GIANINA-CRISTINA CHIRILĂ

Memoria Holocaustului: drama copiilor

din lagăre

1
Autor: Gianina-Cristina Chirilă
Copertă: Gianina-Cristina Chirilă
Lucrare apărută cu sprijinul Institutului Olga Lengyel, New
York

Coperta I - Un grup de copii care au supraviețuit Holocaustului

din Częstochowa (Polonia).
Coperta IV - Copii evrei deportați pe rampă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Centrale a României

Memoria Holocaustului: drama copiilor din lagăre
Gianina-Cristina Chirilă
Vaslui, 2018
ISBN 978-973-0-26664-1

o Apare în regia autorului.

2
 GIANINA-CRISTINA CHIRILĂ

Memoria Holocaustului: drama

copiilor din lagăre

3
 2018
VASLUI

„A supravieţui Holocaustului nu a fost un

fapt eroic ci un noroc.”
(Rolf Joseph)

4
 ARGUMENT
HOLOCAUSTUL ÎNTRE ISTORIE ȘI
MEMORIE

Cartea de față se dorește a fi o oglindă a trecutului, un

instrument util elevilor pentru a înțelege evenimentele tragice
ale Holocaustului. Prin intermediul poveștilor personale
adunate în această lucrare vom putea percepe cu adevărat
dimensiunile dramei căreia i-a căzut victime copiii în perioada
Celui De-al Doilea Război Mondial (1939-1945).
Statistici complete despre soarta tragică a copiilor care
au murit în Holocaust nu vor fi cunoscute niciodată! Unele
estimări se ridică la 1,5 milioane de copii uciși. Această cifră
include mai mult de 1,2 milioane de copii evrei, zeci de mii de
copii țigani și mii de copii cu handicap - alungați din casele lor
și lipsiți de copilărie, care au trăit și au murit în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, victime ale regimului nazist.
Copiii au asistat la asasinarea părinților, fraților și
rudelor, s-au confruntat cu foametea, boala și forța de muncă
brutală, până când au fost expediați în camerele de gazare.
Abordarea Holocaustului în Europa a avut un grav
impact asupra psihologiei copilului. Cum în Europa, evreii erau
destinați anihilării, numai un procent de 6-5% dintre copii evrei
au supraviețuit. Înainte de a fi deportați, copii evrei dar și țigani
sufereau un tratament inimaginabil fiind supuși atacurilor fizice
5
și psihologice, excluși din școli, înfometați și lăsați să moară.
Prin natura acestor crime, uciderea copiilor în timpul
Holocaustului este puțin documentată și foarte puțin
menționată dea lungul istoriei.
Din raportul guvernatorului Transnistriei, în anul 1942,
aflăm ca 22% dintre numărul evreilor deportați (88.699) erau
copii (18.322). O cincime dintre copiii care au supraviețuit în
toamna lui 1943 (1.960) au fost repatriați, hrana acestora fiind
asigurata de Centrala Evreilor.
După predarea Germaniei naziste, refugiații au căutat în
întreaga Europă copii dispăruți. Mii de copii orfani
supraviețuitori au fugit din Europa de Est ca parte a exodului în
masă (Brihah) în zonele occidentale ale Germaniei ocupate, pe
drumul spre Ișuv (așezarea evreiască din Palestina). Prin
Tineretul Aliyah (Imigrația tinerilor), câteva mii au migrat în
Yishuv și apoi în statul Israel după înființarea sa în 1948.
Memoria Holocaustului este astăzi prezentată ca o
lecţie universală, un punct de reper pentru a construi secolul
XXI pe valori civice şi morale comune. Fiind o memorie
omniprezentă în societăţile contemporane, memoria
Holocaustului este învestită cu o funcţie eminamente educativă,
susţinută şi promovată de publicarea de lucrări, mărturii,
producţii audiovizuale, comemorări, expoziţii, muzee şi
monumente memoriale.
Ne preocupă astăzi reponsabilizarea tinerei generații la
dramele istoriei, conştientizarea față de problematica
Holocaustului, a semnificaţiei acestuia ca o încălcare brutală,
gravă a primului drept al omului – dreptul la viaţă.

Prof.

6
 Gianina-Cristina Chirilă

DRAMA DRAMA COPIILOR DIN LAGĂRE

Cum ar trebui să privim drama copiilor din lagărele de

exterminare? Cum a putut un copil să fie văzut ca o
ameninţare, să fie ucis fără milă, fără urmă de remuşcare?
Dintre cei 1,5 milioane de copii ucişi între anii 1939-1945,
peste un milion erau evrei, zeci de mii erau rromi, copii
germani cu dizabilităţi fizice sau mentale, polonezi şi rezidenţi
din Uniunea Sovietică ocupată de nazişti.
Soarta copiilor în lagărele de exterminare poate fi
clasificată astfel: copii ucişi de îndată ce soseau în lagăre; copii
ucişi la naştere sau în instituţii; copii născuţi în ghetouri şi
lagăre care au supravieţuit fiindcă prizonierii îi ascundeau;
copii peste 12 ani care erau forţaţi să muncească sau erau
folosiţi ca subiecţi pentru experimente medicale; copii ucişi în
timpul acțiunilor represive sau aşa numitele manifestări anti-
partizane.
În ghetouri, copii evrei mureau din cauza înfometării şi
condiţiilor meteorologice dure, dar şi din lipsa de îmbrăcăminte
şi adăpost. Indiferenţa autorităţilor germane la aceste
exterminări în masă venea din convingerea conform căreia
aceşti copii erau neproductivi şi doar consumau mâncare.
Deoarece foarte mulţi dintre ei erau prea mici pentru a
fi puşi să muncească, autorităţile germane i-au selectat
împreună cu cei bătrâni şi cei cu dizabilităţi pentru a fi
deportaţi către centrele de exterminare ori conduşi către gropile
7
comune pentru a fi împuşcaţi. Odată cu înfiinţarea Auschwitz-
ului şi a altor lagăre de exterminare, copiii evrei au fost trimişi
în camerele de gazare unde au murit în chinuri cumplite.
În ciuda caracterului lor vulnerabil, mulţi copii au
descoperit metode de supravieţuire. Ei făceau contrabandă cu
bunuri personale pe care le furau din ghetouri pentru a obţine
în schimbul lor mâncare şi medicamente. Cei care luau parte la
început la diferite mişcări, mai târziu au participat la acţiuni de
rezistenţă. Astfel mulţi au reuşit să fugă împreună cu părinţii şi
rudele lor sau uneori pe cont propriu, refugiindu-se în tabere
conduse de partizani evrei.
Între 1938-1940, Kindertransport (Transportul de
copii) a fost o acţiune de salvare care a făcut ca mii de copii
evrei refugiaţi, să ajungă în siguranţă în Marea Britanie din
Germania. Pentru a înţelege mai bine drama copiilor evrei în
timpul Celui De-al Doilea Război Mondial trebuie încercat, cât
mai mult cu putinţă, personalizarea suferinţei lor, deoarece
victimele Holocaustului nu sunt doar cifre ale statisticilor sau
nume care au rămas întamplător în anumite documente.

Note:
http://holocaustull.blogspot.ro/2015/01/drama-copiilor-din-
lagare.html

8
 COPII EVREI ASCUNȘI

Din 1939 până în 1945, mii de copii, în majoritatea lor

evrei, au fost constrânși să se ascundă pentru a scăpa de
prigoana Germaniei naziste, împotriva lor și a familiilor lor.
Mulți au fost plasați într-u mediu care nu le era familiar. Alții
au fost lăsați de capul lor. Pentru a supraviețui, ei trebuiau în
fiecare zi, să-și asigure hrana și să-și găsească un loc unde să se
ascundă. Unii dintre ei, atunci cînd își aflau un refugiu în
cercurile ostile evreilor, au fost nevoiți să-și nege identitatea.
Viața acestor copii, care de-a lungul întregului război
au trăit în umbră, a fost un calvar. Cea mai mică greșeală
comisă le-a fost fatală. Situația în care se aflau îi obliga să se
supravegheze fără încetare, să dea permanent dovadă de
autocontrol și să fie suspicioși față de ceilalți. Dușmanul era
pretutindeni, dușmană le era toată lumea.
Citind mărturiile suferinței lor, nu poți decât să admiri
curajul și tăria lor de caracter.
Drama copiilor ascunși este latura mai puțin cunoscută
în privința victimelor războiului. La eliberare, în confuzia
generală care domnea, nimeni nu s-a preocupat de acești
adolescenți sau copii care ieșeau din ascunzătorile lor. Nimic
din suferințele ce-i marcaseră nu era la vedere. În ochii

9
adulților, ei rămaseră în viață și acest lucru era cel mai
important.
În mode firesc, ei au încercat să-și reia viața de copii.
Ascultători, au păstrat tăcerea asupra suferințelor lor. Mai
târziu, deveniți la rândul lor adulți, s-au aruncat în vârtejul
vieții.
Câteva minute sunt de-ajuns pentru ca un copil să fie
smuls din lumea pe care o cunoaște și, pe neașteptate, lăsat în
voia alteia, lipsită de orice repere. Începând cu despărțirea
brutală de părinți, copilul, pentru că este evreu, trebuie să fugă,
să dispară, să se dizolve sub privirile naziștilor. Este aruncat în
trenuri, în camioane, în căruțe. Nu știe încotro se duce. Cum nu
știe nici identitatea persoanei care-l însoțește.
Ei trebuie să învețe că fiecare relație ascunde o
primejdie, că fiecare lumină e o capcană…Trebuie să
descopere sentimente pe care le ignora, cel mai redutabil fiind
neîncrederea, să-și dea seama că timpul este dilatat. Că tristețea
este o stare permanentă; el trebuie să cunoască frica, foamea,
mizeria fizică, murdăria, abandonul.
Părinții, copii și salvatorii s-au confruntat cu provocări
descurajante odată ce au luat decizia de a se ascunde. Unii
copii au putut trece ca ne-evrei și să trăiască deschis. Cei care
nu ar fi trebuit să trăiască în mod clandestin, de multe ori în
poduri sau în pivnițe. Copiii care se prezentau ca creștini
trebuiau să-și ascundă cu grijă identitatea lor evreiască de
vecinii curioși, de colegii de clasă, de informatori, de șantaj și
de poliție. Pe parcursul războiului, copiii trebuiau adesea să
treacă dintr-un ascunziș în altul. Pentru copiii care trebuiau să-
și lase părinții în urmă, durerile emoționale ale separării erau
constante, iar grijile lor erau multe.
Copiii erau ținuți în pivnițe și mansarde, unde trebuiau
să rămână liniștiți, chiar nemișcați, timp de ore întregi. În

10
zonele rurale copiii ascunși trăiau în hambare, poiețile găinilor
și cabane de pădure. Orice zgomot, conversație, pași - puteau
să trezească suspiciunea vecinilor și puteau provoaca un raid al
poliției. În timpul bombardamentelor, copiii evrei au trebuit să
rămână ascunși, în imposibilitatea de a fugi la siguranța
adăposturilor. În aceste condiții, copii au suferit adesea din
cauza lipsei interacțiunii umane și de frică.
Pentru a scăpa de cei care îi doresc moartea, trebuie să
învețe să-și nege identitatea, să-și însușească un nume de
împrumut, să-și refuleze religia iudaică, să uite să plângă, să se
vaite, să-i fie rău, să ceară. El nu trebuie să manifeste
afecțiune!
Mii de copii evrei au supraviețuit Holocaustului pentru
că au fost protejați de oameni și instituții ale altor religii. Zeci
de mănăstiri catolice din Polonia ocupată de germani au luat în
mod independent tineri evrei. Catolicii belgieni au ascuns sute
de copii în case, școli și orfelinate, iar locuitorii protestanți
francezi din și în jurul localității Le Chambon-sur-Lignon au
adăpostit câteva mii de evrei. În Albania și Iugoslavia, unele
familii musulmane au ascuns tinerii.
Copiii au învățat repede să stăpânească rugăciunile și
ritualurile religiei lor "adoptate", pentru a-și păstra identitatea
evreiască ascunsă chiar și de cei mai apropiați prieteni. Mulți
tineri evrei au fost botezați în creștinism, cu sau fără
consimțământul părinților lor.
Printre cele mai dureroase amintiri pentru copiii ascunși
a fost separarea lor de părinți, bunici și frați. Dintr-o varietate
de motive - lipsa de spațiu, incapacitatea sau respingerea unui
salvator de a lua o întreagă familie sau decizia părinților de a
nu abandona alți membri ai familiei în ghetou - mulți copii
evrei

11
s-au ascuns singuri. În Franța, de exemplu, OSE (Oeuvre de
Secours aux Enfants, "Societatea pentru Ajutorul Copilului") a
fost capabilă să primească copii, dar nu și pe părinții lor, din
taberele de internare.
Separarea a chinuit atât părinții, cât și copii. Fiecare se
temea de siguranța celuilalt și era neputincios să facă ceva.
Tânărul și părintele a fost nevoiți de multe ori să suporte
durerea în tăcere pentru a nu periclita siguranța celuilalt. Pentru
mulți copii ascunși, separarea din timpul războiului a devenit
permanentă.
În urma înfrângerii Germaniei naziste, lumea a aflat de
uriașul cost uman al Holocaustului. Puțini copii evrei au
supraviețuit. În centrele de exterminare și în lagărele de
concentrare din Europa, crimele sistematice, abuzul, bolile și
experimentele medicale au luat multe vieți. Dintre cei 216.000
de tineri evrei care au fost deportați la Auschwitz, doar 6.700
de adolescenți au fost selectați pentru muncă forțată; aproape
toți celelalți au fost trimiși direct la camerele de gazare. Când
tabăra a fost eliberată pe 27 ianuarie 1945, trupele sovietice au
găsit doar 451 de copii evrei din cei 9.000 de prizonieri
supraviețuitori.
În Olanda au supraviețuit aproximativ 9.000 de copii
evrei. Din cei aproape 1 milion de copii evrei din Polonia din
1939, doar aproximativ 5.000 au supraviețuit. Majoritatea
acestor tineri au supraviețuit ascunzându-se.
Cadrul familial, făurirea unui cămin, apoi nașterea
propriilor copii, toate acestea ar fi trebuit să le permită să se
elibereze de teribila povară reprezentată de acei ani frânți. Dar
s-au obișnuit în asemenea măsură să tacă, să trăiască închiși în
sine, să nu facă zgomot, încât destăinuirea suferințelor
trecutului a devenit ea însăși o problemă. Cum au putut să
ascundă povara copilăriei devastate!

12
 Atunci când războiul s-a terminat și această călătorie de
coșmar s-a încheiat, te afli în viață, dar răvășit lăuntric și
bântuit de copilăria pângărită.

