constituţiei, securităţii, ordinei publice sau a bunelor moravuri (subl. Ns)”.
Aparent, acest articol nu îngrădea libertatea conştiinţei dar practic, prima
măsură luată de noile autorităţi subordonate Moscovei, a fost scoaterea în afara
legii a bisericii greco-catolice, apoi a celei de stil vechi, precum şi ale altor culte
considerate „ secte periculoase pentru securitatea statului”, precum: Oastea
Domnului, Martorii lui Iehova, Biserica
Penticostală ş.a. Nici biserica romano-catolică n-a scăpat de rigorile şi
cutumele comuniste, dar nu a fost desfiinţată. Postul de jandarmi Plopana
trimitea o informare Legiunii Tutova la data de 5 ianuarie 1949 iar aceasta a
înaintat-o Securităţii din Bârlad pentru a dispune. Iată ce scriau jandarmii: „.
Cu ocazia serviciului de patrulare am fost informaţi că în satele Budeşti şi
Străminoasa din raza acestui sector oamenii din acele sate voiesc a sărbători
Crăciunul Şi Anul Nou pe stil vechi (subl. Ns.). La întrebarea noastră pusă la
diferiţi cetăţeni din acele sate nu voiesc să recunoască acest fapt însă din
informaţiile sigure ce le avem ei pregătesc datine obişnuite pentru zilele viitoare
care sunt la 6 – I – Crăciunul şi 13 – I – Anul Nou pe stil vechi. Faţă de cele de
mai sus vă rugăm să binevoiţi a dispune să ni se ordone, dacă trebuie să fie
lăsaţi liberi sau nu (subl. Ns.)”. În stânga acestui document ofiţerul de
securitate de la Bârlad a pus următoarea rezoluţie: „ Le este interzis să serbeze
pe stil vechi”. De asemenea, referitor la constrângerile religioase la care
fuseseră supuşi TOŢI cetăţenii ţări, relevantă ni s-a părut „nota telefonică” nr.
1890 din 28 ianuarie 1949 în care cpt. Marin Huidan transmitea biroului de
securitate de la Puieşti următoarele directive: „raportaţi până la data de 29
ianuarie ora 8 situaţia exactă în ceea ce priveşte şcoalele în care mai există
icoane pe perete, şcoalele în care se mai fac rugăciuni (subl. Ns) în raza biroului
dv. de securitate arătându-ne motivul pentru fiecare caz în parte precum şi
care este starea de spirit în legătură cu această chestiune”.
Până la urmă, istoria a dovedit că îndepărtarea forţată a oamenilor de
Dumnezeu, a dus la pieirea acestei periculoase doctrine comuniste.
Sublocotenentul de securitate V. Stamate de la Puieşti a respectat cu stricteţe
termenul impus de mahării de la Bârlad, aşa că la dosar am găsit şi răspunsul
acestuia, tot sub forma unei „note telefonice”: „În raza biroului nostru, se mai
găsesc icoane în şcoalele din com. Corodeşti şi Puieşti, sat Ruşi. Starea de spirit
a populaţiei din susnumitele localităţi este predominată de misticismul religios
(subl. Ns)”. „Competentul” răspuns al organului ni s-a părut a fi mai degrabă al
unui soi de individ dornic să iasă în faţă, ca şi păduchele.
H. „La şcoala primară din Pueşti au apărut bilete mici cu caracter mistic
şi antidemocrat”
Aşa şi-a început raportul către superiorii de la Bârlad slt. De securitate
Stamate de la Puieşti, de parcă ar fi aruncat americanii vreo bombă în stâna
proprie. Dar, aşa erau timpurile pe atunci: orice fleac devenea caz penal. Să
vedem ce a mai scris „vrednicul organ”: „În ziua de 13 – II – 1949 a.c. (chiar aşa
a scris gugumanul! N.n.) prezentândumă în Pueşti am găsit în curtea şcolii
câteva bilete intitulate „Duhul Sfânt„. Intrând în şcoală am găsit un grup de l-7
eleve (sic! N.n.) care ne-au dat 3-4- bilete intitulate Duhul Sfânt. Cercetând
cazul am stabilit până în prezent că în ziua de 6 februarie a.c. locuitoarea N. P.
din târgul Pueşti ducându-se la biserica din Târgu Pueşti a găsit aproape de
altar un asemenea bilet. N. P a mai scris biletul în 2-3 exemplare din care unul
la dat prietenei ei anume N. M. care la dat surorii sale N. L. elevă în clasa a VII
a la şcoala elementară ciclul II Pueşti (.). În bilet scrie: „Să nu vă luaţi după
regimul de azi că vă duce la mari suferinţe„„. Pentru ca treaba să fie „beton” şi
doar, doar o mai pica vreun bănuţ de primă sau, cine ştie, o avansare, tov.
Securist de la Puieşti, mai toarnă oleacă de gaz pe foc scriind şi următoarele:
„.la şcoala elementară ciclu II Pueşti, clasa a VI a elevii a făcut de mai multe ori
rugăciunea (subl. Ns) dar directorul şcoalei V. O. na luat nici o măsură.
Deasemeni au ştiut de existenţa biletelor cu Duhul Sfânt şi profesorii V. G., C.
N. şi I. I. Elevul J. M. ia spus învăţătorului I. I. că sora sa a găsit un bilet
intitulat Duhul Sfânt întrun pom iar susnumitul învăţător ia răspuns că l-o fi
adus vre-o păsărică în acel pom (subl. Ns.). (.) În general au ştiut toţi membrii
corpului didactic despre aceste bilete dar n-au luat nici un fel de măsuri”. Nu
ştim dacă învăţătorul a avut dreptate când a spus că biletele „suversive” au fost
aduse de „vre-o” păsărică, dar suntem absolut convinşi că sublocotenentul de
securitate Stamate avea cam 20 de stoluri de cucuvele noctambule în capu-i
pătrat!
5.4. DOSARELE SECURITĂŢII DIN VASLUI (MAREA MIGRAŢIUNE)33
La data de 14 mai 1948, statul Israel îşi declarase independenţa.
Mişcarea sionistă condusă în acea perioadă de către Ben Gurion izbândise cu
ajutorul necondiţionat al marilor puteri. În România, migrarea evreilor către
Ţara Sfântă începuse odată cu decizia mareşalului Antonescu de a abandona
ideea exterminării acestora, rămânând valabile doar legile antisemite care le vor
limita drastic drepturile. De altfel, cu îngăduinţa neoficială a autorităţilor, nava
de pasageri „Transilvania” inaugurase deja traseul Constanţa-Haifa şi retur
care va transporta mii de migranţi în Palestina. Populaţia de atunci a
Vasluiului avea în compunere sa cam o treime de minoritari semiţi. Aceştia
erau urmaşii celor care veniseră în Moldova pe la jumătatea secolului al XIX
din Galiţia. Legea 11911 iunie 1948 care prevedea naţionalizarea tuturor
mijloacelor de producţie, băncilor, comerţului ş.a. a grăbit mişcarea de masă a
evreilor către Israel. Permisiunea de a părăsi definitiv ţara a fost facilitată şi de
faptul că la conducerea noilor guverne post 6 martie 1945 erau şi numeroşi
evrei aşa că se poate spune că ceea ce n-a reuşit Antonescu, au realizat
comuniştii: dispariţia aproape totală, dar paşnică, a acestei minorităţi de pe
teritoriul României. Evreii nu au fost singurii care au cerut plecarea din judeţul
şi oraşul Vaslui ci şi germanii, italienii, grecii ş.a. dar şi unii români, după cum
se va vedea. În acest material vom folosi numele oficial de Serviciul de
Siguranţă a Statului înscris în documente, cu toate că, încă din 1944, această
instituţie fusese parazitată de numeroşi „oameni ai vremurilor noi”, adică de
„tovarăşi de încredere” proveniţi dintre muncitorii „cu conştiinţa politică
ridicată”. De altfel, în august 1948, bolşevicii români, vânduţi complet ruşilor,
vor schimba numele acestui serviciu în Direcţia Generală a Securităţii
Poporului (DGSP).
Note:
33 Pentru realizarea acestui episod, autorul a folosit documentele
conţinute de următoarele dosare aflate la D. J. A. N. Vaslui: 1, 2, 3, 4, 5 şi
61948, fond: Serviciul de Siguranţă Vaslui.
A. „Serviciul de Control al Paşapoartelor şi Străinilor trece în subordinea
Serviciului de Siguranţă”
Inter-titlul este sugestiv şi nu l-am pus întâmplător deoarece el reprezintă
un citat din corespondenţa dintre Inspectoratul Regional de Siguranţă Iaşi şi
Serviciul de Siguranţă Vaslui, care îi era subordonat. În adresa nr.866 aprilie
1948, inspectorul general de la Iaşi Furtună Petru secondat de şeful biroului
pentru controlul străinilor, comisar Fandel Constantin, scriau următoarele
celor de la Vaslui: „În conformitate cu ordinul nr.683791948 al Direcţiunei
Generale al Siguranţei Statului, Serviciul de Control al Străinilor, avem onoare
a vă face cunoscut că de la data primirii prezentului Ordin, se trece în
competinţa domnilor Inspectori Regionali de Siguranţă, personal, dreptul de a
prelungi pentru motive temeinice, o singură dată, cu maximum 30 de zile,
valabilitatea vizelor de plecare date supuşilor străini care au locuit în ţară cel
puţin 6 luni (.)”. Am citat din acest document, deoarece, guvernanţii de atunci
hotărâseră să concentreze în mâinile Securităţii maximum posibil de putere,
chiar dacă le-au mărit lucrătorilor acestei instituţii durerile de cap. Vasluiul s-a
conformat dispoziţiilor superioare şi pe data de 24 martie 1948 agentul Badiu
Constantin şi comisarul ajutor de Siguranţă (a se citi Securitate) Mathias Jack,
au întocmit un proces verbal de predare-primire a biroului pentru străini, cu
tot cu dosare, mape, arhive etc.
În urma unor ordine superioare, şefii de la Iaşi recomandau la data de 8
martie 1948 subalternilor de la Vaslui următoarele: „rugăm luaţi măsuri
imediate ca verificările ce se fac în conformitate cu acel ordin, să fie sprijinite de
investigaţiuni serioase pe teren şi nu pe simpla declaraţie dată de solicitant. Se
va acorda o atenţie deosebită la verificarea situaţiei profesionale şi materiale a
celor în cauză (subl. Ns.), făcându-se verificări amănunţite şi prezentându-se
situaţia prin date concrete nu prin aprecieri calificative ca: bună,
satisfăcătoare, slabă, etc. Cum se procedează în prezent (.)”. Cu ajutorul
relaţiilor sus-puse, Uniunea Comunităţilor Evreieşti (UCE) din România se va
implica total în acţiunea de migrare a conaţionalilor în Israel iar agenţii şi
comisarii din Vaslui aveau treabă până peste cap. Inspectoratul ieşean atrăgea
acestora atenţia printr-o adresă edificatoare: „vă trimitem anexat adresa
Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreeşti, rugându-vă să ne raportaţi
amănunţit toate relaţiunile asupra celor semnalate, cu precizarea
împrejurărilor în care s-au ridicat certificatele de identitate acestor categorii de
apatrizi (subl. Ns.) verificând în arhiva dvs. din anii 1939-1940 dacă aceste
carnete de identitate s-au ridicat de la cei în cauză fără a li se fi eliberat vre-o
adeverinţă”. Vasluiul răspunde imediat acestei solicitări şi confirmă că actele de
identitate ale evreilor există în arhivă, înaintând celor de la Iaşi şi un tabel
nominal cu 31 de evrei solicitanţi de paşapoarte de migrare. Ne permitem să
cităm câteva nume: Iosub Iţic zis Isac, Herşcovici David, Meier S. Ghidale,
Croitoru Şmil, Gruber Haia, Grimberg Copel, Schafer Herşcu, Teibel Teibel ş.a.
Opinăm că aceste documente de identitate fuseseră ridicate odată cu intrarea
în vigoare a legilor antisemite, care limitau dreptul evreilor de liberă circulaţie.
B. Pedepse aspre şi dreptul Securităţii de re-arestare a unor categorii de
„infractori”
La data de 30 mai 1948, Inspectoratul Regional de Siguranţă Iaşi (care
peste mai puţin de două luni se va numi altfel) trimitea Serviciului de la Vaslui
următoarele dispoziţii: „În conformitate cu ordinul nr. 75391948 al DGSS,
Direcţia a II a, Serviciul Frontieră, binevoiţi a cunoaşte că singurele organe
competente de a judeca de aici înainte, la orice cercetări de trecere frauduloasă
a frontierei şi organizări de evaziune, sunt numai Tribunalele Militare. Orice
trimitere în judecată se va face cu menţiunea că în caz de eliberare să fie
înapoiat Siguranţei (subl. Ns.)”. Peste numai câteva zile, la data de 6 iunie
1948, adresa citată mai sus era întărită de altă dispoziţie, mai drastică, ce
făcea, practic, imposibilă absolvirea de vină a cuiva. Iată ce scriau cei de la Iaşi:
„bine voiţi a lua măsuri ca infractorii care săvârşesc delictul de trecere
frauduloasă a frontierei şi sunt puşi în libertate de instanţele de judecată, să fie
retrimişi organelor de Siguranţă care vor face propuneri pentru încadrarea
acestora în Ordinul 50.000 (subl. Ns.)”. Pentru a înţelege mai bine acest grav
abuz, trebuie să facem un mic recurs asupra istoriei comunismului şi a uneltei
sale de bază, criminala Securitate, ca să vedem ce reprezenta acest ordin
draconic. Prin urmare, acest document normativ dădea liber Siguranţei
(Securităţii) să re-aresteze imediat pe orice cetăţean bănuit că ar fi avut intenţia
să părăsească ţara prin mijloace ilegale (dar şi pentru alte închipuite sau nu
infracţiuni), dar care era lăsat în libertate de o instanţă de judecată din lipsă de
probe concludente care ar fi dus la încarcerarea sa. De fapt, conform
interpretării Securităţii, oricine ajungea în faţa unei instanţe, devenea,
automat, „reacţionar” şi „trădător de ţară”. Aşadar, după ce omul scăpat din
ghearele justiţiei tocmai răsufla uşurat, apăreau asasinii îmbrăcaţi în negru, îl
re-arestau şi-l băgau la beci unde, supus unor torturi inimaginabile demne de
canibalii uitaţi de lume şi Dumnezeu, spunea şi ceea ce n-a făcut! Aşa au murit
sau au ajuns în puşcărie mulţi români, de nici măcar nu li se mai ştie numărul
exact!
C. „Luaţi măsuri de a împiedica pe foştii proprietari de a părăsi ţara”
Acest ordin imperativ sosise la Vaslui direct de la Direcţia Siguranţei
Statului. Cu adresa nr.351815 iunie 1948, „copoii” de la Vaslui raportau celor
de la Iaşi următoarele: „. Avem onoare a vă raporta că în strânsă colaborare cu
Biroul III contra Sabotaj, prin agenturile de vigilenţă precum şi prin
informatorii noştri (subl. Ns.) am luat măsuri de supraveghere a foştilor
proprietari, ale căror întreprinderi au fost naţionalizate, pentru a-i împiedica să
părăsească ţara, înaintea termenului legal de 3 luni (subl. Ns) cât trebuie să
stea la dispoziţia noilor directori. Menţionăm faptul că în raza acestui serviciu
au fost naţionalizate, în majoritate, mori şi prese de ulei şi din informaţiile
culese până în prezent, foştii proprietari nu au intenţia să părăsească ţara în
mod fraudulos. Supravegherea continuă având informatori şi la Gară care ne
comunică orice plecare a acestora din localitate (subl. Ns.)”. Legea 11911 iunie
1948 pe care am evocat-o mai sus, interzicea, într-adevăr, foştilor „burghezi”
plecarea oriunde, nu neapărat în străinătate, timp de trei luni după confiscarea
abuzivă a proprietăţii deoarece, în acest timp urma să se facă un control
amănunţit al evidenţelor contabile, care, la „indicaţiile preţioase” ale
„partidului”, de cele mai multe ori ieşea în aşa fel încât fostul proprietar mai era
aruncat să putrezească şi într-un „vestit” stabiliment comunist al acelor ani de
crime şi samavolnicii, numit „lagăr de reeducare prin muncă”. În Monitorul
Oficial nr. 16014 iulie 1948, fusese publicat decretul 134, privind modificarea
articolului 267 din Codul Penal, prin care se înăsprea pedeapsa pentru
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, care fusese „fixată” de la 2-5
ani, după dispoziţia pe care o aveau de dimineaţă „judecătorii poporului”. Ne
întrebăm, pe bună dreptate: ce părere au patronii de acum despre comunism,
citind ce au păţit înaintaşii lor într-ale afacerilor mai mici sau mai mari??!
D. Arestarea militarilor activi ai Armatei Române
 Comuniştii ajunşi în culmea puterii şi al infatuării, mai ales după
„alegerile” din 28 martie 1948, voiau să scape de toată lumea care li se părea
incomodă. Imediat după naţionalizare, a venit şi rândul „reacţionarilor” din
rândurile militarilor iar la sfârşitul anului 1949 au „atacat” şi spinoasa
problemă a foştilor poliţişti şi jandarmi care, după ce-i ajutaseră copios să-şi
menţină puterea şi să şi-o consolideze, deveniseră, dintr-o dată, foarte
incomozi. De fapt, tocmai ieşiseră din găoacele roşii ale mămosului „partid
muncitoresc român” proaspeţii miliţieni, crema săracilor şi bătăuşilor satelor
care aveau să facă viaţa românilor mai amară decât era, vreme de câteva
decenii aşa că de „foşti” se putea scăpa cel mai uşor printr-o adevărată
eutanasiere uzându-se de înfometare şi bătaie care se practicau cu osârdie în
sinistrele puşcării. Fără ceremonie, protocol sau oleacă de bun simţ, poliţiştii şi
jandarmii au fost arestaţi fără prea multe explicaţii, condamnaţi la cel puţin 10
de închisoare şi internaţi în lagărul de exterminare de la Făgăraş de unde
puţini au scăpat cu viaţă. Iată ce cerea inspectorul general al Siguranţei de la
Iaşi, Petru Furtună, lacheilor de la Vaslui, comisarul Vidu şi Mathias Jack, cu
adresa nr.4124 P. 30 iunie 1948: „. Urmare ordinului circular nr.10051948,
referitor la percheziţiile efectuate la personalul Armatei şi la reţinerea şi
arestarea militarilor activi (subl. Ns.), se aduce la cunoştinţa tuturor serviciilor,
sesizaţi de intervenţiile Ministerului Apărării Naţionale, că organele de
Siguranţă nu se conformă dispoziţiunilor ordinului citat, dând astfel loc la
conflicte între acest departament şi cel al Apărării Naţionale pentru acţiunile
întreprinse arbitrar şi nelegal împotriva organelor militare (subl. Ns.) (.)”.
Generalul Furtună uitase sau se făcea că uitase cam ce lepre avea acum în
subordine şi de cine fuseseră infiltrate în Serviciul de Siguranţă a Statului! De
altfel, cam acestea au fost ultimele răbufniri de aplicare oarecum civilizate a
legilor deoarece, peste exact două luni, la 30 august 1948, va fi înfiinţată
Securitatea Poporului (?), care va avea puterea absolută şi necontrolată de
cineva, asupra tuturor sufletelor muritorilor de rând din „parohia” bolşevică în
suprafaţă de 238.931 km. pătraţi!
E. Supuşii străini de pe teritoriul judeţului şi oraşului Vaslui
În acea perioadă istorică, pe teritoriul judeţului Vaslui trăiau numeroşi
străini care, după ce au văzut şi simţit ce se întâmplă în ţara noastră, le-a venit
dintr-o dată dorul de plaiurile străbune. Norocul lor a fost că puterea
comunistă, temându-se de represaliile occidentalilor, dar şi mai probabil la
îndemnul şi sfatul „consilierilor” sovietici, le-a aprobat cererile de repatriere
după ce, desigur, au plătit numeroase taxe şi suprataxe. Cât despre averea pe
care o deţineau pe la noi, s-auzim numai de bine şi, pa! Toată a rămas în
administrarea „poporului” prin naţionalizare. Italienii, în special, nu şi-au uitat
nici strămoşii înmormântaţi în cimitirele noastre aşa că au făcut cereri de
exhumare a osemintelor pentru a le transporta în Italia pe lângă bruma de
bagaj personal care le-a fost aprobat să-l ia. La data de 4 aprilie 1948 Siguranţa
vasluiana raporta şefilor de la Iaşi următoarele: „. Avem onoare a raporta că în
evidenţa străinilor depe raza teritoriului rural, avem următoarele schimbări:
supusul străin italian Amedeo Azalin din comuna NegreştiVaslui cu Ord. Dir.
Gen. De Siguranţă a Statului nr. 6396420 martie 1948, i s-a aprobat plecarea
în Italia, aplicânduise (sic! N.n.) viza de eşire din ţară pe ziua de 30IV1948 prin
punctul de frontieră Curtici”. Acest cetăţean era născut la data de 26 aprilie
1890 în localitatea Agra-Padova, era necăsătorit şi venise în ţară în anul 1915
având pregătirea de inginer agronom. Tot Iaşul cerea Vasluiului un tabel
nominal cu toţi străinii de pe teritoriul judeţului. Imediat, a şi fost trimis la
„regiune” acest tabel din care ne-am permis şi noi să spicuim câteva nume
(între paranteze, anul naşterii): Gerometta Antonio (1899), Lorenzini Lucio
(1877), Beinat Luizi (1882), Beinat Lucio (1907), Dellecase Mario (1907), Beinat
Americo (1912), Regep Amhed (1915), şi mulţi alţii, în total 212 cetăţeni în mare
majoritate căsătoriţi cu copii şi cu vechi state de şedere în România.
F. Urmăriri de persoane
În acea perioadă extrem de tulbure şi incertă în care însăşi existenţa
fizică a unor oameni era grav ameninţată de cutumele discriminatorii ale noului
regim de „democraţie populară”, s-au găsit destui care au încercat să fugă din
calea asasinilor „de tip nou”. Unii dintre aceşti oameni fuseseră patroni care nu
voiau să respecte termenul de trei luni impus de comunişti prin legea 11911
iunie 1948 şi care, probabil, fuseseră informaţi prin diverse canale de gravele
repercusiuni la care s-ar fi expus. Ce se întâmpla, de fapt? Legea naţionalizării
prevedea şi unele despăgubiri dar, de regulă, acestea nu erau acordate
deoarece controlorii de gestiune numiţi de bolşevici, cei care urmau să verifice
scriptele contabile, făceau în aşa fel încât inventau fel de fel de chichiţe în faţa
cărora vechiul proprietar nu avea nici un mijloc de apărare legal, prin urmare
nu era despăgubit nici măcar cu un bănuţ stabilizat ba, în dese cazuri, mai era
băgat şi la puşcărie ceea ce ne duce la concluzia că legea naţionalizării pe cale
amiabilă a fost o imensă gogoriţă de-a comuniştilor ea fiind, de fapt, O
CONFISCARE TOTALĂ A AVERII, fără să-i pese nimănui de oamenii rămaşi
numai cu hainele de pe ei. În categoria „urmăriţilor” mai intrau şi unii cetăţeni
străini cărora li se fixau domicilii obligatorii în aşteptarea mult-doritelor vize de
ieşire din „raiul comunist”. În continuarea acestui material documentar, venim
şi cu exemple extrase din dosarele cercetate de noi. Pe 16 aprilie 1948, Petru
Furtună, inspectorul general de la Iaşi, le cerea celor de la Vaslui, reprezentaţi
de comisarii Vidu şi Drâmba secondaţi de comisarul ajutor Mathias Jack
precum şi de cohorta de agenţi şi informatori, să cerceteze dacă în raza lor de
activitate nu se află numitul Gheorghiu Jean, supus grec, dat în urmărire
generală. În aceeaşi lună, toată suflarea Siguranţei române îl căuta pe supusul
bulgar Anghel Gheorghicov Garonov, care trecuse din Bulgaria în România în
mod fraudulos, concluzia noastră fiind că în ţara vecină, tot de „democraţie
populară”, era mai rău ca la noi, ori acest Anghel făcuse vreo boacănă pe acolo
şi-i era teamă de pârnaie. Pe 18 aprilie 1948, tot Iaşul cerea identificarea şi
arestarea corespondentului de presă american Magidof Robert, în cazul în care,
desigur, ar fi fost găsit. Pe 6 mai era la mare preţ prinderea şi arestarea urgentă
a „individului Lieber Maxim din Bucureşti, domiciliat pe str. Carol Knapps,
nr.58, fiind implicat într-o organizaţie de treceri frauduloase a frontierei”. Pe 12
mai era căutat „Cioroic Nicolae Victor, radiotehnician, din Constanţa, str. Miron
Costin, nr.55, fiul lui Nicolae şi al Sandei, evadat din arestul Siguranţei Vlaşca
unde se afla arestat pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei”.
„Copoii” îi dădeau şi semnalmentele: „pulover gris, fără haină, pantaloni kaki,
cizme, capul descoperit, nu are nici un act asupra sa”. Opinăm că între timp
numitul Cioroic, urmărit fiind de haitele sălbatice şi flămânde, şi-o fi acoperit
capul cu ceva sau poate şi-o fi vândut cizmele de şi-a cumpărat pantofi de
ocazie, cine ştie, aşa că, adio, „identificare, prindere şi întemniţare”! Pe 19 mai,
s-a lansat urmărirea unei familii (de evrei, probabil) din Bucureşti şi anume
Simon şi Daisy Heinrich, care au dat cu tifla hingherilor fugind cu un
autoturism marca Mercedes, numărul de înmatriculare fiind 3825-B, având
chiar şi un şofer angajat pe nume Pavel. Adresa acestei familii era: Bulevardul
Elisabeta nr.55, iar semnalmentele bărbatului erau următoarele: Înalt şi brun.
Ocupaţia acestuia explică şi fuga din faţa autorităţilor: secretar general al
societăţii „Anaron” din Bucureşti.
G. Etnici germani trimişi în lagărele de muncă din URSS
Convenţia de Armistiţiu încheiată la Moscova pe data de 12 septembrie
1944, fusese extrem de umilitoare şi înrobitoare pentru naţiunea noastră, ea
echivalând, de fapt, cu o capitulare totală şi necondiţionată în faţa pretenţiilor
ruşilor. În această lucrare am dezbătut câteva din punctele acestui document
ce a aservit ţara noastră pe termen lung intereselor criminale ale lui Stalin, dar
şi ai urmaşilor acestuia, însă trebuie spus că unul dintre capitole se referea în
mod expres la soarta etnicilor germani din România, trăitori de sute de ani pe
meleagurile ardelene sau bănăţene. Armatele hitleriste lăsaseră prăpăd pe
teritoriul Rusiei Sovietice, aşa că Stalin s-a gândit că n-ar fi rău dacă s-ar folosi
de munca forţată a minorităţilor germane aflate pe teritoriile ţărilor din estul
Europei care-i reveniseră prin criminala împărţire de la Moscova. Ofiţerii ruşi
pripăşiţi prin judeţele noastre în cadrul Comisiilor Aliate de Control, aveau
(printre multe altele) şi misiunea de a strânge cu ajutorul jandarmilor,
poliţiştilor rurali şi al agenţilor Siguranţei, toţi cetăţenii români de etnie
germană apţi de muncă pentru a fi folosiţi la reconstrucţia URSS. După cum
rezultă din dosarele cercetate de noi, şi în judeţul Vaslui au existat asemenea
cazuri aşa că vom încerca să le readucem la lumină, în interesul adevărului
istoric pentru care luptăm.
La data de 10 aprilie 1948, supunându-se unor ordine superioare,
inspectorul general Petru Furtună de la Iaşi cerea celor de la Vaslui o situaţie
sub forma unui tabel cu toate datele, ale cetăţenilor români de etnie germană
ce au fost „ridicaţi” şi trimişi la muncă în URSS. Siguranţa de la Vaslui, care nu
avea această situaţie, a cerut-o de la Legiunea de Jandarmi care pe atunci era
comandată de căpitanul Dumitru Crudu. Iată ce scria acesta în adresa de
răspuns la solicitarea Serviciului de Siguranţă: „la adresa D-voastră
nr.5621948, am onoare a vă înainta alăturat un tabel de cetăţenii români de
origină germană, ce au fost ridicaţi şi predaţi Comisiei Aliate de Control (subl.
Ns.) la data de 14 ianuarie şi 3 februarie 1945, pentru munca în URSS”. Acest
tabel întocmit la maşina de scris se găseşte în arhivele vasluiene aşa că ne-am
permis să-l reproducem ad integrum. Din Micleşti a fost ridicată o familie:
Ernest (24 de ani, mecanic) şi Maria Richard (20 de ani, casnică) precum şi
Richard Vasile (morar, 35 de ani); din Gârceni a luat drumul Rusiei Kauer
Arthur (32 de ani, agricultor); din Negreşti, au fost arestaţi Octav (comerciant,
35 de ani) şi Maria Arnat (croitoreasă, 24 de ani) dar şi Arnat Mihail (lăcătuş
mecanic, 21 de ani); din Şcheia a plecat la reconstruirea a ceea ce au distrus
soldaţii lui Hitler, Schmidt Carol (mecanic, 40 de ani) şi, în sfârşit, Straub Ana
din Todireşti (casnică, 20 de ani). Etnicii germani au fost luaţi în primire la
Vaslui, pe bază de proces verbal, bănuim, de ofiţerii sovietici Kirilcik şi Rosilski.