Note:
Raphael Delpard, Copii evrei ascunși, Editura Hasefer,
București, 2001.
http://www.jewishvirtuallibrary.org/hidden-children-of-the-
holocasut

GHETOURILE

Ghetoul este secțiune a unui oraș care servește drept

cartier rezidențial obligatoriu pentru evrei. În general, este
înconjurat de un zid care îl separă de restul orașului.
Cercetătorii au identificat 1.150 de ghetouri evreiești, cel mai
mare situată în Varșovia, unde la un moment dat au fost izolate
500.000 de persoane. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de
aglomerate descrise de Michael Berennbaum ca “instrumente
de ucidere lentă, pasivă”.
În ghetouri munca grea, malnutriția, supraaglomerarea,
bolile (în special febra tifoidă) și condițiile sanitare
necorespunzătoare au contribuit la moartea unui număr mare de
evrei. Unul din zece evrei au murit în ghetoul de la Varșovia în
1941, înainte de deportare. Această politică era în contradicție
cu cealaltă de utilizare a ghetoului ca sursă de forță de muncă
ieftină, care putea fi benefică pentru Reich.
În majoritatea cazurilor, ghetoul se afla într-unul dintre
cartierele sărace ale unui oraș care anterior găzduise o

13
numeroasă populație evreiască. Mutarea unui număr mare de
persoane dispersate în ghetouri a fost un proces haotic. În
Lodz, unde exista o zonă care găzduia deja 62.000 de evrei a
fost construit un ghetou în care au fost înghesuiți 100.000 de
evrei sau din alte părți ale orașului.
În Varșovia, decretul de înființare a ghetoului a fost
anunțat pe 12 octombrie 1940 – de Yom Kippur, Ziua Evreilor
pentru Ispășire.
În timp ce evreii au fost forțați să iasă din cartiere
rezidențiale poloneze, polonezii au fost, de asemenea, evacuați
din zona care va deveni ghetou. În ultimele două săptămâni din
octombrie 1940, conform statisticilor germane, 113.000 de
polonezi (creștini) și 140.000 de evrei trebuiau să fie relocați,
aducând cu ei toate lucrurile pe care le-ar fi putut strânge pe un
vagon. Toate bunurile abandonate au fost confiscate. În fiecare
oraș polonez, ghetourile erau supraaglomerate. Evreii au fost
transferați din celelalte cartiere din oraș și, în multe cazuri, din
satele din apropiere în timp ce locuitorii neevrei din cartier au
fost forțați să se mute într-o altă zonă. Aceste transferuri au
provocat o supraaglomerare foarte mare încă de la început. Ori
de câte ori supraaglomerarea a scăzut din cauza deportării
evreilor în lagărele de exterminare, zona ghetoului a fost redusă
semnificativ.
La început erau două tipuri de ghetouri: cele deschise,
care erau marcate doar de semne ca zone de locuire evreiască și
închise, care erau înconjurate de garduri sau, în unele cazuri,
chiar de pereți (ca în Varșovia). Germanii au considerat
ghetourile închise drept lagăre de concentrare mari și, prin
urmare, cele mai multe dintre ele au fost lichidate mai târziu
decât ghetourile deschise. Spre deosebire de aceste ghetouri,
care erau toate pe teritoriul polonez și rusesc, ghetourile din
Transnistria nu erau predestinate pentru lichidare. Nici ghetoul

14
din Theresienstadt nu era. Transnistria a reușit chiar să mențină
contactul cu lumea exterioară și a primit asistență din partea
comisiilor din România. Theresienstadt a fost, de fapt, un
ghetou rupt de lume (cu excepția transporturilor care au venit și
au ieșit), dar nivelul de trai a fost mai mare decât în ghetourile est-
europene.
Viața în ghetou era una de mizerie, de foame, de boală
și de disperare. Camerele și apartamentele au fost
supraaglomerate, cu 10 sau 15 persoane care locuiesc în mod
obișnuit în spațiul ocupat anterior de patru. Hrana zilnică
depășea rar 1.100 de calorii. Fără contrabandiști care au adus
mâncare, foametea ar fi fost înfricoșătoare. Motto-ul
contrabandiștilor era: "Mănâncă și bea pentru ziua de mâine că murim".
În ghetouri au existat probleme grave de sănătate.
Bolile epidemice au fost o amenințare permanentă, tifosul fiind
cel mai temut. Decedații erau adesea lăsați pe stradă. Cerșetorii
erau peste tot. Poate cea mai insuportabilă era incertitudinea
vieții. Locuitorii ghetoului nu știau niciodată ce va aduce ziua
de mâine.
În ghetou, viața a continuat. Familiile s-au adaptat la
noile realități, trăind în frică, umilință, recrutare pentru forța
muncă și deportare. Supraviețuirea a fost o provocare zilnică, o
luptă pentru necesitățile vitale de mâncare, căldură, canalizare,
adăpost și îmbrăcăminte. Școlile clandestine au educat tinerii.
Serviciile religioase au avut loc chiar și atunci când au fost
scoase în afara legii. Viața culturală a continuat cu teatru și
muzică, poezie și artă, oferind un răgaz temporar de relaxare.
Ghetouri speciale au fost înființate pentru evreii deportați din
România în regiunea transnistreană. O excepție a fost ghetoul
din Theresienstadt, care a fost înființat la sfârșitul anului 1941
pentru a găzdui evrei din Boemia și Moravia și mai târziu evrei
din Germania și alte țări occidentale, deportați și acolo.

15
Theresienstadt a fost de fapt un lagăr de concentrare în care
predominau condițiile de detenție, o tabără de tranzit: dintre
144.000 de evrei trimiși la Theresienstadt, 88.000 au fost
expediați la Auschwitz, în timp ce 33.000 au murit în ghetou.
Dintre cei 15.000 de copii trimiși la Theresienstadt, mai
puțin de 100 au supraviețuit.
Durata de viață a ghetourilor poloneze a fost scurtă;
înființate în 1940, cele mai multe au fost distruse începând din
1942. Distrugerea ghetourilor a fost parte a politicii "Soluției
finale", pentru care germanii au pregătit lagăre speciale, numite
tabere de exterminare.
Note: Erich Sterling, Life in the Ghettos during the Holocaust,
Syracuse University Press, New York, 2005.
DEPORTĂRILE

Una dintre cele mai notorii aspecte ale Holocaustului

este că deportările (trimiterea forțată a unor persoane într-o
regiune îndepărtată ca măsură represivă) nu au avut loc doar
din țările ocupate de Germania, cum ar fi de exemplu Olanda,
dar și din state aliate cu Germania.
Din 1942 până la sfârșitul Celui De-al Doilea Război
Mondial, trenurile au trecut prin Europa spre taberele de
exterminare din Polonia sau spre lagărele de concentrare
supraaglomerate din Germania.
„Trenurile morții” cu care se realiza deportarea erau
acele convoaie feroviare prin care, evreii au fost transportați
(din ghetouri sau din diverse locuri de adunare) către lagăre de
exterminare/concentrare. Deoarece condițiile de transport erau
inumane (fără mâncare, apă și în vagoane improprii), o mare
parte din aceștia mureau pe drum. Mulți istorici sunt de părere

16
că, fără acest transport în masă al victimelor, nu era posibilă
vasta amploare a „soluției finale”.
Garniturile de tren nu erau pentru călători, ci vagoane
de marfă (pentru vite sau pentru var), închise ermetic. În
fiecare vagon erau înghesuite cate 100-150 de persoane.
Ferestrele de aerisire erau acoperite cu scânduri, bătute în cuie,
pentru ca nimeni să nu poată ieși. Aerul din vagoane era
rarefiat, iar oamenii nu mai puteau respira. În plină vară,
caldura îi sufoca pe cei închiși. Bătrâni, copii, femei evrei au
trebuit să suporte înghesuiala, caldura, lipsa apei.
Când au fost deschise ușile vagoanelor, au apărut
imagini incredibile cu oameni muribunzi care cereau apă. Mulți
muriseră, alții abia se mai puteau ține pe picioare. Mirosul de
fecale amestecat cu cel al leșurilor ce ieșea din vagoane era de
neimaginat. Ordinul primit "de sus" era "descarcarea"
cadavrelor care erau aruncate din vagoane jos pe pământ,
așezate în stivă, ori erau aruncate direct în căruțe sau în
camioane.
Olanda: La începutul războiului, aproximativ 140.000
de evrei locuiau în Olanda. În timpul războiului, naziștii au
reușit să deporteze aproximativ 107.000 de evrei olandezi. În
general, evreii olandezi au fost trimiși la Auschwitz, dar și la
Sobibor și, mai târziu, la Bergen-Belsen. Aproximativ 102.000
dintre aceștia au pierit.
Belgia: La începutul invaziei germane din Belgia (vara
anului 1940), aproximativ 66.000 de evrei locuiau în țară, fiind
în principal imigranți sau refugiați din Europa de Est sau
Germania. Începând cu anul 1941, naziștii au început să
segregheze evreii: erau listați, înregistrați, marcați și
proprietățile lor au fost confiscate. Un total de 28.500 evrei au
fost deportați din Belgia în timpul războiului.

17
 Franța: după victoria Germaniei asupra Franței în vara
anului 1940, țara a fost împărțită: germanii au ocupat partea de
nord a țării și întreaga coastă franceză a Atlanticului. Naziștii
au început să deporteze evreii francezi în vara anului 1942. În
iunie-iulie, aproximativ 5.000 de evrei au fost trimiși la
Auschwitz. Un număr total de aproximativ 73.000 de evrei au
fost deportați în cursul războiului.
Germania: Primul val de deportări din partea Reich-
ului german a fost efectuat de la jumătatea lunii octombrie
1941. În decursul a doar trei săptămâni, 25.000 de evrei
germani au fost deportați în ghetoul din Lodz, Polonia. Curând
după aceea, mai mult de 33.000 de evrei au fost deportați din
Germania spre Est, spre Riga, Kaunas și Minsk. Cei mai mulți
au fost plasați în ghetourile locale, dar 6.000 au fost împușcați
imediat după sosire. Din martie până în iunie 1942 un număr
total de 55.000 de evrei germani au fost trimiși către Est.
Începând din mai 1942, evreii germani au fost trimiși și la
Minsk, în Belarus, unde au fost fie împușcați sau gazați la fața
locului. Ultima fază a deportării evreilor germani a fost inițiată
în decembrie 1942.
Deportările din restul Europei în lagărele de
exterminare (inclusiv transporturile din lagărele de
concentrare) au început în martie și aprilie 1942 și au continuat
până la sfârșitul anului 1944. La început, cei capabili să lucreze
au fost aduși pentru construcția lagărelor de exterminare.
România a fost unul dintre cei mai importanți aliați al
Germaniei în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial,
contribuind cu trupe la atacul asupra Uniunii Sovietice.
România avea o populație evreiască de aproximativ 320.000,
iar sentimentele antisemite erau larg răspândite. Deportarea
propriei populații evreiești nu a fost luată în serios până în vara
anului 1942, la inițiativa germană. Cu toate acestea, guvernul

18
român a rămas foarte ezitant, iar planurile de deportare au fost
amânate până în 1943 cînd au fost abandonate din ordinul lui
Heinrich Himmler, din cauza rezistenței guvernului român.
În septembrie 1941, românii au început sa deporteze
evreii din Bucovina si Basarabia către noul lor teritoriu,
Transnistria. "Oamenii din zonă au fost încolonați și trimiși în
Transnistria pe jos, toți, fără excepții", spune Joseph Bursuc.
Nici până astăzi nu se știe căți dintre ei s-au înecat în Nistru,
câți au fost împușcați pe drum, câți dintre cei ajunși în
Transnistria au murit acolo. Se presupune că numărul
victimelor este de aproximativ 400.000. “La un singur
transport, din 60 de sugari, a supraviețuit doar unul singur.
Obosiți, poticniți erau abandonați în stare muribundă pe
marginea drumurilor, lăsați destinului lor tragic, pradă câinilor
și vulturilor”, a afirmat fostul primar al Chișinaului, Traian
Popovici.
Ungaria a avut o populație evreiască foarte mare, de
aproximativ 725.000 la începutul războiului.
În martie 1944, trupele germane au invadat Ungaria iar
deportarea evreilor maghiari a fost efectuată cu o eficiență
teribilă. În cursul a șapte săptămâni, începând din mai 1944,
mai mult de 430.000 de evrei maghiari au fost trimiși la
Auschwitz.
Croația a avut o populație evreiască de aproximativ
30.000. Începând cu anul 1941, regimul totalitar din Croația a
introdus măsuri anti-evreiești, urmând exemplul Germaniei.
Aproximativ 15.000 de evrei au fost adunați în lagărele de
concentrare, unde trăiau în condiții teribile.
Grecia a fost împărțită în două zone de ocupație în
timpul războiului: una germană, alta italiană. Aproximativ
55.000 de evrei locuiau în zona germană, 13.000 în zona

19
italiană. Deportarea evreilor greci a început în martie 1943:
aproximativ 45.000 au fost trimiși la Auschwitz.
Serbia- La începutul războiului, aproximativ 80.000 de
evrei locuiau în Serbia. Până la sfârșitul lunii octombrie 1941,
armata germană a împușcat majoritatea evreilor din Serbia.
Aproximativ 20.000 de femei, copii și vârstnici au fost adunați
într-un ghetou. La începutul anului 1942, cei 7.500 de evrei
supraviețuitori au fost gazați. În mai 1942, Serbia a fost
declarată "fără evrei". Un total de numai 20.000 de evrei sârbi,
dintr-o populație de dinainte de război de 80.000, au
supraviețuit războiului.
Note:
http://www.projetaladin.org/holocaust/en/history-of-the-
holocaust-shoah/the-killing-machine/deportations.html
http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-
colectie/trenurile-mortii-33029.htm

LAGĂRELE DE CONCENTRARE

Lagărele de concentrare reprezintă un număr mare de

tabere create de Germania nazistă, care au fost numite: tabere
de muncă (Arbeitslager); tabere de tranzit (Durchgangslager);
prizonieri de război (Kriegsgefangenlager); lagărele de
concentrare (Konzentrationslager KZ) și lagărele de detenție
sau centrele de ucidere, deseori menționate de naziști ca lagăre
de exterminare.
Pentru a facilita "soluția finală" (genocidul sau
distrugerea în masă a evreilor), naziștii au înființat “centre de
ucidere” în Polonia, țara cu cea mai mare populație evreiască,
concepute pentru o crimă în masă eficientă.
20
 Între 1941 până în 1942, principalele “centre de
ucidere” au fost: Chelmno, Auschwitz-Birkenau, Majdanek,
precum și lagărele Aktion Reinhard din Belzec, Sobibor și
Treblinka.
Naziștii au construit camere de gazare pentru a spori
eficiența uciderii și pentru a face procesul mai impersonal
pentru făptuitori. La complexul de la Auschwitz, centrul din
Birkenau avea patru camere de gazare.
Între 1942 și 1943 evreii au fost gazați în Belzec,
Treblinka și Sobibor. Lângă Vilna, Riga, Minsk, Kovno și
Lvov, au existat “centre de ucidere” mai mici în care evreii au
fost executați. Taberele de concentrare mari au devenit taberele
morții, de exemplu, Majdanek, și cel mai mare dintre toate,
Auschwitz, care la vârful programului de exterminare era de
peste 10.000 de victime pe zi ș.a.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un
număr de identificare care era folosit la apelurile zilnice.
Exterminarea prin muncă, era un mijoc prin care
deținuții din lagăr erau munciți până mureau sau exploatați
până nu își mai puteau duce la îndeplinire sarcinile de muncă și
apoi selectați pentru exterminare.

Ziua
unui evreu

Copii supraviețuitori din lagărul de la Auschwitz-

Birkenau eliberat la 27 ianuarie 1945
21
începea mereu la 5, după apelul de dimineață. Erau nevoiți să
meargă și 2 km până la locul de muncă. În lagărele din centrul
Germnaniei, deținuții erau forțați să muncească la calea ferată
și la mine. La un interval de 2-3 ore, cinci sau șase deținuți
mureau din cauza muncii istovitoare, însă numărul morților
creștea cu numărul celor împușcați care se opreau din muncă
deoarece nu mai puteau să lucreze, plus cei care erau împușcați
fără motiv. Deținuții erau nevoiți să muncească în schimburi de
12 ore, iar cei mai buni lucrau și 14 ore într-un schimb. În
timpul programului, deținuții aveau o pauză de masă, dar în
timpul acesteia erau de multe ori bătuți de paznici. Înainte și
după schimb se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore
în șir, timp în care unii prizonieri mureau din cauza expunerii
prelungite la soare sau la frig.
Între 1944 până în 1945, lagărele de concentrare au fost
desființate și evacuate înainte de ocuparea acestora de forțele
aliate, iar toți ceilalți deținuți au fost aduși înapoi în Germania -
pe jos, în marșuri fără sfârșit până când evreii au murit sau au
fost eliberați de Aliați.
Ceea ce a înfricoșat și îngrozit pentru totdeauna
memoria europeană a fost exterminarea în mod industrial a
evreilor și a romilor, inclusiv copii, femeile, bătrânii,
Holocaustul având și o latură așa zis practică (recuperarea
sistematică a bunurilor confiscate: haine, geamantane, ochelari,
încălțăminte, dinți de metal, până și pielea umană) și o latură
pseudo-științifică (experiențe îngrozitoare pe oameni vii, în
presupuse scopuri militare sau antropologice rasiale, pe
gemeni, handicapați etc). Sistemul
concentraționar nazist, în numai unsprezece ani (1934-1945) și
treizeci de lagăre, a reușit să omoare milioane de oameni,
încarcerați și abuzați în diferitele tipuri de tabere naziste. Sub
conducerea SS, germanii și colaboratorii lor au ucis mai mult

22
de trei milioane de evrei în centrele de exterminare. Doar o
mică parte dintre cei închiși în lagărele naziste au supraviețuit.

Note:
https://andreipopete.files.wordpress.com/2010/11/carte-
holocaust.pdf

EXPERIMENTELE MEDICALE

În timpul Celui De-al doilea Război Mondial, naziștii

au creat laboratoare medicale sinistre în lagărele de
concentrare, în care se desfășurau diverse experimente. Acestea
au fost considerate activități importante și „normale”, o știință
„obișnuită” și îndreptățită pe teme medicale.
Experimentele doctorului
Josef Mengele, căpitan SS,
medicul lagărului de la
Auschwitz ne dau indicii exacte
despre modul în care funcționa
sistemul. A devenit celebru
pentru exprimentele brutale şi
inumane realizate pe evreii
deportaţi în lagăr.

23
 Cercetările sale erau văzute ca fiind contribuții necesare în
Joseph Mengele vederea obținerii celui de-al
doilea doctorat, obligatoriu în mediul academic german pentru
a deveni profesor universitar.
Mengele şi-a primit reputaţia de «înger al morţii» ca
urmare a celor 21 de luni petrecute la Auschwitz, în cursul
cărora a desfăşurat o activitate ce nu avea nimic în comun cu
munca unui medic obişnuit. Scopul principal era exterminarea
deținuților folosindu-i drept cobai.
În special doctorului Mengele îi plăceau experimentele
pe gemeni. Aceștia erau contaminaţi cu bacteria tifosului, iar în
diferite stadii ale bolii, le recolta sânge, care era trimis pentru
analize la Berlin. Dacă unul din gemeni murea, Mengele îl
ucidea şi pe celălalt pentru a putea realiza comparaţii în cadrul
autopsiilor. A studiat şi o boală numită Noma, care îi afecta în
special pe copiii romilor din lagăr care sufereau de malnutriţie
şi stres. Mengele a încercat să demonstreze că principala cauză
era pretinsa lor „inferioritate rasială”.
Copiilor le dădea dulciuri şi jucării şi îi ducea personal
la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele”
(„Onkel Mengele”).
Vera Alexander a fost o deţinută evreică la Aushwitz:
„Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido şi
Ina, care aveau cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când
s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră cusuţi unul de
altul, spate în spate, ca nişte gemeni siamezi. Rănile le erau
infectate şi țipau zi şi noapte. Apoi părinţii lor au reuşit să facă
rost de morfină şi şi-au omorât copii ca să le curme suferinţa.”
Printre experimentele lui Mengele se numărau:
injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în
încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de
membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a

24
transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura
venelor lor. Operaţia a eşuat, rezultând infectarea gravă a
mâinilor copiilor în cauză.
Ce a făcut ca acest comportament să fie general
acceptat? Pentru medicii germani măcinați de mistica neagră a
nazismului, un prizonier din lagarul de concentrare era o ființă
inferioară din punct de vedere rasial, un criminal vicios, un
trădător al cauzei germane ș.a. Asemenea ființe nu aveau nici
un drept la viață sau la bunăstare, prin urmare, sacrificarea lor
era logică și necesară.
În ciuda eforturilor internaționale de urmărire Josef
Mengele nu a fost niciodată reținut și a trăit timp de 35 de ani,
ascunzându-se sub diverse nume. El a fugit în America de Sud
și s-a mutat dintr-o țară la alta, de frica de a nu fi prins. Au fost
oferite numeroase recompense pentru prinderea lui, dar a avut
noroc. El a trăit în Paraguay și Brazilia până la moartea sa în
1979. Într-o după-amiază a anului 1979 în timp ce înota în
ocean a suferit un accident vascular cerebral masiv și a început
să se înece. Până când a fost târât pe țărm, îngerul morții” a
murit.

Note:
https://andreipopete.files.wordpress.com/2010/11/carte-
holocaust.pdf

25
 CAMERELE DE GAZARE

Camerele de gazare erau instalații de exterminare,

special amenajate de naziștii germani prin care evreii deportați
erau uciși prin asfixiere cu pastile de Zyklon-B, transformat în
gaz letal când era expus la aer. Inițial s-a experimentat
monoxidul de carbon de la motoarele diesel, acidul cianhidric
IST și gazarea cu cianură de hidrogen.
Primele camere de gazare au funcționat în lagărele de la
Belzec, Sobibor, Treblinka și Lublin, care au fost de fapt
primele lagăre ale morții. Inițial fiecare lagăr avea trei camere
de gazare mici. Ulterior, numărul camerelor de gazare s-a
dublat. În timpul deportărilor, până la 6.000 de evrei au fost
gazați în fiecare zi la Auschwitz.

26
 Prizonierii care soseau cu trenul, deportați din țările lor,
erau selectați direct de pe peron, iar femeile, copii și bătrânii
erau dirijați într-o zonă de recepție unde li se luau hainele și
obiectele personale. Erau conduși apoi spre camerele de gazare.
De obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de
despăduchere, iar deasupra ușii scria baie sau saună. Uneori li
se dădea un prosop sau un săpun pentru a evita panica și li se
cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile. Gărzile naziste
și ucrainene au bătut victimele cărora li s-a ordonat să intre în
"dușuri" cu brațele ridicate pentru a permite cât mai multor
persoane să intre în camerele de gazare. Cu cât camerele de gaz
erau mai pline, cu atât mai repede se sufoca victimele.
Odată ce camerele de gazare erau pline până la refuz,
ușile se închideau ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B ce
emanau un gaz toxic. Cei aflați înăuntru mureau în 20 de
minute, viteza morții depinzând de cât de aproape erau de
gurile de gaz, dar o treime din victime mureau imediat. Când
erau scoase, din cauza aglomerației, victimele erau ghemuite,
cu pielea colorată în roz sau cu pete roșii și verzi.
Gazul era pompat afară, cadavrele erau ridicate
(operațiune care dura 4 ore), plombele de aur dentare erau
extrase cu cleștele de prizonierii dentiști iar părul femeilor era
tăiat. Apoi cadavrele erau duse direct în crematorii.
Camerele de gazare, au reprezentat cel mai cumplit
procedeu al exterminării evreilor europeni de către naziști.

Note:

27
https://andreipopete.files.wordpress.com/2010/11/carte-
holocaust.pdf

Cuptoarele dintr-o cameră de gazare de Auschwitz-

Birkenau

DE CE COPIII? DE CE NOI? DE CE EU?"

POVESTEA RUTHEI GLASBERG GOLD

O supraviețuitoare a
deportării în Transnistria care la
momentul deportării avea 10
ani și provenea din Cernăuți
este Ruth Glasberg Gold.
Aceasta descrie drumul

28
deportării în Transnistria astfel:„În dimineața aceea soldații au
bătut la ușă, înjurând și strigând tot felul de obscenități. Ne-au
ordonat să ieșim în stradă. Plânsetele femeilor și ale copiilor și
glasurile care strigau „Sema Israel”, m-au făcut să înțeleg brusc
ce se întâmplă... Soldații au condus convoiul până la gară...Pe
șine așteptau pregătite, cu ușile deschise, vreo treizeci de
vagoane...Deci asta era călătoria mea de vis cu trenul – un
coșmar...Odată cu prima zdruncinătură, s-a dezlănțuit iadul pe
pământ. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau ținându-se
unii de alții ca să nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat
erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce
copiii? De ce noi? De ce eu?”. Fusesem crescută într-o familie
deosebit de religioasă și credeam în Dumnezeu. Credeam în
bunătatea oamenilor...Oare ce se întâmplase așa de grav, că
lumea copilăriei mele, plină de bucurii și tristeți simple, fusese
întoarsă brusc cu susul în jos?”...În cea de a patra zi, trenul s-a
oprit. Soldații au descuiat ușile, strigând: „hai jos, jidani
nenorociți.” Murdari, morți de foame și epuizați, de-abia
reușeam să ne ținem pe picioare. Ne-au ordonat să formăm o
coloană și ne-au pus să mergem pe jos până la Mărculești...
Copii și bătrânii care muriseră în călătorie fuseseră aruncați pe
câmp”.
Întrebată despre modul în care a fost tratată în lagăr,
aceasta a răspuns: “Oribil. Da, mi-am pierdut părinţii şi fratele
după două săptămâni de la deportare. Au murit de frig şi
foame. Zilnic erau împușcați oameni. Pe majoritatea pur și
simplu ne lăsau să murim de foame. Nu aveam electricitate,
nici apă, nici toalete. Am trăit mai rău decât animalele. Până la
urmă, comunitatea evreiască din Regat a început să facă
presiuni, să apeleze la Crucea Roșie, la Regina-mamă a
României şi a putut să ne trimită bani şi alimente. S-au înfiinţat
apoi orfelinate şi primeam o dată pe zi mămăligă, care era mai

29
mult apă decât mălai. Dormeam câte 12 fete tunse chilug pe un
prici. Foamea și frigul, împreună cu tifosul au fost, de
asemenea, principalele cauze ale morților in Transnistria.
Lucruri care nu trebuie uitate”.

Note:
http://holocaustul-in-romania.blogspot.ro/2011/06/copiii-si-
holocaustul-de-ce-copiii-de.html

DESTINE LA RĂSCRUCE - TAUBE MANTA

Toamna lui 1941. După

recucerirea teritoriilor estice
cedate în 1940, soarta evreilor
avea să se schimbe tragic. În
oraşele locuite de ei, din
Bucovina şi Basarabia, au apărut
jandarmi care i-au anunţat să-şi
facă bagajele. Ordinul era clar.
În dimineaţa următoare, să fie
toţi la gară, cu un bagaj de mână.
Sute de femei, bărbaţi şi copii au
fost urcaţi forţat în trenuri de marfă şi dirijaţi spre o direcţie
necunoscută. Abia pe drum au aflat încotro se îndreptau. Spre

30
Transnistria, noua provincie administrată de guvernul român. Îi
aşteptau lagărele de exterminare a evreilor – o condamnare la
moarte prin înfometare.
”Curăţarea terenului” a fost numele de cod al
operaţiunii de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia
şi Bucovina şi de deportare a restului – în 1941.
Taube Manta avea 14 ani când s-a trezit în trenul
deportaţilor. Un tren al morţii, care a plecat din gara Rădăuţi cu
destinaţia Transnistria – lagărul Moghilev-Podolski. Un marfar
cu uşile ferecate, care ascundea în el o încărcătură inimaginală
– sute de evrei trimişi la moarte din ordinul unei minţi
bolnave.”Uşile vagoanelor se deschideau doar ca să aruncăm
morţii afară”, povesteşte supravieţuitoarea. Dincolo de Nistru,
evreii au fost coborâţi din tren. Restul drumului l-au făcut pe
jos, împinşi din urmă de soldaţi români înarmaţi.”Convoiul de
deportaţi mergea pe jos câte 6-7 kilometri pe zi. Eram
nemâncaţi şi cu picioarele pline de răni infectate. Doar apă
reuşeam să bem – din bălţi, din urmele vitelor. Cine a fost
puternic, a rezistat. Cine nu, a murit pe drum. Cadavrele
rămâneau în urmă. Nimeni nu avea voie să-şi îngroape morţii.
Drumul acela mi-a lăsat cea mai cruntă amintire. Imaginea
unei copile de 11 luni care a murit cerând de mâncare. Era
fiica surorii mele”, rememorează Taube Manta.
Drumul până în lagăr a durat o lună. Peste 1.400 de
oameni au fost băgaţi la grămadă în nişte barăci din lemn,
ridicate în inima pădurii – cu pământ pe jos şi înconjurate de
garduri din sârmă ghimpată. ”Dormeam pe jos, pe-un aşternut
de paie. Eram cel puţin 150 de suflete într-o singură încăpere
şi primeam doar o găleată de apă pe zi, de familie. Noi eram
trei – eu, mama şi sora mea. Împărţeam apa aşa încât să ne
ajungă de băut şi de spălat. Mâncare nu primeam. Când nu
mai rezistam, fierbeam buruieni din pădure – singurele pe care

31
le găseam prin zonă. Aveau gust de usturoi. Iarna nu aveai cu
să-ţi potoleşti foamea. Dar am avut noroc cu sora mea. Le
ghicea în cărţi gardienilor şi o lăsau să plece la muncă într-un
sat, la 4 kilometri de lagăr. Acolo căpăta de la localnici câte o
bucată de pâine sau vreun cartof.” Cine avea aur şi bani, îi
mituia pe soldaţi, ca să le mai „îndulcească” severitatea, sau
făcea comerţ cu ucrainenii localnici – un inel în schimbul un
colţ de pâine. ”Mureau câte 20-30 de oameni pe zi, doar din
baraca noastră. Îi dezbrăcau de zdrenţe şi îi azvârleau în
gropile comune, pe care le săpau bărbaţii din lagăr”,
rememorează femeia.
Dar moartea se dovedea mai rapidă decât groparii care
nu reuşeau să arunce pământ peste toate leşurile, aşa
că scheletele ajungeau de multe ori hrană pentru porcii
localnicilor şi lighioanele pădurii. ”Am văzut animale care
scoteau din gropi capete, mâini ori picioare de morţi şi le
smulgeau carnea de pe oase”, descrie Taube imaginile care i-
au marcat copilăria.
Iarna era cu neputinţă să înfigi lopata în pământul
îngheţat, aşa că morţii putrezeau în lagăr, colcăind de păduchi.
Maldărul de cadavre – cu feţe tumefiate, cu mâini şi picioare
îndoite în poziţii nefireşti şi cu sânge închegat pe răni –
rămânea zile în şir sub acelaşi acoperiş cu cei vii. Mirosul de
boală şi mizerie se transforma în duhoare. Priveliştea era
aceeaşi în fiecare zi. Sute de cadavre zăcând pe podeaua
îngheţată, în timp ce alte sute de oameni vii îşi omorau
păduchii purtători de tifos. Cei mai vrednici de milă priveau în
gol, cu ochii ieşiţi din orbite şi îşi aşteptau rândul să moară,
gândind că moartea eliberatoare avea să-i scape de suferinţă.
”N-aveai cum să eviţi asemenea imagini. Deveniseră ceva
comun cu viaţa noastră. Dar pe noi ne preocupa un singur
lucru – cum să ne potolim foamea. Îmi amintesc de o femeie. A

32
venit lângă noi într-o seară, când soră-mea a adus din sat o
bucată de pâine. Nu mâncasem nimic toată ziua. Femeia ne-a
rugat să împărţim pâinea cu ea. N-avea ce să ne dea în schimb,
dar a promis că o să ne cânte. A mâncat pâinea şi a cântat.
După o jumătate de oră, a murit”.
Umilinţă şi teroare – de asta au avut parte miile de evrei
care au ajuns la Moghilev. Cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul în
lagăr. Taube Manta şi-a văzut unchii, mătuşile şi verişorii
murind pe capete, iar leşurile lor au ajuns în gropile comune.
Nici astăzi, după 70 de ani de la evenimente, nu se poate opri
din plâns şi nu-şi poate imagina cum a reuşit să scape vie din
pustietatea Transnistriei. ”Mi-a rămas acolo aproape toată
familia. Doar eu, mama şi sora mea am supravieţuit. Din 1.400
de evrei aduşi odată cu noi la Moghilev-Podolski, doar 30 au
scăpat cu viaţă”, spune femeia.
Eiberarea a venit după 3 ani. Fiecare deportat a încercat
să găsească o modalitate de a ajunge acasă. Unii au apelat la
armata sovietică, să le permită să urce în trenurile militare, iar
alţii au plecat pe jos. ”Ne-au trebuit câteva săptămâni să
ajungem la Rădăuţi. Din casa noastră nu mai erau decât
zidurile”, îşi aminteşte femeia.
La 86 de ani, Taube Manta vorbeşte rar despre tragedia
care i-a marcat viaţa. Pentru ea, Transnistria a fost un iad!
Chiar şi după 7 decenii de la deportarea evreilor, teroarea e
imposibil de uitat. Cel mai mult i-au rămas în minte foamea şi
frigul. Acum încearcă să creadă că doar războiul a fost de vină
pentru ce i s-a întâmplat şi speră doar ca o asemenea tragedie
să nu se mai repete niciodată. Pentru nici un popor!

Notă:

33
https://marturiiholocaust.wordpress.com/2015/01/19/povestea-
lui-taube-manta/#more-81

POVESTEA EVEI MOZES KOR - COBAI PENTRU

MENGELE, „INGERUL MORȚII”

Eva si Miriam s-au

născut într-un mic sat din
Transilvania – Porți – pe
30 ianuarie 1934. Familia
lor era singura de evrei din
întregul sat. Tatăl lor lucra
ca agricultor la propria-i
ferma și mama lor avea
grijă de toți cei patru copii
– cele două gemene și
surorile mai mari, Edit și Aliz.