Extrem de importantă ni s-a părut adresa Serviciului de Siguranţă din Vaslui
cu nr. 16941 august 1948, trimisă la Iaşi, din care rezultă că nemţii noştri
fuseseră făcuţi „uitaţi” prin imensa URSS. Iat-o: „avem onoare a vă raporta că
(.) în prezent nu avem pe nimeni întors din lagărele instituite conf. Art.2 din
Convenţia de Armistiţiu, precum şi din lagărele de muncă din URSS (subl. Ns)”.
Un alt amănunt important dezvăluit de dosarele pe care le-am cercetat, este
acela că atât în cazul prizonierilor români eliberaţi de ruşi şi repatriaţi, cât şi al
eventualilor germani de-ai noştri întorşi în ţară, Siguranţa Statului instituise
obligativitatea acestora de a se prezenta la sediul instituţiei săptămânal, pentru
a li se pune o viză pe actul de identitate.
H. Scurta poveste a ultimului Mavrocordat din Vaslui
Familia Mavrocordat a fost una cu mari implicaţii istorice atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească deoarece din rândurile acesteia s-au
ridicat domnitori importanţi, chiar dacă erau de origine fanariotă. Nu intrăm în
detalii prea adânci şi costisitoare ca spaţiu publicistic, dar trebuie să spunem
că George şi Vera Mavrocordat au fost ultimii proprietari ai moşiei Vasluiului.
Documentele consemnează şi faptul că tatăl lui George (Gheorghe) deschisese
la Vaslui în anii '80 ai secolului XIX primele cărămidării, atât de necesare
oraşului aflat în plină expansiune a construcţiilor. Palatul „Mavrocordat” fusese
vândut Ministerului de Război încă din anul 1934, proprietarilor mai
rămânându-le doar două case pe strada Ştefan cel Mare, la numerele 39 şi 41,
care au fost, de asemenea, vândute. După cum reiese din documentul pe care îl
vom evoca în continuare, Vera Mavrocordat se stabilise în sudul Franţei, fiind
bătrână şi bolnavă. Anul 1948 l-a surprins în Vaslui pe fiul acesteia, George,
aşa că, dorind să plece alături de mama sa a apelat la noile „organe” ale puterii
care, surprinzător sau nu, l-au ajutat să părăsească ţara în mod legal. Pe lângă
fişa-model pe care era obligat să o completeze, un agent al Siguranţei a întocmit
şi un raport de observare a atitudinii şi comportamentului acestuia şi care
suna cam aşa: „făcând investigaţiuni asupra numitului Mavrocordato Gheorghe
care solicită paşaport pentru Franţa, am constatat următoarele: este născut la
NiceFranţa în anul 1897 (.); absolvent bacalaureat francez; a avut mai multe
case în Vaslui pe care le-a vândut, actualmente locuieşte cu chirie pe str.
Ştefan cel Mare, nr. 43 la dl. Cristea Mihai. Susnumitul este despărţit de soţia
sa Zekeli Alice Wilhelmina Maria Alberta şi are un băiat Neculai Mavrocordato
care locuieşte la Sibiu şi rămâne în ţară. (.) Motivul călătoriei este de interes
familiar, pentru a-şi vedea mama, care este grav bolnavă, precum reese şi din
certificatul medical al Dr. D. Kahler din NiceFranţa (.) Susnumitul a depus
permisul de intrare în Franţa (.) Propun înaintarea dosarului Insp. Gen. de Sig.
Iaşi pentru a dispune”. Iată răspunsul celor de la Iaşi: „referitor la numitul
Mavrocordato Gheorghe (.) trebue să fim vigilenţi pentru a nu înlesni eventual
plecarea în străinătate a unui individ capabil să facă legătura între duşmanii
din ţară cu cei din afară (subl. Ns.)”. Până la urmă, cu ajutorul posibil al cuiva
sus-pus de la Siguranţa din Vaslui, George Mavrocordat a reuşit să plece în
Franţa. Definitiv. Opinăm că dacă ar mai fi întârziat un an, acest lucru n-ar
mai fi fost posibil. Deja, după oficializarea Direcţiei Generale a Securităţii
Poporului din data de 30 august 1948, foştii şefi ai Siguranţei au avut parte de
o brutală epurare.
5.5. DOSARELE SECRETE ALE SIGURANŢEI (SECURITĂŢII)
FĂLCIU34
După ce preţ de opt episoade am parcurs cele câteva dosare ale
Siguranţei şi Securităţii din Murgeni, Bârlad, Vaslui şi Puieşti care au mai
rămas în fondurile Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Vaslui în mod fericit
dar aproape inexplicabil, odată ce „grosul” se află în păstrarea Consiliului
Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii de la Bucureşti ce se află vizavi de
Primăria sectorului 3, astăzi vom încerca într-un spaţiu restrâns să readucem
în actualitate unele documente emise de Poliţia de Siguranţă a fostului judeţ
Fălciu pe care le-am găsit într-un mic fond arhivistic. Cu mici excepţii, aceste
documente fac referire la marea migraţie evreiască de după 1947, precum şi ale
altor alogeni.
A. „Numitul L. Herman s-a înrolat voluntar în armata sovietică”
În adresa nr.47411 mai 1948 trimisă de Serviciul de Siguranţă Fălciu
Comisiei Centrale de Repatrieri din cadrul Ministerului de Interne de la
Bucureşti, comisarul şef Ştefan Bucur (comandantul instituţiei fălciene) scria,
printre altele, următoarele: „numitul L. Herman născut în anul 1923 la Vaslui,
judeţul Vaslui, prin luna august 1940 s-a refugiat împreună cu mai mulţi tineri
evrei în URSS prin punctul de frontieră Reni, el fiind în vârstă de 17 ani. S-a
refugiat din cauza persecuţiilor ce le îndurau evreii la acea vreme. (.) Din
informaţiile primite de la tatăl său vitreg, am aflat că susnumitul s-a înrolat în
rimpul războiului în Armata Sovietică (subl. Ns.) ca voluntar plecând pe front,
unde a avut gradul de Plutonier, iar în anul 1947 venind ordin că cei din
armata sovietică care sunt din alte ţări să fie repatriaţi, a fost şi numitul
Herman Leibovici repatriat”. Am ales acest document fiind emblematic în ceea
ce a privit atitudinea acestei minorităţi faţă de armata română, atunci când
forţată de ultimatumul sovietic a fost nevoită să părăsească Basarabia. De fapt,
ce s-a întâmplat?
Note:
34 Pentru întocmirea acestui material autorul a folosit dosarele 1 şi
31948, fondul Serviciul de Siguranţă al judeţului Fălciu, dosare ce se află la
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Retragerea precipitată a militarilor noştri a fost însoţită de huiduielile şi
scuipăturile evreilor din Chişinău sau din alte oraşe din stânga Prutului aşa că
este lesne de înţeles atitudinea ulterioară a mareşalului Antonescu. În alte
condiţii, „voluntarul” evocat în document, ar fi fost judecat conform legii
marţiale pentru trădare şi, probabil, executat. Prin aceste rânduri nu am
urmărit altceva decât restituirea adevărului istoric, chiar dacă pentru unii este
neconvenabil.
B. Supuşi bulgari căutaţi în România
 Într-un dosar din fondul pe care l-am cercetat am găsit şi astfel de
urmăriţi general. Din ce cauză o fi fugit din Bulgaria susnumitul? Şefii de
atunci ai Siguranţei nu ne-au transmis motivul dar comandantul Ştefan Bucur
şi agentul I. Iancovici de la Huşi au scris următoarele în adresa lor către
Inspectoratul General de Siguranţă Iaşi ce poartă data de 22 aprilie 1948: „din
investigaţiile făcute până în prezent în raza acestui Serviciu, nu a fost
identificat supusul Bulgar Anghel Gheorghiev Goranov, care a părăsit Bulgaria
cu o barcă pe Dunăre la 5 decembrie 1947, lăsând acasă soţia şi doi copii.
Investigaţiile continuă. (.)”. Pe 29 aprilie 1948, Inspectoratul Regional de
Siguranţă Iaşi, recte Petru Furtună (comandant) şi Constantin Fandel (comisar)
aduceau la cunoştinţa celor de la Huşi că „. Numitul Ivan St. Turturicov, supus
bulgar, este dat în urmărire generală”. Nu vom cita această adresă în totalitate,
dar o vom face cu cea emisă şi trimisă de Serviciul de Siguranţă Fălciu către:
„Poliţia oraşului Huşi, Detaşamentul de Gardieni Publici şi Legiunea de
Jandarmi Fălciu”. În ea se spuneau următoarele: „avem onoarea a vă ruga să
binevoiţi a da dispoziţiuni organelor din subordine să cerceteze în raza Dvs.
dacă se află actualmente fiul supusei Bulgare Mari St. Turturicova, şi anume
Ivan St. Turturicov, care în 1940 a fost student la Politechnica din Budapesta,
însă a fost predat de autorităţile ungare autorităţilor româneşti, pentru a fi
trimis apoi în Bulgaria (.)”. Un alt fugar bulgar fusese dat în urmărire generală
pe teritoriul României la data de 2 iulie 1948. În adresa de răspuns a
Siguranţei Fălciu înaintată şefilor de la Iaşi se scriau următoarele: „până în
prezent nu a fost identificat pe raza acestui Serviciu supusul Bulgar Stanciu
Petroff Raiov, care în luna maiu a.c. a trecut clandestin frontiera în dreptul
punctului de frontieră „Gârla Mare„, judeţul Mehedinţi. Susnumitul este în
vârstă de 25 de ani, statură mijlocie, părul castaniu, ochii albaştri-verzui, tuns,
îmbrăcat în scurtă îmblănită de culoare neagră din postav, pulover de lână alb,
pantaloni de culoare maron şi desculţ (subl. Ns.). În caz de arestare ni se va
înainta imediat”. Comisarul Ştefan Bucur se pare că nu mai era comandantul
Siguranţei Fălciu sau era în concediu, devreme ce documentul fusese semnat
de comisarul ajutor I. Tăslăoanu. Pe 6 iulie a sosit o altă „pleaşcă” pe capul
Serviciului de Siguranţă Fălciu şi anume tot un cetăţean bulgar, dar, se pare,
de etnie turcă. Iată adresa trimisă de acest serviciu celorlalte organe poliţieneşti
judeţene, inclusiv Companiei de Grăniceri din Huşi: „avem onoarea a vă ruga (.)
pentru urmărirea, arestarea şi înaintarea acestui Serviciu de Siguranţă a
numitului Atandrula Adir, care s-a făcut vinovat de trecerea frauduloasă a
frontierei. Semnalmente: născut la Silistra, vârsta 21 de ani, fiul lui Adir şi
Fatima (ambii decedaţi), de profesie muncitor, necăsătorit, analfabet”. Desigur,
după citarea acestor cetăţeni bulgari fugari din ţara vecină se impune şi cel
puţin o întrebare: de ce au făcut-o? În fond, atât Bulgaria cât şi România
fuseseră înţesate cu trupe ruseşti de ocupaţie, calea de urmat a acestor ţări
fiindu-le trasată cu precizie şi fără drept la vreo abatere de însuşi „tăticul
popoarelor democrate”, generalissimul Stalin, cel care-i pusese la treabă pe
comuniştii locali dar şi pe cei aduşi din URSS, întru bunăstarea şi liniştea
proprie şi a popoarelor sale „frăţeşti”. Răspunsul este greu de aflat, dacă nu
cumva imposibil numai din arhivele noastre însă fiecare poate specula cum
vrea.
C. „Urmăriţi, prindeţi, arestaţi şi predaţi Serviciului de Siguranţă”
Incontestabil acele vremuri erau cât se poate de tulburi. „Naţionalizarea”
hotărâtă de bolşevicii români prin legea 11911 iunie 1948, a dus la un adevărat
exod al foştilor proprietari, dar şi la o prigoană pe măsură venită din partea
statului comunist ultra-poliţienesc. Celebra zicere populară „Ana, Luca şi cu
Dej Bagă spaima în burghej-”, devenise cât se poate de reală şi periculoasă
deoarece, dacă ar fi fost vorba numai de „spaimă”, n-ar fi fost mare lucru, însă
în peisajul oripilant al României apăruseră „tribunalele populare” care erau (în
realitate) adevărate „fabrici” de condamnat şi de aruncat oameni în puşcării şi
lagăre de muncă. Spunem „fabrici” şi nu greşim odată ce erau supuse „planului
general de dezvoltare a ţării”, prin înrobirea anumitor categorii în favoarea
alteia, unice: „clasa muncitoare condusă de partid” către „luminoasele culmi ale
socialismului şi comunismului” precum şi „ale progresului şi civilizaţiei” (sic!).
Pentru cei care nu cred cele scrise aici, le recomandăm să citească din colecţia
ziarului „Scânteia”, măcar pe anii 1945-1950, unde virulenţii Silviu Brucan,
Alexandru Bârlădeanu şi alţii „demascau” zilnic „criminali ai poporului
muncitor”. Consecinţele nu se lăsau mult timp aşteptate. Zecii de mii de
oameni nevinovaţi sau cu vini minore erau „judecaţi” superficial şi aruncaţi în
temniţe sau lagăre! În această atmosferă incendiară altoită pe trunchiul noii
republici populare comuniste proclamată în aceeaşi zi cu abdicarea forţată a
regelui Mihai I (30 decembrie 1947), pe adresa Serviciului de Siguranţă Fălciu
începuseră să sosească alte şi alte adrese de urmărire pe numele unor
„infractori burgheji” care, după ce fuseseră spoliaţi de avere fără a li se plăti
vreun sfanţ (cu toate că legea 119 prevedea şi aceste compensaţii băneşti!),
erau căutaţi cu înverşunare pentru a fi trimişi în lagăre de muncă forţată, sau
pentru a fi aruncaţi în sinistrele închisori de exterminare. În adresa nr. 273631
iulie 1948, Inspectoratul General de la Iaşi aducea la cunoştinţa celor de la
Fălciu următoarele: „În conformitate cu Ordinul no. 76611948 al Direcţiei
Generale a Siguranţei Statului, binevoiţi a cunoaşte următoarele: deţinem
informaţii că numita MARIA ALEXANDRESCUBIBIRI (subl. În orig.) din
Bucureşti, a părăsit capitala în ziua de 15 mai a.c. pentru a trece frontiera
fraudulos (subl. Ns.). În acest scop şi-a luat un costum naţional şi cizme.
Susnumita are nişte rude foarte bogate la Roman, cu numele de
COSTANDACHE (subl. Orig.). Aceştia ar avea şi un castel la Caransebeş. Luaţi
măsuri de urmărirea şi verificarea celor de mai sus şi în caz de prindere,
arestaţi (subl. Ns.). Semnalmente: etatea 29 de ani, statura mijlocie, puţin
corpolentă, părul negru, faţa albă şi rotundă”. Răspunsul huşenilor nu s-a
lăsat prea mult timp aşteptat, cu toate că datele problemei apăreau schimbate
radical, uneori. Iată adresa acestora cu nr.117825 iulie 1948, trimisă ştabilor
de la Iaşi: „la ordinul Dvs. (.) avem onoarea (.) din investigaţiunile făcute de
organele noastre în colaborare cu Legiunea de Jandarmi, Poliţia şi Unitatea de
Grăniceri, în raza acestui Serviciu nu au fost identificaţi numiţii BOCHARY E.
IOAN (subl. Orig.), reprezentantul fabricei de automobile „Cadillac„ şi
„Willis„ din România şi MAGDALENA ALEXANDRESCU BIBERI (sic! Subl. Orig.)
moştenitoarea familiei Costandache din Bârlad (? N.n.)”. Prin urmare,
brambureală totală sau lipsă de coordonare? A se vedea adresa celor de la Iaşi,
transcrisă mai sus.
D. Supuşi francezi arestaţi în comuna Avereşti
O arestare spectaculoasă de cetăţeni străini şi occidentali pe deasupra,
nu era un lucru prea obişnuit. Credem că oamenii în vârstă de pe acolo îşi mai
amintesc fazele acestei întâmplări dacă nu cumva s-a făcut noaptea, conform
criminalului obicei al securiştilor. De altfel trebuie să reiterăm faptul că numele
de „Siguranţă a Statului” nu era decât masca hidoasă a „Securităţii Poporului”
ce avea să primească oficial această titulatură mincinoasă peste numai câteva
luni de la întâmplarea petrecută la Avereşti. Dar, să revenim la documentul
găsit de noi în dosarul 91948.
Biroul pentru controlul străinilor din cadrul Siguranţei fălciene, trimitea
pe data de 10 aprilie 1948 forului similar superior de la Iaşi adresa nr.96 în
care se povesteau următoarele: „avem onoare a vă raporta că supuşii franceji
(sic! N.n.) Riui Fore (câtă imbecilitate! Probabil Rene Faure n.n.) şi Antone Fore
(probabil, Antoine Faure n.n.), fraţi cu domiciliul în comuna Avereşti, judeţul
Fălciu, au fost reţinuţi la Serviciul nostru de Siguranţă deoarece au stârnit
svonuri alarmiste printre săteni spunând că va fi război. Deasemeni cei de mai
sus sunt bănuiţi că au avut legături cu reacţionarii (subl. Ns.) preot M. G., S.
M., A. I., şi Gh. I. din comuna Avereşti, judeţul Fălciu, toţi colportori de ştiri
alarmiste şi conspiratori împotriva poporului (această propoziţie a fost scrisă cu
condeiul, spre deosebire de restul textului care a fost scris la maşină n.n.).
Reţinerea s-a făcut în baza Ordinului Dvs. nr.1879 (subl. Ns.), Cabinet din 12
martie 1948”. Dacă avem în vedere data emiterii ordinului şi data arestării,
putem trage concluzia logică şi normală că „reacţionarii” de ambele
naţionalităţi, au fost „filaţi” pentru a li se demonstra „vinovăţia”. Nu ştim cu
certitudine dar, probabil că cei doi fraţi „franceji” deţineau legal proprietăţi în
comuna Avereşti de genul morilor, preselor de ulei, etc. În partea dreaptă, jos, a
acestui document au fost scrise în clar şi numele informatorilor („cârtiţelor”)
Securităţii. Din nefericire, nu le putem divulga numele reale, aşa că le vom
înlocui cu iniţiale aleatorii: S. C şi M. V. Deoarece o asemenea arestare ar fi
declanşat protestele oficiale ale Ambasadei Republicii Franceze acreditată
(încă!) la Bucureşti, Inspectoratul General de la Iaşi cerea celor de la Huşi date
concrete suplimentare care urmau a fi trimise la Iaşi în cel mult 48 de ore.
E. Domicilii obligatorii pentru străini şi certificate de bună purtare pentru
cetăţenii basarabeni şi nord-bucovineni care n-au vrut să se „repatrieze” în
„raiul sovietic” stalinist
În acele vremuri, supuşii străini (alţii decât basarabenii şi bucovinenii)
care doreau să se repatrieze în ţările de origine aveau de îndeplinit numeroase
proceduri birocratice şi profund vexatorii, neţinându-se seama de minimul de
demnitate umană care li s-ar fi cuvenit măcar din politeţea şi înţelegerea cu
care erau datoare autorităţile româneşti faţă de nişte oameni care au contribuit
cu munca şi cu banii lor la existenţa statului de adopţie. După ce în
subcapitolul anterior am scris despre străinii din judeţul Vaslui, unde arătam
modul în care au fost trataţi aceştia de către furibunzii comunişti aflaţi în
căutare de vinovaţi ai dezastrului ţării de care tocmai ei se făceau vinovaţi,
tocmai la un acest străin ne vom referi în continuare, pe baza documentelor
descoperite în arhivă. Cu adresa nr.369414 iunie 1948, Serviciul de Siguranţă
Ploieşti scria celor de la Huşi următoarele: „. Avem onoare a înainta pe supusul
german Schwartz Iosif (subl. Ns.), din Ploeşti, căruia Direcţiunea Generală a
Siguranţei, Direcţia a II a, cu ordinul nr.563974016 C. I. i-a fixat domiciliu
obligatoriu în Huşi (subl. Ns.), unde va rămâne până când îşi va procura actele
şi vizele necesare pentru a părăsi ţara. Vă rugăm a ne confirma primirea lui”.
Documentul a fost semnat de Inspectorul de Siguranţă Lupescu şi de
şeful Biroului pentru străini, Corneanu. Pe 18 iunie, acelaşi an, Huşul confirmă
sosirea lui Schwartz în oraşul dintre vii, ceea ce-nseamnă că hârtiile se mişcau,
oarecum, repede dar trebuie să luăm în calcul şi varianta folosirii curierilor
speciali, excluzând poşta obişnuită care, oricum, nu prezenta mare încredere în
acele vremuri tulburi. La data de 9 iulie, mai sosea în Huşi un compatriot de-al
lui Schwartz, tot cu „domiciliu obligatoriu în aşteptarea repatrierii”. Acesta era
SCHICH FERDINAND (subl. Ns) şi fusese domiciliat anterior în oraşul Iaşi.
Străinii cu acest statut aveau obligaţia de a se prezenta ZILNIC (subl. Ns.) la
sediul Siguranţei pentru a convinge autorităţile, probabil, că n-au părăsit
teritoriul României ilegal dar, dacă ne gândim bine, unde ar fi fugit nemţii? În
URSS? Nu credem, dar acestea erau cutumele oficiale ale acelor timpuri cărora
trebuiau să li se supună amatorii de repatriere. Pentru Schwartz Iosif veniseră
timpuri grele. Serviciul de Siguranţă Fălciu informa Inspectoratul de la Iaşi la
data de 17 iulie 1948, că pentru asigurarea subzistenţei personale, fusese
repartizat pentru muncă necalificată la o plantaţie de viţă-de-vie numită
„Ochiu”, „. Fiind pus sub supraveghere permanentă şi obligat să se prezinte
zilnic la Biroul nostru pentru Străini”. După numai două zile de la această
repartiţie, Schwartz a primit următoarea „înştiinţare”: „binevoiţi a pune în
vedere supusului german (.) să depună acte pentru certificat de călătorie
pentru Germania, întrucât i s-a retras autorizaţia de şedere în ţară (subl. Ns.)”.
După o lungă aşteptare a actelor care i-ar fi permis repatrierea, celălalt
cetăţean stabilit cu domiciliul obligatoriu la Huşi, Schich Ferdinand, disperat şi
muritor de foame pe coclaurii pe care-l trimiseseră „deşteptele” autorităţi
române, a înaintat Siguranţei din Huşi un memoriu pe data de 9 octombrie
1948 în care scria următoarele: „subsemnatul Schich Ferdinand din Craiova,
fost domiciliu în Bucureşti, str. Vlădescu, nr.2, fiind angajat ca maestru în
Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc„, strada Latină nr.8, actualmente
cu domiciliul obligator în Huşi cu respect vă rog să binevoiţi a interveni locului
în drept pentru ridicarea domiciliului obligatoriu şi eliberarea unei autorizaţii
de călătorie Bucureşti-Craiova (unde am familia mea), ca să-mi pot procura
actele necesare pentru repatrierea mea în Austria. Sunt cetăţean austriac cum
dovedesc cu alăturata fotocopie în limba germană şi tradusă în limba română.
Timpul necesar pentru acest lucru necesită, cred, şase săptămâni. Totodată vă
rog a cunoaşte că sunt în a patra lună fără mijloace de trai, neavând de
mâncare şi nici un fel de ajutor (subl. Ns)”. Prin urmare, aceasta era politica de
atunci în ceea ce-i privea pe alogenii stabiliţi aici. Petiţionarul austriac a primit
un nesperat şi lăudabil sprijin din partea şefului Biroului pentru Străini din
Huşi, I. Iancovici, care a întocmit un raport pe două pagini manuscrise, ce s-ar
fi vrut extrem de convingătoare pentru mai-marii lui. Acesta a şi reuşit, odată
ce şeful noului Serviciu de Securitate al judeţului Fălciu a scris în rezoluţia sa
din partea dreaptă a documentului „Se aprobă. Anunţaţi Serv. De Securitate
Craiova pentru a-l supraveghea”. Iată câteva rânduri din acest raport care face
cinste, după atâţia ani, celui care l-a întocmit: „supusul german Schich
Ferdinand a dat dovadă până astăzi (12 octombrie 1948 n.n.) de comportare
bună în acest oraş, fiind punctual în ceea ce priveşte prezenţa zilnică la
Serviciul de Securitate Judeţean (.). Am constatat că este un om serios şi nu
are mijloace de existenţă în acest oraş mic (subl. Ns.) (.). Faţă de cele de mai
sus, vă rugăm să binevoiţi a aproba plecarea la domiciliul său în oraşul Craiova
fără nici o formalitate în mâna sa (subl. Ns.)”. Continuarea poveştii lui Schich
Ferdinand n-o ştim. O altă provocare la care au fost supuse autorităţile acelor
ani, a fost punctul 5 din Convenţia de Armistiţiu care obliga partea română de
a „repatria” toţi cetăţenii basarabeni, nord-bucovineni sau de altă naţionalitate
din imperiul roşu stalinist, în „măreaţa” Rusie bolşevică. Delegaţia noastră care
a semnat la Moscova acest document nu s-a putut opune pretenţiilor criminale
ale lui Stalin, dar a putut strecura în text condiţia de „repatriere benevolă”.
Formal, aşa ar fi trebuit să fie dar evenimentele au demonstrat contrariul. Haite
întregi de jandarmi, gardieni publici şi, în mod special, analfabeţii din poliţia
rurală înfiinţată încă de la începutul anului 1945, au început o adevărată
vânătoare de oameni. Mii şi mii de compatrioţi din provinciile furate încă o dată
de ruşi, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimişi, zice-se, la baştină, dar
ajungând într-un târziu în Siberia sau Kazahstan. Mulţi dintre aceşti năpăstuiţi
au reuşit să se sustragă urmăririi sau au evadat din „trenurile morţii”,
rămânând în ţară, dar cu mari şi permanente riscuri. Documentele găsite de
noi şi cercetate, ne-au dezvăluit şi unele aspecte pozitive în relaţia dintre noile
autorităţi şi cei cu probleme de acest gen. În acest context, vom evoca doar o
singură întâmplare, cu toate că la dosar am putut număra cel puţin zece.
Astfel, primarul comunei Crasna, Constantin Vlad, a eliberat un „certificat de
bună purtare” cetăţenei Z. C., domiciliată în această comună pentru a-i servi la
Biroul de evidenţă a străinilor din cadrul Siguranţei huşene. În documentul
nr.362 iunie 1948, care a fost timbrat cu suma de 10 lei de către petentă,
primarul a scris următoarele: „certificăm că D-na C. Z. din această comună se
bucură de o bună şi frumoasă purtare atât în societate cât şi faţă de autorităţi.
Pentru care am eliberat prezentul Certificat spre a-i servi în materie de Justiţie
pentru a obţine cetăţenia”. Alte câteva cazuri am mai întâlnit şi la comuna
Olteneşti dar şi la Huşi.
5.6. SCRISOAREA LUI EUGENIU GIUŞCĂ
Un cetăţean din Bârlad a trimis autorului acestei lucrări un plic
voluminos. Cu o caligrafie impecabilă dar şi cu o ortografie asemenea, domnul
Eugeniu Giuşcă ne-a povestit pe trei file drama prin care a trecut familia
socrului domniei sale, prin arestarea de către Securitate a acestuia precum şi a
altor 11 oameni în anul 1961. Deoarece am obţinut acceptul domnului Giuşcă,
vom scrie numele real al socrului dar nu vom face acelaşi lucru şi cu ceilalţi,
başca „turnătorul”.! Scrisoarea a fost concepută fără ură sau patimă dar cu o
nesfârşită durere. Ne vom permite să o publicăm aproape în totalitate deoarece
ea are o adresă precisă: celor care habar nu au ce s-a putut petrece în ţara asta
umilită, furată, violată şi în care s-a învăţat la şcoală o istorie complet
falsificată, trunchiată şi „ajustată” conform directivelor partidului comunist
român şi toanelor celor care-l conduceau. Iată textul domnului Giuşcă: „Mă
numesc Giuşcă Eugeniu, locuiesc în Bârlad pe strada (.) şi urmăresc cu interes
serialul dv. „Dosarele Securităţii „. Sunt dintr-o generaţie mai veche, am 74 de
ani, ceea ce face să mai am cunoştinţă despre fapte pe care le-am trăit şi eu.
Deşi nu am fost implicat direct, am cunoştinţe despre prigoana la care a fost
supusă o parte din populaţia acestei ţări. Aşa cum reiese şi din analiza dv., era
nevoie de a înregimenta „noua ordine„ din partea „regimului democrat-popular„,
pregătind naţionalizarea şi colectivizarea, iar pentru aceasta trebuiau sacrificaţi
o parte dintre cei mai gospodari instaurându-se frica în rândul celor care nu ar
fi înţeles că trebuie să se alinieze „noii orânduiri„. Posed un document care a
făcut obiectul unui proces politic, mai aproape de zilele noastre, adică prin
1961, când au fost judecaţi 12 oameni care nu toţi se cunoşteau între ei (subl.
Ns.), dar Securitatea i-a „convins„ că e mai bine să recunoască că au participat
împreună la diferite întruniri, aceasta pentru a se demonstra că au fost
organizaţi într-un complot (subl. Ns) care a acţionat între anii 1948-1961.