34
 Eva Mozes Kor și sora sa geamănă, Miriam, erau doar
niște copile când au trăit ororile Holocaustului, la Auschwitz,
unde și-au pierdut părinții, gazați împreună cu alte câteva mii
de evrei și au fost supuse experimentelor îngrozitoare ale
doctorului Josef Mengele.
„Viața era pașnică, exceptând ura față de evrei, care se
manifesta prin porecle, bătăi de la ceilalți copii și pedepse de la
profesorii maghiari”, ne-a spus Eva Mozes. În anul 1940,
autoritățile Ungariei au intrat in Transilvania cu forța, rupând
din Romania acordul lui Hitler.
În martie 1944, familia Evei a fost luata pe sus de
jandarmii maghiari și dusă într-un ghetou din Șimleul
Silvaniei.
„Am construit corturi din pături și cearșafuri. Îmi
amintesc că ploua foarte mult și pământul era umed și rece.
Fiecare cap de familie a fost chemat pentru interogatorii. Tatăl
meu a fost adus pe o targă, sângerând de la loviturile de bici, cu
unghiile de la mâini și picioare smulse și fața arsă. Soldații
unguri voiau să știe unde se afla aurul și nu l-au crezut pe tatăl
meu când le-a spus că toți banii erau în pământ”, a rememorat
Eva Mozes.
Comandantul maghiar le-a spus ca vor fi trimiși la
muncă, în Ungaria, când toți evreii din ghetou au fost băgați în
trenuri marfare de vite. „Ne-au înghesuit ca pe sardine. Nu
aveam cum sa ne mișcăm, nu aveam mâncare, nu aveam apă…
Vagoanele erau încuiate și păzite de un gardian înarmat. El ne-
a avertizat că, dacă încercăm să evadăm, ne va împușca. Trenul
se mișca foarte rapid și se oprea doar pentru realimentare cu
combustibil. Am cerut apă, iar paznicul ne-a spus ca ne costă
cinci ceasuri de aur, pe care un adult urma sa i le dea prin
spațiul izolat cu sârmă ghimpată, iar gardianul trebuia să

35
arunce o găleată de apă. Eu am primit doar câteva picături,
insuficiente pentru a-mi potoli setea.
În a treia noapte în vagonul de bovine, trenul a oprit și
noi am cerut apă. Răspunsul a venit în limba germană: „Wass,
Wass”. Atunci am înțeles cu toții că ne-au mințit și nu
mergeam la muncă în Ungaria, ci în Germania pentru a fi uciși.
Fiecare persoana din tren plângea și se ruga. Următoarea oprire
avea să fie Auschwitz!
Ziua în care a ajuns pe platforma de la Auschwitz a fost
și ultima în care Eva și Miriam și-au văzut părinții. Gemenele,
care au fost tatuate cu numerele A7063 și A7064, nu au fost
puse la muncă, ci au fost folosite pentru experimentele făcute
de temutul doctor Josef Mengele.
Ea și-a amintit și despre întâlnirile cu Mengele și despre
experimentele pe care acesta le făcea pe gemeni, inclusiv pe ea
și sora sa, Miriam. „Nu știam cine este când apărea în fiecare
dimineață în fața bărăcii, pentru a ne număra. Tot ce știam este
ca oamenilor le era frica de el și că era tratat ca un Dumnezeu,
iar numele său era dr. Mengele.
Experimentele nu erau pedepse sau tortura. Eram
folosiți ca niște cobai umani, pentru a se descoperi secretul
creării gemenilor blonzi, cu ochi albaștri. Eram injectați cu
germeni și boli, iar când geamănul-subiect murea, naziștii îl
omorau pe celălalt geamăn, pentru a compara autopsiile”, ne-a
mai spus Eva Mozes.
Își amintește că, după o injecție, s-a îmbolnăvit grav și a
făcut febră puternică. Doctorul nazist supranumit „îngerul
morții” i-a spus atunci că va muri.
A decis, însă, să lupte pentru a supraviețui. „Instinctul
de supraviețuire a preluat controlul și nu era loc în viața mea ca
să plâng ori sa-mi pară rău pentru mine, supraviețuirea îmi

36
consuma fiecare dram de energie pe care îl aveam”, a
mărturisit Eva Mozes.
În 1945, după luni de bombardamente și focuri de
artilerie, armata sovietică i-a eliberat pe evrei din lagărul de la
Auschwitz-Birkenau. Eva își amintește că stătea, alături de
Miriam, lipită de gardul de sârmă ghimpată și privea cu uimire.
Faptul că Eva și Miriam au supraviețuit lui Auschwitz a
fost un miracol în sine, deoarece în momentul eliberării taberei
erau puțini gemeni individuali.
În 1950, Eva și Miriam au primit vize pentru Israel. Au
devenit membre ale unui kibbutz, populat mai ales de orfani.
Ca adulți, Eva și Miriam au suferit probleme grave de
sănătate. Eva a suferit avorturi spontane și tuberculoză. Fiul ei
a avut cancer. Rinichii lui Miriam nu s-au dezvoltat pe deplin și
ea a murit în 1993 de o formă rară de cancer, probabil cauzată
de experimentele medicale necunoscute și de injecțiile la care a
fost supusă în mâinile lui Josef Mengele.
Eva Mozes Kor este autoarea a numeroase cărți despre
experiența ei și a vorbit în peste 400 de școli, universități,
conferințe, sinagogi și grupuri civice. Ea este fondatoarea
Muzeului și al Centrului de Educație a Holocaustului din Terre
Haute, Indiana. În 1984 a fondat CANDLES ("Children of
Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors"), un
acronim pentru supraviețuitorii Auschwitz-lui. Această
organizație a localizat și reunit încă 122 de gemeni care au
supraviețuit experimentelor naziste a dr. Mengele și este
dedicată "vindecării durerii, învățării adevărului, prevenirii
prejudecăților".

Note:
https://marturiiholocaust.wordpress.com/2015/01/19/povestea-
lui-eva-mozes-kor-si-sora-sa-geamana/#more-76

37
 Miriam în p
două zile

POVESTEA LUI IVOR PERL

În februarie 1945, Ivor Perl, 13 ani pe atunci, stătea în

zăpadă, disperat și înfometat. Ivor privea prin gardul lagărului
de concentrare Allach, unde fusese trimis la muncă, doar cu
hainele subţiri de închisoare care să-l protejeze de frigul iernii
şi o felie de pâine pe zi care să-i potolească foamea.
„Lagărul era în mijlocul unei păduri, iar gardul trecea
printre copaci. Mă rugam la Dumnezeu să mă salveze şi
promiteam că nu voi mai cere nimic, niciodată, dacă mă ajută
să ies de acolo”, îşi aminteşte Ivor, care are acum în jur de
80 de ani. Până să scape din lagăr mai erau luni bune însă,
urmând să fie eliberat abia când soldaţii americani aveau să
intre în Germania şi să găsească, spre oroarea lor, taberele în

38
care Ivor şi milioane ca el erau ţinuţi în niște condiții sub-
umane.
Pe lângă malnutriţie şi frigul care îl chinuia, oboseala
provocată de munca fără încetare, Ivor suferea şi de tifos.
Regimul nazist l-a afectat foarte tare, el fiind nevoit să mintă în
legătură cu vârsta pe care o avea, ca să nu fie inutil şi, cel mai
probabil, ucis. Băiatul a declarat că are 16 ani şi a fost
valorificat de germani, fiind considerat apt de muncă şi trimis
în lagărul de concentrare, dar asta a însemnat că Ivor, un
băieţel de 13 ani, trebuia să muncească la fel de mult ca un
adult.
Băiatul a fost arestat în anul 1944, după ce nemţii au
ocupat Ungaria, care încercase să treacă de partea Aliaţilor. El,
părinţii săi şi cei opt fraţi au fost trimişi iniţial la Auschwitz,
unde femeile şi copiii erau separaţi de bărbaţi şi ucişi. A scăpat
de la moartea datorită mamei sale, care l-a obligat să o
părăsească şi să treacă în rândul bărbaţilor. Mama sa şi şapte
dintre cei opt fraţi au murit în lagărul de concentrare.
„Normal că am fugit spre grupul în care era mama,
spunând că vreau să rămân cu ea, dar ea nici nu a vrut să audă
şi m-a obligat să mă alătur celuilalt grup”, îşi aminteşte el.
„Am văzut un ofiţer nazist cu mănuşi albe, care
direcţiona prizonierii spre stânga sau spre dreapta. Mai târziu
am aflat că bărbatul era doctorul Josef Mengele. Când a ajuns
în dreptul meu, s-a oprit şi m-a întrebat câţi ani am. Mi-am
amintit ce fusesem învăţat şi i-am spus că am 16 ani. Îmi
amintesc şi acum privirea lui în timp ce se gândea în ce direcţie
să mă trimită. Spre norocul meu, eram destul de mare pentru
vârsta mea, aşa că probabil s-a gândit că pot munci, indiferent
de câţi ani aveam. Iar dacă nu reuşeam să fac faţă, ei bine…”,
îşi aminteşte Ivor.

39
 Puterea şi rezistenţa lui aveau să fie testate cu vârf şi
îndesat la Allach, pe timpul iernii. O masă obişnuită consta
într-o felie de pâine, o cană cu apă caldă şi, uneori, puţină
margarină, iar singura îmbrăcăminte care îl proteja de frigul
iernii era celebra uniformă cu dungi albe şi negre şi, câteodată,
o haină subţire din bumbac. Alături de alţi deţinuţi, Ivor a fost
pus să lucreze la proiecte extraordinare, cum ar fi baze
subterane pentru depozitarea armamentului, folosind doar
echipamente rudimentare.
Ordinea era menţinută printr-o combinaţie de frică şi
forţă extremă. Când un prizonier s-a ascuns într-o peşteră, ca să
evite munca, gardienii au ales să arunce câteva grenade
înăuntru, în loc să-l aştepte să iasă, îşi aminteşte băiatul.
Dimineaţa, toţi prizonierii trebuiau să aleagă la ce proiect vor
să lucreze, o decizie agonizantă, unele lucrări fiind uşoare, în
timp ce altele cauzau moartea a mulţi muncitori. Într-o zi, Ivor
a ales diferit faţă de fratele său. Acesta din urmă a fost trimis la
o fermă, unde a avut ocazia să mănânce decent timp de trei
săptămâni, în timp ce Ivor a slăbit atât de mult, încât fratele său
aproape că nu-l mai recunoştea.
La un moment dat, tifosul de care suferea băiatul s-a
înrăutăţit, aşa că a fost trimis la spitalul lagărului de
concentrare. „Spitalul era de râs”, spune el. „De două ori pe zi,
un doctor trecea printre paturi să vadă câtă carne ai pe tine şi
dacă mai poţi munci. Cei care nu mai putea fi folosiţi erau
marcaţi şi ucişi. De fiecare dată ne umflam burţile ca să părem
mai sănătoşi decât eram de fapt”, adaugă Ivor. A reuşit să
scape din spital cu ajutorul fratelui său, pentru că era evident că
nu existau speranţe de însănătoşire acolo.
În tabără însă, lucrurile aveau să se schimbe. Prizonierii
vedeau avioanele Aliaţilor din ce în ce mai des, dar pentru ei
acesta nu era un motiv de bucurie. „Cu cât germanii se

40
apropiau mai mult de înfrângere, cu atât eram trataţi mai rău”,
spune Ivor. După câteva săptămâni, nemţii au hotărât să
abandoneze tabăra şi prizonierilor li s-a ordonat să meargă în
marş spre un lagăr de concentrare mai mare. Deţinuţilor li s-a
dat câte o pâine care să le ajungă mai multe zile, cât avea să
dureze marşul şi au fost avertizaţi că nu vor primi altceva.
Ritmul era atât de dificil de ţinut, încât mulţi prizonieri au
murit pe drum spre noua tabără.
Oboseala, foamea şi disperarea şi-au spus cuvântul şi
Ivor şi fratele lui au început să se certe. „Mergeam de prea mult
timp şi am început să ne acuzăm reciproc că muşcăm din pâine
mai mult decât ar trebui. Ne-am îmbrâncit şi am început să ne
luptăm în noroi”, spune Ivor. „Am văzut o pereche de cizme şi
ţeava unei arme şi m-am gândit că urmează să fim pedepsiţi în
mod brutal. În schimb am auzit vocea soldatului care ne-a spus
să nu ne mai certăm pentru că vom fi eliberaţi în curând şi vom
regreta lucrurile pe care le spunem.”
Notă:
https://marturiiholocaust.wordpress.com/2014/04/27/povestea-
lui-ivor-perl/

POVESTEA LUI SIMON GRONOWSKI

Simon Gronowski, fiul

unor evrei belgieni, nu a
cunoscut niciodată Auschwitz-
ul, pentru că în primavara lui
1943 a fost unul dintre sutele de
deportați care au reușit să
evadeze din „trenul morții”,

41
înainte ca acesta să ajungă în lagărul de concentrare.
Avea doar 11 ani, pe 17 martie 1943, cand naziștii l-au
prins și l-au aruncat într-unul din beciurile Gestapoului din
Bruxelles, apoi în cazarma Dossin din Malines, urmând a fi
deportat spre Auschwitz.
„O lună mai târziu, pe 19 aprilie 1943”, povestește
Simon Gronowski, „m-au băgat într-un vagon de vite cu
destinația Auschwitz”. Băiatul a reușit să sară din trenul care
circula cu viteză maximă, împreună cu alți 12 deportați
belgieni. Mama și sora lui nu au avut timp sa facă același lucru.
„Trenul s-a oprit, gardienii vociferau și trăgeau în direcția
noastră. Mama mea nu mai putea sări. Primul gând a fost să
alerg spre ea. Dar, dintr-un reflex inconștient, m-am strecurat
spre stânga și am alergat cât de repede am putut. Am mers
continuu toată noaptea prin pădure”.
Numeroasele evadări îi împingeau rapid pe naziști să
folosească mai degrabă vagoanele destinate vitelor sau
mărfurilor, decât trenurile de călători, cu ferestre.
În interiorul „trenurilor morții”, deportații se confruntau
adesea cu îndoiala. Mulți evrei îi împiedicau ei înșiși pe alții să
evadeze, deoarece „considerau evadarea ca un act iresponsabil,
preferând sa muncească decât sa-și riște viața”, spune autorul.
Simon Gronowski a avut norocul să întâlnească un
polițist belgian, care l-a urcat într-un tren cu destinația
Buxelles, pentru a se întoarce la tatăl său.
Acum, în vârsta de 80 de ani, avocatul Gronowski este
președintele Uniunii Deportaților evrei din Belgia.
Mărturia sa figurează într-un studiu al istoricului Tanja
Fransecky, care a apărut în limba germană, primul
documentar despre evadările din trenurile morții.
„Fuga a produs multora dintre noi o mare dilemă,
deoarece ne lăsaserăm în urma rudele. Din acest motiv, mulți

42
supraviețuitori au păstrat tăcerea timp de decenii după război”,
mărturisește Gronowski.
El însuși a tăcut timp de aproape 60 de ani. Mama și
sora au murit în camerele de gazare de la Auschwitz.

Notă:
https://marturiiholocaust.wordpress.com/2015/01/19/povestea-
lui-simon-gronowski/#more-73

POVESTEA COPIILOR DIN IZIEU

Satul Izieu se întindea spre râul Rhone între Lyon și

Chambery din centrul Franței. Refugiații din Herault au fost
primii sosiți la Casa Copiilor, iar identitatea lor evreiască a fost
păstrată în secret de personal, fiind ascunși de teroarea nazistă.
Un număr de 44 de copii, cu vârste între patru și șaptesprezece
ani, se simțeau în siguranță fiind supravegheați de șapte adulți.
Casa de Copii a fost un loc perfect, iar copii evrei au dus o
viață fericită, folosind timpul pentru a juca, a desena și a picta.

43
 Micul Georges Halpern - 8 ani, care se afla în Casa
Copiilor din Izieu, i-a scris mamei sale următoarea scrisoare:
"Dragă mamă, îți trimit 10000000000 pupici Fiul tău care te
iubește foarte mult Sunt munți mari și satul este foarte frumos.
Sunt multe ferme și căutăm mure și zmeură. Vă îmbrățișez cu
toată inima mea, Georgy."
Liliane Gerenstein – 11 ani a scris o scrisoare lui
Dumnezeu înainte să fie trimisă la moarte:
"Doamne, cât de bun și dacă ar trebui să numeri bunătățile care
le-ai făcut, nu le-ai termina niciodată. Dumnezeu? Tu ești cel
ce poruncești. Tu ești Cel Drept, Tu ești Cel care răsplătește
binele și pedepsește răul. Dumnezeu? Îți mulțumesc pentru că
am avut o viață frumoasă și că am fost răsfățată, că am avut
lucruri minunate pe care alții nu le au. Dumnezeu? Îți cer doar
un singur lucru: fă-i pe părinții mei să vină înapoi, să mă
protejeze (chiar și mai mult decât mă protejezi Tu), ca să-i văd
din nou cât mai curând posibil. Fă-i să vină din nou. Ah! Am
avut o mamă atât de bună și un tată bun! Am credință în Tine și
îți mulțumesc anticipat."
Jacques Benguigui – 12 ani și cei doi frați mai mici,
Richard, de șase ani, și Jean-Claude, în vârstă de cinci ani, au
fost trimiși să fie adăpostiți în casa copiilor din Izieu. În timp
ce era la Izieu, Jacques a scris o scrisoare mamei sale: „O,
mamă, draga mea mamă, știu cat de mult ai suferit după mine
și de Ziua Mamei, îți trimit de departe cele mai bune urări din
străfundul inimii mele. Până acum, dragă mamă, am făcut tot
ce am putut pentru a te face fericită: când ai trimis pachete, le-
am împărțit cu copiii care nu au părinți. Te îmbrățișez!”
Cu toate acestea, în dimineața zilei de 6 aprilie 1944,
când toți s-au așezat în sala de mese pentru a bea ciocolată
caldă, trei mașini, dintre care două camioane, au fost trase în
fața casei. Klaus Barbie "Măcelarul de la Lyon", a intrat în casă

44
și a îndepărtat cu forța pe cei patruzeci și patru de copii și pe
cei șapte supraveghetori, aruncând copiii care plângeau
înspăimântați în camioane ca niște saci de cartofi.
După cum un martor a reamintit mai târziu: "Coboram
scările, când sora mea mi-a strigat: “sunt germanii, salvează-
te!” Am sărit de pe fereastră. M-am ascuns într-un tufiș în
grădină. Am auzit strigătele copiilor care fuseseră răpiți și am
auzit strigătele naziștilor care îi duceau.
Ca urmare a raidului din casa lor din Izieu, copiii au
fost expediați direct la "centrul de colectare" din Drancy.
Copiii mici au fost deportați în lagărul de la Auschwitz și uciși
imediat după sosire. Doi dintre cei mai mari și Miron Zlatin,
superintendent, au ajuns la Tallin în Estonia și au fost uciși prin
ardere. Din cei patruzeci și patru de copii răpiți de naziști în
Izieu, nici unul nu a supraviețuit. Dintre supraveghetori, a
existat un singur supraviețuitor, Lea Feldblum, de douăzeci și
șapte de ani. Când copii din Izieu au sosit la Auschwitz la 15
aprilie 1944, Léa a condus coloana copiilor la punctul de
selecție. Când a informat SS că acești copii erau dintr-o Casă
de Copii, ea a fost despărțită fără milă de ei și trimisă la tabăra
prizonierilor.
Un supraviețuitor de la Auschwitz a dezvăluit în timpul
procesului lui Klaus Barbie care a avut loc în 1983 ce s-a
întâmplat cu copiii: "M-am întrebat unde sunt copiii care au
venit cu noi? În tabără nu era un singur copil care să fie văzut.
Apoi cei care au fost acolo pentru o vreme ne-au informat
despre realitate. "Vedeți acel horn, un fum care nu se oprește
niciodată este mirosul de carne arsă..."
Beate și Serge Klarsfeld afirmau: "Patruzeci și patru de
copii deportați - nu doar statistici, ci mai degrabă patruzeci și
patru de tragedii care continuă să ne provoace durerea ..."

45
Sami Adelsheimer, 5 ani Georges Halpern, 8 ani
Hans Ament, 10 ani Arnold Hirsch, 17 ani
Nina Aronowicz, 12 ani Isidore Kargeman, 10 ani
Max-Marcel Balsam, 12 ani Renate Krochmal, 8 ani
Jean-Paul Balsam, 10 ani Liane Krochmal, 6 ani
Esther Benassayag, 12 ani Max Leiner, 8 ani
Elie Benassayag, 10 ani Claude Levan-Reifman, 10 ani
Jacob Benassayag, 8 ani Fritz Loebmann, 15 ani
Jacques Benguigui, 12 ani Alice-Jacqueline Luzgart, 10 ani
Richard Benguigui, 7 ani Paula Mermelstein, 10 ani
Jean-Claude Benguigui, 5 ani Marcel Mermelstein, 7 ani
Barouk-Raoul Bentitou, 12 Theodor Reis, 16 ani
Majer Bulka - Gilles Sadowski, 8 ani
Albert Bulka, 4 ani Martha Spiegel, 10 ani
Lucienne Friedler, 5 ani Senta Spiegel, 9 ani
Egon Gamiel, 9 ani Sigmund Springer, 8
Maurice Gerenstein, 13 ani Sarah Szulklaper, -
Liliane Gerenstein, 11 ani Max Tetelbaum, 12 ani
Henri-Chaïm Goldberg, 13 Herman Tetelbaum, 10
Joseph Goldberg, 12 ani Charles Weltner, 9 ani
Mina Halaunbrenner, - Otto Wertheimer, -
Claudine Halaunbrenner, 5 Emile Zuckerberg, 5 ani

Notă:
http://www.izieu.com/

46
 Copii evrei din Izieu

COPII DIN BULLENHUSER-DAMM

În noiembrie 1944, un număr 20 de copii evrei, zece

băieți și zece fete, fuseseră aduși de la Auschwitz la tabăra de
concentrare din Neuengamme, chiar în fața Hamburgului.
Tinerii, cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani, au provenit din

47
întreaga Europă și urmau să fie cobai umani într-o serie de
experimente medicale efectuate de medicul SS Kurt
Heissmeyer.
Dr. Heissmeyer a eliminat glandele limfatice pentru
analiză și a injectat bacteriile vii din tuberculoză în vene și
direct în plămâni pentru a determina dacă au avut imunități
naturale la tuberculoză. Ele au fost atent observate, examinate
și fotografiate pe măsură ce boala a progresat. Starea tuturor
copiilor s-a deteriorat foarte rapid și au devenit extrem de
bolnavi.
La 20 aprilie 1945, ziua în care Adolf Hitler sărbătorea
cincizeci și șase de ani și doar cu câteva zile înainte de
încheierea războiului, Heissmeyer și SS-Obersturmführer
Arnold Strippel au decis să ucidă copiii într-un efort de a
ascunde dovezile experimentelor la apropierea forțelor Aliate.
Pentru a ascunde toate urmele, SS-ul a transportat copiii la
fosta Școală Bullenhuser Damm, care a fost folosită ca tabără
din octombrie 1944. Copiii au fost luați imediat la subsol și li
s-au ordonat să se dezbrace. Un ofițer SS a spus ulterior: "Ei s-
au așezat pe banchete de jur împrejur și s-au bucurat și au fost
fericiți că au fost eliberați odată de la Neuengamme”.
Copiilor li s-a spus că trebuie să fie vaccinați împotriva
febrei tifoide înainte de călătoria lor înapoi. Apoi au fost
injectați cu morfină. Au fost spânzurați de cârligele de pe
perete. Primul copil a fost înfășurat atât de ușor - din cauza
bolilor și a malnutriției - că frânghia nu l-a putut strangula. SS
Frahm a adăugat că niciunul dintre copiii nu a plâns. La ora
cinci dimineața, pe 21 aprilie 1945, naziștii au terminat cu
munca și au băut cafeaua câștigată cu greu.
Nici unul dintre copiii din Bullenhuser Damm nu era
mai mare de 12 ani. Dacă au supraviețuit încă două săptămâni,
ar fi fost eliberați de forțele aliate.

48
 Unul dintre copii a fost
Jacqueline Morgenstern, născută în
1932 la Paris. Aici, Jacqueline a avut
o viață fericită, a frecventat școala,
iar tatăl și unchiul ei dețineau un
magazin de frumusețe în centrul
Parisului. Sentimentele de securitate
ale familiei s-au prăbușit, totuși, în
1940, când Germania a invadat
Franța, iar brutalitatea naziștilor s-a
manifestat în crime, violențe și
teroare. În 1944, Jacqueline și părinții
Jacqueline ei au fost trimiși la Auschwitz.
Morgenstern Jacqueline și mama ei - Suzanne au
mers la tabăra de lucru a femeilor,
unde rațiile alimentare erau slabe. Suzanne i-a dat lui
Jacqueline cea mai mare parte a mâncării ei, așa că ea s-a
îmbolnăvit. Când nazișii au găsit-o nu mai era bună pentru
munca forțată și au trimis-o la camerele de gazare.
După moartea mamei sale, Jacqueline a fost trimisă la o
baracă specială pentru copii unde a fost ținută pentru
experimente medicale mai târziu.
După război, medicul SS Kurt Heissmeyer s-a întors la
domiciliul său din Magdeburg, Germania de Est, pentru a relua
practica medicală, foarte apreciată, ca specialist în tuberculoză
și plămâni. Medicul mult admirat a fost în cele din urmă
judecat și condamnat la închisoare pe viață în 1966. Arnold
Strippel, care a comandat aceste crime, precum și mulți alții, a
trăit ani întregi în Germania de Vest într-o vilă situată la
periferia orașului Frankfurt, în ciuda tuturor eforturile făcute de
rudele copiilor să-l ducă la judecată.

49
 În anul 1980, s-a deschis un memorial situat în pivnița
fostei școli. Camera în care au fost uciși copiii a fost păstrată în
starea inițială. Într-o cameră învecinată există o expoziție
despre soarta victimelor. Documentația oferă, de asemenea, o
perspectivă asupra diferitelor încercări individuale și neoficiale
făcute în anii 1970 și 1980 împotriva lui Arnold Strippel,
ofițerul SS responsabil de crimă.
Asociația "Copiii din Bullenhuser Damm" a plantat o
grădină de trandafiri în spatele școlii. Oricine dorește poate să
aducă un trandafir ca un tribut adus copiilor, fiind deschisă
permanent.

Notă:
http://www.emilieschindler.com/Bullenhuser/Album1.htm

POVESTEA EVEI
HEYMAN

Eva Heyman s-a născut la

13 februarie 1931 în Oradea.

50
Părinții ei de etnie evreiască, Ágnes (Agi) Rácz și Bela
Heyman au divorțat în 1933. Mama ei, Agi, s-a recăsătorit cu
scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Éva a rămas
la părinții mamei din Oradea care erau proprietarii unei
farmacii. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă
parte a orașului și o vedea numai sporadic. Juszti, guvernanta
austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit
guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o
bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după
deportarea ei din ghetou.
Asemănător Annei Frank, la treisprezece ani, a scris un
scurt jurnal secret în ghetoul din Oradea până pe data de 30
mai 1944, înainte de a fi deportată în lagărul de concentrare de
la Auschwitz și de a deveni o victimă a Holocaustului. Ea a
numit jurnalul "cel mai bun prieten al meu" și a scris despre
toate temerile pe care le trăia: „Am împlinit 13 ani. M-am
născut în treisprezece, într-o zi de vineri", astfel începe Éva
jurnal ei pe 13 februarie 1944.
Jurnalul a înregistrat atmosfera amenințătoare din
februarie, apoi preluarea puterii de către Germania și
schimbarea guvernului de la Budapesta în mijlocul lunii martie.
În continuare a urmat, în cuvintele farmacistului Rezső Rácz,
instalarea violenței și a terorii în acest oraș de provincie, apoi
deposedările evreilor din aprilie. Évei ii este confiscată
bicicleta roșie la care ținea mult, evreilor fiindu-le acum
interzisă posesia acesteia, dar se consolează gândindu-se că
familia și-a păstrat totuși lucrul cel mai valoros, viața.
Pe 1 mai, povestește despre pregătirile dinaintea mutării
forțate în Ghetoul din Oradea: "Am început cu toții să
împachetăm, dar numai obiecte și numai atât cât a citit Agi
(mama sa, n.r.), pe pancarte, că este admis. Știu că nu este un
vis și totuși nu pot crede că e adevărat. Putem lua și lenjerie de

51
pat, dar neștiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o
putem împacheta. [...] Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a
fost așa de frică!"
„Micul meu jurnal, sunt prea mică să pot descrie ce-am
simţit…”, scria fetiţa în data de 5 mai. „În şapte camere locuim
84 de oameni, iar holul şi coridorul sunt şi ele pardosite cu
saltele (…) Seara am vrut să aprindem lumina electrică, dar am
fost deconectaţi: evreilor nu li se cuvine lumina electrică”.
Pe 10 mai, la 5 zile după mutarea în ghetou
consemnează: "Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare.
Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau
seama că tot timpul este posibil orice; mereu mai rău și chiar
mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici înainte nu
vom avea. Pe teritoriul ghetoului, la început, puteam merge
unul la altul, acum nu mai avem voie să părăsim casa… Agi
spune mereu că nu regretă nimic, numai să ne lase în
viață. Noaptea, Micul meu Jurnal, am visat-o pe Juszti
(guvernanta, n.r.), iar dimineața m-am trezit plângând."
Pe 17 si 18 mai povestește în amănunt despre torturarea
evreilor în fabrica de bere Dreher, precum le auzise povestite
de adulți în timp ce stătea în pat fără să poată adormi.
Penultima consemnare pe 29 mai: "Micul meu Jurnal,
acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe
sectoare și ne duc pe toți."
Pe 30 mai într-o ultimă înregistrare, povestește despre
trenurile cu deportați: "Trebuie să fie groaznic în vagon; și
acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toți spun că
ne deportează (…) În fața casei noastre patrulează un
jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedely, căci de-acolo pornesc
trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș – zice
bunicul (…) Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon și
la atâția oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Și mai

52
groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii
se vor sufoca! (…) Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe
evreii aștia. N-au plâns nici măcar copiii; toți se mișcau ca niște
somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane
împietriți, fără să scoată un cuvânt."
Eva încheie apoi jurnalul: "Deși eu, Micul meu Jurnal,
nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg
sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul
războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu,
Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care
se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă,
numai să mă lase să trăiesc".
Când bucătăreasa Mariska a ajuns în ghetou pentru a le
aduce mâncare, a primit jurnalul Évei pentru a-l păstra în
siguranță până după război.
Pe 3 iunie 1944, Éva și bunicii săi au fost deportați la
Auschwitz într-un vagon de vite cu ultimul tren cu deportați
din Oradea. Acolo bunicii au fost trimiși imediat la camera de
gazare, pe când Éva a fost selecționată de doctorul Josef
Mengele pentru a fi subiectul unor experimente umane. A fost
descoperită de Mengele cu picioarele umflate, probabil din
cauza contractării tifosului și trimisă la gazare. A murit pe 17
octombrie 1944, la vârsta de treisprezece ani.
Mama Evei, Agnes Szolt a relatat bazându-se pe
mărturiile supraviețuitorilor: "O doctoriță a încercat să-mi
ascundă copilul, dar Mengele o găsi fără efort, iar picioarele
Evei erau pline de rani inflamate". “Ia uită-te – a urlat Mengele
– mai eşti şi plină de râie – broasco! Marş în dubă! El și-a
transportat victimele în crematoriu în camioane de culoare
galbenă. Martorii oculari mi-au spus că el însuși a împins-o în
camion. Eva Heyman a fost gazată în aceeași zi.”

53
 Agnes Zsolt, a fost salvată de la Bergen-Belsen de către
trupele aliate în 1945. După sfârșitul Celui De-al Doilea Război
Mondial s-a întors să-și caute fiica, însă a realizat că a fost
ucisă. A recuperat jurnalul Evei la întoarcerea sa după război,
publicându-l la Budapesta în 1948. Apoi s-a îmbolnăvit psihic
și s-a sinucis într-un sanatoriu în 1951.
Prin acest jurnal parţial de ghetou, scris sub imperiul
situaţiei trăite, Eva Heyman a lăsat, una dintre cele mai
valoroase surse documentare despre soarta evreilor din această
parte a ţării. Ulterior au fost publicate traduceri ale jurnalului în
alte limbi, inclusiv în română. Éva a fost denumită și „Anne
Frank a Transilvaniei” sau “Anne Frank de Oradea”.
“Eva Heyman constituie, fără îndoială, un simbol al
confruntării unei comunităţi ultragiate cu o infernală maşinărie
nazistă, de eliminare a evreilor europeni din istoria
continentului”, susţine prof. univ. dr. Antonio Faur, din
Oradea.

Note:
http://www.annefrank.dk/children/new_page_5e.htm
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89va_Heyman

POVESTEA EVEI MÜNZER

Eva Münzer, s-a născut în 1936

la Haga, unde tatăl ei deținea un
magazin de îmbrăcăminte pentru
bărbați.
După ocupația germană a

54
Olandei, familia Münzer a rămas în căminul lor și a îndurat
măsurile tot mai represive aplicate populației evreiești.
La 8 februarie 1944, Eva și sora sa Leana de opt ani au
fost deportate la Auschwitz, unde au fost ucise trei zile mai
târziu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un ofițer
SS însoțit de o conștiință, Kurt Gerstein, a vizitat lagărele de
detenție și a asistat la gazarea în masă a bărbaților, femeilor și
copiilor evrei. El a lăsat una dintre cele mai îngrozitoare
mărturii ale Holocaustului: "Văd totul, mamele, copiii lor la
sân, copiii goi, bărbații și femeile goi, care intră în camera
morții împinsă de bicele de piele ale SS-ului. Șapte până la opt
sute de persoane pe douăzeci și cinci de metri pătrați, mai mult
de jumătate sunt copii.”
La eficiența maximă, Auschwitz a avut capacitatea de a
"scăpa de zece mii de oameni în 24 de ore", așa cum va depune
mărturia SS Kommandant Rudolf Hoess în timpul proceselor
pentru crime de război.
Rudolf Hoess a povestit cum de multe ori s-a simțit
slab, îngenuncheat dar a trebuit să împingă sute de copii care
țipau în camerele de gazare: "Totuși, m-am rușinat întotdeauna
de această slăbiciune a mea după ce am vorbit cu Adolf
Eichmann. Mi-a explicat că mai ales copiii trebuie să fie uciși
întâi, pentru că unde era logica de a ucide o generație de
oameni în vârstă, lăsând în viață o generație de tineri care pot fi
răzbunători ai părinților lor și pot constitui o nouă celulă
biologică pentru reapariția acestui popor ... "

Notă:
http://www.annefrank.dk/children/new_page_5.htm

55
 Eva și Leana Münzer

POVESTEA ANNEI FRANK

Anne Frank s-a născut la

12 iunie 1929 în Frankfurt,
Germania. În primii 5 ani de
viață, Anne a locuit împreună cu
părinții ei Otto și Edith Frank și
cu sora mai mare, Margot, într-un