Printre aceştia a fost judecat şi socrul meu, Cristea Mihai, conform sentinţei pe
care o depun alăturat. Acesta era proprietarul unei mori ţărăneşti situată în
satul Tălăşmani, comuna Vinderei şi era considerat ca fiind cel mai gospodar
din tagma morarilor din fostul raion Bereşti. Însă, cum venise şi vremea ca
aceste mori să fie trecute în proprietatea Statului, a fost convins să se despartă
de această moară „la cerere„ lucru care s-a şi realizat (.). În urma acestei
abdicări, toţi morarii din judeţ au procedat la fel iar pe dânsul l-a angajat ca
mecanic. După numai trei luni, a fost arestat de Securitatea din Galaţi la orele
12 noaptea, luat din pat şi bătut fără milă, iar soţia şi copiii nu au fost lăsaţi
nici măcar să plângă. (subl. Ns.). A fost ţinut şi anchetat la penitenciarul din
Galaţi unde a fost bătut cu o ţeavă la tălpi şi cu o andrea la testicule (subl. Ns.)
după care era iarăşi bătut că nu voia să stea în poziţie de drepţi în faţa
anchetatorilor (subl. Ns.) (nu-şi mai simţea picioarele), cerându-i să recunoască
că a participat la o organizaţie care urma să întreprindă acţiuni de răsturnare a
noii orânduiri. A fost judecat de către Tribunalul Militar Bucureşti, iar la 9
august 1961 a fost condamnat la 8 ani şi trimis la muncă la îndiguirea
malurilor Dunării în vederea construirii noului pod de la Cernavodă. Aici, toţi
deţinuţii cărau pământ cu roaba pe orice vreme şi dacă nu-şi făceau norma, nu
primeau pachete de acasă iar porţia de mâncare era diminuată. Socrul meu
mai făcuse închisoare la canal (Dunăre-Marea Neagră n.n.) în 1952 şi nici nu
voia să-şi mai amintească de torturile la care erau supuşi toţi deţinuţii, însă cei
mai torturaţi erau cei cu studii superioare (subl. Ns.). La penitenciarul din
Galaţi au fost molestaţi şi martorii acuzării pentru a li se smulge declaraţii
acuzatoare (subl. Ns). Martorul (.) a fost bătut cu sacul de nisip şi a fost nevoit
să acuze pe nedrept (subl. Ns), însă socrul meu, Cristea Mihai, a zis că nu este
supărat pe acesta întrucât nu a rezistat la bătaie şi ar fi spus orice numai să fie
lăsat în pace (subl. Ns). Adevărul este că „a fost lăsat în pace„, dar, după patru
luni a murit cu conştiinţa omului vinovat că a contribuit fără să vrea, la
condamnarea naşului său de cununie, Cristea Mihai (! Subl. Şi n.n.). Ar mai fi
de adăugat că această prigoană a adus prejudicii şi copiilor sau rudelor celor
condamnaţi. Copiii lui Cristea Mihai nu au fost primiţi decât la şcoli
profesionale deoarece erau etichetaţi ca „feciori ei deţinutului politic„ care
fusese tatăl lor (subl. Ns.). Socrul meu a fost reabilitat post-mortem, făcându-
se, într-un fel, dreptate dar ar fi fost drept ca legea să fi respectat şi obligaţia de
restituire a averii ce i-a fost confiscată (12 din casa de locuit) lucru care nu s-a
mai întâmplat (subl. Ns) (.) Poate acest material vă este de folos la viitoarele
scrieri”.
Fiind obligaţi de propria conştiinţă, dar şi de adevărul istoric căruia îi
suntem tributari, cu orice preţ, am decis publicarea scrisorii d-lui Giuşcă, spre
a-i mai trezi pe nostalgicii vechiului regim din dulcele somn în care se complac.
A. Documentul de condamnare al celor 12 oameni nevinovaţi
Credem că este absolut necesar să facem public şi actul de condamnare a
cetăţeanului nevinovat (după cum se va vedea) Cristea Mihai. Iată-l: „R. P. R.
Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti (în deplasare la Galaţi). Dosar
nr.5091961. Consiliul de Stat al R. P. R., prin decretul 176 din 09.04.1964 a
graţiat restul pedepsei ce mai avea de executat Cristea Mihai. SENTINŢA NR.55.
Astăzi, 19 august 1961, Tribunalul (.) s-a întrunit în şedinţă publică, în scopul
de a judeca pe inculpatul Cristea Mihai, născut la 24 august 1913, în comuna
Ulieşti, raionul Târgovişte, regiunea Ploieşti, fiul lui Pătru şi Smaranda,
domiciliat în Bârlad str. (.), regiunea Iaşi, mecanic agricol, are 3 copii, posedă
casă împreună cu soţia (.) a fost deţinut administrativ un an în 1952 (.) părinţii
au fost categorisiţi chiaburi, au posedat 7 ha. Pământ şi moară, învinuit pentru
infracţiunea prevăzută de art.209 pct.2 litera a C. P. În sarcina inculpaţilor V.
I., G. I., C. G. şi Cristea Gheorghe, s-a reţinut faptul de a fi audiat şi difuzat în
nenumărate rânduri ştiri calomniatoare ale posturilor de radio imperialiste,
denigrând realizările regimului democrat popular din ţara noastră şi elogiind
modul de viaţă din statele capitaliste; au întreprins acţiuni de instigare a
cetăţenilor cu care au venit în contact de a nu se încadra în formele socialiste
ale agriculturii, căutând a semăna neîncredere în trăinicia regimului democrat
din R. P. R. (republica populară română n.n.), a cărui schimbare o preconizau
prin dezlănţuirea unui nou război, când va fi instaurat un regim capitalist şi
când sperau să-şi recapete privilegiile pierdute. CRISTEA MIHAI. Fost
exploatator, a desfăşurat până la data arestării în 1961, activitate de agitaţie
contrarevoluţionară în rândul persoanelor cu care a venit în contact,
manifestându-şi ura împotriva regimului democrat popular din ţara noastră a
cărui schimbare o dorea, pentru a-şi recăpăta privilegiile pierdute. Astfel, în
discuţiile ce le-a purtat cu coinculpatul N. N., el a afirmat că cu toate că i-au
fost naţionalizate mai multe mori, speră că în curând se va schimba regimul,
luându-şi morile înapoi. Întâlnindu-se cu coinculpatul S. C. D. În mai multe
rânduri în perioada anilor 1957-1960, Cristea Mihai a purtat deasemenea
discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat popular din RPR, a
comentat ştirile din presă interpretându-le în mod tendenţios. De asemenea, a
făcut comentarii duşmănoase pe marginea ştirilor transmise de posturile de
radio imperialiste şi audiate de către el, manifestându-şi speranţa în
dezlănţuirea unui război între cele două lagăre (comunist şi capitalist n.n.),
care ar fi câştigat de către imperialişti, ajungându-se la schimbarea regimului
din RPR. În cursul anilor 19581960 a avut de asemenea manifestări ostile
ordinii sociale din RPR faţă de numiţii T. I şi B. S., afirmând că nu ar mai fi
mult până când ar scăpa de regimul comunist. Lui R. T. i-a spus că el abia
aşteaptă să se schimbe regimul, cu care ocazie are să se răzbune pe
conducătorii de partid şi de stat, luându-şi înapoi morile ce i-au fost
naţionalizate (.) Făcând aplicaţiunea art. (.), condamnă pe: CRISTEA MIHAI, la
8 (opt) ani închisoare corecţională, 4 (patru) ani interdicţie corecţională şi
confiscarea totală a averii personale a inculpatului, pentru delictul prevăzut şi
pedepsit de art. (.). Îi compută detenţia preventivă de la 24 februarie 1961. Il
obligă să plătească statului 600 (şasesute) lei cheltuieli de judecată. Dată şi
citită în şedinţă publică, astăzi 9 august 1961”. Acesta a fost ticălosul act de
acuzare şi condamnare a nevinovatului Cristea Mihai, dar şi al celorlalţi 11
cărora li s-a pus în cârcă aceleaşi acuzaţii. În total, „magistraţii” bolşevici ai
vremii au aplicat pedepse care cumulate dădeau un total de 167 de ani! Aceste
pedepse au fost diferenţiate. Spre exemplu, P. V. a primit pedeapsa de 18 ani
temniţă grea (Dicţionar juridic: temniţă grea: pedeapsă principală prevăzută în
Codul penal român din 1936, care se aplica pentru infracţiuni calificate, crime
şi pentru alte infracţiuni grave. Această pedeapsă era mai uşoară decât munca
silnică dar avea un regim mai sever de executare decât închisoarea.) iar A. I.
din Tăcuta, Vaslui a primit 20 de ani de muncă silnică. După cum s-a văzut, în
1964 au fost graţiaţi toţi aceşti „uneltitori contra regimului democrat popular”.
Într-adevăr, în acel an Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât eliberarea unui
număr important de „politici” în perspectiva îmbunătăţirii relaţiilor cu lumea
occidentală, nicidecum din spirit umanitar deoarece acest individ nu avea
nimic uman în el fiind doar o secătură bolşevico-stalinistă ca oricare alta.
Reabilitarea, măcar post-mortem, a lui Cristea Mihai dar şi a celorlalţi s-a făcut
târziu, abia în 1997, când un complet de 11 judecători şi asistenţi ai Curţii
Supreme de Justiţie au decis în unanimitate de voturi că cei 12 inculpaţi au
fost condamnaţi în anul 1961 fără a se respecta nici cea mai vagă idee de
justiţie, apărare, etc. În urma unei discuţii telefonice avute cu d-l Eugeniu
Giuşcă, acesta ne-a spus că socrul său a lucrat, după liberarea din puşcăriile
comuniste, ca fochist la fosta Întreprindere Judeţeană de Industrie Locală (IJIL)
Bârlad de unde a ieşit la pensie în anul 1970, fiind grav bolnav de inimă. Până
la dispariţia lui în anul 1978 din acea lume nedreaptă, a fost urmărit cu
asiduitate de către criminala Securitate datorită căreia şi-a pierdut sănătatea şi
viaţa, la o vârstă când alţii abia ieşeau la pensie. După spusele prietenului şi
cititorului nostru Giuşcă, Cristea Mihai era „convocat” mereu la Securitatea din
Bârlad unde comandantul acesteia, Vlad, îi spunea să-şi vadă de treabă şi să
nu mai vorbească vrute şi nevrute, chiar dacă bietul om nu o făcea de teama
represaliilor.
CAPITOLUL 6 COOPERATIVIZAREA AGRICULTURII
6.1. Patimile după colectivizarea stalinistă a agriculturii
 În urmă cu ceva timp, am luat legătura cu d-na Celuşa Popa din satul
Crasna, care nu a venit la întâlnire cu mâna goală ci, şi cu un document ce
avea ca dată de emitere 18 iulie 1950, înjghebat la vremea aceea de către
comitetul de partid muncitoresc român al fostului judeţ Fălciu. Documentul cu
pricina fusese trimis pe adresa secţiei agrare a comitetului central al partidului,
de la Bucureşti. Hârtia a fost semnată de tov. Cazan Ştefan, probabil şeful
„judeţenei” p.m.r. În esenţă, fiţuica mâzgălită de comuniştii huşeni făcea
referire la înfiinţarea unei gospodării agricole colective în comuna Albeşti şi,
amănunt foarte important, faptul că locuinţa „chiaburei” Anica Enache ar fi
numai bună pentru viitorul sediu al colhozului de tip stalinist, mai ales că
proprietara era în arest preventiv la miliţia din Huşi unde era „cercetată” pentru
sabotaj. La acea vreme „duşmanca poporului muncitor” avea 68 de ani, era
văduvă şi avea 18, 18 ha. De pământ. Fariseii care o arestaseră pe biata
bătrână erau consăteni de-ai acesteia, în afara şefului postului de miliţie,
Bărculeanu, adus la Albeşti cine ştie de unde. „Delictul” de „sabotaj” pentru
care fusese arestată, făcea referire la un soi de fals în declaraţii în ceea ce
privea sustragerea de la plata impozitelor şi predarea cotelor obligatorii pentru
suprafaţa de 2, 25 ha. De teren arabil nedeclarat. După cum vom vedea pe
parcursul acestui material de o duritate şi de un tragism ieşite din comun, totul
n-a fost decât o minciună sfruntată, în bunul obicei al celor ajunşi peste noapte
fericiţii „proprietari” al unui carnet roşu de partid în buzunar şi cu pleaşca
unor funcţii importante, fără să îndeplinească nici cel mai mărunt criteriu de
competenţă, raportat la standardele actuale, dar cu gura mare cât o şură, o
tonă de prostie în ţeastă şi încă una de fudulie „proletară” pusă pe răzbunări
personale, în modul cel mai grav cu putinţă în acele vremuri: suprimarea
definitivă a gospodarilor satelor şi instaurarea „dictaturii muncitorilor şi
ţăranilor”. Celuşa Popa nu mi-a dat prea multe detalii dar m-a rugat să-i
contactez părinţii ei care locuiesc în municipiul Huşi. Am făcut-o într-una din
zilele lunii martie, 2009. Iată povestea tristă a doi oameni care şi-au suprimat
în sinea lor amarul atâta timp. Noi, sperăm să nu se mai repete vreodată
asemenea crime şi nedreptăţi.
Am ajuns la Huşi de dimineaţă. După oareşce căutări, am găsit strada
Eroilor şi blocul în care locuieşte familia Toader „Dorel” şi Maria „Maricica”
Enache. Uşa de la apartament mi-a deschis-o doamna, care mi-a cercetat preţ
de câteva clipe legitimaţia, chiar dacă le-am spus că, teoretic, Securitatea nu
mai există. Dar, vorba ceea: prevederea e mama înţelepciunii. Nea Dorel are 88
de ani iar soţia sa 81, dar amândoi sunt sprinteni, extrem de inteligenţi şi
(scuze!) guralivi, mai ales tanti Maricica, aşa cum se mai întâmplă uneori în
cuplurile de o anumită vârstă. Pe parcursul discuţiei pe care am avut-o preţ de
două ore şi ceva, am luat note pentru un adevărat serial dedicat „Memorialului
durerii” cu toate că pentru această lucrare am ales esenţialul.
A. „Mama a fost arestată în martie '50, iar primul copil ne-a murit de frig”
Nenea Dorel îşi începe trista poveste a vieţii: „În anul 1942 m-au luat la
cătănie, în plin război, iar 9 mai 1945 (ziua capitulării Germaniei n.n.) m-
aprins în munţii Tatra din Cehoslovacia. În 1950 m-am căsătorit cu „fata„ asta
pe care o vezi lângă mine. Tata murise la foametea din 1947, dar mama
supravieţuise. Tata fusese om gospodar şi ajunsese să aibă puţin peste 18
hectare de pământ, precum şi două case. Copii am fost şase de toţi. Ca noi, mai
erau doi oameni în sat în rest, cetăţenii aveau loturi mai mici sau mai mari, mă
rog, după puterea fiecăruia. Încă de la început ne-au obligat să achităm cote
grele de cereale, şi nu numai”, se destăinuie Dorel. Îl întreb dacă statul le
plătea aceste produse. „ Ce să facă?! Să plătească?! Preţuri de mizerie! Nici
măcar n-aveam nevoie de banii lor! Îi blestemam în gând şi le dădeam tot ce
voiau, că oricum nu puteam face altceva. Atâta aşteptau: să faci vreun pas
greşit şi imediat venea „maşina neagră„ a Securităţii de la Huşi”, mai spune
acesta. Tanti Maricica intervine, aşa cum a intervenit de nenumărate ori în
discuţia noastră: „În 1949 comuniştii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au hotărât la
un congres de-al lor, parcă, să cooperativizeze agricultura, adică să adune
pământurile oamenilor la grămadă şi munca să se facă la fel. Primul colhoz de
prin părţile noastre a fost cel de la Târzii. După ce s-a înfiinţat acesta, parcă a
dat turbarea în toţi activiştii de partid de pe la comune. Toţi voiau să raporteze
că şi-au făcut planul la furat pământul oamenilor! La noi la Albeşti, se vorbea
despre colhoz (gospodărie colectivă, în limba rusă n.n.) încă din primăvara lu-
'50. Primarul de atunci, I. V. precum şi secretarul de partid Gh. C., de altfel
oameni din sat, se înrăiseră atât de tare de parcă te aşteptai să muşte din
oamenii care nu voiau să semneze pentru colectiv. Se uitau chiorâş la cei de la
Târzii şi plesneau de invidie că nu-l făcuseră ei primii. Îţi dai seama câtă ură
aveau faţă de proprii consăteni care mai ezitau să semneze adeziunile, făcându-
i proşti, trădători, sabotori sau mai ştiu eu cum”. Tanti Maricica face o pauză
de un ceai („noi nu bem cafea, poate vrei matale una”) timp în care profită şi
nea Dorel pentru a mai face completări: „Prima mare lovitură am primit-o în
martie, 1950. Fratele meu Costică (ce era profesor la Huşi) a venit la noi acasă
într-un suflet şi i-a spus mamei că vrea să o ia la el. De ce? L-am întrebat.
„Pentru că aşa trebuie„, mi-a răspuns. Zis şi făcut. A căutat un car cu boi în
sat (că noi n-aveam), a pus câteva lucruri şi pe mama în el şi dus a fost. Peste o
zi ne trezim cu mama acasă, murdară toată de noroi (venise pe jos de la halta
Creţeşti) şi foarte speriată. O întrebăm: ce-i cu matale, mamă? „Măi, Dorele
mamă, iacătă ce mi-a spus Costică, frate-tău: mamă, Dorel o să aibă mari
necazuri cu pământuăla. Foarte mari necazuri o să aibă„. Prin urmare, frate-
meu (Dumnezeu să-l ierte!) ştia ce se va întâmpla cu aşa-zişii chiaburi,
deoarece, ca să nu-şi piardă slujba de profesor se dăduse cu duşmanii de
moarte ai oamenilor gospodari. Nu trece o săptămână şi ne pomenim la poartă
cu primarusecretarude partid, şefude post şi un militar în termen la arma
securitate. Cum au văzut-o pe mama, au ţipat la ea: „îmbracă-te, babo,
imediat, că mergi cu noi!„. Am înlemnit cu toţii şi am rămas fără grai. L-am
întrebat pe primar de ce o iau pe mama? Acesta mi-a spus: „Las-că vă vine
rândul şi vouă, dumnezeii mamei voastre de chiaburi, exploatatori ai poporului
muncitor!„„. Tanti Maria îl întrerupe pe Dorel şi povesteşte mai departe: „Au
dus-o în arestul miliţiei din Huşi. La vreo două săptămâni ne-au dat voie să o
vizităm. O puseseră criminalii pe biata soacră-mea, femeie bătrână, avea 68 de
ani, să văruiască o cameră foarte înaltă şi-i puseseră la dispoziţie o scară
şubredă, poate, poate o cădea şi şi-o rupe gâtul!”, lăcrimează tanti la amintirea
acelor timpuri de groază. „Au ţinut-o în arest preventiv 10 luni, ca după aceea
s-o condamne numai la o lună de închisoare”, completează moşul Dorel. Îl
întreb dacă nu au avut vreo pretenţie pentru timpul în care au ţinut-o pe
bătrână arestată în mod ilegal: „Ce pretenţie să mai ai? Stai să vezi. În anul
1952 Curtea de Apel din Iaşi a găsit-o nevinovată, dar averea îi fusese
confiscată în totalitate încă din 1950, când Judecătoria Huşi a condamnat-o! În
mod normal, ar fi trebuit să ne restituie şi averea dar, ţi-ai găsit?! Pământul
era, deja, luat la colhoz, la fel şi casa”. Îi mai întreb pe bieţii oameni, cum de au
rămas fără casă, ei fiind atunci la început de drum în viaţa aia mizerabilă trăită
în jungla comunistă a anilor '50? Mă lămureşte tanti Maria: „La începutul lunii
august 1950, când mama soacră era la puşcărie, au venit aceeaşi hingheri la
poarta casei noastre şi ne-au spus următoarele: „În maxim trei ore vă somăm
să părăsiţi casa fără să luaţi nimic cu voi că altfel vă paşte ocna pe amândoi!
(subl. Ns.) „. Le-am spus că sunt însărcinată, dar nici nu s-au uitat la mine de
parcă eram un şarpe veninos, bun să-i striveşti capul. Şeful de post mi-a dat
voie, cu mare fereală, să iau o băliuţă din lemn (mă gândeam, deja, la viitorul
copil) şi, fără să mă vadă nimeni, am apucat să mai iau o greutate de un
kilogram, pe care o am şi-acuma. În rest, nimic, decât hainele de pe noi şi
copilul pe care-l aveam în burtă! (subl. Ns). Unde să ne ducem? Un frate de-al
lubărbatu-meu (care se ferise, de teamă, să facă parte la pământul soacră-mi)
ne-a primit dar avea şi el o casă grea aşa că ne-a găzduit într-un soi de bordei.
În luna noiembrie a acelui an, începuse o iarnă grozavă cu viscole, ger aspru şi
crivăţ. Atunci am născut eu o fată, în bordeiul în care era gheaţa de-o palmă pe
pereţi. N-am putut să mai stăm la cumnat, aşa că ne-am dus la o rudă ce o
aveam în satul Dodeşti. Din paltonul vechi pe care-l aveam pe mine am însăilat
o plăpumioară pentru copilaş, ca să-l feresc de frigul de afară (subl. Ns)”.
Impresionat de această poveste, fac o pauză. Cam de-o cafea, pe care tanti
Maria mi-a făcut-o, totuşi, chiar dacă ei nu beau aşa ceva. Mă uit pe geamul
bucătăriei în care fac interviul şi văd soarele care a răsărit dintre cei câţiva nori
răzleţi şi gândurile îmi zboară tocmai, hăt, spre anul 1950, când eu nici măcar
nu existam. Tot tanti Maria continuă, deoarece nea Dorel a căzut într-o
profundă meditaţie. „La Dodeşti, ni s-a îmbolnăvit fetiţa. Tuşea urât şi avea
temperatură, de ardea, nu alta. Ne-am urcat în tren şi ne-am dus la spitalul
din Vaslui. Medicii au tratat-o şi după câteva zile ne-am dus acasă. La
medicamentele de atunci, ce să-ţi zic, peste două-trei zile fetiţa s-a simţit iarăşi
rău aşa că am plecat pentru a doua oară la spital. De data asta, a fost şi ultima
internare. Nu s-a mai putut face nimic. Doctoriţa mi-a spus că are congestie
pulmonară din cauza frigului pe care a fost nevoită să-l suporte, sărăcuţa, şi că
e mai bine să plecăm acasă, cât mai este în viaţă. Nu ne-am mai dus la Dodeşti
ci, la Albeşti la cumnatuDe cum am ajuns, am vrut să-i dau fetiţei sân, dar
cumnată-mea mi-a spus că ar fi mai bine dacă i-aş da lapte (tot de-al meu) dar
cu o linguriţă. Copilaşul a luat o guriţă de lapte, a mai oftat o dată şi mi-a
murit în braţe. Avea şase luni şi trei zile”. Tristeţea care m-a cuprins, m-a făcut
să mai iau o clipă de răgaz, dar tanti Maria a început să povestească din nou:
„ M-am dus la primăria Albeşti ca să scot certificat de moarte, pentru a-mi
îngropa copilul. Primarul, nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Mi-a spus să mă
duc la spitalul din satul Mălăeşti, comuna Vutcani, ca să fac rost de act
constatator şi abia după aia o să-mi dea certificatul, aşa că am luat-o pe jos,
cale de 17 kilometri dus, 17 întors. Cei de acolo, miloşi, mi-au dat actul care-mi
permitea să-mi îngrop copilul”. Îl întreb pe nea Dorel ce au făcut în continuare,
pentru a supravieţui.
B. „Am muncit doi ani la Reşiţa şi apoi la CFR, până la pensie” „După ce
ne-a murit primul copil, nevastă-mea a rămas iarăşi însărcinată. Ce să fac,
încotro s-o iau că la gospodăria colectivă comunistă am jurat că n-o să
muncesc vreodată! Deja, în casele noastre se lăfăiau puternicii zilelor de atunci,
pământul îl confiscaseră (subl. Ns) în mod cu totul abuziv, deoarece exista o
hotărâre judecătorească definitivă prin care mama fusese scoasă din culpă,
găsindu-i-se, în final, O, 15 ha. Pământ nedeclarat, şi acela, după cum
scriseseră negru pe alb judecătorii de la Iaşi, nemăsurat dintr-o greşeală
tehnică. Cine să se mai judece cu acei criminali?! Gemeau puşcăriile şi lagărele
de muncă cu <chiaburi recalcitranţi>! Biata mama, venise şi ea acasă, dacă pot
spune aşa, pentru că noi casă nu mai aveam, în ea fiind sediul colhozului. Tot
pe la frate-meu ne-am aciuat. Ca să fac rost de bani pentru familie, am plecat
la Reşiţa unde am muncit ca necalificat pe un mare şantier, preţ de doi ani.
Între timp, în 1952, nevastă-mea a născut din nou, tot o fată, pe Celuşa, cea
care v-a trimis la noi. Am luat decizia să mă abat mai aproape de casă, aşa că
am făcut la Tecuci timp de şase luni o şcoală de scriitori de vagoane şi
veghetori, pentru CFR, având opt clase, totuşi. După ce-am terminat şcoala, am
lucrat opt ani la gara din Iaşi. În acest timp, am stat cu chirie în casa unui
cetăţean din Crasna. În toţi cei opt ani, am făcut naveta. Prin 1956, am
cumpărat 12 prăjini (aprox. O, 22 ha. N.n.) de pământ, pe care am vrut să ne
facem o casă. Am împrejmuit această suprafaţă, am cărat lut şi paie, am
cumpărat şi argeaua, aşa că mă puteam apuca de construcţia casei. Nici aici
nu mi-au dat pace criminalii de comunişti din conducerea colhozului! Pe motiv
că pământul este în extravilan, deci face parte din averea colhozului (subl. Ns)
au intrat cu plugurile pe terenul pe care-l cumpărasem cu acte în regulă (subl.
Ns), mi-au întors totul pe dos, cum s-ar spune toţi banii pe care-i băgasem, şi
mi-au interzis să mai calc pe pământul lor (subl. Ns.)”. Îl întreb pe nea Dorel
cam ce motiv au mai născocit de data asta. Acesta m-a „luminat” repede:
„ Dom-le, eu eram salariat iar nevestei mele i-am interzis să lucreze la colhoz
aşa că noi nu aveam dreptul să deţinem pământ în folosinţă (subl. Ns.)”. Tanti
Maria, reînnoadă un fir al povestirii, rupt într-un anumit punct şi spune: „Biata
soacră-mea, a închis ochii în 1955, după ce a fost bătaia de joc a tuturor
nemernicilor lumii de atunci. După ce ne-au confiscat şi pământul pe care-l
obţinusem legal, cu acte notariale, am cumpărat la Huşi o dărăpănătură de
casă, care stătea într-o râlă. Fusese a unui evreu, care mai avea câteva cam în
aceeaşi stare. Am pus-o la punct şi am locuit în ea. Între timp, soţul meu
fusese avansat, ca să zic aşa, de fapt mai făcuse câteva şcoli tot la CFR, după
care a fost încadrat conductor de bilete, iar mai apoi chiar şef de tren”. Nea
Dorel adaugă: „În 1983 am ieşit la pensie, la limită de vârstă. Acum, cu tot cu
indemnizaţia de veteran de război, am 700 de lei. Chiar astăzi, înainte de a veni
matale, am achitat factura la încălzire: 400 de lei. La Vaslui, cum e?”, mă
ispiteşte nenea. Îi spun că-i la fel, numai că noi mai avem nişte repartitoare
care ne mai scutesc de nişte costuri.
C. „Statul a luat, statul a dat. Da, a dat, dar foarte greu”
După atâtea zbateri, nenorociri şi nedreptăţi făcute de regimul bolşevic
românesc familiei Enache, ultima întrebare pe care am pus-o acestor oameni
care şi-au păstrat verticalitatea şi caracterele integre a fost: după 1990, aţi
reuşit să recuperaţi ceva din fosta avere? Răspunde nea Dorel, că doar el este
capul familiei, chiar dacă tanti Maricica este mai volubilă şi predispusă la
confesiuni cu o viteză cosmică: „ Bine înţeles că după 1990, am făcut toate
demersurile legale pentru a intra în posesia întregii averi confiscate (subl. Ns.).
Între timp, casa noastră în care vreme de 38 de ani fusese sediul ceapeului
Albeşti, se instalase altcineva, aşa că am fost nevoiţi să traversăm o lungă
perioadă de procese. După aproape opt ani de judecăţi, am reuşit şi noi, în
sfârşit, să păşim în propria casă în calitate de proprietari de drept (subl. Ns.).
Pământul, l-am recuperat tot, adică 18, 18 hectare de arabil care, pot să-ţi
spun, nu stă pârloagă. Dadacă am ajuns acula finalul discuţiei, o să spun aşa:
statul, adicătelea comuniştii anului 1950, mi-au luat toată averea în trei ore,
dar statul <democratic> de după 1990 a avut nevoie de opt ani de deliberări ca
să mi-l restituie (subl. Ns.). Aşa a fost, este şi va fi mereu: statul ia cu zece
mâini şi dă cu două degete. Oricum, atât eu cât şi nevastă-mea, îţi mulţumim
că ne-ai dat posibilitatea de a face publică viaţa pe care am trăit-o. A fost bine,
a fost rău, asta e. Ne-am descurcat şi noi cum am putut. Păcat că reparaţia
asta a venit aşa târziu dar, iarăşi mă întorc şi spun că-i bine măcar că avem
urmaşi care să se îngrijească de toate în continuare”. Fac pozele-martor de
rigoare, ne strângem mâinile cu căldură, după care mă urc în primul microbuz
şi plec din Huşi spre Vaslui. Sunt mulţumit. Am mai adăugat o cărămidă la
edificiul numit „Procesul comunismului”.
CAPITOLUL 7 CÂTEVA PAGINI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ A
ORAŞULUI BÂRLAD
7.1. Bârladul anilor '46 – '4835
Anul 1947 a debutat în judeţele Fălciu, Tutova şi Vaslui cu spectrul
foametei ce avea să vină pe capul bieţilor oameni simpli. În 1946, o secetă
cumplită a pârjolit totul lăsându-i pe toţi la mila noilor guvernanţi care pe la
Bucureşti îşi cloceau ideile comuniste dimpreună cu ocupanţii ruşi ce nu-i
scăpau din ochi nici pentru o secundă. De fapt, puteau foarte bine să n-o facă
deoarece indivizi de teapa Anei Pauker, Vasile Luca sau Gheorghe Gheorghiu-
Dej tocmai o puneau de o mare revoluţie proletară ce avea să schimbe destinul
României de la rău spre foarte rău. Aşa cum se întâmplă dintotdeauna, când
galantarele magazinelor dar şi tarabele din piaţă sunt goale, a apărut specula
cu orice, de la banalele chibrituri până la mult mai periculoasele arme. Totuşi,
ponderea cea mai mare a vânzării la suprapreţ o avea produsele alimentare de
primă necesitate.
A. „Răi făcători au distrus şi furat întreaga ţevărie de plumb de la Palatul
Comunal”
Pentru a respecta cronologia documentelor arhivistice cusute la dosar,
trebuie să remarcăm faptul anul 1947 începuse cu o reclamaţie a primarului
Ioan Bontaş trimisă Poliţiei Bârlad la data de 13 ianuarie cu nr. de ieşire 113.
Iată cum se jeluia agramat (probabil, datorită nervilor) bietul edil-şef al urbei:
„Domnule Şef, avem onoare a vă face cunoscut că de către răi făcători sau
distrus şi furat întreaga ţevărie de plumb a instalaţiei de apă de la Palatul
Comunal după cum urmează: 9 ţevi de plumb a câte 2.12 m. lungime, 7 flotoale
complecte, 12 stingătoare, 2 răzători de picioare, 2 încuetori dela closete, 16
perechi mânere de bronz, 8 broaşte de uşi complecte, un lacăt dela closete.
Desemeni, în seara zilei de 12-13 ianuarie prin spargerea geamurilor dela
magazia din subsol unde sunt depozitaţi cartofii şi cimentul, de unde sa furat o
cantitate de cartofi cât anume nu se poate şti precis – lucru constatat şi de D-l
Comisar Gustav (.)”. Părerea noastră este că pe 12 ianuarie 1947 s-a inaugurat
furtul de fier vechi dar şi de neferoase, care va face epocă în zilele noastre. Cât
despre cartofi, se pare că erau destinaţi consumului cu circuit închis de la
Primăria Bârlad, aşa că gestul făptuitorilor era unul normal în acele timpuri
pline de lipsuri.
Note:
35 Pentru realizarea acestui subcapitol autorul a folosit documentele
conţinute de dosarele: 1, 3, şi 41946; 16 şi 201947 din fondul „Primăria
Bârlad”, aflate la D. J. A. N. Vaslui.
B. Petrol la speculă şi câini puşi în libertate „mişeleşte”
Peste doar două zile, pe 15 ianuarie, ajutorul de primar al oraşului,
prinde în flagrant un co-minoritar (cu care, probabil se certase la baia rituală)
care făcea speculă cu un chil de gaz. Cu ocazia asta, vajnicul organ a întocmit
un proces verbal pe care avem plăcerea de a-l reda în totalitate publicului
cititor al acestui volum: „astăzi 15 ianuarie 1947. Noi, Gherşin N. Gherşin,
Ajutor de Primar al Oraşului Bârlad, procedând în baza legii no. 351945 cu
modificările sale ulterioare, sesizaţi fiind de dl. C. M. domiciliat în acest Oraş
strada (.), cum că astăzi 15 ianuarie 1947 ora 10 comerciantul Solomon
Kaufman din acest oraş, strada Ştefan cel Mare i-a vândut un litru de petrol
lampant pe preţ de 3500 – trei mii cinci sute – lei litrul şi în dovedire ne
prezintă bidonul cu marfa cumpărată. Ne-am prezentat la domiciliul
infractorului unde am găsit un butoi cu circa 60 litri petrol pe care am dispus
a-l vinde la preţ legal. Din cele constatate se dovedeşte că Solomon Kaufman a
contravenit legii speculei ilicite şi a sabotajului Economic vânzând produse
raţionalizate la preţ de speculă şi deci urmează a fi deferit Parchetului Trib.
Tutova pentru a sesiza instanţa de sabotaj (.)”. În acest proces verbal putem
remarca marea grijă a lui Gherşin N. Gherşin de a-şi scrie funcţia cu
majuscule, că doar era o persoană foarte importantă la vremea sa. Cercetând
dosarul cu pricina, tot pe la început am găsit şi un referat extrem de hazliu la
citire în ziua de astăzi dar, descifrând şi rezoluţia primarului Paul
Constantinescu ne-a cam dispărut râsul deoarece, se pare că cineva a făcut
oleacă de puşcărie. Iată ce scria unul din hingherii oraşului, după ce şi-a
timbrat reclamaţia cu 2000 de lei: „subsemnatul B. D. din Serv. De Ecarisaj al
Primăriei, cu respect aduc la cunoştinţa Dvs. următoarele: astăzi 6 mai 1947 pe
la orele 10 a.m. având în curtea locuinţii mele căruţa cu lada în care ţin câinii
prinşi întrucât căruţa şi lada este stricată şi nu pot umbla pe stradă şi pieţe
prinzând câinii cu laţul şi ducându-i acasă şi în urmă îi vâr în ladă a venit la
mine D-l Apostică Subţirelu pe când eu eram pe străzi pentru executarea sus
zisului serviciu şi cu dela sine putere a violat lada care este proprietate a
comunei (subl. Ns.) dând drumul la toţi câinii prinşi, între care era şi unul
turbat. Venind acasă, vecinii mi-au comunicat aceasta spunându-mi că dacă
eram acasă d-l Apostică Subţirelu mă băga în lada de câini (subl. Ns.)”. În
aceeaşi zi, primarul oraşului a scris în dreapta referatului hingherului
următoarele: „ Contencios. Va dresa acte de dare în judecată”. Iată cum
sărmanul Apostică Subţirelu (probabil vreo rudă îndepărtată a actriţei Brigitte
Bardot), vrând să facă un bine câinilor a ajuns el într-o cuşcă cu gratii.
C. Preţuri maximale
După cum spuneam, seceta prelungită a anului 1946 a prins autorităţile
comuniste total nepregătite. În timp ce convoaie feroviare nesfârşite duceau
grâul ţării în hulpava Uniune Sovietică, lipsurile grave au dus la scumpete şi
implicit la speculă. Încercarea de a stopa aceste fenomene a constat în
introducerea preţurilor dirijate prin mercuriale obligatorii pentru toţi
comercianţii, inclusiv pentru zarzavagii. Cu acest prilej s-a apelat la vechile legi
promovate de regimul lui Antonescu dovedindu-se prin aceasta că nu tot ce
provenea de la „infamii” burghezi şi moşieri era rău. Primarul Bârladului a emis
în anul 1947 numeroase ordonanţe în care erau fixate preţurile. La toate
produsele ce urmau a fi comercializate, se aplicau şi taxe locale sau comunale,
după vocabularul vremii. De pildă, în ordonanţa nr. 3755, primarul Bontaş
dispusese următoarele: „În baza legii 2821 mai 1943 precum şi a dispoziţiunilor
art. 16 din Legea Administrativă, ordonăm: (.) se fixează preţurile maximale la
produsele derivatelor grâului precum şi a fabricatelor din făină de grâu după
cum urmează: făina de grâu populară extracţie 55% – loco producător 34, 50 lei
iar la detailişti – 45 lei; (.) Pâinea în greutate de 700 de grame făcută din făină
de grâu extracţie 55% – la brutari 38 lei iar la domiciliul consumatorului 48 de
lei; (.). În aceste preţuri se cuprind toate taxele pentru Stat, inclusiv taxele
Comunale de O, 70 lei pe kgr. Care se vor încasa de fabricanţii morari şi se vor
depune lunar la Casieria Comunală”. Această ordonanţă, la fel ca şi celelalte
care vor urma, prevedea pedepse aspre pentru eventualii infractori. O altă
problemă a autorităţilor era cea privitoare la invalizi, orfani şi văduve de război
care, ca toţi ceilalţi, trebuiau să mănânce. Camera de Comerţ a judeţului
Tutova a trimis primăriei Bârlad în ianuarie 1947 un memoriu în care îşi făcea
un bilanţ al activităţii. Pe la mijlocul acestui document stufos am citit
următoarele: „am înţeles să venim în ajutorul invalizilor de război, eliberându-le
circa 200 de autorizaţii de Comerţ Ambulant şi Stabil, fără a le încasa vreo taxă
(subl. Ns), suportând de foarte multe ori chiar timbrele pe cereri şi pe
autorizaţii”. Acest memoriu fusese semnat de Ştefan Chicoş, în calitate de
preşedinte al Camerei de Comerţ şi Ştefan Răşcanu ca secretar delegat. La
acest document oficialii citaţi mai sus au anexat şi un tarifar cu taxele încasate
în oboarele bârlădene, specificând faptul că acestea erau singurele şi
principalele venituri ale unităţii. Iată câteva din ele: pentru o sută de kg. de
grâu sau secară, se percepea o taxă de 3 lei; 100 kg. cartofi – 2 lei; un car cu
fân – 12 lei; un butoi cu vin până la 25 decalitri – 10 lei; o vită mare – 22 lei; un
cal de lux – 60 lei ş.a. Pentru orice produs ce urma a intra pe piaţă, primarul
oraşului emitea o ordonanţă. Astfel, pe 21 ianuarie 1947 a fost anunţată
sosirea din Cehoslovacia a unui transport de cartofi destinaţi atât vânzării cu
amănuntul cât şi brutăriilor. Numai că, aceşti cartofi sosind vagonabil şi în plin
ger de minus 20 de grade, s-au stricat în mare parte. Iată ce mai ordona
primarul Constantinescu: „aceşti cartofi vor fi distribuiţi populaţiei numai după
ce vor fi selecţionaţi, spălaţi în mai multe ape şi numai acei cartofi care nu au
fost atinşi de stricăciune se vor vinde la preţ de 4.700 pe kg.”. La sfârşitul
documentului, obişnuitele ameninţări cu puşcăria în caz de neexecutare
conformă. Dacă luăm în calcul sărăcia lucie de atunci, ordonanţa primarului n-
a valorat mai mult decât un cartof degerat.
D. Noi taxe şi impozite locale
La data de 3 iunie 1947, primarul Paul Constantinescu a emis decizia
2327 prin care se aducea la cunoştinţa contribuabililor noul „ Regulament
pentru fixarea, constatare, aşezarea, urmărirea şi încasarea impozitelor şi
taxelor Comunale precum şi pentru aşezarea şi încasarea taxelor pentru servicii
organizate prevăzute de legile în vigoare”. La sfârşitul acestui important
document, se preciza faptul că: „regulamentul împreună cu prezenta deciziune
vor fi supuse aprobărei Ministerului Afacerilor Interne, după care vor fi
publicate în Buletinul Comunal”. Motivaţia principală a acestui nou regulament
o reprezenta „. Principiul echităţii şi atingerea indicelui de scumpete”. Iată ce
erau obligaţi să plătească bârlădenii în anul 1947: „. Pentru o căruţă, cotigă
sau camion cu un animal – 100.000 lei; pentru o trăsură, brişcă, docar,
cabrioletă sau cupeu de piaţă cu un cal – 180.000 lei; pentru o trăsură, brişcă,
docar, cabrioletă sau cupeu de piaţă cu doi sau mai mulţi cai – 800.000 lei;
pentru ferăstraie mecanice de tăiat lemne – 1.000.000 lei; de fiecare prăjitură –
500 lei; pentru fiecare kg. de făină pentru covrigi, brânzoaice, biscuiţi, paste
făinoase etc. – 1.000 lei; pentru autorizaţia de împrejmuire a casei – 10.000 lei”
şi multe altele. În total, locuitorii oraşului Bârlad fuseseră „miluiţi” de către
primarul lor de atunci cu 84 de biruri! Mult mai multe chiar decât cele impuse
de fosta „clasă exploatatoare” cu care se lăudau comuniştii pe toate uliţele c-au
dat-o de pământ! Pentru a supraveghea strict aplicarea acestui regulament, s-a
trecut la organizarea a numeroase comisii, pentru fiecare activitate sau produs
impozabil. Astfel, într-un tabel emis de ajutorul de primar Gherşin N. Gherşin,
am numărat 7 comisii compuse în total din 18 „tovarăşi de nădejde”, majoritari
fiind cei din etnia sa.
E. Taxe pentru înmormântări de clase diferite
Scriam câte ceva, cu câteva rânduri mai sus, de cele 84 de biruri ale
anului 1947, dar în anul 1946 primarul Ion Bontaş prevăzuse printre taxele de
atunci şi pe cele de înmormântare cărora le dedicase nu mai puţin de 6 articole
(XI-XVI). Iată ce se scria în regulamentul financiar de atunci: „. Pentru serviciile
de înmormântare, prestate de primărie, prin Serviciul de Pompe Funebre, se vor
percepe următoarele taxe: pentru înmormântările clasa I – 200.000 lei; pentru
cele de clasa a II a – 150.000 lei; înmormântările de clasa a II a – gratuit”. Prin
urmare, primarul a avut grijă şi de cel bogat dar şi de cel sărac. Iată ce spunea
în continuare: „în aceste taxe se cuprinde: săpatul groapei, transportul la
cimitir, folosinţa capelei (acolo unde este), decoruri şi înmormântarea propriu-
zisă. Art. XII. Pentru articolele necesare înmormântărilor ca: sicrie, cruci etc.
Puse la dispoziţia particularilor, se vor percepe tarifele stabilite pentru fiecare
articol în parte. Art. XIII. Tarifele necesare înmormântărilor se vor fixa de
primar, pe baza propunerii şefului Serviciului Pompelor Funebre şi
conducătorului atelierului în care a avut loc confecţionarea articolului, ţinând
seama de cheltuielile de regie. Tariful fiecărui articol, va fi corespunzător
cheltuielilor de regie, plus un beneficiu de 20%”. De fapt, serviciul de pompe
funebre pendinte de Primăria oraşului Bârlad abia fusese reînfiinţat în baza
legii nr. 14325 februarie 1942. La dosarul cercetat de noi am găsit şi un
„ Regulament tip de organizare şi funcţionare a Serviciului de Pompe Funebre”,
cu ajutorul căruia ne-am luminat în ceea ce priveşte categorisirea
înmormântărilor. Iată câteva extrase din acest document: „Serviciul de Pompe
Funebre este organizat în scopul de a presta particularilor următoarele servicii:
catafalcarea şi decorarea la locul decesului, la biserică sau la capela cimitirului,
transportarea mortului la cimitir sau crematoriu, procurarea articolelor
speciale necesare înmormântărilor. (.) Art. V. Înmormântările ce se fac prin
Serviciul Pompelor Funebre sunt de 3 categorii: cl. I, cl. II şi cl. III, pentru
săracii lipsiţi complet de mijloace materiale. Sunt considerate înmormântări cl.
I, acelea la care se foloseşte dricul (carul funebru) de culoare neagră sau albă
(după cerere), tras de 6 cai de culoarea carului funebru, îmbrăcaţi în vestminte
de aceeaşi culoare, însoţiţi de un vizitiu pe capră şi 4 dricari pe jos şi un
purtător al crucei, îmbrăcaţi de asemenea în vestminte funebrale de culoare
adecvată (subl. Ns.). Înmormântările de cl. II sunt la fel ca şi cele din cl. I, cu
excepţia că carul funebru este tras de 4 cai neîmbrăcaţi în vestminte şi este
însoţit numai de 2 dricari. Înmormântările cl. III sunt efectuate cu un car
funebru simplu, însoţit de un vizitiu pe capră şi un purtător al crucei”. Acest
text a fost cam lung dar ne-am zis că merită să-l citească marele public. Pe la
articolul VIII din acest „regulament” au fost prevăzute şi unele sancţiuni în
cazul în care rudele defunctului ar fi zăbovit la căpătâiul său sau pe traseu mai
mult de patru ore şi anume, majorarea cu 25% pentru fiecare oră în plus. Cu
toate eforturile noastre, nu am găsit nici un tabel cu morţii acelor ani ca să
putem afla câţi au fost de-a-ntâia, câţi de-a doua şi câţi de-a treia aşa că nici
măcar nu putem specula vreo statistică.
F. Controlul prin cartele a consumului de pâine şi fixarea preţurilor la
restaurante, dar şi proteste ale birjarilor sindicalişti
La data de 15 mai 1947, primarul Paul Constantinescu a emis un
„comunicat” care, pus pe toate gardurile şi pereţii din oraş, avertiza cetăţenii
într-un mod ultimativ: „se aduce la cunoştinţa populaţiei următoarele: cetăţenii
ce vor pierde cartelele, nu vor mai avea dreptul să scoată altele şi vor pierde
astfel raţiile pe timp de un an (subl. În original). Ridicarea raţiilor de la brutării,
cooperative, economate etc., se face numai contra bonurilor respective tăiate
din cartele (FARA A SE PREZENTA CARTELELE) pentru a se evita pierderile.
Primăria va începe împreună cu Poliţia VERIFICAREA DECLARAŢIILOR pe baza
cărora s-au eliberat cartelele. Cei care vor fi găsiţi că au scos cartele pentru
MORŢI sau pentru persoane plecate din localitate sau că au scos DOUA
CARTELE, vor fi deferiţi Justiţiei pentru delictul de sabotare a măsurilor luate
pentru dirijarea economiei naţionale şi vor fi pedepsiţi CU 4 – 12 ANI
corecţională şi amendă dela 100.000 la 20.000.000 lei”. Primăria acorda un
termen de 5 zile de la afişarea acestui comunicat pentru ca cei în culpă să
predea de bunăvoie cartelele cu bucluc, dacă nu.
În septembrie 1947, noul primar al oraşului, Vasile Petrea dispune
publicarea unui alt comunicat prin care cetăţenii sunt chemaţi să-şi ridice noile
cartele de alimente, dar numai pe baza celor vechi. Bârlădenii nu au respectat
termenul impus de primul comunicat aşa că edilul-şef le mai dă un termen de
graţie „până luni, 29 septembrie 1947” deoarece noile cartele urmau a intra în
vigoare din data de 1 octombrie şi în cazul neridicării acestora, ar fi fost trimise
Ministerului Industriei şi Comerţului. În dosarul cercetat de noi am găsit şi un
protest al Sindicatului Birjarilor din Bârlad, o ramură a Sindicatului
Transportatorilor, adresat în scris primarului, în care aceştia îşi spuneau
păsurile: „vă rugăm a interveni pe lângă forurile în drept de a se opri scoaterea
furajelor din judeţul nostru, căci aceasta ne-ar pune în imposibilitatea de a ne
aproviziona cu furajele necesare vitelor noastre şi în plus preţul acestor furaje
se ridică zilnic (subl. Ns.). Cu această ocazie vă comunicăm că fraţii Moscovici
au organizat în acest judeţ două prese pentru furaje (Palerma şi Banca) de
unde transportă aceste furaje direct în alte judeţe, în plus mai posedă o presă
Dl. Izu Gatlan la magaziile Băncii Moldovei de Jos de unde transportă pe CFR
furaje”. Primarul a pus următoarea rezoluţie: „Se sesizează patrula militară”. La
data de 29 martie 1946, proprietarii de restaurante au cerut primarului să
aprobe majorarea preţurilor la mâncărurile pe care le vindeau. Fixarea acestora
era în funcţie de „calibrul” fiecărui stabiliment aşa că acelaşi produs avea un
preţ la restaurant şi altul la cârciumă. Iată cam cât trebuiau să scoată din
buzunar bârlădenii anului 1946 în caz că se decideau să ia masa în oraş:
borşul de legume avea preţul de 1500 de lei la restaurant şi 1200 la cârciumă;
borşul cu carne de vacă costa între 2500 şi 1800; o friptură de pasăre costa
4500 sau 4000, la fel ca şi cea de porc, peşte sau miel ş.a.m.d.
7.2. Bârladul anilor '46 – '4836 a. Pantofi şi aţă de cusut „pe puncte”,
şedinţe, planuri, decizii şi ordonanţe
Nu toţi bârlădenii trăiau la limita subzistenţei. Cei care apucaseră
ciolanul puterii beneficiau de multiple avantaje şi sporuri salariale „de
scumpete”. „Partidul” avea grijă maximă faţă de activiştii săi, chiar dacă
aproape toate mărfurile fuseseră cartelate. În continuarea scurtului nostru
studiu, vom vedea cum au încercat să facă faţă miilor de probleme primarii
care s-au perindat pe la „Palatul Comunal”.
Pe 16 februarie 1946, primarul Petrea semna un „tablou” cu salariaţii
primăriei ce urmau să ridice de la Economatul Funcţionarilor Publici pantofi de
damă sau bărbăteşti, precum şi aţă de cusut. Astfel, domnişoarele Beca
Finchelştain şi Rodica R. au devenit fericitele posesoare a câte o pereche de
pantofi de damă iar domnii Ioan S., Dumitru R., Gheorghe S. şi Ioan A. au
primit pantofi bărbăteşti. În continuarea listei, 28 de persoane au primit aţă de
cusut aşa că problema cârpirii hainelor şi şosetelor uzate fusese rezolvată.
Aceştia erau favorizaţii sorţii dar cetăţenii de rând ai urbei, ce făceau?! Păi, ce
să facă; apelau la speculantul din colţul străzii, dacă aveau bani, iar dacă nu
aveau se adunau în centru ca să asculte sforăitoarele discursuri ale
trepăduşilor roşii ce promiteau egalitate totală şi viitoare râuri de lăptic şi
miere. Până atunci, stimaţi tovarăşi muncitori, e bun şi borşul de lobodă şi
ştevie pe care vi-l dă gratuit primăria, îndemnau golanii ghiftuiţi de partidul
„tuturor muncitorilor şi ţăranilor”, cu şoriciul plesnind de sănătate!
Pentru realizarea acestui material publicistic, autorul s-a folosit de
următoarele dosare aflate la D. J. A. N. Vaslui: 1, 3, 4, 5, 6 şi 81946, din
fondul: Primăria Bârlad.
B. Instrucţiuni pentru eliberarea cartelelor de alimente şi spinoasa
problemă a vidanjorilor anului 1947
La începutul anului 1947, în pofida tuturor promisiunilor mincinoase, la
Bârlad a început distribuirea cartelelor ce aveau să facă o adevărată carieră
până în anii '60, chiar dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej era fiu al oraşului. Aceste
preţioase cartoane scrise, nu se dădeau aiurea ci conform unor instrucţiuni
precise. Am selectat modul de împărţire al acestora dar şi câteva dintre criteriile
de acordare: „cartelele se distribuie de către 3 echipe formate din câte 3
funcţionari (.). Declaraţiile se ridică numai de către cetăţeni de la Percepţia
Comunală şi nu vor fi complectate decât dacă poartă ştampila de control a
constatărei”. Altfel spus, cetăţeanul nu putea să beneficieze de cartelă dacă nu
avea impozitele plătite „la zi”. „. Elevii şcolilor secundare care locuiesc la gazdă
nu vor primi cartele, chiar dacă sunt înscrişi în cartea de imobil”. Aici credem
că era vorba de copiii sătenilor care învăţau la Bârlad. Ura bolnăvicioasă a
comuniştilor faţă de ţărani, pe care-i vedeau îmbuibaţi şi cu hambarele pline,
se răsfrângea şi asupra copiilor acestora. Încă de când intraseră la putere în
mod fraudulos şi cu sprijin stalinist, comuniştii introduseseră sistemul cotelor
obligatorii către stat, fapt ce a dus la adâncirea sărăciei în lumea ruralului. La
finalul „instrucţiunilor” se făceau următoarele precizări: „. Este cu desăvârşire
interzis a se elibera cartele dimineaţa, deasemeni cartelele nu pot fi eliberate
decât în prezenţa întregii echipe de 3 funcţionari. În biurourile în care se
eliberează cartele vor intra numai câte 3 cetăţeni. Distribuirea cartelelor se va
face între orele 3-7 p.m.”. Adică, aşa cum se spune astăzi, se dorea o
transparenţă totală dar şi imposibilitatea funcţionarilor de a se lăsa ademeniţi
cu vreo „atenţie”. Aveau, n-aveau ce mânca cetăţenii oraşului, veceurile tot
trebuiau golite aşa că vom da citire unui referat datat 27 ianuarie 1947, care a
fost înaintat primăriei de către şeful vidanjorilor: „am onoare a vă raporta
următoarele cu privire la serviciul de vidanjare ce funcţionează pe lângă
această Primărie. Suntem foarte aglomeraţi (subl. Ns.), rămaşi în restanţă cu
executarea acestui serviciu din următoarele motive: 1) Oamenii ce sunt
întrebuinţaţi, nu se pot ţine regulat de executarea acestui serviciu din cauza
intemperiilor, fiind foarte sumar îmbrăcaţi. 2) Acest punct mult, foarte mult
principal (sic!): caii acestui serviciu după ce sunt întrebuinţaţi şi la alte servicii
sunt foarte slabi din cauza lipsei de hrană, aşa că nu pot da un randament
suficient. Cu mari greutăţi abia reuşesc să ridice un număr de 4 butoaie în 12
ore. Având în vedere cele de mai sus, propun înlocuirea cailor cu boii dela
Primărie şi hrănirea lor cu mai multă hrană, pentru a se executa la timp acest
serviciu atât de indispensabil”. Primarul Petrea a „pasat” prin rezoluţie
problema butoaielor cu rahat, d-lui ajutor de primar Gherşin N. Gherşin,
ovreiul care-şi băgase în puşcărie un co-naţional pentru specularea unui chil
de gaz.
C. Încălzire centrală la primărie, locuri de casă în noul cartier şi
poliţieneşti
Într-o adresă din 2 septembrie 1947, Întreprinderile termo-technice „Ing.
Diplomat S. Lazarov” din Bucureşti aducea la cunoştinţa primarului Bârladului
următoarele: „întreprinderile (.) au preluat executarea lucrărilor de încălzire
centrală şi sanitare la Localul Primăriei dv. (.) Din cauza greutăţilor survenite,
inclusiv a nelivrărilor de materiale de către firmele furnizoare, acest lucrări nu
s-au putut termina până în prezent. A contribuit la aceasta starea de
instabilitate monetară, lichidată prin legea pentru această reformă din 15
august 1947 (subl. Ns.). În noua situaţiune creată prin dispoziţiunile legii, care
asigură pe de o parte, o stabilitate a preţului manoperei şi mai ales o stabilitate
a preţului materialelor şi instalaţiunilor, definitivarea lucrărilor restante apare
posibilă. Întreprinderile (.) îşi iau obligaţiunea ca în termen de 10 zile dela
comunicarea aprobării Planului şi a plăţii sumei de 37.508 lei să predea spre
recepţionare lucrările gata terminate”. Documentul din care am citat este, din
punct de vedere istoric, extrem de preţios deoarece ne-a dezvăluit anul în care
primăria bârlădeană a beneficiat de încălzire centrală. În dosarul pe care l-am
cercetat am găsit şi un tabel cu cetăţenii care şi-au cumpărat locuri de casă
prin licitaţie în cartierul „Deal”, din care rezultă că ridicarea şi dezvoltarea
acestuia începuse încă din anul 1921, odată cu marea reformă agrară
promovată de regele Ferdinand I. Acest document cuprinde un număr de 42 de
cetăţeni care la data cumpărării achitaseră un „mic acont”, urmând ca
neîntârziat să achite şi restul. Aceştia îşi construiseră casele pe străzi ca:
Grahilor, Principesa Maria, Doctor Costin, Vărăriei, Sabinelor, Muzelor ş.a.
Faptul că la intrarea în oraş pe la barierele existente se plătea o taxă, este
dovedită de o cerere a Poliţiei adresată primarului, semnată de comisarul
Vintilă Popescu şi ajutorul său, Voicu Budeanu: „. Rugăm să binevoiţi a
dispune de a se da ordin organelor Dvs. din subordine, agenţii încasatori din
bariere, de a nu mai percepe taxă de barieră pentru căruţele cu nisip, ce se
transportă pentru nevoile acestui oficiu de Poliţie, necesare reclădirii noului
local de poliţie din strada Dobranici nr. 19, aceasta pentru că nu dispunem de
fonduri băneşti”. Conform rezoluţiei, primarul oraşului a fost de acord cu
această scutire. La fila 12 a aceluiaşi dosar cercetat, am găsit o adresă
interesantă din care aflăm unde era piaţa agro-alimentară în acele timpuri. Iată
ce solicita primarul Ion Bontaş şefului poliţiei Bârlad la data de 22 februarie
1946: „în ultimul timp toate vehicolile (sic!) încărcate cu furaje şi lemne ocupă
străzile din jurul Pieţei de alimente, împedecă (sic!) circulaţia pietonilor şi a
trăsurilor. Întrucât Primăria a fixat drept Piaţă de desfacere a produselor
expuse spre vânzare în căruţe pe strada Sf. Gheorghe, în spatele hotelului
Europa (subl. Ns), piaţeta din faţa foişorului dela Biserica Sf. Gheorghe şi
strada Paloda începând din dosul bisericii Sf. Ilie până la stradela ce apucă
spre moara Şaraga, vă rugăm să delegaţi zilnic un gardian public care să trieze
carele încărcate spre aceste locuri pentru a se descongestiona piaţa de
alimente”. Medicul veterinar primar al judeţului Tutova, Victor Beldeanu, scria
primarului la data de 26 martie 1946 următoarele: „hingherii angajaţi de
Primărie pentru prinderea câinilor vagabonzi din oraş, nu pot să-şi execute
meseria la periferie din cauza cetăţenilor agresivi. Rog să binevoiţi a dispune să
se ia măsuri pentru ca duba de prins câinii să fie însoţită de un gardian care să
intervină în caz de conflicte. Numai aşa se vor putea extirpa câinii dela periferia
oraşului cari umblă liberi în haite periclitând sănătatea publică şi dau un
număr atât de mare de cazuri de turbare la animale şi oameni”. De aici, putem
trage concluzia că cei mai credincioşi prieteni ai oamenilor au fost o problemă
dintotdeauna, numai că pe atunci nu erau asociaţii de protecţie a animalelor
care să-i apere pe câini de injecţia cu stricnină. Conform deciziei nr. 34 aprilie
1946, primarul oraşului a dispus trimiterea la îngrijirea grădinii publice,
parcului Domneasca şi a palatului comunal, a 10 arestanţi şi 10 lucrători cu
ziua pe care urma să-i ia în primire şeful grădinii publice.