56
apartament aflat la marginea orașului Frankfurt.
După instaurarea puterii naziste în 1933, Otto Frank a
fugit la Amsterdam, în Olanda, unde a deschis o filială. Familia
l-a urmat pe Otto, Anne fiind ultima care a sosit în februarie
1934 după ce a rămas cu bunicii săi în Aachen.
Germanii au ocupat Amsterdamul în mai 1940. În iulie
1942 autoritățile germane și colaboratorii lor olandezi au
început să concentreze evreii din Olanda la Westerbork, o
tabără de tranzit lângă orașul olandez Assen, nu departe de
granița cu Germania. Din Westerbork, oficialii germani au
deportat evreii în centrele Auschwitz-Birkenau și Sobibor din
Polonia ocupată de germani.
Legi antisemite au fost decretate una după alta,
interzicerea evreilor de a merge la cinematograf afectând-o pe
Anne cel mai tare deoarece colecționa fotografii ale actorilor și
actrițelor de film. Totodată a fost nevoită să se transfere la o
școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost
obligați să poarte steaua lui David. Pentru a ocroti firmele de
controlul strict nazist, Otto a predat conducerea acerstora
colaboratorilor săi Johannes Kleiman și Victor Kugler.
La sugestia lui Kleiman, Otto Frank pregătise o
ascunzătoare în locuința din Prinsengracht 263, de circa 50 m²,
a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Otto o rugase pe
secretara sa, Miep Gies, să îi ajute. Cu toate că știa că riscă
condamnarea la moarte dacă ar fi fost descoperiți, aceasta a
acceptat imediat, ea și soțul ei, Jan Gies, plus colegii de
serviciu Kugler și Kleiman, precum și dactilografa Bep
Voskuijl ajutând familia Frank cu alimente și alte lucruri
necesare tot timpul cât au stat ascunși.
Pentru a deruta autoritățile, și-au lăsat locuința în
dezordine, cu un bilet care crea impresia că ar fi fugit
în Elveția. Anne și familia ei s-au ascuns în apartamentul secret

57
unde după o săptămână, li s-au alăturat în ascunzătoare alți
evrei olandezi - Hermann, Auguste și Peter van Pels și Fritz
Pfeffer din noiembrie.
Timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), au locuit
în apartamentul cu mansardă secretă, nu au putut ieși afară și
trebuiau să aibă grijă să nu atragă atenția asupra ascunzătorii
prin zgomote, lumină etc.
Pe 4 august 1944, Gestapo (poliția secretă a Germaniei)
a descoperit ascunzătoarea după ce a fost avertizată de un
apelant olandez anonim.
În aceeași zi, Sergentul SS, Karl Silberbauer și doi
colaboratori ai poliției olandeze i-au arestat fiind urcați în
ultimul transport de la Westerbork. Transportul a sosit la
Auschwitz la 5 septembrie 1944. Anne împlinise 15 ani cu trei
luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte
imediată, deoarece 549 de persoane, inclusiv toți cei sub vârsta
de 15 ani, au fost trimiși direct în camerele de gazare.
Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29
din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28
octombrie 1944, când au fost transferate în lagărul de
concentrare Bergen-Belsen, lângă Celle, în nordul Germaniei.
Ambele surori au murit de tifos în martie 1945, cu doar câteva
săptămâni înainte ca trupele britanice să fi eliberat Bergen-
Belsen pe 15 aprilie 1945.
Oficialii SS i-au selectat de asemenea pe părinții Annei
pentru muncă forțată. Mama - Edine a murit la Auschwitz la
începutul lunii ianuarie 1945. Numai tatăl Otto, a supraviețuit
războiului, forțele sovietice eliberând Auschwitz-ul la 27
ianuarie 1945.

58
Notă:
https://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=100052
10

JURNALUL ANNEI FRANK

Din milioanele de copii care au suferit persecuții în

mâinile naziștilor și partenerilor Axei, doar un număr mic au
scris jurnale care au supraviețuit. În acestea, tinerii au scris
despre experiențele lor, și-au mărturisit sentimentele și
traumele pe care le-au suferit în timpul acestor ani de coșmar.
În timp ce se ascundea, Anne Frank a țint un jurnal în
care ea și-a înregistrat temerile, speranțele și experiențele.
Găsit în apartamentul secret după ce familia a fost arestată,
jurnalul a fost păstrat de Anne de Miep Gies, unul dintre
oamenii care au ajutat la ascunderea familiei Frank.

59
 Jurnalul Annei a fost publicat pentru prima dată în 1947
sub titlul Anexa secretă. Note de jurnal din 14 iunie 1942 – 1
august 1944 de către editura Contact din Amsterdam, jurnalul
beneficiind de o atenție sporită din partea publicului și a
criticilor literari odată cu publicarea în anul 1952 a traducerii
sale în limba engleză Anne Frank: The Diary of a Young
Girl. A fost tradus în mai multe limbi și este folosit în mii de
programe școlare în Europa și America, fiind considerat un
document istoric al Holocaustului.
Jurnalul Annei este o carte din fragmente de jurnal
în limba neerlandeză, ținut de Anne Frank în cei doi ani cât a
stat ascunsă, împreună cu familia ei, în perioada ocupației
naziste.
După o scurtă introducere pe 20 iunie 1942 “pentru
cineva ca mine, a ţine un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu
numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici
eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei şcolăriţe
de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să
scriu şi, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea şi
pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri (20 iunie
1942)”, ea începe să noteze primele însemnări, descriindu-și
familia și colegii de școală, unele întâmplări școlare și flirtul cu
Hello Silberberg; ea menționează periodic schimbările
survenite în viața evreilor după ocuparea Olandei de către
Germania nazistă (obligația de a purta steaua lui David,
interdicția de a călători cu mijloacele de transport sau de a se
afla pe stradă în orele nopții, interdicția de a frecventa teatrele,
cinematografele, terenurile de sport sau alte locuri de
divertisment, obligarea elevilor evrei de a frecventa doar școli
evreiești etc.). Resimțind lipsa unor prieteni adevărați, fata
decide pe 20 iunie 1942 să-și numească jurnalul „Kitty”, dorind

60
ca acesta să devină prietena căreia să îi poată împărtăși cele
mai intime gânduri și sentimente.
Însemnările din jurnal devin mai complexe: Anne
realizează descrieri critice ale mediului social și ale persoanelor
cu care împarte ascunzătoarea, prezintă bucuria celebrării unor
sărbători- Crăciunul, Hanuka, teama cauzată de spargerile
realizate de hoți, dar și conflictele permanente cu mama ei și cu
Dussel cauzate de nemulțumirea că este tratată ca un copil.
Alte consemnări precizează:”Mă apasă mai mult decât
pot spune gândul că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte
teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că
asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” (28 septembrie 1942)…
“Ascunzătoarea noastră a devenit abia acum o ascunzătoare
în adevăratul sens al cuvântului. Domnul Kugler a considerat
că-i mai bine să punem în faţa uşii de la intrare o bibliotecă
(fiindcă se fac multe
perchiziţii pentru
descoperirea bicicletelor
ascunse), bineînţeles o
bibliotecă turnantă, care se
deschide ca o uşă” (21
august 1942)… “astăzi n-am
decât veşti sumbre şi
deprimante. Numeroşii noştri
cunoscuţi evrei sunt arestaţi
în grupuri. Gestapoul nu se
poartă câtuşi de puţin blând
cu aceşti oameni. Sunt transportaţi în vagoane de vite la
Westerbork, marele lagăr pentru evrei din Drenthe.”(9
octombrie 1942)…”Nu ştim prea bine ce atitudine să adoptăm.
Până acum n-au ajuns la noi prea multe veşti despre evrei şi
am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna dispoziţie. (...)

61
Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei
care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc
numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să
fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu
pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea” (20 noiembrie
1942)…”Hrana noastră este mizerabilă. Mic dejun cu pâine
uscată şi surogat de cafea. Masa de seară, de paisprezece zile:
spanac cu salată. Cartofi de douăzeci de centimetri lungime,
cu gust dulceag şi putred. Cine vrea să slăbească să vină să
stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-
o luăm aşa în tragic” (27 aprilie 1943)…”În fiecare zi iau
pastile cu valeriană împotriva fricii şi a depresiei, dar asta nu
mă fereşte de o dispoziţie şi mai jalnică ziua următoare.
Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară
cute în jurul gurii de-atâta seriozitate.”(16 septembrie 1943)…
“Crede-mă, când stai închis un an şi jumătate, se poate
întâmpla ca în anumite zile să-ţi fie de ajuns. Şi asta dincolo de
orice îndreptăţire sau recunoştinţă; sentimentele nu pot fi
alungate. Să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să văd
lumea, să mă simt tânără, să ştiu că sunt liberă – iată de ce mi-
e dor.” (24 decembrie 1943)... “Ştii încă de mult că dorinţa
mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă şi
mai târziu o scriitoare celebră. Dacă voi putea să-mi realizez
vreodată gândurile astea de mărire (sau nebunie!) rămâne de
văzut, însă până-n prezent nu duc lipsă de subiecte. În orice
caz, după război vreau să public o carte intitulată „Anexa“,
jurnalul îmi va putea servi ca bază (11 mai 1944).”
Cuvântarea ministrului Gerrit Bolkestein ținută pe 28
martie 1944 la Radio Oranje cu privire la valoarea
documentară a mărturiile scrise ale suferințelor îndurate de
neerlandezi în timpul ocupației naziste o determină pe Anne să
își rescrie jurnalul, dorind să-l publice ulterior. Într-o

62
însemnare din 5 aprilie 1944, ea își exprimă dorința de a deveni
o scriitoare celebră, afirmând: „vreau să continui să trăiesc,
chiar și după ce am murit”. Anne scrie din ce în ce mai mult
despre război, despre credința în Dumnezeu,
despre feminism și despre spulberarea idealurilor.
Ultima însemnare, datată 1 august 1944, are un caracter
introspectiv, de analiză și autocritică, descoperind cele două
laturi ale personalității Annei: una exterioară, amuzantă și
exuberantă, și alta interioară, calmă, serioasă și profundă.
Autoarea a devenit un simbol al copiilor care au murit
în Holocaust.

Note:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalul_Annei_Frank
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jurnalul-annei-
frank-fragmente

LAGĂRUL DE LA SISAK

Tabăra de concentrare a copiilor din Sisak (Croația) a

fost înființată la 3 august 1942. Acest lagăr de concentrare a
fost denumit oficial "Adăpost pentru copiii refugiați", sub
controlul Dr. Antun Najžer. Tabăra era situată în mai multe
clădiri din Sisak: depozitul de sare Rice, depozitul Rajs
Saltworks, școala primară din Novi Sisak și așa-numita
"Karantena" (carantina). Toate aceste clădiri erau complet
nepotrivite pentru adăpostirea copiilor. Copiii, chiar și cei mai

63
mici, care aveau numai câteva luni, trebuiau să stea pe podea
doar cu un strat subțire de paie, fără haine sau pături.
Primul grup de 506 copii a sosit la 3 august 1942. În
ziua următoare a fost adus un alt grup de 650 de copii; în al
treilea grup (care a sosit la 6 august) au fost 1.272 de copii.
În sala Teslic și în cazarma nou construită, numită
"Karantena", a fost înființată o tabără generală de concentrare
pentru bărbați, femei și copii. În august și septembrie 1942,
Ustașe a privat 3971 de copii ai căror părinți au fost selectați
pentru muncă forțată în Germania nazistă. În ciuda acțiunilor
Dianei Budisavljević și a grupului - Jana Koh, Vera Luketić,
Dragica Habazin, Ljubica și Vera Becić, Dr. Kamil Bresler,
Ante Dumbović și surorile Crucii Roșii, până la 40 de copii au
murit în fiecare zi.
Când epidemia de tifos a izbucnit, dr. Najžer a ordonat
transferul copiilor infectați la un spital improvizat, care a
crescut mortalitatea în rândul copiilor.
Dr. Lazar Margulješ a mărturisit despre condițiile din
lagărul de concentrare: "Am observat că pachetele alimentare
trimise de Crucea Roșie nu au fost date niciodată copiilor
închiși. Datoria mea ca medic era de a cerceta acești micuți
prizonieri, prin urmare, am vizitat adesea aceste locuri: clădirea
Sokolana, unde copiii erau puși pe beton gol sau, dacă aveau
puțin noroc, pe un pic de paie. Așa-numitul spital, într-o școală
mică din vechiul Sisak, nu avea paturi, astfel încât copiii se
culcau pe podea cu paie contaminate, acoperite cu sânge și
excremente".
Jana Koh, fost secretar al Crucii Roșii Croate, a declarat
următoarele despre condițiile din tabără: „Barăcile erau legate
de coridoarele păzite de Ustashas. Nu departe de ambulanță, de
la o altă baracă, au fost auzite strigătele triste ale copiilor. Pe
podeaua goală au fost așezate patru sute de copii: nou-născuți,

64
copii de la câteva săptămâni sau luni, până la zece ani. Câți
copii au venit și unde au fost expediați, nu se știe. Copiii au
strigat inexorabil și îi chemau pe mamele lor, care erau la
câțiva pași distanță, dar criminalii naziști nu le lăsau pe
mamele să se apropie de copiii lor. Copiii mai în vârstă ne spun
prin lacrimi că nu pot să-i liniștească pe micuți, pentru că sunt
înfometați, nu există nimeni care să schimbe scutecele celor
mici și se tem că toți vor muri. Acești copii, care nu au ajuns
încă la vârsta de zece ani, ne rugau: "Haideți, soră, să ne aducă
mame, să aduci cel puțin mamele acestor copii. Veți vedea,
dacă nu le aduceți mamele lor, ei se sufocă de atâtea lacrimi."
Dr. David Egić a înregistrat oficial că, din 6.693 de
copii, 1.152 au murit în lagăr, în timp ce profesorul Ante
Dumbović a susținut ulterior că numărul a fost de 1630.

Note:
https://en.wikipedia.org/wiki/Children_in_the_Holocaust

POVESTEA HANNEI BRADY

Hanna avea părul blond,

ochii albaștri și un chip rotund
și drăgălaș. Era o fetiță
puternică, născută în 1930 într-
un orășel din Cehoslovacia
numit Nové Město na Morave.
Din când îl provoca la luptă pe
fratele său George, care era cu 3

65
ani mai mare doar pentru a demonstra ce forță avea.
Hanna și George au urmat o școală publică. Erau elevi
normali, care făceau ștrengării și aveau obișnuitele necazuri și
satisfacții. Un lucru îi deosebea în mod clar față de ceilalți
copii. Familia Brandy era de origine evreiască. În Nové Město
na Morave mai trăiau și alte familii de evrei, însă Hana și
George erau singurii copii evrei din oraș. În primii lor ani de
viață, nimănui nu i-a păsat că erau „altfel”.
Pe 15 martie 1939, trupele naziste al lui Hitler au
ocupat restul Cehoslovaciei și viața familiei Brandy s-a
schimbat pentru totdeauna. Naziștii au declarat că evreii
reprezintă o influiență rea și periculoasă și din acel moment au
fost nevoiți să trăiască după alte reguli.
Evreii își puteau părăsi locuințele doar la anumite ore
din zi. Puteau face cumpărături numai din anumite magazine și
numai la anumite ore. Evreii nu aveau voie să călătorească.
Soții Brandy au fost nevoiți să declare tot ce dețineau obiecte
de artă, tacâmuri, carnete de economii. Ei s-au grăbit să-și
ascundă lucrurile cele mai prețioase sub țiglele care acopereau
podul casei.
Într-o zi, Hana și George s-au așezat la coadă la
cinematograf pentru a viziona Alba ca zăpada și cei șapte
pitici. Când au ajuns la casa de bilete, au văzut un afiș pe care
scria „Accesul evreilor interzis”. Cei doi frați s-au întors acasă
cu chipurile învăpăiate și ochii arzători. Hana era furioasă și
necăjită.
Fiecare săptămână părea să aducă noi restricții. Evreii
n-aveau voie pe terenurile de joacă. Evreii nu aveau voie pe
terenurile de sport. Evreii n-aveau voie în parcuri. În scurt
timp, Hana nu a mai putut merge la sala de gimnastică. Până și
iazul pe care patina fusese declarat interzis. Treptat și
tovarășele de joacă ale Hanei au încetat să mai vină la ea după

66
școală. Hana se simțea foarte singură. Cu fiecare prieten
pierdut și cu fiecare nouă restricție, Hana și George simțeau că
lumea lor devenea tot mai strâmtă. Erau supărați. Erau triști.
Erau frustrați.
Toamna anului 1940 a adus cu ea vreme rece dar și mai
multe restricții și greutăți. Hana ar fi trebuit să înceapă clasa a
III-a, însă naziștii au anunțat că copiii evrei nu mai au voie să
meargă la școală.
Odată cu sosirea primăverii a venit și dezastrul. În
martie 1941, mama a fost arestată de Gestapo. Mama i-a
chemat pe copii în living, s-a așezat pe sofa și i-a luat în brațe.
Le-a spus că va lipsi o vreme. Hana s-a lipit strâns de ea.
Tremura toată. Mama nu-i părăsise niciodată până atunci. Hana
a adormit cu brațele în jurul gâtului mamei. Dimineața, când s-
a trezit, mama nu mai era.
Copii au aflat că mama lor fusese trimisă într-un loc
numit Ravensbruck, un lagăr de concentare pentru femei, din
Germania.
Toamna anului 1941 a mai adus o lovitură. Într-o zi,
tata a sosit acasă cu trei bucățele de stofă. Pe fiecare era steaua
galbenă a lui David, iar în mijlocul stelei scria un singur
cuvânt: Jude- „evreu”.
- Haideți copii, a spus tata și a luat o foarfece dintr-un
sertar de bucătărie. Trebuie să tăiem stelele acestea și să ni le
prindem de haine. Trebuie să le purtăm de câte ori ieșim din
casă.
Din ziua aceea, Hana a ieșit mai rar din casă. Făcea
aproape orice pentru a evita să poarte emblema galbenă în
public. Ura steaua. Era umilitoare. Era rușinoasă. Nu era
îndeajuns că își pierduseră parcul, iazul, școala și prietenii?
Acum, când părăseau casa, steaua era prinsă cu un ac de
hainele lor.