D. Regulamentul de ordine interioară al primăriei Bârlad pe anul 1948 şi
alte decizii
Primarul de atunci, Paul Constantinescu a elaborat un regulament ce
impunea o sumă de obligaţii salariaţilor din subordine. Din acest document
intern am reţinut câteva repere interesante, cu aplicabilitate (bănuim) şi în
zilele noastre: „cu începere de la 10 aprilie 1948 programul Cabinetului nostru,
ca şi al ajutorului de primar, este de dela 8 la 11. (.) Publicul va fi primit între
orele 11-13, 30. Se fixează programul zilnic al funcţionarilor dela 8 la 14, iar
marţi şi vineri se adaugă şi după amiezile dela 16 la 19. Condica de prezenţă va
fi deschisă la Cabinetul Secretarului şi va fi semnată atât la sosire cât şi la
plecare. (.) Este strict interzis funcţionarilor şi personalului de serviciu: a) A se
plimba prin birouri şi săli şi a discuta cu funcţionarii sau publicul chestiuni în
afara serviciului; b) A ridica tonul şi a vocifera fie prin birouri, fie prin săli,
păstrând bunele raporturi atât cu publicul cât şi cu colegii; c) A folosi telefonul
Primăriei pentru convorbiri interurbane fără aprobarea Secretarului Primăriei;
d) A părăsi Palatul în timpul orelor de serviciu fără încuviinţarea Secretarului
care se va da numai în interes de serviciu sau pentru probleme familiale
urgente; e) să vină la serviciu în stare de ebrietate. (.) Nerespectarea prezentei
deciziuni atrage după sine pedepsele disciplinare prevăzute de Codul
Funcţionarilor Publici”. În acea vreme, primăria avea în întreţinere şi azilul de
bătrâni de la Simila şi relativ la această instituţie am găsit câteva documente
care atestă grija faţă de aceşti defavorizaţi. Unul din ele este din 25 aprilie 1946
şi reprezintă eliberarea din casieria instituţiei a sumei de 100.000 de lei, cu
care a fost plătit zidarul Ion Handra, domiciliat pe str. Sabinilor, pentru
reparaţiile făcute sobelor de teracotă de la acel azil. O altă decizie a primarului
a fost aceea ca pe data de 12 mai 1946 să fie cumpărate din comerţ, tot pentru
azilul de bătrâni, următoarele bunuri: 60 kg. de fasole, 240 kg. de făină de
porumb, 3 kg. săpun, 3 l. ulei, 7 kg. tărâţe pentru borş, 30 kg. tărâţe pentru
vacă ş.a. Însărcinat cu aceste achiziţii a fost Lazăr Zalman. Chiar şi pentru
cumpărarea a două bidinele pentru cazarma pompierilor oraşului a fost
necesară o decizie a primarului, ca să nu mai vorbim de cantitatea de 200 l.
benzină, necesară maşinii din dotarea Pompieriei. Şeful groparilor de la
cimitirele Eternitatea şi Trei Ierarhi a solicitat şi a primit prin altă decizie a
primarului, 3 hârleţe, 3 lopeţi şi 3 sape, cu tot cu cozile aferente. La data de 9
mai 1946, primarul a aprobat sumele de bani necesare împrejmuirii Casei
Naţionale Stroe Belloescu precum şi pentru unele reparaţii ale acesteia care se
impuneau la data respectivă. Opt zile mai târziu, în urma unui referat al
Serviciului de Salubritate, primarul aproba cumpărarea de pe piaţa liberă a
următoarelor materiale: 30 zăbale, 50 catarame, 20 belciuge, 10 catarame de
piept, 2 kg. de aţă precum şi piele tăbăcită pentru repararea hamurilor. Prin
decizia nr.7620 mai 1946, primarul Constantinescu a dispus efectuarea
prestaţiei obligatorii de către cetăţeni pentru următoarele lucrări: curăţarea
peluzelor de pe bulevardul Epureanu, curăţarea străzilor şi nivelarea acestora
de pe tot cuprinsul cartierului nou, curăţarea mâliturii de pe strada Iamandi,
nivelarea străzii Sabinilor ş.a. Pe data de 23 mai, prof. N. Sachelarie a
demisionat din funcţia de şef al Întreprinderilor Comunale aşa că primarul a
decis înlocuirea acestuia cu inginerul Dumitru Leţcaie, fost şef al Drumurilor
Naţionale Bârlad. Tot în luna mai, primarul aprobă cumpărarea celor necesare
pentru un parastas în memoria „. Defunctului donator şi fondator al Şcoalei C.
Robu din Podeni, a cărui pomenire se face în toţi anii”. Deoarece unii cetăţeni
preferau să plătească în contul zilelor de prestaţie la care erau supuşi, primarul
a decis şi cuantumul bănesc, astfel: „ziua cu braţele – 5.000 lei; ziua cu carul –
10.000 lei; ziua transporturi auto – 30.000 lei”, iar pentru funcţionari a făcut o
reducere semnificativă, impunându-le numai 1.000 de lei. Pe 12 iunie, acelaşi
an, a decis cumpărarea a 3 cauciucuri pentru camionul marca Chevrolet ce se
afla în proprietatea Întreprinderii Comunale. Cu ocazia bâlciului anual,
primarul decide la data de 14 august 1946 care persoane vor asigura ordinea,
vor împrejmui locaţia sau vor vinde bilete de acces în iarmaroc ori la closetele
improvizate cu ocazia acestui eveniment ba, culmea pedanteriei, autorizează
numai doi birjari pentru serviciile de transport persoane: Gheorghe Ungureanu
şi T. Mocanu. Pe 29 august, după ce primeşte un memoriu justificativ, primarul
decide scumpirea energiei electrice livrată consumatorilor casnici, dar şi
instituţiilor statului. Cu cât s-a majorat, ne spune un alt document găsit de noi
în arhive numit la vremea aceea „ Regulament pentru organizarea iluminatului
public al străzilor oraşului Bârlad”. Tarifele erau fixe, probabil datorită
necontorizării. Iată câteva preţuri: pentru imobilele cu valoare locativă până la
5.000 lei: cartier central – 3.000 leianual; cartier mijlociu – 2.000 lei şi cartier
periferic – 1.000 lei. Pentru imobilele cu valoare de peste 10.000 de lei, preţurile
erau tot diferite adică între 2.000 şi 7.000 de lei. În luna octombrie primarul a
decis schimbarea numelui unei străzi, după cum urmează: „strada Regală de la
Banca Populară Deşteptarea şi până la grădina publică, va purta numele
Veaceslav M. Molotov”. Pe 6 iunie 1947, primăria Bârlad a înregistrat un referat
al Abatorului prin care conducerea acestuia solicita majorarea tarifelor la
sacrificarea animalelor particularilor, astfel: pentru un bou suma era de
150.000 de lei, un porc – aceeaşi sumă, o vacă – 120.000 de lei, un miel –
10.000 ş.a.
 E. „Se interzice cu desăvârşire cetăţenilor de a-şi face necesităţile pe
garduri”
Pe 11 aprilie 1946, primarul Paul Constantinescu emite ordonanţa nr.
1740, un adevărat cod al bunelor maniere. Motivaţia şi o parte din cuprins au
fost următoarele: „având în vedere că locuitorii oraşului se abat dela îndatoririle
pe care le au de a respecta curăţenia străzilor, parcurilor, pieţelor publice iar
prin aruncarea de gunoaie şi tot felul de murdării pe malurile apelor sau pe
locurile virane produc adevărate focare de infecţie. Având în vedere că din
pricina impurităţilor astfel aruncate şi agravate de seceta continuă ce
dăinuieşte în regiune, bântuie epidemia în păsările şi porcii cetăţenilor
păgubind pe gospodari de strictul necesar de hrană (.) ORDONĂM: (.). Se
interzice cu desăvârşire locuitorilor din acest oraş precum şi flotanţilor
următoarele: 1) De a arunca pe trotuare sau pe străzi orice fel de gunoaie,
hârtii, coji de seminţe sau resturi de fructe, (.), cutii goale de chibrituri,
cartoane de la ţigări, sticle sparte etc.; 2) De a arunca gunoaie, lături etc. la
rigole sau la canale publice depe străzi; 3) De a-şi face necesităţile pe garduri,
ziduri, trotuare, locuri virane, în şanţurile adăpost ori pe străzile oricât de mici
şi lăturalnice ar fi ele (subl. Ns.); Vinovaţii vor fi reţinuţi imediat de gardieni şi li
se va aplica pe loc amenda, folosindu-se chitanţierul Primăriei; 4) De a aşeza pe
străzi şi trotuare orice fel de materiale; 5) De a tăia păsări pe străzi; 6) De a tăia
lemne pe străzi; 7) De a staţiona cu căruţele, fie în convoi fie izolate, pe căi de
comunicaţie principale. Locuitorii care nu s-au conformat ordonanţei noastre
anterioare vor proceda de îndată la: 1) Golirea complectă şi la dezinfectarea
closetelor; (.) 3) Transportarea molozului, al bălegarului de vite, porci, păsări
prin mijloace proprii în afara oraşului şi departe de căile de comunicaţie; 4) Să
ţină porcii închişi; 5) Să-şi ţină câinii legaţi dela ora 4 dimineaţa la 11 seara; (.)
7) Toţi proprietarii şi chiriaşii sunt obligaţi să-şi întreţină în permanenţă curţile
curate şi porţiunea de stradă unde se află casa; 8) Să-şi repare porţile şi
gardurile vechi. Contravenienţii la prescripţiunile prezentei Ordonanţe se vor
pedepsi cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei. Recidiviştii vor fi trimişi
judecăţii”. Practic, nu avem nici un comentariu asupra acestui document care
poate fi valabil oricând, chiar şi în zilele de astăzi.
F. Impozite şi taxe mărite cu 600%, chiloţi de damă şi şosete bărbăteşti
„pe sprânceană” la Economatul Funcţionarilor Comunali
Într-un proces verbal întocmit de primăria oraşului Bârlad la data de 15
martie 1946, primarul – avocat Ion Bontaş încerca să se justifice faţă de
locuitorii urbei în felul următor: „Având în vedere nevoia de a se acomoda
prevederile bugetului pe exerciţiul 19461947 cu impozitele şi taxele prevăzute
de legile şi regulamentele în vigoare, precum şi taxele percepute pentru
serviciile organizate pentru uzul particular al cetăţenilor (.) şi că însuşi
Ministerul Afacerilor Interne a dispus majorarea impozitelor şi taxelor cu
procentul de 600% faţă de Regulamentul în vigoare (subl. Ns.). (.)”. Aşadar,
inflaţia galopantă a acelor timpuri a determinat creşterea impozitelor şi taxelor.
Venise vremea milioanelor şi miliardelor evocate şi astăzi de vârstnicii de acum,
care au avut de suferit în acea perioadă. Pe 26 martie, acelaşi an, primarul
oraşului întocmeşte un alt proces verbal în care dispusese să se scrie
următoarele: „. Având în vedere că în termen legal nu s-a ivit nici o
contestaţiune la acest proiect de regulament, constatăm (sic!) prin prezentul
proces verbal neivirea contestaţiilor spre cele legale”. Se putea cineva opune
măririi taxelor? Tocmai începuse prigoana împotriva celor care nu erau de
acord cu regimul!
G. „Fabricarea şi vânzarea de chifle şi covrigi este cu desăvârşire
interzisă”
După cum scriam într-un inter-titlu anterior, autorităţile locale au
încercat ţinerea în frâu a speculei prin introducerea preţurilor obligatorii fixate
de o comisie specială a primăriei. Aceste tarife aveau ca principală logică,
volumul de bani al cumpărătorilor, nicidecum necesităţile vânzătorului şi i s-a
pus numele de „mercurial”. Forma aceasta de comerţ folosită în special în pieţe
agro-alimentare a funcţionat până în anul 1990. Enciu, delegatul primăriei
Bârlad, semna la data de 14 aprilie 1946 împreună cu delegatul Ministerului
Economiei Naţionale un proces verbal de stabilire a mercurialului din care vom
cita câteva preţuri: „carne de vacă – 8.000 leikg; curcani, curci vii – 12.00Okg.;
lapte – 1.00Olitrul; ouă – 40Obucata; cartofi – 220Okg.; ceapă – 150Okg etc”.
La finalul acestei publicaţii, comisia avertiza: „fabricarea şi vânzarea de chifle şi
covrigi este cu desăvârşire interzisă (subl. Ns.)”. Cu certitudine că această
interdicţie ţinea de anunţata lipsă a grâului datorită secetei care uscase toate
culturile. Chiar şi varului i se fixase un preţ obligatoriu şi anume: „preţ de
vânzare cu ridicata, peste 100 kg – 400 leikg. Şi preţ de vânzare cu amănuntul
– 50Okg.”. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu lemnele de foc. Bârlădenii anului
1946 erau nevoiţi să plătească „50.000 de lei pe mia de kilograme de lemn
esenţă tare; transportul dela depozit sau din gară până acasă – 10 leikg”. În
cercetările noastre arhivistice am găsit, nu o dată, ordonanţe ale primarului
care ar avea valabilitate şi în zilele noastre aşa că vom cita din altă ordonanţă,
de data aceasta referitoare la afişele publicitare lipite pe toate gardurile, fără
nici un control din partea autorităţilor locale. Astfel, în ordonanţa 6058
februarie 1946 se specificau următoarele: „având în vedere că lipirea afişelor şi
tot felul de inscripţii se face în dispreţul normelor legale, folosindu-se în acest
scop clădirile şi gardurile instituţiilor publice şi particulare (.) această stare de
lucruri dăunează imobilelor şi oferă un aspect urât (subl. Ns.) ORDONĂM:
lipirea afişelor de orice natură pe întreg cuprinsul oraşului se va putea face
numai pe panouri anume construite şi în locurile destinate în acest scop (subl.
Ns.). Este interzisă afişarea sau distribuirea publicaţiunilor contrare bunelor
moravuri, ordinei publice şi siguranţei statului (subl. Ns.)”. Încălcarea acestui
ordin putea să-l lase pe contravenient fără o sumă mare de bani în buzunar,
ba, chiar şi fără libertate în caz de recidivă. Totuşi, tindem să credem că partea
cu „siguranţa naţională” făcea referire la eventualele afişe ale partidelor aflate
în afara guvernării, respectiv ale celor „istorice”: PNL, şi PNŢ. De mercurial nu
scăpaseră nici croitorii oraşului cărora li se fixaseră următoarele tarife: „un
costum complect clasa I (pantaloni, haină şi vestă) – 180.000 lei; o haină –
108.000; o pereche de pantaloni – 45.000; un palton – 144.000 lei; călcatul
unui costum de haine – 4.500 lei”, ş.a.m.d. În acele timpuri de mari lipsuri,
preţul făinii de grâu şi al pâinii era cel mai des evocat prin ordonanţele
primarilor, uneori şi de două ori pe săptămână, datorită inflaţiei.
H. Raţii de pâine, zahăr, preţuri schimbate periodic, precum şi ordonanţe
ale primarului
La data de 4 ianuarie 1946, locuitorii Bârladului au putut citi „în locurile
special amenajate în acest scop” o înştiinţare a primăriei relativ la zahărul
cuvenit fiecăruia: „Începând de vineri 4 ianuarie 1946, se distribue zahărul
pentru populaţie astfel: 1) Raţia pe lunile noiembrie, decembrie 1945 şi
ianuarie 1946 este de 250 gramelunar, adică 750 gr. total de persoană pe baza
bonurilor de cartelă „zahăr> > nr. 7, 8, şi 9 la preţul de 4.300 lei pe kg.„. În
această „înştiinţare” li se făcea cunoscut muncitorilor, funcţionarilor particulari
şi funcţionarilor de stat că puteau ridica acest produs de la economatele
respective. Ceilalţi cetăţeni se puteau aproviziona numai prin cooperative,
astfel: la Cooperativa Victoria fuseseră arondaţi cetăţenii din cartierele de la
răsărit de str. Regală, la Cooperativa
Munc. Soc. (probabil, „munca socialistă”) cei de la apusul străzii Regale
iar la Banca Populară Deşteptarea trebuiau să se prezinte locuitorii din
cartierul de la nord de străzile Lascăr Catargiu, Dobranici, I. G. Duca,
Principesa Maria şi vechea albie a râului Bârlad.
O statistică a preţului pâinii din luna iunie până în luna decembrie a
anului 1945, ne oferă date interesante şi concludente asupra nenorocirilor
aduse de plata datoriilor de război către URSS precum şi de lipsa totală de grijă
faţă de poporul român care intrase, deja, în experimentul comunist impus de
Stalin, prin mijlocitorii săi: lacheii de la Bucureşti. Iată nota pe care am găsit-o
într-un dosar arhivistic aflat în fondul Primăria Bârlad: „Preţul pâinii de O, 600
kgr. Din 15 iunie la 2 iulie 1945 – 80 lei; dela 3 iulie la 10 august – 100; dela
11 august la 9 octombrie – 140; dela 10 octombrie la 12 decembrie – 110; 14
decembrie (o singură zi) – 260; din 16 decembrie până în prezent – 160”. Dacă
în această perioadă preţul pâinii a fost oarecum stabil, atunci el va exploda în
anii 1946 – 1947, ajungând la cote ameţitoare. Pe 13 mai 1946, primarul Paul
Constantinescu şi secretarul C. Mihăilă, emit ordonanţa 2182 care avea
menirea de a supune atenţiei cetăţenilor oraşului Bârlad următoarele: „având
în vedere că o parte din cetăţenii oraşului distrug şi despoaie copacii din
parcurile şi depe străzile oraşului de frunze şi crengi în scopul nevoilor
gospodăreşti (.) ORDONAM: se interzice cu desăvârşire ruperea copăceilor,
crengilor a frunzelor şi a florilor depe străzile oraşului, din parcul şi grădinele
oraşului. Oricine va fi găsit devastând aceste bunuri publice care fac podoaba
oraşului, va fi ridicat şi trimis la Poliţie pentru a fi deferit Justiţiei (subl. Ns.)”.
În mod cert, fostul profesor Constantinescu era un mare iubitor al curăţeniei şi
ordinii publice, ca un adevărat edil. Pe 2 septembrie 1946, primăria anunţa
modul de distribuire a noilor cartele de alimente care se făcea în ordine
alfabetică şi în puncte dinainte stabilite. Din acest document am extras câteva
lucruri interesante privind conformaţia oraşului la acea dată: „la Şcoala
primară nr.5 pentru cartierele Cazărmii şi Cartierul Nou; la Şcoala primară nr.4
de băieţi pentru Cartierele Cotul Negru şi Centru; la Şcoala primară nr.3 de fete
pentru Cartierul Munteni; la Şcoala primară nr.1 de fete „Maria Gâlcă„ pentru
Cartierele Podeni şi Piaţă”. Se atrăgea atenţia cetăţenilor că neprezentarea la
timp atrăgea după sine pierderea cartelelor. Opinăm că nu şi-a permis nimeni
să-şi piardă şi puţinul pe care-l dădea „partidul”.
I. Ciorapi bărbăteşti şi chiloţi de damă prin economatul funcţionarilor şi
şcoli de cadre pentru „tovarăşii sindicalişti”
Începuse marea „operă” de politizare comunistă excesivă a instituţiilor
statului, care va duce în final la ceea ce am trăit până în 1989, adică la şedinţe
„de partid” sau „de sindicat” plictisitoare, contraproductive, pline de inepţii
semantice şi de clişee dezgustătoare şi răsuflate de genul: „în lumina
indicaţiilor preţioase ale tovarăşului.”, „trebuie să facem, tovarăşi”, „trebuie să
dregem, tovarăşi”, „tovarăşe, problema ta nu e pusă just şi este împotriva
învăţăturii partidului” sau „este pusă just şi cadrează cu cerinţele luptei de
clasă” şi încă multe alte baliverne de soiul acestora, spuse de „celebrii” secretari
de partid sau preşedinţi de sindicat şi intrate auditoriului copleşit. De somn pe-
o ureche şi ieşite pe cealaltă, dar bucuros că a tras chiulul de la serviciu pe
ziua respectivă! De fapt, această politizare comunistă începuse chiar din 24
august 1944, însă după 6 martie 1945 când începuse să fie clar oricui cam pe
la ce uşi bat bolşevicii români şi între coarnele cui suflă, „lupta de clasă”
intrase într-o fază superioară. Activiştii partidului comunist român începuseră
să arate vehement şi acuzator cu degetul înspre „vinovaţii de dezastrul ţării”:
„chiaburimea” burtoasă şi „reacţionară” de la sate precum şi „burghejii” care
aveau la meniul zilnic numai două feluri de mâncare: sânge şi sudoare de
popor muncitor. În arhivele cercetate de noi, am găsit un document care merită
a fi citat măcar dintr-un singur motiv şi anume atestarea documentară a
„primei serii a şcolii de cadre” ce avea în componenţă tovarăşi verificaţi şi cu o
„înaltă conştiinţă politică”. Dar, iată ce scrie într-o adresă din 6 iulie 1946, în
plină arşiţă distrugătoare de culturi agricole: „potrivit hotărârii luate în şedinţa
sindicală din 5 iulie a.c., Comitetul Sindical a hotărât să desemneze pentru
prima serie la cursurile Şcoalei de Cadre, care începe marţi 9 iulie 1946, orele 4
% precis, în localul Primăriei, următorii TOVARĂŞI: X. Lazăr, Y. Ioan, K.
Virginia, Z. Elena, Q. Gheorghe, L. Ana, M. Lia, I. Elena, B. Vasile. Participarea
la cursuri este OBLIGATORIE”. Aşadar, aceasta a fost componenţa primei şcoli
de cadre „de nădejde”. Mai înainte, însă, pe 9 mai 1946, Economatul
funcţionarilor publici aducea la cunoştinţa unui număr de 12 funcţionari
comunali bărbaţi că îşi pot ridica cele 12 perechi de şosete repartizate lor. Pe 6
mai primiseră acelaşi tip de înştiinţare şi 10 femei care lucrau ca funcţionari,
invitate fiind să-şi ridice câte o pereche de chiloţi de fiecare. Nu dăm numele
întreg nimănui, dar noi le-am citit în original şi putem spune că majoritatea
beneficiarilor, de ambele sexe, erau din cei înscrişi la şcoala de cadre evocată
mai sus. Concluzia? Începuse să se contureze încet, încet, ceea ce comuniştii
combăteau pe la tribunele improvizate ad-hoc sau pe la colţurile străzilor în
mod demagogic: Împărţirea oamenilor pe clase de avantaje sau altfel spus,
apariţia „nomenclaturii” devotate „cauzei”.
J. Teohari Georgescu – cel mai puternic demnitar comunist al anilor
Afirmaţia din titlu nu este una falsă ci, cât se poate de adevărată. Acest
individ a fost numit ministru al afacerilor interne încă din data de 6 martie
1945, odată cu instalarea guvernului dr. Petru Groza. În urma cercetărilor
întreprinse prin arhivele statului, am constatat că nici un ban nu se mişca în
ţara asta fără viza lui Teohari Georgescu sau a adjunctului său Tănăsescu ce
fusese, credem, foarte bine instruit. Ministerul de finanţe parcă nici nu exista.
Arareori am găsit documente emise de acest minister şi atunci numai pentru
chestiuni minore. Întrezărind gravele probleme şi provocări cu care urma a se
confrunta guvernul în anul foametei, 1947, Georgescu a trimis câte un pachet
cu instrucţiuni cu aplicare OBLIGATORIE tuturor judeţelor. Serviciul
Administraţiei Generale pendinte de MAI a trimis pe data de 8 ianuarie 1947
prefecturii Tutova un pachet voluminos cu documente care, trase în copie, au
ajuns şi la primăria Bârlad şi nu numai. Iată preambulul documentelor: „.
Avem onoarea a vă comunica mai jos în copie adresa Subsecretariatului de Stat
al Aprovizionării nr.159.4431946, cu privire la noul regim pentru raţionarea
consumului de pâine şi mălaiu pentru întreaga ţară (subl. Ns.), rugându-vă să
binevoiţi a lua măsuri pentru executarea întocmai a dispoziţiunilor ce
cuprinde”. Trebuie să cităm şi din „dispoziţiunea” ministrului pentru a ne putea
face o idee de ceea ce a însemnat acei ani grei pentru poporul român care mai
era nevoit să mai suporte şi aprovizionarea cu delicatese a „biruitoarei” armate
roşii care la nivelul anului 1946 avea încazarmate în România peste 20 de
divizii (peste 600.000 de soldaţi): „se stabileşte un regim nou pentru raţionarea
consumului de pâine şi mălaiu. 1) Conform acestei deciziuni se stabilesc
următoarele raţii (subl. Ns.): a) Pentru consum urban: 250 gr. de pâine sau
mălaiu, pe zi, de persoană pe cartelă sau 350 gr. de cartofi pe zi de persoană, în
loc de pâine şi mălaiu (subl. Ns.)”. Dispoziţiile guvernamentale prevedeau raţii
mai mari celor care munceau în condiţii grele sau deosebit de grele (mineri,
metalurgişti etc.). Bătaia de joc comunistă a fost aplicată cu maximă stricteţe în
mediul rural, unde unei familii îi revenea cantitatea de 500 de grame de făină
de grâu pe zi sau echivalentul în făină de porumb. Tot „deciziunea” ministerială
recomanda ca dintr-un kilogram de grâu să se obţină prin morărit 900 de
grame de făină integrală. Acelaşi randament era prevăzut şi pentru boabele de
porumb. Regulamentul impus de către MAI brutăriilor era la fel de aspru şi
anume, „. Fabricile de pâine şi brutăriile de orice fel sunt obligate a fabrica
pâini de 1.000 de grame, întrebuinţând la fabricaţie cel mult 714 grame de
făină, pentru fiecare pâine (subl. Ns.) (.) Pentru fabricarea pâinii, făina de grâu
poate fi amestecată cu cel mult 30% făină de secară, de orz, de fasole, de
mazăre, cartofi sau făină de cartofi (subl. Ns.)”. Capitolul 3 al acestui document
interzicea fabricarea de plăcinte, covrigi, produse de simigerie ş.a. Era interzisă
de asemenea, şi fabricarea pâinii dietetice, atât de necesară unor suferinzi
precum. „. Pâine graham şi alte pâini de dietă fără aprobarea specială a
Primăriei Bucureşti sau a Oficiilor Economice judeţene în provincie (subl. Ns.)”.
Ultima interdicţie prevăzută de ordinul lui Teohari Georgescu era aceea care
interzicea fabricarea pâinii în brutăriile rurale din făina particularilor.
Documentul se termină cu unele constatări ale „organelor” vremii: „cu toate
dispoziţiunile legale, constatăm că se vând produse interzise, îndeosebi
prăjituri, covrigi, cornuri, etc. Atât pe stradă cât şi în diferite localuri de
desfacere”. Ca de obicei, în acei ani, veneau şi ameninţările: „luaţi măsuri
urgente de control poliţienesc pentru stârpireapieţei negre şi înlăturarea
vânzărilor clandestine (subl. Ns.)”.
K. Reducerea cheltuielilor bugetare şi. Prime de activitate!
În urmă cu 62 de ani, situaţia financiară a oraşului era deosebit de grea
aşa că folosind o prevedere a Legii Administraţiei care permitea constrângeri la
capitolul „cheltuieli” şeful Serviciului financiar de la primărie a trimis un
memoriu edilului Vasile Petrea prin care propunea reducerea unor sume la
anumite capitole bugetare. Unele reduceri îl atingeau direct chiar pe primar,
dar asta nu l-a oprit să aprobe fără comentarii propunerile contabilului şef.
Vom cita câteva rânduri din acest document, cu numărul 5461947, extrem de
edificator şi moralizator, valabil oricând. Iată ce propuneri făceau finanţiştii
primăriei de atunci: „art.2) Se reduce indemnizaţia de reprezentare a Primarului
şi Ajutorului de Primar dela 27.500 lei la 22.500 lei; Art.2) Se reduce
indemnizaţia conform Statutului salariaţilor comunali dela 75.000 la 12.500;
Art. 3) Se reduce rambursarea cheltuelilor de deplasare dela 250.000 la
100.000 (.)”. Nu am citat toate aceste reduceri dar la momentul respectiv ele se
ridicau la 750.000 de lei stabilizaţi, adică din cei cu valoarea mult mai mare
faţă de miliardele de până atunci.
L. Sporuri ministeriale pentru salariaţii comunali-model şi catastrofe care
n-au mai avut loc
Documentul din care am citat mai sus, fusese emis pe 15 august 1947
dar cu câteva luni în urmă Ministerul de Interne trimisese o circulară
Prefecturii Tutova, care al rândul ei o împrăştiase în copie prin tot judeţul, un
exemplar ajungând şi la primăria Bârlad. Circulara avea numărul 22.096 şi
fusese emisă la sfârşitul anului 1946, cu aplicabilitate pentru 1947, anul
cumplitei foamete. Ministrul Teoharie Georgescu dispusese subordonaţilor săi
să scrie următoarele: „vă comunicăm mai jos spre ştiinţă şi conformare normele
privitoare la acordarea primei de activitate de 70%, a indemnizaţiei de pâine şi
a ajutorului de iarnă pentru salariaţii comunali”. Prin „salariaţi comunali”
trebuie să înţelegem „salariaţi plătiţi de la bugetul statului”. Desigur, unii
salariaţi nu primeau nimic sau primeau, dar nu întreg, procentul stabilit de
minister. „. Nu pot beneficia de primă de activitate şi nici de ajutorul echivalent,
salariaţii aflaţi în concedii de interese personale ce depăşesc 10 zile, salariaţii
suspendaţi în baza articolului 63 din Statutul salariaţilor comunali precum şi
salariaţii trecuţi în cadrul disponibil; (.) Zilele absentate nemotivat vor fi scăzute
proporţional din calculul primei de activitate; Salariaţii temporari nu pot primi
prima dacă nu au mai mult de 6 luni lucrate (.)”. Pe 16 februarie 1947,
primăria cerea ajutorul anticipat al Ministerului de Interne în caz de inundaţii.
Ne-a reţinut atenţia acest document şi datorită faptului că edilul de atunci a
evocat şi o inundaţie catastrofală care atinsese grav oraşul Bârlad în 1932. Iată
câteva citate: „din cauza zăpezilor abundente care au căzut în această iarnă în
Nordul Moldovei şi regiunea judeţului Tutova, oraşul Bârlad este ameninţat în
această primăvară să fie inundat la topirea zăpezilor. Această situaţie ar putea
deveni o catastrofă pentru populaţia care locueşte în cartierele inundabile (.) în
cazul în care nu se iau măsuri din timp care să salveze cel puţin în parte avutul
şi viaţa acestor locuitori. (.) Pentru edificare se reaminteşte numai inundaţia
din anul 1932, când zeci de vieţi omeneşti au fost pierdute şi sute de gospodării
au fost distruse (subl. Ns.) din cauză că nu s-au luat măsuri la timp pentru
salvarea lor”. Iată că inundaţiile care au lăsat urme grave pe teritoriul oraşului
nu au lăsat indiferente oficialităţile anului 1932, deoarece, conform
documentului din care am citat, ne explică ce s-a făcut pe atunci pentru
evitarea altor nenorociri: „. Pentru prevenirea inundaţiilor, oraşul Bârlad are în
exteriorul său un dig care a fost construit în anul 1933 (subl. Ns.) pentru a
schimba cursul râului prin afara oraşului”. Pentru a preveni o altă catastrofă,
primăria Bârlad cerea Ministerului de Interne ajutorul în acest mod: „să se
intervină la Ministerul de Război pentru a detaşa la Cercul Teritorial Tutova, cel
puţin o companie de pontonieri cu tot personalul, materialul şi utilajul necesar
pentru aceste situaţii. Această companie să fie prezentă la Bârlad cel mai târziu
la data de 1 martie 1947, pentru a nu fi prea târziu (.). Misiunea acestei
companii va fi să intervină pentru salvarea vieţii şi avutului locuitorilor, precum
şi repararea digului, în cazul când ar fi posibil”. Primarul oraşului şi-a încheiat
cererea disperată prin câteva fraze grăitoare: „credem că această chestiune va fi
tratată cu bunăvoinţă, întrucât populaţia acestui oraş lovit de urmările secetei,
ar fi complect distrusă dacă suferă şi de pe urma inundaţiilor (subl. Ns.)”.
Oraşul Bârlad a primit ajutorul solicitat ministerului în termenul stabilit odată
ce am găsit la dosar un raport datat 16 martie 1947 al „detaşamentului de
pontonieri” detaşat aici. În acest raport de analiză, semnat de locotenentul
Rădulescu Alexandru, comandantul companiei trimisă de Bucureşti, scria
următoarele: „făcând recunoaşterea râului Bârlad la faţa locului, împreună cu
Dl. Gherşin M. Gherşin, ajutorul de primar al oraşului Bârlad, s-a constatat că
apa Bârladului fiind prea mică nu poate inunda oraşul”. Deoarece, probabil,
avea şi altceva de făcut decât să păzească cotele răului Bârlad, locotenentul
Rădulescu a conchis în felul următor: „o inundaţie nu s-ar putea întâmpla
decât în urma unei ploi torenţiale pe care noi nu o putem aştepta. Faţă de cele
de mai sus, vă rugăm a ne da avizul pentru a putea îmbarca materialele şi
piesele spre unitatea unde am putea activa şi am fi folositori şi a nu mai pierde
timpul în Bârlad fără nici o ocupaţie, cum am stat 30 de zile, când în alte părţi
prezenţa pontonierilor este foarte necesară (subl. Ns.)”. În concluzie,
previziunile catastrofice ale „Mamei Omida” de la primăria Bârlad au fost un
fiasco iniţial, deoarece, după cum vom vedea, mai târziu s-au adeverit şi oraşul
a avut foarte mult de suferit. Datorită situaţiei de război instituită de şeful
statului Antonescu odată cu declanşarea ostilităţilor în Răsărit, printre multe
alte legi speciale a fost şi aceea a rechiziţiilor care, se pare, nu fusese abrogată
nici la începutul anului 1947. La dosar am găsit petiţia unui bârlădean trimisă
direct pe adresa Ministerului de Interne, recte Teoharie Georgescu care a scris
şi semnat rezoluţia, avizând-o favorabil şi trimiţând-o apoi prefecturii Tutova,
care la rândul ei a pasat-o primăriei spre competentă rezolvare. Iată o parte din
conţinutul plângerii ce avea ca dată de expediere 1 aprilie 1947 (fără a fi o
păcăleală!): „subsemnatul Aristide Malache, proprietarul imobilului din str.
Mihail Kogălniceanu, nr.8, Bârlad (.) vă aduc la cunoştinţă următoarele: În
august 1944 evacuându-mă din Bârlad cu ocazia evenimentelor, imobilul
proprietatea subsemnatului ce este singura locuinţă a mea şi a familiei mele
compusă din cinci membri mi-a fost ocupată de Legiunea de Jandarmi.
Actualmente suntem constrânşi să locuim într-o singură cameră la fiica mea
Eugenia Căpitan Crihan, deşi sunt case libere ce ar putea satisface cu
prisosinţă necesităţile instituţiei, totuşi nu s-a luat nici o măsură pentru a ne
elibera casa, aşa că de mai bine de doi ani, deşi proprietari ai imobilului,
suntem constrânşi la un trai neomenesc. Mai adaug la acestea faptul că nu am
primit nici un fel de chirie în aceşti doi ani (subl. Ns.) iar cei doi cai şi boi ce îi
posed pentru nevoile agriculturei trebue să-i adăpostesc pe la vecini”. Avizul
favorabil al ministerului a cântărit foarte mult în ochii autorităţilor locale
bârlădene aşa că primarul a rezolvat problema cetăţeanului. În dese cazuri,
unele adrese şi circulare ministeriale care soseau pe adresa primăriei Bârlad
erau inaplicabile sau nu-şi aveau rostul de a fi trimise într-un oraş care pe
atunci se baza din punct de vedere economic pe agricultură şi cu o populaţie
ocupată în procent de 80% cu această activitate. Opinăm că înalta
funcţionărime de la Bucureşti trebuia să-şi justifice leafa şi nimic mai mult. De-
o pildă, Oficiul de Documentare şi Studii Administrative pendinte de Ministerul
Afacerilor Interne (MAI), a trimis pe adresa primăriei circulara cu nr.110.64317
aprilie 1947 prin care o informa cu câte ţări are România încheiate convenţii
de. „clauză a naţiunii celei mai favorizate”! Pentru locuitorii de atunci ai
Bârladului chestiunea în cauză nu era de natură a le umple farfuria cu borş
sau cămara cu cartofi şi fasole, acestea fiind deja cartelate drastic, însă pentru
cercetător acest document are valoare măcar că am aflat cu ce state avea
România anului 1947 relaţii de acest gen. Lista începea cu Albania şi se sfârşea
cu Ungaria dar în cuprinsul ei apăreau şi state ca: Anglia, Franţa, Germania,
Finlanda, Elveţia, Spania, Statele Unite ale Americii ş.a., în total 26. Faptul în
sine nu trebuie să constituie o curiozitate deoarece la acea dată regele Mihai I
încă nu fusese debarcat de la conducerea ţării iar aceste convenţii fuseseră
semnate în perioada interbelică, de aceea nu apare URSS, cu toate că în
februarie 1947 fusese semnat Tratatul de Pace de la Paris. Pe 11 aprilie 1947,
tot MAI trimisese primăriei Bârlad un document general, în care erau salariile
lunare reactualizate ale primarilor şi ajutorilor de primari. Această circulară
fusese concepută pentru toate rangurile oraşelor şi comunelor rurale ale ţării.
Aceste noi salarii urmau a fi plătite retroactiv, începând cu 1 aprilie. Primarul
Bârladului avea o leafă de 4.375.000 de lei iar ajutorul 3.150.000 de lei. La
sfârşitul documentului se specifica şi faptul că: „la salariile menţionate mai sus
se adaugă indemnizaţiile legale”. După cum am văzut la începutul acestei
lucrări dar şi în altele pe care le-am publicat, funcţionarii publici mai
beneficiau şi de spor de activitate (70%), spor de scumpete (în raport cu
inflaţia), spor de lemne de foc, spor de încălţăminte şi îmbrăcăminte ş.a.
După cum vom vedea în continuare, în anul 1947 încă se mai acorda
oareşce atenţie locaşurilor de cult. MAI a transmis NUMAI ÎN MOLDOVA
circulara nr.634312 mai 1947 în care se spuneau următoarele: „motivat de
memoriul primit dela Patriarhia Română prin care reprezentanţii cultelor
recunoscute de Stat din Moldova, după ce arată situaţia precară a bisericilor
din această parte a ţării, solicită unele degrevări de taxe şi impozite. Ministerul
aprobă ca locaşurile de cult să fie scutite de plata taxei de faţadă (subl. Ns.)”.
 M. Măsurile anti-foamete ale MAI? Înfiinţarea economatelor şi a
cantinelor populare
Marea foamete din Moldova acelor ani a avut numeroase cauze, pe care
le-am mai prezentat în rândurile noastre dar merită să le reiterăm. Seceta
cumplită din 1946, supraaglomerarea ţării cu trupe invadatoare sovietice, cu
mult peste capacitatea de asigurare a aprovizionării acestora, (făcută în cele din
urmă dar cu bucata de pâine furată de la gura românului de rând), jafurile
permanente la care era supusă populaţia de către sălbaticii soldaţi ruşi fără
absolut nici un Dumnezeu, lipsa în totalitate a stocurilor strategice de hrană
dar şi plata despăgubirilor de război către URSS numai în natură, aşa cum
sunau pretenţiile de nerefuzat ale lui Stalin. Administraţiile locale ale acelor
timpuri, compuse în cvasi-majoritatea lor numai din comunişti, de regulă
oameni cu o pregătire intelectuală sub-mediocră şi proşti gospodari, au
accentuat starea de criză a acestei părţi de ţară până la moartea prin inaniţie în
unele zone rurale, în special din judeţul Vaslui. Documentele arhivistice secrete
până în 1990 dar date la cercetare în speţă după 1996, au scos la iveală
numeroasele abuzuri ale mai-marilor de atunci, dar şi numărul şi, uneori,
numele victimelor nevinovate ale acestui flagel. Dar, să revenim la oraşul
Bârlad şi problemele sale de atunci. La 21 mai 1947, serviciul contabilităţii din
cadrul MAI trimitea o circulară tuturor unităţilor administrative teritoriale din
subordine şi din punctul nostru de vedere ea reprezintă primul document ce
atestă înfiinţarea economatelor şi cantinelor populare cu toate că, profitând de
mizeria în care trăiau oamenii, primii care au deschis cantine au fost
comuniştii în goana lor furibundă de a-şi face prozeliţi cu o bucată de
mămăligă şi un castron cu borş de lobodă şi ştevie în plus, după cum atestă
documentele de la dosare. Din acest act am extras câteva propoziţii: „. Trimitem
alăturat ordinul dat către Domnii Prefecţi de judeţe, privind înfiinţarea de
Economate judeţene pentru funcţionarii dependenţi de Ministerul Afacerilor
Interne (subl. Ns., deci, numai pentru aceştia! N.n.) şi a cantinelor din oraşele
de reşedinţă (.) Facem apel în special la domnii primari din oraşele de
reşedinţă, să acorde întregul lor sprijin pentru realizarea scopului arătat”.
Documentul a fost semnat de însuşi Teoharie Georgescu, tartorul absolut al
MAI. Această circulară era însoţită şi de un chestionar care urma a fi completat
de către cei vizaţi şi trimis imediat la Bucureşti. Printre altele, ministerul era
interesat să afle următoarele: dacă există deja un economat; dacă nu există,
trebuiau trimise unele date privind: localul unde urma a fi amplasat,
personalul necesar, mijloacele financiare existente precum şi posibilitatea
aprovizionării, estimarea cheltuielilor de instalare, mijloacele de transport
existente. Dacă ne gândim la bugetul de avarie al prefecturii Tutova dar şi al
oraşului Bârlad, opinăm că răspunsul a fost unul în spiritul acelor vremuri
pline de lipsuri, ceva cam de genul „avem local şi mijloace de transport,
posibilităţi de aprovizionare asemenea, personal de lucru găsim pentru că avem
oameni în excedent DAR NU AVEM BANI PENTRU NICIUNA DINTRE
CERINŢELE DV”. Din păcate, nu am găsit o adresă de răspuns pe această temă
dar am găsit alta care dă greutate speculaţiei noastre şi o face cât se poate de
posibilă şi adevărată. Iată ce cerea primăria Bârlad MAI cu adresa nr.27431
iulie 1947: „Primăria oraşului Bârlad contând pe subvenţia (subl. Ns.) acordată
dela Minister din Fondul comun a angajat din primele zile ale lunii aprilie
cantitatea de 100 vagoane piatră bolovani de râu pentru pavagii (sic!) pe străzi,
a angajat şi executat în parte în ateliere proprii un număr de 14.000 dale
pentru refacerea trotuarelor (.). Prin mărirea preţurilor la materiale şi
manoperă, am fost nevoiţi să întrerupem lucrările fiind expuşi la pierderi şi
daune, iar peste nevoile urgente de edilitate ale Oraşului grav lovit de cutremur
şi de evenimentele de război a intervenit inundaţiile recente cari au înnămolit
un mare număr de străzi, au rupt podeţe şi poduri întrerupând circulaţia în
partea de jos a oraşului. Pentru continuarea executării lucrării (.) rugăm a ne
acorda în contul subvenţiei de investiţii suma de 500.000.000 de lei, care ne
este necesară pentru acoperirea primelor nevoi”. Din această adresă rezultă clar
lipsa de bani a autorităţilor, care ne face să credem că n-au putut acoperi din
fonduri proprii nici cheltuielile prilejuite de înfiinţarea economatelor şi
cantinelor populare. De asemenea, am remarcat faptul că locotenentul
Rădulescu, cel care se plictisise să stea degeaba în Bârlad cu compania lui de
pontonieri, s-a pripit atunci când a cerut permisiunea de a părăsi oraşul
deoarece inundaţii tot au fost, dar ceva mai târziu. Efectele acestora s-au văzut
în conţinutul documentului de mai sus. Încheiem acest inter-titlu cu un foarte
interesant tabel întocmit de primăria Bârlad la cererea mai-marilor de la
Ministerul Afacerilor Interne. Acest document ne arată succesiunea la fotoliul
de primar al oraşului, imediat după 23 august 1944 până la data emiterii
documentului, 5 august 1947. Iată conţinutul actului cu nr.3262: „.la Ordinul
Dvs. circular nr.15.0301947, avem onoare a vă comunica mai jos nominal dela
23 august 1944până în prezent numele, pronumele şi semnătura persoanelor
ce au avut drept de a semna actele oficiale: 1) IOAN BONTAŞ, primar dela 26
august 1944 până la 9 aprilie 1946; 2) Profesor PAUL CONSTANTINESCU,
primar dela 9 aprilie 1946până la 27 iulie 1947; 3) VASILE PETREA, primar
dela 27 iulie 1947şi în continuare; 4) GHERŞINM. GHERŞIN, ajutor de primar
dela 26 august 1944 în continuare; 5) CONSTANTIN MIHĂILĂ, secretar; 6)
GHEORGHE PLACA, şef Serviciu Financiar; 7) IULIUS SIMOVICI, şef Serviciu
Administrativ (subl. Ns.)”.
7.3. BÂRLADUL ANILOR '47-4937
DECIZII ALE COMISIEI INTERIMARE ŞI CURBE DE SACRIFICIU
Instalaţi bine la putere încă din anul 1945, comuniştii începuseră să-şi
consolideze distrugătoarea hegemonie mai ales după debarcarea neprotocolară
a ultimului bastion democrat: regele Mihai I care fusese obligat să abdice şi să
plece în exil. După cum am reiterat şi în alte dăţi, seceta anului 1946 adusese
foametea şi sărăcia absolută începând din toamna acestui an dar şi pe
parcursul anului 1947 când s-au consumat adevărate drame. Politicienii
occidentali puseseră la punct un plan de redresare economică a Europei
răvăşite de războiul pustiitor care abia se terminase. La 19 iunie 1947,
premierii Marii Britanii şi Franţei propuseseră unui număr de 22 de state
europene (inclusiv României) aderarea la planul secretarului de stat american
Marshall, pentru a putea primi ajutor economico-financiar în vederea
reconstrucţiei. Uniunea Sovietică, recte Stalin personal, a interzis categoric
statelor intrate în sfera sa de influenţă de a accepta mâna întinsă de către
occidentali pentru a nu le scăpa, cumva, spre „lagărul capitalist”. Decizia
Moscovei a adâncit şi mai mult criza socială din ţara noastră ajungându-se ca
în unele judeţe din Moldova (spre exemplu Vaslui) oamenii să moară de inaniţie
sau, conform documentelor arhivistice descoperite de noi, de „mizerie
fiziologică”. Nici sacrificarea inutilă şi inumană a populaţiei nu i-a putut
convinge pe bolşevicii noştri de necesitatea căutării altor soluţii de rezolvare a
problemelor dar au găsit un ţap ispăşitor: „elementul exploatator chiaburesc”
din lumea satului românesc dar şi din mediul urban unde exista un număr
relativ mic de gospodari cu suprafeţe de teren ce depăşeau 8-10 ha. În toate
comunele urbane şi rurale se constituiseră Comisii Interimare, ce ţineau locul
fostelor Consilii Locale.
A. Ordinea de zi: noi taxe şi impozite, lucrări edilitare dar şi combaterea
cerşetoriei
Primarul Bârladului, Vasile Petrea, convocase o şedinţă a Comisiei
Interimare pentru data de 7 august 1947. Din acest forum de conducere
colectivă extrem de eterogen făceau parte următorii: Vasile Petrea (primar);
Candel Gheorghe (mecanic); Pântea Dumitru38 (muncitor); Iosipescu
Maria (profesoară); Sami Epştain (comerciant); Roşu Ioan (muncitor); Bâlcu
Neculai (industriaş); Corciovă Mihai (avocat); Dr. Dan Duda (medic); Neculai
Pavel (învăţător); Popa Aurica (învăţătoare); Bărbuleanu H. (preot); Bontaş Ioan
(avocat); Gherşin M. Gherşin (ajutor de primar); Orenştain Adela (muncitoare.
Tot din această comisie mai făceau parte şi şefii serviciilor primăriei precum şi
şeful Poliţiei sau al garnizoanei Bârlad, pe care îi vom cita în continuare: Placă
Gheorghe, Simovici I., Beleşan Ştefan, Dr. Grosu I., Dr. Ciolan I., Căpitan
Berdan Eugen, Ing. Cazacu Vladimir, Chestor Pandele N. şi avocat Capalovici A.
Prin urmare, conform conceptului de „democraţie populară” împământenit de
ocupanţii ruşi prin intermediarii lor români, din cele scrise mai sus se poate
observa că printre intelectuali, militari şi oameni de afaceri, fuseseră infiltrate
şi elemente ale viitoarei clase conducătoare din România. În rândurile
următoare, vom vedea ce probleme frământau Bârladul acelor ani în viziunea
celor convocaţi la şedinţă.
Note:
37 Pentru realizarea acestui material publicistic, autorul a folosit
documentele din dosarele 5, 6 şi 71947, aflate în fondul „primăria Bârlad” la
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
Astfel: „. D-na Maria Iosipescu propune să se asigure plantaţia de
salcâmi din Dealul Mare; D-l Primar Vasile Petrea propune să se instituie o
amendă pentru vizitatorii cari distrug plantaţiile şi florile, de asemenea că
pentru plantarea dealurilor din vecinătatea Grădinei şi organizarea unui ştrand
în grădina publică se va pune în studiu organizarea acestor deziderate. D-l Dr.
I. Grosu propune ca ştrandul să fie făcut în parcul Renaşterii folosindu-se
pentru manoperă arestanţii şi armata.
D-l Primar propune întocmirea şi lucrarea ştrandului în terenul de sport
al Oraşului, la nord de grădina publică. D-l Pântea vorbeşte arătând situaţia
bulevardului Elisabeta care s-a transformat în piaţă, de asemenea că strada
este inundată din mai multe părţi şi propune a se lua măsuri de îndreptare
desfiinţându-se gardul dela Benone Burghelea. Cere a se repara strada Aprodu
Purice stricată de tancuri, de asemenea a se ridica gunoiul din balta insalubră
de pe strada Vărăriei iar la cişmea să se ridice strada pentru a se însănătoşi
terenul, deasemenea repararea cişmelei Gâlcă şi repararea podurilor de pe
strada Sf. Trei Ierarhi pentru a se asigura transportul spre cimitir. Cere
distrugerea speculanţilor ce inundă în jurul cetăţenilor şi a terenurilor
periclitând securitatea acestora, deasemenea înlăturarea speculanţilor din piaţă
în interesul populaţiei şi al sărăcimei. D-na Maria Iosipescu cere ca
Administraţia să aibă mai multă grijă de cartiere, arătând că podurile de pe
gârla Tuchiloaia nu funcţionează iar străzile sunt impracticabile. Ea mai cere şi
iluminarea străzilor periferice
38Pântea Dumitru (1903-1989) era la vremea aceea muncitor ceferist. În
anul 1950, în urma unei delaţiuni, a fost „ridicat” la miezul nopţii din locuinţa
sa de către Securitate, fără ca familia acestuia să primească vreo explicaţie. A
fost încarcerat în temuta puşcărie comunistă de exterminare de la Iaşi unde a
suportat torturi şi maltratări inimaginabile, fiind nevoit, spre exemplu, să
doarmă pe paie ude. După mai bine de doi ani a fost eliberat, dar cu grave
sechele psihice şi fizice. Perioada petrecută în puşcărie nu a fost rezultatul unei
condamnări ceea ce înseamnă că, la fel ca alte mii de persoane, a executat
„închisoare administrativă”. Târziu, a fost reabilitat. (Informaţii primite de la dl.
Cristian Pântea, fiul celui evocat în acest studiu)

(.) „. Prin urmare, cam acestea erau priorităţile edilitare într-un oraş
bântuit de foamete. Ştrandul, spre exemplu, mai putea spăla câteva din
mizeriile zilnice la care erau supuşi locuitorii Bârladului. Pentru a nu pierde
firul şedinţei din 7 august 1947, vom cita şi din cel de-al doilea punct al ordinei
de zi: problema cerşetoriei. Iată ce au spus membrii comisiei: „D-l Primar Vasile
Petrea arată grozăviile acestei plăgi şi propune constituirea unei comisiuni care
să trieze cerşetorii şi să fie puşi la muncă (subl. Ns.). Dl. dr. Dan Duda propune
constituirea comisiunii de triere a cerşetorilor. Dl. doctor I. Grosu propune să
se ceară concursul Poliţiei pentru a se tria aceşti vagabonzi iar cerşetorii valizi
să fie puşi la muncă obligatoriu (subl. În orig.) deasemenea să se interzică
cerşetoria în bâlciu (.). Se constituie Comisia specială pentru trierea cerşetorilor
astfel: D-l doctor I. Grosu, D-l doctor Dan Duda, Preot H. Bărbuleanu, D-nii A.
Popa, Sami Epştain şi D-l N. Pavel care urmează a lua contact cu D-l Chestor al
Poliţiei. D-l doctor I. Ciolan, şeful Serviciului Sanitar Veterinar, arată situaţia
grea a Abatorului comunal care este în stare degradată (.) şi la Serviciul ecarisaj
cere construirea unui cimitir de animale şi repararea dubei de strâns câinii. D-l
doctor Grosu arată că nu se va putea pune abatorul în stare de funcţiune fără
un om voinic (subl. Ns.) şi harnic ca intendent„. Aici, facem şi noi o paranteză
interogatoare: de ce trebuia neapărat un om voinic? Până atunci îl conduseseră
nevolnicii? La rubrica „diverse„, mecanicul Gheorghe Candel (care va ajunge nu
peste mult timp primar al oraşului) „. Propune să se interzică circulaţia
trăsurilor pe străzile principale iar parcarea acestora să se facă numai pe
străzile laterale, puţin circulate”. Trebuie să recunoaştem că propunerea a fost
de bun simţ şi ea ar avea aplicabilitate perfectă şi astăzi în oraşele noastre
sufocate de atâtea maşini.
B. „Propun abandonarea împrejmuirii parcului Renaşterea şi organizarea
băii Crucii Roşii”
La o lună şi două zile de la şedinţa din care am citat mai sus, Comisia
Interimară s-a întrunit din nou pentru a stabili dacă s-a aplicat vreuna din
măsurile preconizate a fi rezolvate în contul problemelor puse atunci pe tapet.
După cum vom vedea, mare lucru nu s-a făcut iar „plaga societăţii”, adică
cerşetoria, nu fusese eradicată în Bârlad ci, dimpotrivă înflorise ca şi ghiocelul
sau toporaşul pădurilor patriei. Analizând compoziţia Comisiei Interimare, am
constatat că într-o lună nu fusese schimbat nimeni. Deocamdată, deoarece,
după 30 decembrie 1947 muncitorimea va fi majoritară în toate forurile
decizionale, de la toate nivelele. Dar, să vedeam ce ne-au mai transmis prin
timp conducătorii de atunci ai urbei: „. la efectuarea apelului nominal, D-l
Secretar al Primăriei, C. Mihăilă a constatat că sunt prezenţi 12 membri,
lipsind preotul H. Bărbuleanu şi d-ra Adela Orenştain „, prin urmare, cum s-ar
fi spus peste 2-3 ani după această şedinţă, adunarea era „statutară”. La
începutul întrunirii, primarul Vasile Petrea „. Explică întârzierea convocării
Comisiunei şi arată imposibilitatea în care se găseşte Administraţiunea din
pricina operaţiunilor de stabilizare (subl. Ns.) care a răsturnat situaţia
bugetară”. Probabil primarul făcea vorbire despre „celebra” stabilizare monetară
din 15 august 1947, care fixase un schimb de 20.000 de lei vechi pentru un leu
nou. Am pus adjectivul celebru între ghilimele deoarece schimbarea banilor
vechi cu cei noi s-a făcut strict între anumite limite, de regulă total
dezavantajoase pentru posesorii de saci cu bani aşa că putem trage concluzia
că a fost mai mult o spoliere al unui anumit segment al populaţiei. Dacă la
precedenta şedinţă se stabilise împrejmuirea parcului „Renaşterea”, la cea din
2 septembrie din care cităm acum primarul Petrea a venit cu altceva: „propun a
se amâna împrejmuirea parcului Renaşterea şi a se restabili baia Crucii Roşii
dela Dispensarul II Medical (subl. Ns.)”. Considerăm, după atâţia ani, că
propunerea primarului era salutară devreme ce apăruse şi bunul prieten al
sărăciei, minusculul dar periculosul păduche! Iată şi continuarea şedinţei: „D-
na Aurelia Popa crede că se poate aproba organizarea băii Crucii Roşii”.