67
 Un evreu din oraș n-a vrut să respecte ordinul. Se
săturase de atâtea reguli și restricții. De aceea, într-o zi de la
sfârșitul lunii septembrie 1941, el a ieșit din casă sfidător. Nu
tăiase steaua, ci prinsese toată bucata de stofă de haină. Acest
gest mărunt de rebeliune a fost observat imediat de ofițerul
nazist care conducea orașul și înfuriat a declarat că așezarea
trebuie să devină imediat judenfrei, adică „fără evrei”.
Chiar a doua zi dimineață, un automobil negru și mare,
condus de un ofițer nazist, s-a oprit în fața casei familiei
Brandy. Înăuntru se înghesuiau deja patru evrei speriați. La ușă
a răsunat o ciocănitură. Tata a deschis. Ofițerul de la Gestapo
s-a răstit la tata să iasă imediat. Copiilor nu le-a venit să-și
creadă urechilor. Au rămas locului, împietriți, îngroziți și
tăcuți. Tata i-a îmbrățișat și i-a implorat să fie curajoși. Apoi a
dispărut și el.
Acum rămăseseră doar cei doi frați. Fără părinți lângă
ei. George și-a cuprins cu brațul surioara de zece ani și i-a
promis că va avea grijă de ea. Copii erau triști și foarte speriați.
Unchiul Ludvik le-a spus copiilor să-și strângă lucrurile
cele mai de preț. Hana și-a luat păpușa în mărime naturală pe
care o avusese de când împlinise cinci ani. George a strâns
toate fotografiile de familie. Fiecare și-a umplut un geamantan
cu haine. În lunile ce au urmat, unchiul Ludvik și mătușa
Heddas-au străduit din răsputeri să le găsească o ocupație
copiilor. George a tăiat lemne ore la rând. Hana a citit cărți și a
jucat tot felul de jocuri.
Într-o zi la casa mătușii Hedda a sosit o înștiințare. Hana
și George Brandy erau anunțați să se prezinte la centrul de
deportare din Trebic. Hana și-a luat de sub pat geamantanul
cafeniu mare cu căptușeală de hârtie imprimată cu buline. La
fel a procedat și George. Printre haine, au strecurat salamuri și
zahăr, ca și câteva amintiri dragi.

68
 După câteva ore au ajuns în fața unei clădiri uriașe,
folosită ca depozit. Podeaua depozitului era acoperită cu
saltele. Hana și George au găsit două saltele alăturate într-un
colț și s-au așezat. Erau sute de bărbați și femei evrei care
așteptau să fie deportați într-un loc numit Theresiennsstandt.
Pe 16 mai 1942, Hana Brandy și-a sărbătorit în depozitul
acela a unsprezecea aniversare cu câteva bomboane și un muc
de lumânare.
Călătoria cu trenul spre Theresiennsstandt a fost tăcută și
lipsită de evenimente. Oamenii păreau retrași în sine, pierduți
în propriile lor gânduri și temeri legate de viitor. La intrare, un
soldat îi întreba numele, vârsta și locul nașterii. Băieții erau
trimiși într-o direcție, fetele în altă direcție. Soldatul le-a scris
numele pe niște cartonașe și le-a scotocit în bagaje căutând
bani și bijuterii.
- La stânga! I-a ordonat lui George. La dreapta! I-a ordonat
Hanei. George a îmbrățișat-o în grabă. Stăvilindu-și lacrimile,
Hana și-a ridicat geamantanul și le-a urmat pe celelalte fete
spre Kinderheim (casa copiilor), o baracă mare cu dormitoare
pentru fete, care avea să fie casa ei pentru următorii doi ani.
Kinderheim era o clădire mare și simplă, în care existau zece
dormitoare. În fiecare dormeau câte 20 de fete, pe saltele
umplute cu paie, în paturi suprapuse câte trei.
Niciodată nu exista suficient spațiu, suficientă hrană sau
posibilitatea unui moment de intimitate. Erau prea mulți
oameni, prea mulți gândaci și șobolani și prea mulți naziști,
impunând o disciplină nemiloasă.
Bărbatul care împărțea bonurile își făcea griji pentru
sănătatea ei. Știa că fetița suferea mereu de foame. S-a oferit
să-i strecoare bonuri suplimentare, pentru încă un polonic de
supă apoasă sau pentru alt codru de pâine neagră. Stomacul
Hanei ghiorăia și-ii lăsa gura apă la gândul unui supliment de

69
mâncare. Dar a refuzat politicos. Fusese prevenită de celelalte
fete că va avea necazuri cu gardienii dacă era prinsă încălcând
o regulă. În fiecare zi Hana împreună cu fetele ștergeau praful,
dereticau și măturau sub paturi. Și în fiecare zi în pod se făcea
școală în secret.
Însă lecțiile favorite ale Hanei erau cele de desen.
Materialele de desenat și pictat se procurau cu greutate. Hârtia
era furată, uneori cu riscuri însemnate, din magaziile naziste.
Când nu se putea găsi nimic altceva, se folosea hârtia simplă de
împachetat.
Dar Hana sfârșea întotdeauna prin a se simți flămândă și
singură.
Într-o dimineață s-a anunțat ca toți cei din lagăr să
înceteze lucrul și să se adune pe un câmp uriaș de lângă
Theresiennsstandt. Au fost excortați de gardieni și li s-a
ordonat să stea acolo fără hrană, fără apă. Comandantul nazist a
început să le strige numele. Trebuia verificată prezența tuturor.
În cele din urmă, după 8 ore de stat în picioare în vântul
mușcător au fost duși din nou în dormitoare.
Într- zi s-a întâmplat lucrul de care îi fusese frică. A zărit
pe listă numele George Brandy. Genunchii fetiței s-au înmuiat.
S-a așezat pe jos și a izbucnit în plâns. George iubitul ei frate,
protectorul ei era trimis în Est.
- Eu voi pleca mâine, i-a spus. Acum mai mult ca oricând
trebuie să mănânci cât poți. Fii puternică. Asta-i ultima mea
rație, mănânc-o până la ultima firimitură.
A strâns-o cu putere în brațe. Apoi a răsunat asurzitor
fluierul care anunța stingerea și George a dispărut.
După patru săpătămâni, Hana a aflat că și ea va pleca
spre Est. Urma să-și revadă fratele.
Fetele s-au urcat pe rând în vagonul de marfă întunecat,
până când înăuntru nu a mai rămas nici un centimetru liber.

70
Aerul a început să fie irespirabil. Trenul a mers o zi și o noapte.
Nu exista mâncare. Nu exista apă. Nu exista toaletă. Fetele nu
știau cît va dura călătoria. Gâtlejurile le erau uscate, le dureau
toate osicioarele iar stomacurile erau mistuite de foame.
În toiul nopții de 23 octombrie 1944, roțile vagoanelor au
scrâșnit lung și neașteptat și trenul s-a oprit. Ușile au fost
deschise. Fetelor li s-a zis să coboare din trenul de marfă.
Ajunseseră la Auschwitz.
Un gardian furios le-a poruncit să stea nemișcate în
poziție de drepți pe peron. Ținea în lesă un câine mare, care se
zbătea să se repeadă la ele. Gardianul a examinat iute grupul. A
pocnit din cravașă în direcția unei fete care fusese întotdeauna
stânjenită de înălțimea ei neobișnuită. A mai pocnit încă o dată
din cravașă spre alta dintre fetele mai mari. După aceea a
strigat către niște soldați tineri care stăteau la marginea
peronului
- Le puteți lua acum! A arătat spre Hana și restul grupului.
- Lăsați geamantanele pe peron, le-au ordonat soldații.
Hana și colegele ei de dormitor au fost excortate printr-o
poartă de fier forjat. Au trecut pe lângă clădiri mari și au văzut
chipuri de deținuți scheletici în uniforme vărgate care priveau
prin uși. Li s-a poruncit să intre într-o clădire uriașă. Ușa s-a
închis îndărătul lor cu un bubuit înspăimântător. Au fost trimise
la moarte în camera de gazare de la Auschwitz chiar în ziua în
care au ajuns acolo.
Când lagărul a fost eliberat în ianuarie 1945, George
Brandy avea 17 ani. El a supraviețuit ororilor din lagăr. La
eliberare era înfiorător de slab și aproape neputincios.
Brady a călătorit pe un traseu lung până în mai 1945,
când a ajuns la mătușa și unchiul său din orașul Nové Město și
a aflat de la aceștia că părinții lui au murit în Auschwitz. El "a
scăpat" și s-a mutat în Toronto, Ontario, Canada, în 1951.

71
 Și-a câștigat traiul din comerțul cu instalații sanitare,
meserie pe care a învățat-o în Theresienstadt. La începutul
anului 1951, el a înființat o companie sanitară în Toronto cu un
alt supraviețuitor al Holocaustului. S-a căsătorit și a devenit
tatăl a trei fii și o fiică, Lara Hana Brady. El locuiește în
Toronto (Canada).

Notă:
Karen Levine, Geamantanul Hanei, ed. Meteor Publishing,
2014.

POVESTEA LUI MARCU ROZEN

COPILĂRIA FURATĂ

M-am născut la data de 20 martie 1930 în oraşul

Dorohoi din nordul Moldovei. Locuiam într-o casă modestă,
împreună cu părinţii (Iancu şi Malvina Rozen), cu un frate mai
mic (Sorel Rozen) şi cu o bunică. În familia mea, la fel ca în
toate celelalte familii evreieşti, se respectau obiceiurile şi
datinile strămoşeşti. În casă se vorbea atât limba română cât şi
idiş. În oraş funcţionau mai multe sinagogi, o şcoală israelită,
un spital, un azil de bătrâni, o baie comunală şi alte instituţii
care aparţineau comunităţii evreieşti.

72
 La data de 1 iulie 1940, la vârsta de numai 10 ani, am
asistat la primul pogrom antievreiesc care a avut loc la
Dorohoi. Unele subunităţi române conduse de ofiţeri legionari
au ucis în mod bestial 70 de evrei din oraș și din împrejurimi,
au loc jafuri, schingiuiri şi alte manifestări odioase, care mi-au
rămas întipărite în memorie pentru tot restul vieţii.
Începând cu luna septembrie 1940 – după proclamarea
statului naţional-legionar - un nou val de măsuri şi represiuni
antisemite se abate asupra evreilor dorohoieni. Curând am fost
dat afară de la şcoala primară românească şi am fost nevoit să
urmez clasa a IV-a primară la şcoala israelită din localitate. Nu
pot uita că într-o noapte din iarna anului 1940, directorul şcolii
israelite Meer Herşcovici a fost bătut şi maltratat în mod
sălbatic de legionari şi vreme de câteva luni s-a zbătut între
viaţă şi moarte.
Ameninţările, teroarea, teama căpătau zi cu zi forme din
ce în ce mai diabolice.
La începutul lunii noiembrie 1941, populaţia evreiască
din oraşul Dorohoi este anunţată că urmează a fi evacuată în
Transnistria. Deportarea a început pe data de 7 noiembrie 1941.
Mii de evrei înghesuiţi în vagoane de marfă, fiecare cu bagajele
pe care le putea căra, pornesc pe calea pribegiei.
Familia mea, compusă din cinci persoane, părinţii,
bunica, un frate mai mic şi subsemnatul în vârstă de 11 ani, a
plecat în ziua de 12 noiembrie 1941. Astfel a început infernul,
drumul spre Holocaust.
Transportul în vagoanele de marfă, în condiţiile unei
ierni timpurii şi reci, a fost un adevărat calvar. Am ajuns după
două zile la Atachi, pe malul Nistrului, lângă un pod complet
distrus. Am fost daţi jos din vagoane şi apoi, în grupuri, am
traversat Nistrul cu un bac.

73
 Dincolo de Nistru era oraşul Moghilev. Aici am fost
cazaţi într-un lagăr de unde urma să plecăm mai departe pe
meleagurile îndepărtate ale Transnistriei.
Obosiţi, îngheţaţi, înfometaţi am pornit a doua zi în
coloană pe jos, pe un drum care, pentru cei mai mulţi, avea să
fie fără întoarcere. Pe parcurs, s-au prăpădit primii oameni,
primele victime ale deportării. După trei zile de mers am ajuns
în orăşelul Şargorod. Întreaga mea familie era epuizată.
Împreună cu alţi evrei, ne-am ascuns şi nu am plecat mai
departe. Coloana şi-a continuat însă drumul spre Bug.
Șargorod era un mic orăşel ucrainean, care număra cca.
1800 de evrei autohtoni, cărora li s-au adăugat peste 7000 de
evrei deportaţi din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi. Din
această cauză adăpostirea deportaţilor a devenit o problemă.
Populaţia era subnutrită, nu exista nici un mijloc de
câştig, procurarea alimentelor făcându-se prin schimbul de
îmbrăcăminte, cei mai mulţi, ca să nu moară de foame,
rămânând aproape goi.
Iarna anului 1941/42 a fost deosebit de grea. Frigul,
foametea, bolile de tot felul şi, în primul rând, epidemia de
tifos exantematic, au cuprins întreaga comunitate a evreilor din
ghetou.
O sanie trasă de o mârţoagă lihnită de foame făcea în
fiecare dimineaţă înconjurul ghetoului, încărcând cadavrele
celor care nu au supravieţuit suferinţelor şi mizeriei.
În luna februarie 1942, sute de cadavre zăceau în
cimitirul din Şargorod şi nu puteau fi îngropate pentru că
pământul era îngheţat în profunzime şi nu se putea săpa o
groapă comună.
Locuiam într-o cameră neîncălzită (fost magazin de
vară) în total cca. 15 persoane. Dormeam pe jos pe nişte paie
strânse din piaţă, îmbrăcaţi, hainele de zi erau şi cele de noapte,

74
întrucât restul hainelor le-am dat treptat ţăranilor ucraineni
pentru puţină mâncare.
Foamea, frigul şi bolile (în mod deosebit tifosul) au
început să facă victime şi în familia mea. Prima s-a prăpădit
bunica. Când a murit, în mâna ei îngheţată n-am găsit decât o
coajă de cartof uscată pe care n-a mai avut puterea s-o
mănânce. La numai o lună de zile după moartea bunicii, într-o
noapte geroasă de februarie s-a stins din viaţă şi mama. Avea
doar 38 de ani. Slăbită şi extenuată, pentru că puţina mâncare
pe care o aducea tata ne-o dădea nouă, copiilor, n-a mai putut
rezista frigului şi bolii. Rămas singur cu noi, tata făcea eforturi
disperate ca să ne aducă din când în când câte mici resturi de
mâncare ca să putem supravieţui.
Când primele raze călduţe ale soarelui anunţară sosirea
iminentă a primăverii, tata se îmbolnăvi şi cu febră mare căzu
într-un somn adânc. După numai trei zile trecu în nefiinţă,
liniştit că a făcut tot ce era necesar ca să ne scoată la liman, din
acea iarnă blestemată.
Rămăsesem singuri în acea cameră, eu în vârstă de 12
ani
şi fratele mai mic de 6 ani, întrucât dintre ceilalţi locatari, o
parte s-au prăpădit, iar cei care au supravieţuit s-au mutat în
alte încăperi mai bune în locul celor dispăruţi.
În vara anului 1942 situaţia mea şi a fratelui mai mic
devenise dramatică. Ca să nu murim de foame mergeam la
cerşit sau strângeam resturi menajere, printre care şi coji de
cartofi, hrana şi otrava noastră totodată.
La începutul lunii septembrie, fratele meu mai mic s-a
îmbolnăvit şi nu a mai putut fi salvat. A murit la vârsta de
numai 6 ani, într-o zi de toamnă mohorâtă şi înfrigurată. Astfel
a dispărut şi ultimul membru al familiei mele. M-am întors
acasă deznădăjduit. A fost cea mai cumplită zi din viaţa mea.