Problema parcării trăsurilor nu fusese rezolvată încă, prin urmare „. D-l Candel
arată că nu s-au luat măsuri să se organizeze circulaţia trăsurilor pe străzile
laterale. De asemenea face observaţia că procesul verbal tratează probleme
superficiale”. Iarăşi ne oprim pentru comentarii suplimentare pentru a constata
că chestiunea decongestionării circulaţiei în oraşul Bârlad este veche şi că
eforturile pe care le fac unii politicieni locali actuali de a se construi o şosea de
centură nu sunt vorbe-n vânt. Aflat într-o evidentă opoziţie de tip proletar,
Candel a mai spus următoarele: „referitor la împrejmuirea parcului Renaşterea
crede că s-ar putea rezolva problema (dar nu a dat şi soluţii n.n.). Recomandă
organizarea şi darea în funcţiune a băii dela Crucea Roşie. Cu cerşetorii nu s-a
făcut nimic. Este de părere să se stărue asupra soluţionării problemei
cerşetoriei”. Discuţiile de la această şedinţă au fost continuate de „. D-l avocat
Corciovă cere ca toate măsurile luate de D-l Primar să fie luate cu avizul
Comisiei Interimare”. Aici, avocatul citat avea mare dreptate deoarece, chiar şi
în zilele noastre toate hotărârile unei comunităţi sunt luate de Consiliul Local,
iar primarul numai le aplică. Acelaşi lucru era valabil şi în acele timpuri, iar
Corciovă cunoştea legislaţia administrativă. După această simbolică palmă dată
primarului Bârladului, secretara-dactilografă de şedinţă a mai consemnat
câteva intervenţii ale avocatului: „cere să se aibă în vedere salubritatea şi
curăţenia oraşului, este necesar ca să se repare puţurile de apă, deasemenea
repararea străzilor care nu s-a făcut după regulile edilitare, ca exemplu citează
cazul Bulevardului Epureanu care nu corespunde technicei”. Doctorul Dan
Duda a punctat aceleaşi probleme stabilite la precedenta şedinţă dar
nerezolvate: „. Cere o zi în care să se trieze cerşetorii cu ajutorul Poliţiei şi se
fixează ziua de 5 septembrie ora 8, 00. Cere Poliţiei să aducă la Serviciul
Sanitar toţi cerşetorii din oraş pentru ca acea Comisiune stabilită la 7 august
să îi poată tria”. Pentru a rezolva măcar parţial gravele probleme financiare cu
care se confrunta oraşul Bârlad la acea vreme, tot dr. Duda a propus: „să se
facă serbări şi conferinţe pentru strângerea fondurilor necesare Primăriei”.
C. „Reforma monetară a trezit admiraţia tuturor păturilor sociale”.
Oare?!
Deoarece ne-am propus dezbaterea hotărârilor luate de Comisia
Interimară a oraşului Bârlad cu ocazia câtorva şedinţe, trebuie să spunem că
ce am scris mai sus a reprezentat doar analiza celor discutate la precedenta
întrunire şi că este necesară citarea propunerilor şi hotărârilor luate la 9
septembrie 1947. La capitolul „Regimul financiar” vom consemna intervenţia lui
Gheorghe Placa, şeful acestui important serviciu al primăriei de atunci (şi de
acum): „. D-l Gh. Placa arată evoluţia bugetului comunal până la 15 august
1947 (.) propunând aprobarea unor măsuri provizorii pentru acoperirea
cheltuelilor strict necesare funcţionării serviciilor Primăriei. Comisia aprobă”.
La rândul său, ing. V. Cazacu „. Face cunoscut că principiile noi ale conducerii
statului arată că comuna trebuie să se alimenteze din veniturile proprii”. O
propunere interesantă a făcut avocatul A. Capelovici care a spus că „. Grădina
publică ar trebui replantată cu pomi fructiferi”. Asupra „chestiunilor edilitare”
care fuseseră fixate pe locul al doilea în ordinea de zi a şedinţei, ing. Bălăşan „.
Răspunde d-lui avocat Corciovă că pavajul depe Bulevardul Epureanu a fost
deteriorat de tractorul Camerei de Agricultură”. Bine-nţeles că în stilul tuturor
etapelor României moderne, primarul Vasile Petrea a propus „. Înfiinţarea unei
Comisiuni care să cerceteze la faţa locului” distrugerea bulevardului. Iată şi alte
cereri şi probleme ridicate de consilierii locali la această şedinţă: „D-l Placa
arată veniturile din bâlciul anual. D-l Primar arată că împrejmuirea parcului
Renaşterea se va face din venituri proprii. Dl. avocat Corciovă cere repararea
podurilor şi podeţelor din oraş. D-l Primar promite că se vor face economii şi se
vor repara. D-na Iosipescu cere a se repara podul Pescăriei iar D-l Primar
promite a-l repara. D-l Gheorghe Candel cere instalarea la bariere a
mercurialelor pentru populaţia care vine în oraş. D-l Pântea cere să se ia
măsuri pentru ridicarea gunoaielor de pe strada Lirei. Tot D-sa cere să i se
explice care este rolul Comisiei Interimare. D-l Primar promite că va tipări
instrucţiunile şi le va înmâna consilierilor”. Iată-i ajunşi pe cei din Comisia
Interimară a primăriei Bârlad la spinoasa şi arzătoarea problemă a
aprovizionării. Primul care a luat cuvântul a fost „D-l ajutor de primar Gherşin
M. Gherşin care arată rostul Comisiunei de Mercurial în fixarea preţurilor
alimentelor din piaţa oraşului”. Avocatul Corciovă, cel care avea mereu ceva de
spus sau de adăugat în aceste şedinţe a propus „a se înfiinţa Comisiuni
cetăţeneşti în frunte cu un membru din Comisia Interimară ca să asigure la
bariere aprovizionarea populaţiei”. De la înălţimea menirei sale de apărător al
intereselor muncitoreşti, „. D-l Pântea propune a se cere unificarea măsurilor
de aprovizionare pentru toţi cetăţenii indiferent de rang şi calitate (subl. Ns.)”.
Foarte activa doamnă Iosipescu „se referă la vânzarea alimentelor în barieră pe
principiul trocului”. Nu vi se pare, stimaţi cititori, că acelaşi lucru se întâmplă
şi astăzi cu „tarabagii” noştri care cumpără „en gros” şi la preţuri derizorii toată
marfa producătorilor veniţi în oraşele noastre, după care o revând „en detail” la
preţuri mult mai mari? Nimic nou sub soare. La finalul acestei şedinţe din care
am citat copios, „. Comisiunea Interimară cere ca Primăria să intervină pentru
a se asigura hrana populaţiei sărace din Oraş la fel cu cei înscrişi la
Economate”. După cum se ştie, „economatele” erau magazinele speciale ale
funcţionarilor sau muncitorilor statului ce erau înscrişi în sindicate. Opinăm că
această formă de aprovizionare discriminatorie organizată şi asiduu promovată
de partidul muncitoresc român, asigura viitoarele „cadre de nădejde” în
perspectiva viitoarelor „lupte de clasă” ce se vor da cu „exploatatorii” şi
„duşmanii noii orânduiri”, pentru „victoria” finală ce se întrezărea la orizont.
Întâmplător, în dosarul pe care l-am cercetat am găsit şi o „notă informativă
privind starea de spirit a populaţiei” care este atât de contradictorie încât ne-a
determinat să o publicăm. Iată ce a scris în anul 1947 (după reforma monetară)
cineva fără nume pe acest petic de hârtie: „reforma monetară a trezit admiraţia
tuturor păturilor sociale, chiar şi de cei care au fost loviţi de această reformă,
întrucât nimeni nu este capabil să aducă vreo critică acestei mari opere (subl.
Ns.). Desigur că în prezent este lipsă de numerar şi o serie de cetăţeni care nu
au un rol determinant în producţie, nu au mijloace de existenţă (subl. Ns.). În
acest sens s-a produs şi o profundă îngrijorare la Ordinul de a se interzice
măcinarea grâului prpriu pentru asigurarea pâinii familiei (subl. Ns.)”. Prin
urmare, după mintea beteagă a celui ce a scris asemenea „operă”, toţi erau atât
de bucuroşi de reforma monetară că plângeau în hohote pe acordul chiorăielilor
maţelor şi stomacurilor goale! Iacătă aşa s-a construit socialismul biruitor, cea
mai superioară formă de organizare a umanităţii, de la omul de Neanderthal
încoace!
D. „Curbe de sacrificiu” la pâine pentru asigurarea grâului de sămânţă
De ce se temea muncitorul Pântea, membru al Comisiei Interimare de aia
n-a scăpat oraşul Bârlad. După ce că pâinea se raţionalizase drastic, iată că
până la urmă s-a ajuns şi la suprimarea acesteia. Cauzele lipsei grâului sunt
multiple dar vom evoca doar câteva. În primul rând este vorba de obligativitatea
achitării despăgubirilor de război către „marea noastră prietenă” Uniunea
Sovietică, ceea ce a dus la trecerea graniţei de la Prut sau de la Marea Neagră a
milioane de tone de cereale. Apoi, proasta organizare a noilor autorităţi vândute
Moscovei, care nu au asigurat nici un stoc strategic de rezervă pentru situaţii-
limită, aşa cum a fost aceea a anilor '46- '47, când seceta a lovit cumplit
terenurile cultivate, având drept consecinţă imediată înfometarea criminală a
populaţiei care nu avea absolut nici-o vină. Refuzul autorităţilor comuniste de a
se integra planului Marshall, au completat un tablou sinistru. Cu mari rezerve,
ticăloşii de la Bucureşti au acceptat ajutoarele umanitare americane şi suedeze
care, la urma urmei, n-au fost decât nişte palide paleative sau n-au ajuns la
gurile celor aflaţi în dificultate datorită noilor stăpâni ai satelor noastre care au
avut grijă mai întâi de neamuri sau de propria chiverniseală, şi apoi de ceilalţi.
Zecii de mii de locuitori ai Moldovei au luat calea pribegiei prin celelalte
provincii în căutarea unei traiste de porumb. Mii de copii au fost luaţi de lângă
părinţii lor şi duşi în zonele excedentare pentru a supravieţui. Ce a făcut marele
sponsor al comuniştilor români, Uniunea Sovietică? A trimis sub formă de
împrumut câteva vagoane de porumb sau grâu iar Stalin a decis sistarea
temporară a plăţii datoriilor de război în natură, până la rezolvarea problemei
alimentare. Probabil satrapul de la Kremlin s-a gândit că dacă mor toţi românii,
n-o să mai aibă cine-i munci pe degeaba. La 28 octombrie 1947, Comisia
Interimară de la primăria Bârlad s-a întrunit în şedinţă de analiză a situaţiei
ocazie cu care a luat şi o măsură ingrată: suprimarea raţiilor de pâine. În
continuare, vom cita din adresa nr.42383 noiembrie 1947 trimisă la Oficiul
Economic al judeţului Tutova de către primărie: „vă trimitem alăturat în
original procesul verbal al Comisiei Interimare a
Primăriei Oraşului Bârlad din 28 octombrie 1947 prin care se hotărăşte a
se renunţa la hrana populaţiei pe 5 (cinci) raţii pentru ca grâul rezultat să
poată fi însămânţat şi vă rugăm a ne pune la dispoziţie cantitatea de 25.000 kg.
grâu pentru a-l repartiza spre însămânţare„. Documentul fusese semnat de
primarul Vasile Petrea şi de secretarul Constantin Mihăilă. Din păcate, nu a
fost singura „curbă de sacrificiu„ impusă locuitorilor oraşului deoarece au fost
nevoiţi să mai rabde şi alte zile fără pâine. La data de 24 noiembrie 1947,
Comisia Interimară s-a întrunit iarăşi la sediul primăriei pentru a analiza
situaţia şi pentru a lua măsurile ce se impuneau în acea grea perioadă. Iată ce
a consemnat dactilografa instituţiei vizavi de angajările care se făceau la
primărie: „. D-nii Mihai Corciovă şi Gheorghe Candel propun ca angajările de
funcţionari în cadrul schemei de organizare să se facă numai cu aprobarea
Comisiei Interimare„. Opinăm că intervenţia consilierilor avea drept scop
evitarea angajărilor „pe ochi frumoşi„ valabile la români de când lumea! În
continuarea şedinţei s-a trecut la punctul 2 şi anume „stadiul însămânţărilor
de toamnă„ unde „. D-l Primar Vasile Petrea a ţinut un expozeu. D-sa arată că
s-a renunţat la raţiile de hrană ale populaţiei pe 9 zile (subl. Ns.) iar grâul
respectiv s-a împărţit producătorilor cari au mijloace să fie însămânţat. D-sa
roagă pe slujitorii Bisericii să anunţe în Biserici prin predici obligaţiunea celor
ce nu ridică grâul pentru a-l însămânţa„. Se pune întrebarea firească: ce se
întâmplase cu proprietarii mai mari sau mai mici de pământ de refuzau să
semene grâu? Răspunsul l-am găsit tot în acest proces verbal de şedinţă: „.
Deasemeni Dl. Primar aduce la cunoştinţă Comisiei Interimare că suntem
obligaţi a stărui ca cetăţenii să depună cotele de porumb la I. N. C. O. P. (subl.
Ns.) pentru a se asigura stocul hranei populaţiei”. În concluzie, sătui de cotele
impuse de comunişti, care-i lăsau muritori de foame pe munca lor,
agricultorilor li se făcuse pur şi simplu lehamite de pământ!
CAPITOLUL 8
Comuna Albeşti, scurte file de istorie contemporană39
Pe un spaţiu restrâns, vom încerca să readucem în actualitate şi în
conştiinţa oamenilor întâmplări care s-au petrecut într-un trecut nu prea
îndepărtat, în comuna Albeşti. De această dată, nu vom mai folosi iniţiale
aleatorii ci numele reale ale persoanelor sau personajelor implicate în acţiuni de
tot felul în general după terminarea celui de-al doilea război mondial şi în
special după constituirea prin şantaj stalinist a guvernului dr. Petru Groza, la 6
martie 1945. Această dată este de referinţă pentru întreg spaţiul românesc
deoarece primarii nu mai erau aleşi de obşte ci erau numiţi pe criterii politice
inventate de noii stăpâni, comuniştii obedienţi Moscovei. Cel înscăunat ca edil-
şef al unei comune trebuia să fie obligatoriu sărac, cu carte puţină, şi uşor
manipulabil de conducătorii ierarhici de partid. În acea perioadă fusese
instaurată ura de clasă, ca parte importantă a doctrinei marxist-leniniste.
Lumea satelor, dar şi a oraşelor, fusese categorisită după averea fiecărui
cetăţean. Săraci erau consideraţi cei ce deţineau de la O la 5 ha. De teren,
mijlocaşii erau cei ce aveau în proprietate de la 5 la 8 sau 10 ha., iar gospodarii
cu peste 8 sau 10 ha. Fuseseră numiţi „chiaburi”, adjectiv provenit din
turcescul „kyabar”. Cei din ultima categorie fuseseră declaraţi „paria” ai
societăţii, „exploatatori”, „duşmani” etc. Pentru o mai bună înţelegere a istoriei
acestei comune, ne-am gândit să adăugăm acestui studiu şi câte un preambul,
cu trimiteri în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.
8.1. Comuna Albeşti – scurt istoric
Începuturile acestei comune se găsesc mult în trecut, încă din secolul
XV, de când sunt pomenite două sate de proprietari liberi, CorniAlbeşti şi
Albeşti. Denumirile acestor sate par a fi eponime, adică au împrumutat numele
unor proprietari: Corneanu şi Albescu, dar şi de la o pădure de corni ce ar fi
existat pe aceste locuri. Satul Gura Albeşti s-a format în jurul anului 1800 iar
Crasna s-a întemeiat între 1890-1900. Odată cu promulgarea legii
administrativ-teritoriale din 1864, după model francez, satul Albeşti a devenit
reşedinţa comunei cu acelaşi nume. În anul 1912 comuna era arondată Plăşii
Olteneşti din judeţul Fălciu şi avea în componenţă următoarele sate: Albeşti,
Corni, Rediu, Tâlhăreşti, Gura Albeşti şi Vladnicu. Primăria comunei Albeşti a
funcţionat sub acest nume până în 1949, după care a fost înlocuită de
Comitetul Executiv Provizoriu.
Note:
39 Pentru realizarea acestui material, autorul a consultat dosarul 11947
precum şi dosarele 1 şi 21950, din fondul „Sfatul Popular al comunei Albeşti”,
aflat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Mulţumiri d-lui
inspector-asistent Cătălin Muscinschi pentru sprijinul acordat.
Odată cu reforma administrativ-teritorială comunistă de inspiraţie
sovietică din 1950, organul de conducere comunal s-a numit Sfat Popular la
cârma căruia se afla un preşedinte. Din 1968 şi până în 1990, destinele
comunei Albeşti au fost conduse de un Consiliu Popular iar numele
preşedintelui a redevenit primar. Din 1990 şi până în prezent, fostul Consiliu
Popular a devenit Consiliu Local care, ca şi primarul, este ales de obşte. În
perioada interbelică dar şi în cea postbelică, Albeştiul a mai fost arondat şi
Plăşii Vutcani.
8.2. Pensii anulate şi recrutări de elevi şi muncitori
După abdicarea regelui Mihai I, frâiele puterii fuseseră luate cu toată
forţa de proaspătul partid muncitoresc român. Într-un adevărat desfrâu al unei
imaginaţii bolnăvicioase, cei aflaţi la conducerea ţării au început o furibundă
ofensivă de industrializare a României. Lucrările canalului Dunăre-Marea
Neagră fuseseră inaugurate cu mare fast, iar zeci de mii de deţinuţi politici şi de
drept comun au început o muncă de robi, cu spectrul planului zilnic de
excavaţii manuale deasupra capului. De asemenea, începuse construcţia unor
noi combinate siderurgice aşa că se punea problema acută a lipsei forţei de
muncă. Pe data de 12 mai 1950, Comitetul Provizoriu al Plăşii Vutcani,
condusă pe atunci de Nicolae Lascăr, trimitea o adresă Comitetului Provizoriu
al comunei Albeşti în care se spuneau următoarele: „trimitem alăturat patru
tablouri (tabele n.n.) în legătură cu recrutarea braţelor de muncă (.). Totodată,
vă rugăm să duceţi muncă de lămurire prin organizaţiile de massă, pentru
recrutarea a cât mai mulţi muncitori pentru industrie, agricultură şi şantiere
(.)”. Pe 10 august 1950, mai sosea o adresă pe numele Comitetului Provizoriu
Albeşti, tot din partea Plăşii Vutcani, document ce explica şi modul recrutării
muncitorilor şi viitorilor elevi pentru şcolile profesionale ce se înfiinţaseră în
diferite zone ale ţării. Iată ce fusese inserat în acest act: „vă comunică
încunoştinţarea Şcoalei Profesionale Siderurgice Oţelu Roşu, jud. Severin, prin
care aduce la cunoştinţa celor interesaţi că această şcoală are pentru anul I
300 de locuri”. În continuare, se specifica faptul că doritorii trebuiau să fie
absolvenţi a minimum 4 clase elementare, vârsta minimă 14 ani şi că
admiterea se făcea pe bază de examen scris şi oral. Vizita medicală era
obligatorie. După 3 ani de studii, absolvenţii erau declaraţi tehnicieni în mai
multe specialităţi metalurgice. Interesante ni s-au părut materiile de examen:
română şi matematică – scris şi oral; Istoria R. P. R.
— Oral; Geografia R. P. R.
— Oral şi. Constituţia R. P. R.
— Oral. Printre documentele necesare la înscriere, era nevoie şi de un
certificat de stare materială şi ocupaţia părinţilor ce trebuia semnat de către
preşedintele Comitetului Provizoriu Albeşti. Tot în acea perioadă grea din istoria
ţării noastre, mai marii de la Bucureşti hotărâseră sistarea acordării unor
categorii de pensii valabile chiar şi pentru invalizii de război, dar nu pentru
orice fel de invalizi ci numai a celor care luptaseră împotriva Uniunii Sovietice,
de parcă ar fi fost vinovaţi bieţii oameni necăjiţi. Noua lege era valabilă şi
pentru orfanii sau văduvele de război care-şi pierduseră soţii sau taţii pe
fronturile din est. Pe 26 octombrie 1950, Comitetul Provizoriu al raionului
Vaslui, prin semnătura şefului secţiei de prevederi sociale Socrate Ghiorghiu,
trimitea celor de la Albeşti instrucţiunile ministeriale de triere a categoriilor de
pensionari după cum urmează: „1) Calitatea (văduvă, părinte de erou, invalid,
orfan de ambii părinţi); 2) Procentaj de invaliditate pentru invalizi şi pe vârste;
3) Numărul copiilor minori; 4) Ce persoane are în sarcină pentru îngrijire; 5) Ce
teren arabil are; 6) Câte unelte are (cal, căruţă, plug, batoză, secerătoare,
treierătoare, vânturătoare etc.)”. Cei doi conducători ai Comitetului Provizoriu
Albeşti (preşedintele şi secretarul de partid muncitoresc, Gheorghe Cristica) au
trimis celor de la raion un tabel „cuprinzând pensionarii din comuna Albeşti
cărora li s-au înmânat deciziile de anulare a drepturilor de pensie”. La acea oră,
tabelul cuprindea numai trei nume. Iată-le: Hrişcu I. Constantin, Bucur
Victoria şi Donea Gheorghe. Pentru cei care rămăseseră în continuare
beneficiari de pensii I. O. V. R. (Invalizi, orfani şi văduve de război), Ministerul
Muncii şi Prevederilor Sociale le pregătise surprize plăcute. Conform adresei nr.
9848 mai 1950, trimisă de Plasa Vutcani Comitetului Albeşti, IOVR-iştii
suferinzi de anumite afecţiuni, erau trimişi gratuit în staţiuni balneo-
climaterice. Ceva mai târziu, după cum se ştie, pensiile invalizilor de război vor
fi complet sistate, lor asigurându-se locuri de muncă în raport cu gradul şi felul
handicapului. Urmare a sistării unor pensii, cetăţenii vizaţi au început să
asalteze Comitetul Provizoriu (C. P.) Albeşti cu cereri şi plângeri de genul celei
pe care o vom reda în continuare: „Tovarăş Preşedinte, subsemnatul Neculai I.
Popa din satul Corni, comuna Albeşti, aduc următoarele la cunoştinţa dvs.: am
luat parte la război cu Legiunea de Jandarmi Lăpuşna, Inspectoratul Chişinău.
În urma luptelor cu partizanii din pădurea Căpriana – Lăpuşna, am fost rănit
după care am fost dus la spitalul militar din Galaţi. Pe data de 5 mai (1944
n.n.) am fost evacuat la Turda apoi la Blaj unde am fost revizuit (medical n.n.)
şi clasat inapt. În urma acestei răni am rămas infirm de piciorul drept şi s-a
transmis şi la piciorul stâng”. Neculai I. Popa cerea o nouă revizie medicală
pentru a i se plăti pensia sistată de cei de la C. P. Albeşti. Tot aceştia au stabilit
că „. Numitul Neculai I. Popa a fost scăpat din vederea comisiei” şi propuneau
revizuirea dosarului petentului, mai ales datorită faptului că nu avea în
proprietate decât un hectar de pământ fiind, deci, sărac, conform cutumelor
vremii. În anul 1950, în comuna Albeşti erau 64 de persoane în evidenţă care
primeau ajutoare sociale de tip IOVR, printre care: Haralamb I. Spânache,
Maranda Manolachi, Ioana C. Ţurcanu, Petru Spânache, Topalea Maria,
Căpraru Catinca, Moruz Ecaterina, Samoilă Maranda ş.a. De altfel, numărul
femeilor beneficiare de ajutoare era de 45, ceea ce arată pierderile suferite în
război de populaţia masculină a comunei.
8.3. Cartele pentru alimente, ajutoare de iarnă şi noii şefi ai comunei
Vom începe acest inter-titlu cu publicarea numelor celor care făceau
legea în comuna Albeşti a anilor '50: Ion Vârlan (preşedintele Consiliului
Popular), Gheorghe Eni (vicepreşedinte), Maria Nasapol (secretar sau notar),
Constantin Dungă (al doilea secretar), Ion Manea (agent agricol), Gheorghe
Cristica (agent veterinar şi secretar al organizaţiei locale a partidului
muncitoresc român), Costică Balan (referent), Vasile Roşca (referent). Mai erau,
de asemenea, şi patru guarzi comunali. Acest tabel fusese întocmit pentru
acordarea unei anumite cantităţi de lemne de foc, având drept criterii
principale numărul camerelor locuibile precum şi numărul membrilor familiilor.
Spre exemplu, Gh. Eni deţinea două camere iar familia îi era compusă din 7
persoane. Necesar de lemne: 3.500 kg.; Gh. Cristica – 2 camere cu 6 persoane.
Necesar: 3.500; Maria Nasapol era, probabil, necăsătorită având o cameră
pentru o singură persoană. Necesar: 2.000; guardul Ion Vâlciu avea o singură
cameră pentru 6 suflete. Necesar: 2.500 kg. Cooperativa de Consum Albeşti
nou-înfiinţată în acele timpuri avea în compunere un preşedinte (Grigore
Spânache), un casier (Costică
Sandu) şi un vânzător (Gheorghe Sărbuşcă). De secţia „sănătate”
răspundea Simion Burghelea. Şcoala din Albeşti avea şase învăţători, trei
profesori, un secretar, un pedagog şi un om de serviciu. Dintre aceşti am
reţinut următoarele nume: Alexandru Cotae, Emil Vâscu, Maria Sărbuşcă,
Margareta Postolache, Eliza Popa, Ştefan Balan, Dumitru V. Popa, Neculai
Samoilă şi Constantin Baltag. Dintr-un proces verbal încheiat la data de 3
ianuarie 1950 între Maria Nasapol (secretara C. P.) şi gestionarul Sărbuşcă am
aflat că în acel an pe total comună s-au primit şi distribuit 43 de cartele de tip
„C” şi 171 de tip „D1”. Este demn de remarcat faptul că de aceste cartele
beneficiau numai salariaţii şi funcţionarii statului, ţăranilor rezervându-li-se
numai „dreptul” de a preda înrobitoarele şi sinistrele cote obligatorii de cereale,
lână, carne, ouă, lapte, brânză, unt şi multe, multe altele! Aceste cartele erau
distribuite într-un mod extrem de inechitabil, contrar doctrinei egalitariste
trâmbiţate în cele patru puncte cardinale de mincinoşii secretari şi activişti de
partid. Spre exemplu, preşedintele Coop. De Consum, Ion Roşca, primea cartele
atât pentru el cât şi pentru membrii familiei sale, în total 5. La fel se proceda şi
cu personalul din învăţământ, mai puţin omul de serviciu care trebuia să se
descurce numai cu salariul mic pe care-l primea. Sărăcirea accentuată şi cu
bună ştiinţă a populaţiei rurale, a condus la mari lipsuri. La dosarul cercetat de
noi am găsit un tabel cu oamenii săraci ai comunei Albeşti care aveau nevoie de
lemne de foc. După cum reiese din acest important şi trist document, per total
existau 250 de familii îndrituite în a primi acest ajutor. Nu ştim dacă au şi
intrat în posesia lemnelor, dar putem afirma cu toată certitudinea că
funcţionarii şi salariaţii statului au avut cu ce se încălzi în iarna anilor '49- '50.
Tot atunci se înfiinţase şi comuna Crasna, aşa că şi funcţionarii acestei
instituţii au beneficiat de cartele de alimente, atât de tip „C” cât şi de tip „B”,
„D1” şi „D2”. Dintre aceştia vom cita câţiva: Marinov Ruxandra (secretar),
Paraschiv Ion (învăţător), Boroneţ Ghizela (funcţionar), Pleşca Dochia (chelner)
şi alţi 18 oameni cu diverse funcţii. Nici salariaţii gării Crasna nu au fost uitaţi
toţi cei 11 primind cartele. Pentru a readuce în memoria oamenilor câteva
nume, iată-i pe câţiva dintre aceştia: Plămădeală Vasile (şef staţie), Martinuş
Gheorghe (impiegat de mişcare), Ciotu Paraschiva (telegrafist), Andronache
Vasile (scriitor de vagoane), Ciutac Neculai (lăcătuş). Pentru a primi cartelele cu
raţiile de alimente, cel îndreptăţit trebuia să completeze şi o declaraţie pe
proprie răspundere cunoscând faptul că falsul se pedepsea aspru, cu
închisoare de la 1 la 12 ani, conform decretului 1831949. Iată o mostră
aparţinând lui Ferlai Alexandru, ce avea funcţia de şef al unei echipei de
betonişti la Sovrom Construcţii Ind. nr.1 din oraşul Stalin (acum, Braşov).
Această declaraţie fusese trimisă la Sfatul Popular Albeşti, pentru a beneficia şi
soţia sa Ecaterina de cartele. Pentru o mai bună înţelegere, trebuie să spunem
că Sovromurile erau un soi de societăţi cu capital mixt (româno-sovietic) dar de
fapt banii erau ai părţii române iar consiliul de administraţie era al ruşilor.
Aceste struţo-cămile fuseseră inaugurate în 1945 şi au funcţionat până în
1956. De fapt, cu aceste „Sovromuri” ruşii controlau în totalitate bogăţiile ţării
noastre dar menirea lor era, în special, de supraveghere a plăţii daunelor de
război datorate de România imperiului roşu de la răsărit, fixate prin Tratatul de
Pace de la Paris (1947). De asemenea, mai beneficiau de cartele şi angajaţii
restaurantului din Crasna. Prin urmare, şeful Constantin Dinu primea cartele
atât pentru el cât şi pentru soţia sa Coca precum şi pentru cei doi copii, Lili şi
Aurel. Bucătăreasa Maria Filip primea trei cartele. Pleşca Dochia (ajutor de
bucătar şi chelner) citată mai sus, primea raţii şi pentru cei 3 copii ai săi
(Eugenia, Ioana şi Petru). Pe 21 octombrie 1950, cei de la Albeşti primiseră o
adresă trimisă de şeful secţiei comerciale a raionului Vaslui, M. Pălimac, în
care acesta le cerea urgent întocmirea unui necesar de cartele pentru trimestrul
I al anului 1951, atât pentru alimente cât şi pentru îmbrăcăminte. Cei de la
comună erau ocupaţi, probabil, cu altceva odată ce la dosarul cercetat am găsit
o revenire la prima adresă prin care erau somaţi să trimită urgent situaţia
cerută de raion, în caz contrar îndreptăţiţii riscând să rămână fără anemicele
raţii date de „binefăcătorii” comunişti, cei mai egali dintre egalii mapamondului!
8.4. Animalele – numai la Comcar. Preoţii plătiţi de popor şi bărbaţii
şomeri – fără cartele. Angajări de personal şi desfaceri ale contractelor de
muncă.
În vederea spolierii definitive şi pe termen lung a ţăranilor, comuniştii au
inventat tot felul de întreprinderi de stat care aveau rolul expres de a aduna
cotele obligatorii dar şi celelalte gloabe impuse oamenilor sub ameninţarea
pedepsei cu puşcăria. Aşa au fost inventate Comcar-ul (comercializarea cărnii),
Recolta sau Comecereal-ul. Cu adresa nr.281152 noiembrie 1950, secţiunea
comercială a raionului Vaslui (M. Pălimac, şef şi Traian Dorneanu, şef secţie
plan) cerea sfatului popular Albeşti, printre altele, următoarele: „trimiteţiprin
curier special (subl. Ns.) (.) o situaţie statistică sub formă de tabel cu toate
posibilităţile de valorificare a produselor gospodăreşti. De exemplu: păsări, ouă,
brânză, miere, nuci, prune uscate sau afumate etc. O situaţie în care se va
arăta câte Cooperative aveţi, magazine particulare, mori naţionalizate sau
particulare, prese de ulei naţionalizate şi particulare, darace pentru lână, piuă
de postav etc.”. Din acest document deducem faptul că dacă mai existau
particulari după marea şi mica naţionalizare, atunci trebuiau să se pregătească
de un proces verbal de predare-primire. Desigur, oricine a remarcat faptul că
autorităţile erau interesate de absolut orice se producea în gospodăria unei
familii de ţărani. De unde acest interes? Răspunsul este extrem de simplu.
Industrializarea forţată şi rapidă pe care o impuseseră megalomanii acelor
vremi avea nevoie de o bună şi ritmică aprovizionare a zecilor de mii de noi
muncitori, cu alimente de tot felul, haine, încălţăminte şi altele, de aici şi cotele
obligatorii de lână, piei de porc etc. La data de 7 martie 1950, şeful Plăşii
Vutcani M. Lascăr, cerea subordonaţilor de la Albeşti mai multă vigilenţă:
„întrucât s-a constatat că în ultimul timp mulţi samsari din alte judeţe
învecinate vin în târgurile de vite din judeţul nostru, cumpărând bovine, ovine
şi porcine, din care cauză Comcar-ul nu-şi poate îndeplini planul de colectări
(subl. Ns.) fixat de minister pentru aprovizionarea centrelor muncitoreşti (subl.
Ns.), vă rugăm a da dispoziţiuni organelor dv. din subordine pentru interzicerea
acestora de a mai face cumpărături”. Într-adevăr, aşa se întâmpla dar asta nu
din cauză că ţăranii ar fi vrut să „saboteze” planul de colectări al Comcar-ului,
ci pentru faptul că preţurile oferite de această mizerabilă invenţie comunistă se
ridicau cam la un sfert din cele de pe piaţa liberă! De altfel, Plasa trimitea
Albeştilor o adresă pe 27 martie 1950, care dezbătea aceeaşi problemă a cărnii.
Iată ce fusese scris în ea: „vi se face cunoscut că pentru îmbunătăţirea situaţiei
în compartimentul achiziţionării animalelor, s-a creat pe lângă Ministerul
Industriei Alimentare o Comisiune Centrală iar la judeţ o Comisie judeţeană,
pentru a sprijini acţiunea de aprovizionare cu carne a populaţiei muncitoare. În
acest scop dv. vă revine sarcina de a da un cât mai larg concurs organelor
Comcar, ori de câte ori vin în comună pentru achiziţionări de animale, în cadrul
planului de Stat fixat. Toţi locuitorii care au animale de vânzare (porcine,
bovine, caprine, ovine etc.) vor fi îndrumaţi la Comcar, singura Societate
Comercială de Stat, în măsură a face cumpărări de animale. În zilele de târg
colectorii se găsesc în târguri şi achită imediat costul animalelor cumpărate. Se
interzic cu desăvârşire tăierile clandestine şi se vor urmări samsarii şi toţi acei
ce fac cumpărături de vite pentru speculă”. După modesta noastră opinie, cei
mai mari şi mai nemiloşi samsari erau tocmai acei „celebri” colectori ai Comcar-
ului, care intrau în târgurile şi oboarele de animale însoţiţi de miliţieni, başca
doi-trei „tovarăşi” îmbrăcaţi civil! Tot cei de la Vutcani trimiteau cu nr.178722
martie 1950, un model de urmărire a uiumului rezultat la morile din comună,
în textul documentului regăsindu-se şi ameninţările obişnuite cu puşcăria,
pentru „sabotaj economic” în cazul abaterilor care s-ar fi descoperit. Ştabii de la
Albeşti s-au conformat întocmai acestui ordin aşa că putem cita dintr-un
proces verbal întocmit de tov. Preşedinte Ion Vârlan la data de 28 martie 1950,
ca şef al comisiei de constatare. Pentru „savoarea” textului, am păstrat
ortografia originală, spre veşnică aducere aminte: „noi Comitetul Provizoru
comuni Albeşt Jud. Fălciu având în Vedere Ordinul N.1462 din 22 marte 1950
referitori la alimentare Populaţi Săracă din acista Com. Azi data de mai sus
Niam întrunit din în Preună cu Presidente la Comperativi Ion Roşca şi Morarul
Olga Nastasă Din cari sau ridicat canditatea de Porumb 1000, una mie
kilograme Porumb din care urmiză ar fi Plătită de Cromcerial crasna conform
Ordinul de mai sus. Drept care am în cheat Prezentul Procisul Verbal din
Preună cu ce mai sus şi sămnează Propiu”. Urmează, într-adevăr, semnăturile
pe acest „magistral” document, adică: Ion Vârlan („Prezident Comis Proviz”), Ion
Roşca („Preşidete Comperetivei”) şi Olga Năstase (morar). Tot în acest dosar, am
mai găsit un proces verbal din data de 14 martie 1950, din care vom cita câteva
fraze: „subsemnaţii reprezentanţi ai organizaţiilor de masse din comuna Albeşti,
judeţul Fălciu, ne-am întrunit în şedinţă astăzi, data de mai sus, pentru
constituirea unei Comisii de Distribuire la populaţia lipsită de cereale a
porumbului rezultat din uiumul morilor din localitate”. Din acest comitet
făceau parte următorii tovarăşi de nădejde: Ion Vârlan (preşedinte), Gheorghe
Cristica, Ion Roşca, T. Bulgaru, S. Enachi, Tasia Balaur, Gavril Istrati, Ion P.
Bolat şi Ion V. Leon. La data de 10 ianuarie 1950, Plasa Vutcani trimitea la
Albeşti adresa cu nr.106, cu următoarele restricţii: „în conformitate cu ordinul
Comitetului Provizoriu Judeţean Fălciu, Secţiunea Comercială, cu nr.4171950,
vă punem în vedere că preoţii şi cântăreţii (bisericeşti n.n.) care sunt plătiţi de
popor, nu au dreptul la cartele de alimente şi îmbrăcăminte (subl. Ns.).
Deasemeni, nu au dreptul la cartele de alimente şi îmbrăcăminte soţii (bărbaţii)
ai (sic! N.n.) căror soţii sunt salariate iar ei nu sunt în câmpul muncii”. Acest
document fusese semnat de Gavril Munteanu şi C. Strătilă. Credem că
restricţia impusă preoţilor nu mai trebuie comentată dar cea referitoare la soţii
(bărbaţii) neîncadraţi în câmpul muncii, merită a fi disecată corespunzător. Pe
atunci, a fi în câmpul muncii însemna ca obligatoriu acel bărbat să lucreze prin
vreo întreprindere de stat prin urmare, dacă soţia era, să zicem femeie de
serviciu la sfatul popular, la şcoală, dispensar etc. Iar soţul muncea la
pământul ce-l avea în proprietate, adio cartele! Pe „chiaburi” nici nu-i mai
punem la socoteală. De altfel, în acea vreme, mulţi aparţinători ai acestei
categorii sociale erau prin puşcării „administrative” sau urmau a fi arestaţi
dintr-o clipă într-alta. Într-un dosar pe anul 1950, am găsit rătăcită şi o decizie
luată de cei de la Sfatul Popular Albeşti în anul 1955. Iat-o: „noi, Comitetul
Executiv al Sfatului popular al comunei Albeşti (.) în baza HCM 14221951 prin
care directorii de cămine vor fi recrutaţi din rândul învăţătorilor, decidem:
art.1. Se numeşte director al Căminului Cultural „23 August„ sat Corni,
comuna Albeşti, tovarăşa Leonte Elena, învăţătoare titulară pe data de 1 martie
1955, cu salarul prevăzut în schema de salarizare a Sfatului popular. Art. 2. Se
eliberează pe aceeaşi dată din funcţia arătată mai sus tovarăşa Hurdubaie
Eugenia”.
8.5. Criteriile acordării ajutorului în porumb-boabe, ţăranilor nevoiaşi
Comitetul Provizoriu al comunei Albeşti primea pe data de 8 martie 1950,
o adresă explicativă din partea Comitetului Provizoriu al Plăşii Vutcani, cu
următorul conţinut: „având în vedere grija pe care o poartă Guvernul şi din
iniţiativ P. M. R. (partidul muncitoresc român, n.n. şi subl. Ns.) pentru oamenii
muncii s-a repartizat comunei dvs. pentru satisfacerea nevoilor de hrană a
populaţiei lipsită de ceriale (sic! N.n.) cantitatea de (nescrisă, în original n.n.)
kgr. Porumb pentru luna martie şi (nescrisă în original n.n.) kgr. Pentru luna
aprilie 1950. Vă facem cunoscut că vi se va distribui câte o raţie de 8 kgr. pe
cap de om (subl. Ns.) complectamente lipsiţi”. Prin urmare, în urma „grijii”
deosebite a revoluţionarului, binefăcătorului şi luminatului partid muncitoresc
(??!) român, fiecărui locuitor „lipsit” îi revenea cantitatea de 375 grame de
porumb pe zi care, dus la moară, se diminua cu 10% uiumul obligatoriu mai
rămânând, prin urmare, cantitatea de 337, 5 grame. Dacă acestei cantităţi îi
stabilim un randament de 80%, înseamnă că din cantitatea iniţială omul
„lipsit” mai rămânea cu 270 de grame de făină, restul fiind tărâţe care,
probabil, erau amestecate cu mălaiul pentru a creşte „randamentul” mămăligii.
Mergând cu calculul mai departe, dacă o familie-standard era compusă din 5
membri asta înseamnă că trebuia să se hrănească zilnic cu o mămăligă de 1,
350 kg. dacă nu cumva, din spirit economic, gospodina casei făcea un terci
lung. În acele timpuri, nu era permis ca nici porcul din bătătura casei să-l tai,
aşa că nici măcar o lingură de untură nu aveau la dispoziţie oamenii! Dacă
aveau cumva o vacă, să nu creadă cineva că aveau voie să dea o cană cu lapte
copiilor. Nu, deoarece totul era supus contractării obligatorii şi la nişte preţuri
de nimic. RomLacta pândea la colţ prin samsarii săi iar locuri la Canalul
Dunăre-Marea Neagră erau din belşug. În acea adevărată „fabrică a morţii”
mulţi ţărani şi-au pierdut viaţa sau au rămas cu sechele veşnice uneori numai
pentru faptul că au tăiat un porc, sau nu şi-au predat cotele la de toate! În
documentul din care am citat se mai spuneau următoarele: „Comitetele
Provizorii Comunale vor trebui să aibă deosebită grijă pentru elementele
muncitoare, realmente lipsite de porumb şi vor trebui să dea dovadă de o
vigilenţă deosebită faţă de elementele duşmănoase care ar încerca să inducă în
eroare organele locale ale puterii de Stat”. Cu toate că documentul este mult
mai lung, credem că am citat destul.
8.6. „Bagabonţii, cerşetorii şi prostituatele sunt persoane cu deficienţe
psihice”
După cum scriam, „revoluţionarul” partid muncitoresc s-a gândit că şi
persoanele cu deficienţe fizice sau psihice îşi pot aduce aportul la realizarea
„măreţelor” deziderate de construire a socialismului şi comunismului în ţara
noastră, aşa că s-a pus problema înfiinţării unor „şcoli de reeducare” pentru a
le lua pensiile celor îndreptăţiţi, oferindu-le locuri de muncă după capacitatea
fiecăruia. Excepţie au făcut doar cei care au luptat în vest, nicidecum în
răsărit, împotriva celei devenite peste noapte „marea prietenă Uniunea
Sovietică”. Iată ce „compunere” profund demagogică şi inechitabilă semna pe
data de 22 aprilie 1950 tov. Director E. Livadă, şeful Direcţiei Reeducării din
Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale: „una din grijile de căpetenie care
preocupă Partidul (muncitoresc român n.n.) şi Guvernul RPR (republica
populară română n.n.) este încadrarea în procese de producţie a tuturor
cetăţenilor în vederea construirii Socialismului. O parte însă din aceşti cetăţeni
victime ale regimului trecut de exploatare nu se poate încadra în muncă pe
motivul că prezintă infirmităţi fizice şi psihice. Deficienţii fizici sunt invalizii de
toate categoriile, orbi, surdo-muţi, iar deficienţii psihici sunt bagabonţii,
cerşetorii şi prostituatele. Toţi aceştia sunt rezultatul regimurilor burghezo-
moşiereşti cu politică de războaie, lipsa măsurilor de protecţie în Făbrici şi
Uzine, delăsare totală în ceea ce priveşte sănătatea, educaţia poporului,
pauperizarea, şomajul şi mizeria suferite de aceste victime. Trecutele regimuri
nau (sic! N.n.) pus problema recuperărei lor pentru a le face utile societăţii”.
Prin urmare, trebuie să înţelegem că „odioasele guverne burghezo-moşiereşti”
au dat o pensie celor neputincioşi dar „gloriosul” partid muncitoresc s-a gândit
că n-ar fi rău să le-o ia şi să-i pună, tovărăşeşte, la treabă! Iată ce elucubraţii a
mai proferat tov. Livadă în adresa sa: „ele (regimurile trecute n.n.) au acordat
pensii de mizerie pentru invalizi, un fel de asistenţă umilitoare şi destructivă
(??! N.n.), pentru orbi şi surdo-muţi lăsând în complectă părăsire pe cei cu
deficienţe psihice”. După acest mizerabil preambul practicat de nenumărate ori
de infamii ajunşi la putere cu ajutorul bâtei, oarbei justiţii şi securităţii, tov-ul
trece la cuprinsul propriu-zis al circularei: „Într-un stat cu structură
Democratică (ca să vezi! N.n.) în drum spre Socialism (măi să fie! N.n.)
problema se pune sub alt unghi acela al recuperărei totale sau parţiale a
acestor deficienţi cu scopul de ai (sic! N.n.) încadra în munca productivă.
Această sarcină revine Ministerului Muncei şi Prevederilor Sociale, secţia
Reeducare (subl. Ns.). Pentru a duce la bun sfârşit această acţiunie (sic! N.n.)
Ministerul Muncei (sic! N.n.) îşi organizează instituţiuni de reeducare
profesională unde aceste categorii de deficienţi au posibilitatea de a învăţa
profesiuni care să le dea posibilitatea de aşi (sic! N.n.) câştiga existenţa prin
mijloace proprii. Numai astfel poate înceta pentru ei viaţa de umilinţă pe care
au duso (sic! N.n.) în trecut (subl. Ns.)”. La sfârşitul acestui abject şi ticălos
document, E. Livadă a cerut recenzarea tuturor celor cu deficienţe fizice şi
psihice. După cum se ştie, acestea n-au fost vorbe-n vânt. Credem că cei mai în
vârstă îţi amintesc de cooperativa „Arta invalizilor”, de-o pildă. Totuşi, nu
putem trece de acest document fără a constata şi un lucru benefic: trimiterea
târfelor profesioniste la muncă!
8.7. Condiţii speciale la angajare şi „metode sovietice de cultură”
Pe atunci, dar şi mult timp după aceea, orice angajare se făcea după
lungi verificări de tip securistic, precum şi după obţinerea unor referinţe care
vizau, în special, starea materială a candidatului dar şi a rudelor acestuia. La
dosar am găsit un asemenea document care reliefează, încă o dată, ticăloşia
unui regim care se autointitulase ca fiind de „democraţie populară” dar care nu
era de fapt decât profund discriminatoriu. Adresa nr.440.68220 iunie 1950
fusese trimisă Comitetului Provizoriu al comunei Albeşti de către „Comitetul de
Radioficare şi Radiodifuziune” de pe lângă „Consiliul de Miniştri al Republicii
Populare Române” şi fusese semnată „cu salutări tovărăşeşti” de către
„directorul de cadre” Veştea. Iată ce cerea „destoinicul” şi „vigilentul” tovarăş:
„prin prezenta vă rugăm a ne trimite de urgenţă referiri despre Teletin
Ecaterina, fiica lui (sic! N.n.) Ileana Teletin, născută la 21 august 1924 în
comuna dvs. Referinţele vă rugăm să arate starea materială şi situaţia politică.
Întrucât Teletin Ecaterina urmează a fi angajata Instituţiei noastre şi cum
Pentru asigurarea securităţii (subl. Ns.) este necesară o verificare cât mai
amănunţită a salariaţilor noştri, vă rugăm a ne da sprijinul Dvs. şi a ne trimite
materialul cerut pe adresa: COMITETUL DE RADIO DE PE LÂNGĂ CONSILIUL
DE MINIŞTRI AL R. P. R. (subl. În orig.), str. Transilvaniei, nr. 2 Bucureşti,
serviciul Cadre Profesionale cu menţiunea „Confidenţial„. Preşedintele Ion
Vârlan a scris următoarea rezoluţie aflată în mare suferinţă ortografică: „Luoat
la cunoştinţă. Prsedinf. Pentru a putea înţelege câte ceva din întâmplările
acelor timpuri, trebui să precizăm faptul că de la vârful şi până la baza puterii
comuniste, s-a practicat o completă mancurtizare. Cuvântul „mancurt” vine din
limba rusă şi înseamnă „o persoană înrobită total şi îndobitocită”, prin urmare
scopul suprem al bolşevicilor români vânduţi ruşilor, era acela de a determina
populaţia, de cele mai multe ori prin forţă, de a abdica total de la tradiţii,
cultură şi mod de viaţă. Toate bibliotecile ţării fuseseră „epurate” de cărţile
autorilor români sau occidentali considerate a fi „nocive” ori de-a dreptul
„toxice” şi au fost rapid înlocuite cu literatură sovietică „progresistă”. Mârşavele
acţiuni de sovietizare sau chiar de rusificare a României s-au manifestat în
toate domeniile de acitvitate, neuitându-se nici grădiniţele de copii sau în mod
special şi diabolic acolo. Dintr-o dată, românii au fost nevoiţi să „descopere” şi
să accepte „învăţăturile” marilor „savanţi” ruso-sovietici, ale căror tehnologii (de
multe ori păguboase) au luat locul celor tradiţionale. Pe data de 1 august 1950,
Comitetul Provizoriu (CP) al Plăşii Vutcani a trimis adresa cu nr.2702 celor
aflaţi la conducerea comunei Albeşti, în care li se aduceau la cunoştinţă
următoarele: „vă trimitem mai jos în copie Ordinul Ministerului Agriculturii nr
(.) pentru a lua imediat măsuri de organizarea a acţiunii de strângere şi
etichetare a probelor în cele mai bune condiţiuni. Timpul fiind înaintat şi
secerişul terminat, luaţi urgente măsuri de alegere a snopilor”. De fapt, era
vorba despre organizarea la Bucureşti a unei expoziţii prin care lăudăroşii de
acolo voiau să arate celor care-i credeau că drumul socialist al agriculturii
fusese cea mai bună alegere. Trecerea timpului a demonstrat că munca la
colectiv cu pământurile oamenilor confiscate a fost unul din „grandioasele”
eşecuri ale comunismului, pe lângă multe altele. Mai departe, în adresa cu
pricina se mai spuneau următoarele: „veţi da o deosebită atenţie lanurilor
lucrate cu S. M. T. (staţiunea de maşini şi tractoare n.n.) şi acolo unde au fost
aplicate metodele sovietice de cultură (subl. Ns.)”. Documentul fusese semnat
de prezidentul CP Vutcani, N. Lascăr, precum şi de şeful serviciului agricol,
inginer agronom Ilie Suteaghin.
8.8. „Glorioasa” eră a interminabilelor şedinţe „de partid”, a început.
Pe lângă daunele imense aduse unui popor întreg, partidul muncitoresc
român a inaugurat în acei ani şi obiceiul păgubos al şedinţelor dese şi lungi
care, în viziunea guralivilor şi mincinoşilor activişti ai acestei structuri profund
antidemocratice şi antinaţionale, ar fi trebuit să fie „cheia marilor succese”. La
19 aprilie 1950, o sumă de indivizi eterocliţi s-au adunat la sediul sfatului
popular din Albeşti, pentru a dezbate, a frământa, a întoarce şi pe faţă şi pe
dos, a despica firul în paişpe spinoasa problemă a agriculturii locale, dar şi
pentru a mai sporovăi oareşce bârfe la capitolul „discuţii”. Iată cine a participat:
Petru Piucă (delegatul judeţenei PMR Fălciu), Vasile Zărnescu (şeful secţiunii
secretariat al Plăşii Vutcani) ca invitaţi speciali, precum şi Ion Vârlan
(preşedintele sfatului popular Albeşti) însoţit de Gheorghe Cristica (secretarul
organizaţiei de bază PMR). La această adunare au mai participat şi şefii de
sectoare, tarlale precum şi câţiva „tovarăşi de nădejde”, membri de partid
muncitoresc, pe care procesul verbal nu i-a consemnat, din păcate. Iată ce-au
discutat cei patru cu responsabilii din sală: „şedinţa a fost deschisă de tov.
Cristica. Tov. Piucă face o analiză a muncii”, după care, în spiritul heirupist al
epocii, spune că „. Pentru 1 mai trebue (sic! N.n.) terminate însămânţările.
Totodată se arată că floarea soarelui a fost însămânţată pe 142 ha. Din 362
planificate; soia, din 43 sau (sic! N.n.) însămânţat 3 (.)”. Prin urmare,
organizarea acestei şedinţe ar fi trebuit să aibă drept consecinţă, recuperarea
imediată a restanţelor! Iată ce-a propus adunătura de partid de la acea şedinţă:
„vorbim de metode pe care Partidul ni le-a arătat şi noi nu le întrebuinţăm.
Dacă foloseam aceste mijloace, munca mergea mai bine. N-am folosit agitatorii
în această muncă (subl. Ns.). Să apară până mâine o serie de lozinci în faţa
Comitetului Provizoriu, lozinci obligatoare pentru toţi ţăranii noştri (subl. Ns.),
cari să-i facă să iasă la arat şi semănaf. Veţi citi în continuare cum credeau
lichelele de partid de atunci că vor rezolva problema scoaterii la muncă a
oamenilor: „O sporire a recoltei dă posibilitatea desfiinţării cartelelor de pâine
ca şi pentru alte produse agricole„; „În cinstea lui 1 Mai nici un ţăran muncitor
fără planul realizat„; legate de aceste lozinci altă lozincă „Luptăm pentru Pace„„.
Oare au băgat în seamă albeştenii aceste bazaconii? Noi nu avem de unde şti
dar vârstnicii satului, poate da. Dintr-un „plan de muncă” pe luna martie a
anului 1950, am extras câteva date pe care avem toate motivele să le credem,
datorită diferenţelor mari dintre capitolele „planificat” şi „realizat”. Astfel, dintr-
un total de 80 ha. Planificat a fi însămânţate cu grâu de primăvară, până la 16
martie se realizaseră 27; orz – 61 din 185; ovăz – 43 din 150; floarea soarelui –
13 din 360; furaj – O, 27 din 280 ş.a. Tot din acest dosar am aflat că „. Sa (sic!
N.n.) executat de către tov. Maria Nasapol (secretar), Ion Manea (agent agricol)
şi învăţătorii Vasile Luca, Victor Teletin, Alec Cotaie, completarea Registrelor
Agricole. (.) încasări (probabil, impozite n.n.) pe luna martie 1950, 82.000 lei
din 120.000”. Pe 29 iunie 1950, un cetăţean din Albeşti a fost trimis în
judecată pentru sabotaj. Noi zicem că merită să cităm din procesul verbal
întocmit la vremea aceea: „Noi, Neculai Lascăr, preşedinte Comitet Provizoriu
Plasa Vutcani dimpreună cu Tov. Blanaru Ioan, mecanic S. M. T. Huşi, ne-am
deplasat în comuna Albeşti pentru a face verificare la maşina (probabil, batoză
n.n.) proprietarului Mircea Şerbănescu, unde am constatat următoarele. Acest
proprietar de maşină a fost anunţat de 2-3 ori pentru a se prezenta la comuna
Albeşti pentru a face reparaţiuni la maşina ce posedă, din verificarea comisiei
formată de Plasă sau (sic! N.n.) constatat că acest proprietar de maşină deşi ia
(sic! N.n.) fost dat un deviz, nu la (sic! N.n.) respectat şi nu a făcut lucrările
prevăzute în acest deviz. Nu a schimbat şinele la val, nu a pus tablă unde a fost
programat (??! N.n.), nu a reparat obloanele cu scândură, nu a făcut o revizie
generală la maşină. Acest proprietar de maşini a căutat intenţionat de a sabota
(subl. Ns.) campania de treieriş. I se va întocmi acte de dare în judecată la
sabotaj (subl. Ns.)”. Acest document a fost semnat de Ion Vârlan, preşedintele
Comitetului Provizoriu Albeşti, şi Constantin Bălan, pentru secretarul comunei.
Fără absolut nici un comentariu!
8.9. „Rotirea” primarilor şi foamete la Albeşti
Aşa cum s-a întâmplat în cvasi-majoritatea comunelor, prin urmare şi la
Albeşti, după 23 august 1944 dar cu precădere după data de 6 martie 1945
(data instalării prin şantaj a guvernului dr. Petru Groza), primarii vechi au
început a fi schimbaţi din funcţie cu alţii numiţi de către PMR sau Frontul
Plugarilor. Arhivele albeştene consemnează primul abuz al noilor stăpâni în
data de 24 septembrie 1945. Vom transcrie acest document spre aducere
aminte: „vă trimitem alăturat deciziunea Prefecturei Fălciu nr.2921945, prin
care locuitorul Constantin Armaşu din comuna Albeşti, judeţul Fălciu, este
numit în funcţiunea de primar la acea comună în locul d-lui P. Mânja pus în
disponibilitate. Ca ajutor de primar va fi numit locuitorul Marin Pintilie. Veţi
proceda imediat la instalarea noilor numiţi (subl. Ns.), sub dresare de proces
verbal şi luare de jurământ, formându-i cazier”. Acest document fusese emis de
Plasa Vutcani iar semnătura aparţinea pretorului Constantin Th. Vârlan. Textul
jurământului era următorul: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicului; Jur
credinţă Majestăţii Sale Regelui Mihai I; Jur să respect Constituţia şi legile ţării;
Jur să apăr interesele ţării şi ale comunei, să îndeplinesc cu onoare şi
conştiinţă funcţiunea ce-mi este încredinţată şi să păstrez secretele serviciului.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu. (Urma semnătura prestatorului).
Prezentul jurământ s-a dat în faţa noastră. Preot paroh parohia Albeşti:
(greu lizibil, probabil Iamandi n.n.) „. Din fericire, peste numai două
documente, am aflat şi motivul schimbării fostului primar. Iată-l, sub forma
unei „deriziuni„ a Prefecturii Fălciu, semnată de prefectul de atunci, Dumitru
Florescu: „având în vedere că la inspecţia ce am făcut comunei Albeşti în ziua
de 23 septembrie 1945 am constatat că actualul Primar Mânja a neglijat cu
desăvârşire lucrările expropierei (subl. Ns.) nevoind să ţină seama de ordinele
ce s-au dat în acest scop, nedând concursul necesar Comitetului Agrar; de
asemenea numitul nu a executat şi nu execută cu promptitudine ordinele ce i
se dau în vederea colectărilor de animale în cadrul Convenţiei de Armistiţiu
(subl. Ns.). Având în vedere că la inspecţia ce am făcut comunei Albeşti, obştia
locuitorilor a cerut insistent înlocuirea primarului recomandând în faţa noastră
pentru această demnitate pe locuitorul C. Armaşu, iar ajutor de primar pe
locuitorul Marin Pintilie (.) Pe baza ce ne acordă legea, DISPUNEM: (urmează
numirea celor doi n.n.) „. Dacă ar fi să dăm credit acestui document, atunci
înseamnă că locuitorii au vrut un primar mai energic, care să-i jupoaie mai
repede de bruma de avere ce le mai rămăsese după trecerea celor trei armate pe
teritoriul comunei: germană, română şi sovietică. Greu, foarte greu de crezut şi
noi opinăm că Mânja a fost înlocuit mai degrabă de duşmanii pe care-i avea
prin preajmă. Şi în acest caz singurii care pot da răspunsul corect sunt
cetăţenii vârstnici care mai sunt în viaţă prin zonă.

SFÂRŞIT