75
Rămas singur, am avut norocul ca la sfârşitul toamnei anului
1942, datorită ajutoarelor primite de la evreii din ţară,
Comunitatea Evreilor din Şargorod să organizeze un orfelinat,
în care m-a primit şi pe mine.
În orfelinat am fost adunaţi cam 100 de orfani proveniţi
din Basarabia, Bucovina şi Dorohoi, rămaşi pe drumuri şi fără
speranţă. Aici, datorită grijii unor conducători şi educatori
inimoşi şi pricepuţi, am fost redaţi vieţii.
Mi-am făcut primii prieteni din deportare, copii cu care
împărtăşeam aceleaşi sentimente de suferinţă şi speranţă.
Uneori, când mă uit într-un mic carneţel de amintiri rămas din
orfelinat, îmi aduc aminte de cei alături de care am convieţuit
mai bine de un an şi făceam planuri de viitor.
În ziua de 23 decembrie 1943, un tren aducând mai
puţin de jumătate dintre cei deportaţi, sosea în gara Dorohoi. În
gară lume multă, evrei şi neevrei au venit să-i întâmpine pe
supravieţuitori. Îmbrăţișări, strigăte de durere şi jale,
amestecate cu manifestări de bucurie şi speranţă.
Am coborât în mijlocul acestui tumult şi o clipă m-am
oprit şi am privit cu lacrimi în ochi la locul de unde, cu peste
doi ani în urmă, am plecat cinci şi acum m-am reîntors singur.
Aceasta este, pe scurt, copilăria mea nefericită din anii grei ai
Celui De-al Doilea Război Mondial.
Tuturor celor care sunt de o vârstă cu mine, foşti
deportaţi în Transnistria, regimul antonescian din România le-a
furat cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecărui om:
copilăria. Şi nu numai.

Notă:
Marcu Rozen, Holocaust sub guvernarea Antonescu,
A.E.R.V.H., București 2004.

76
 AM VRUT SĂ ZBOR CA UN FLUTURE
AMINTIRILE UNUI COPIL DESPRE HOLOCAUST

Mă numesc Hannah. În
oraşul în care m-am născut din
Polonia, toată lumea îmi spunea
“Hanecica”.
M-am născut în 1935 în
Biala Rawska, un oraş în care
evreii şi neevreii locuiau şi
locuiseră împreună de generaţii.

77
Părinţii mei, Herşel şi Zisel Herşcovici, locuiau pe o stradă
aglomerată în Biala Rawska, peste drum de altă familie
evreiască.
Eram mereu voioasă, zâmbitoare şi foarte îndrăgită de
prietenii mei. Cei care mă cunoşteau se opreau întotdeauna şi
mă întrebau ce fac trăgându-mă uşor de bucle sau strângându-
mă de obraji. Îmi plăcea foarte mult să recit poezii poloneze.
Când părinţii mă duceau în vizită la prieteni sau la rude, mama
îmi cerea mereu să cânt sau să spun o poveste în faţa tuturor.
Uneori nu prea aveam chef de asta, şi tot ce îmi doream era să
mă duc afară să mă joc cu ceilalţi copii.
Apoi au început să se întâmple lucruri care m-au făcut
să uit de toate cântecele, poeziile şi jocurile pe care odinioară le
ştiam atât de bine. Viaţa mea avea să se schimbe pentru
totdeauna.
Aveam patru ani când războiul a izbucnit, în septembrie
1939. Soldaţii germani în uniforme cenuşii au sosit în oraşul
nostru. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să impună
camuflajul. De la opt seara le era interzis tuturor să iasă din
casă. Oricine era prins afară după ora opt era pedepsit.
Într-o zi, am văzut-o pe mama cosând stele galbene pe
haina ei şi pe cea a tatălui meu. Am întrebat-o:
- Mamă, ce coşi?
- Este o stea galbenă care trebuie să fie prinsă pe
hainele noastre când ieşim din casă, îmi răspunse.
- Toată lumea trebuie să facă asta? Am întrebat-o.
- Doar evreii, răspunse.
- De ce?
- Aşa ne-au obligat soldaţii germani.
Supărată, a continuat să coasă steaua galbenă pe haina
lui tata. Am privit-o uimită pe mama. Buzele îi erau strânse în
timp ce degetele ei coseau rapid, nervos. Am întrebat-o:

78
 - Mamă, trebuie şi eu să îmi aduc haina?
- NU! COPIII NU SUNT OBLIGAȚI! Şi acul se mişca
în jurul stelei galbene într-un ritm furios.
În acea seară, haina neagră a mamei şi haina gri a lui
tata fură agăţate în cuier lângă uşa din faţă. Pe ele era câte o
stea galbenă, pe faţă şi pe spate.
Apoi, germanii au ordonat ca evreii să se mute într-un
cartier special în fiecare oraş. Cartierul evreiesc a fost numit
ghetou. Evreilor le era interzis să părăsească ghetoul şi să facă
afaceri în piaţă. Cu toate aceastea, mamei i s-a permis să îşi
continue munca întrucât era o croitoreasă excelentă. Croia
rochii şi costume pentru toate doamnele din oraş şi cârpea
haine pentru soldaţii germani mai bine decât oricine altcineva.
Biata mama - îşi petrecea aproape întreaga zi cusând.
Şi lui tata i s-a dat voie să îşi continue îndeletnicirile
cotidiene. În fiecare dimineaţă se ducea în ghetou. Adeseori
mergeam împreună cu el. Tata mergea în câte o casă şi se aşeza
în spatele unei măsuţe în timp ce eu stăteam lângă el pe un
scaun. Evreii intrau unul câte unul, aşteptând răbdători la
coadă. Unul avea un obiect vechi de argint; altul o bijuterie;
altul, un covor scump. Cu toţii solicitau acelaşi lucru: ca tata să
le vândă obiectele în afara ghetoului.
Tata obişnuia să iasă din ghetou ca să vândă diferitele
obiecte în piaţa oraşului. Aducea în schimb evreilor din ghetou
un pic de mâncare - foarte puţină. Evreii trebuiau să accepte
orice se putea primi pe obiectele pe care le vindeau. Nimeni nu
plătea valoarea reală; cu toţii ştiau că evreii sunt disperaţi.
Aveam şase ani. A fost prima zi de şcoală în septembrie
1941. Marişa, cea mai bună prietenă a mea, m-a invitat să vin
cu ea la şcoală. Ne-am întâlnit dimineaţa şi am mers împreună
cu mulţi alţi copii. Am ajuns la porţile înalte. Portarul şcolii
stătea lângă poartă. Îl cunoşteam: locuia aproape de casa

79
noastră. Îi spunea fiecărui elev «bună dimineaţa» şi «succes la
învăţătură».
Marişa a intrat pe poartă şi eu am urmat-o, în timp ce portarul o
întâmpina.
- Unde te duci? m-a întrebat.
- La şcoală, în clasa întâi, i-am răspuns mândră şi mi-am
continuat drumul.
Portarul mi-a blocat calea.
- Nu, tu nu.
- Dar am deja şase ani! Chiar şase ani!
- Eşti evreică, a spus. Evreii nu au dreptul să înveţe. Fără
evrei în şcoala noastră. Du-te acasă.
Nu am plâns. M-am gândit “Sunt evreică. Nu e loc
pentru mine“. Am stat acolo până când nimeni nu mai era în
faţa şcolii. Doar eu. Noul an şcolar începuse. Dar nu pentru
mine.
Am mers acasă. Mama mă aştepta cu un zâmbet larg şi
m-a întrebat:
- Hanecica, unde ai fost?
- Nicăieri anume. Doar m-am plimbat puţin, am răspuns.
- Ei ! A început noul an şcolar. Te aşteaptă cărţile, mi-a
spus mama.
M-a luat în cameră. Acolo stătea tata. Pe masă era un
teanc de cărţi şi de caiete. Mi-a zâmbit şi m-a strâns de mână:
- Felicitări, Hanecica. Astăzi începi prima zi de «şcoala
noastră».Succes!
Tata şi mama erau profesorii «şcolii noastre» ei m-au
învăţat să scriu şi să citesc. Am avut şi eu o şcoală.
Într-o seară, soldaţii germani le-au ordonat tuturor
evreilor să îşi ia nişte haine şi ceva mâncare şi să se ducă în
clădirea şcolii din oraş. De data aceasta, nu mai erau excepţii.

80
Mama împachetă două valize cu mâncare şi haine şi ne
alăturarăm restului evreilor care veneau din ghetou.
Am aşteptat în clase. Un soldat german venea o dată la
fiecare oră şi citea o listă de nume, iar evreii ale căror nume
erau strigate ieşeau din şcoală şi urcau în căruţe trase de cai
conduse de consătenii noştri polonezi. Nu am fost deportaţi
întrucât germanii doreau ca mama să continue să croiască
rochii pentru ei, fiindcă nimeni nu croia mai bine decât ea.
Nicăieri nu era o croitoreasă mai bună.
Căruţele nu mergeau în Est către Eretz Israel aşa cum
crezusem, ci către Polonia de Est. După război, am aflat că
evreii fuseseră luaţi în acele căruţe într-un oraş numit
Tomaşov, unde au fost cu toţii transferaţi în trenuri care i-au
dus direct la Treblinka. La Treblinka germanii i-au ucis pe toţi
evreii din oraşul meu, din orăşelul Biala Rawska, printre care
bunica, mătuşile mele şi vărul meu Henia.
Singurii evrei rămaşi în orăşel erau cei de care germanii
aveau nevoie, precum cizmarul şi sticlarul. În ghetou erau doar
case goale. Magazinele din ghetou au fost sparte şi puţinul care
rămăsese a fost furat. Studioul fotografului a fost spart.
Fotografiile evreilor care locuiseră aici şi acum plecaseră au
fost luate de bătaia vântului.
Mama mi-a croit o rochie nouă. Era seară când m-a
urcat pe o masă ca să îmi facă ultimele cusături. Rochia era
făcută din ţesătură albastră de catifea şi multe pliuri. Eram
foarte fericită. M-am răsucit repede pe masă în timp ce rochia
flutura în sus şi în jos în jurul meu. Mama îmi spuse: «Fii
atentă să nu cazi». Însă eu am continuat să zbor ca un fluture.
Tata a venit acasă. A venit drept la mine şi m-a luat de
pe masă. Nici măcar nu se uită la rochia mea cea nouă.
- Trebuie să plecăm, spuse. L-am întâlnit pe tatăl

81
Marişei şi mi-a spus că astă-seară îi deportează pe toţi evreii
rămaşi în oraş.
Nu mai era timp de întrebări. Am plecat din casă şi am
fugit în inima pădurii. Am ajuns la o fermă. Am intrat în cocina
de porci şi ne-am ascuns sub o căpiţă de fân. Dimineaţa,
proprietăreasa poloneză a casei ieşi şi ne dădu o felie rotundă
de pâine şi câţiva cârnaţi. Era o prietenă a Moşalcovei, vecina
noastră care o convinsese să ne ascundă în cocină atâta timp cât
puteam plăti. În timpul zilei stăteam în cocină. Îi simt mirosul
şi acum. Ascultam cocoşii care cântau pe prispă, nechezatul
calului lângă casă şi foşnetul frunzelor.
Era începutul iernii. Un vânt rece sufla printre copacii
pădurii. Nu ştiu de câte zile eram deja ascunşi acolo când, într-
o dimineaţă, proprietăreasa casei veni într-o fugă către noi.
- Soldaţii germani caută evrei în pădure. Mi-e teamă. Ce
o se întâmple cu mine dacă vă găsesc pe proprietatea mea?
- Nu vă faceţi griji, zise tata. Ne vom ascunde bine în
groapă.
- Nu e suficient de bine, ţipă femeia. Fetiţa se va speria şi
va ţipa, soldaţii vă vor descoperi şi ăsta îmi va fi sfârşitul. Ştiţi
doar care e pedeapsa pentru cei care ascund evrei.
O clipă fu linişte. Cu toţii tăceam, chiar şi porcii. Până şi
crengile copacilor amuţiseră, de parcă ar fi înţeles pericolul.
- Înţeleg, zise femeia. O să punem fetiţa într-un sac de
cartofi. Fiul meu Saşa va căra sacul pe stradă, ca şi cum ar fi
într-adevăr plin cu cartofi. Voi acoperi groapa cu o grămadă de
fân şi de gunoi. Sper că mirosul urât îi va ţine departe pe
germani.
Eram încă îmbrăcată în rochia mea cea nouă, care deja
nu mai arăta atât de nouă, când am urcat în sacul de cartofi. Era
un sac mare, făcut din pânză groasă, maronie. Mirosul din
sacul de cartofi îmi aminti de mirosul cartofilor putreziţi din

82
cocina de porci. M-am înghesuit înăuntrul sacului şi mi-am
spus «Sunt un cartof! sunt un cartof! Nu am voie să mă mişc.
Cartofii nu se mişcă. Dacă vin nemţii, nu pot să ţip. Cartofii
sunt muţi.». Fiul proprietăresei mă cără pe spate până când
mama lui îi spuse că germanii plecaseră din pădure şi nu mai
era nici un pericol.
Nemţii nu ne-au găsit. M-am întors la părinţii mei în
cocină. Tot ce îmi doream era să zbor ca un fluture.
Soldaţii germani au continuat să caute evrei în pădure.
Femeia poloneză care ne ascunsese în cocină era înspăimântată
că nemţii ne vor găsi şi o vor pedepsi. Pedeapsa pentru cei care
ascundeau evrei era moartea. Le spuse părinţilor mei că va
trebui să ne găsim altă ascunzătoare.
-Cred că Zisel şi Hanecica ar trebui să se îmbrace ca o
mamă şi o fiică dintr-o familie de țărani polonezi şi să meargă
la sora mea, care locuieşte în Varşovia, a propus proprietăreasa.
acea n- Vreau să mă duc în pădure şi să ma alătur partizanilor a
spus tata.
- Cine erau partizanii?
- Hanecica, îmi spuse. În pădure sunt grupuri de soldaţi
evrei şi polonezi care se luptă cu nemţii. Au foarte puţine arme,
dar folosesc tot ceea ce au pentru a ataca patrulele germane,
pentru a le distruge şinele de tren şi a sabota trenurile care aduc
întăriri armatei germane.Vreau să fiu împreună cu ei!
- Dar e periculos, am spus.
- Pretutindeni este periculos. Şi să stăm aici în groapa
asta puturoasă e periculos. Dar îţi promit, Hanecica, voi fi
foarte atent, spuse tata cu un zâmbet. la
Moşalcova îi dădu mamei paşapoartele noastre, şi
furăm gata de plecare. Tata mă strânse în braţe şi îmi şopti la
ureche:

83
 - Hanecica, când războiul se va termina o să vin să vă
iau pe amândouă. Am plâns amarnic la despărţirea de tata.
Eram convinsă că tata ajunsese în siguranţă în pădure.
Mă înşelam. Mai târziu, am aflat că tata fusese prins în pădure
şi omorât. Nu a mai venit niciodată să mă ia la sfârşitul
războiului, aşa cum promisese.
În oraşul Varşovia nimeni nu ştia că eu şi mama eram
evreice. Am stat pe strada Zelzenah nr. 64 unde familia
Skovronek locuia la etajul şase. Domnul Skovronek era
electrician iar doamna Skovronek vindea săpun în piaţă. Cele
doua fiice ale lor, Hanka, de 13 ani şi Başa, de 10 ani, erau
eleve.
Doi ani am locuit cu ei.
Doi ani nu am părăsit locuinţa.
Doi ani nu am mers în afara apartamentului.
Doi ani nu m-am apropiat de o fereastră - mereu mă
ghemuiam dedesubt.
Mama era responsabilă pentru curăţenia
apartamentului. În plus, lucra la săpunul pe care doamna
Skovronek îl vindea în piaţă şi cosea hainele tuturor. Seara le
ajuta pe fete să-şi facă temele.
Dimineaţa, după ce toată lumea părăsea apartamentul,
mă simţeam ca o regină. Stropeam plantele pe care mi le
dăduse doamna Skovronek. Citeam cărţile fetelor şi mă târam
cu mâinile şi cu genunchii sub ferestre, ascultând vocile
copiilor care se jucau în curte. Şi cu mama vorbeam în şoaptă,
pentru ca nimeni să nu audă.
Stăteam lângă uşă şi ascultam paşii oamenilor care
urcau şi coborau pe scări. Recunoşteam paşii celor din familia
Skovronek. Ştiam când trebuia să vină acasă şi aşteptam
răsucirea clanţei - semnalul pentru a deschide uşa. Nimeni din
familia Skovronek nu suna la sonerie şi nici nu bătea la uşă.

84
Dacă cineva bătea sau suna, simţeam că dădusem greş, căci nu
auzisem paşii pe scări. Aşteptam, încordată şi tăcută, până când
paşii piereau în depărtare.
Apartamentul familiei Skovronek era aproape de
ghetoul din Varşovia, unde li se poruncise evreilor să trăiască.
Era cel mai mare ghetou evreiesc din toate câte existau.
Doamna Skovronek îi spuse mamei că unii evrei fugiseră din
ghetou şi veniseră în piaţă. Povesteau despre suprapopulare,
foamete şi epidemii. Ne spuneau că evreii erau luaţi cu
trenurile din ghetou.
Într-o noapte, pe când toată lumea dormea, am auzit
zgomot de explozii venind dinspre ghetou şi cerul se înroşi.
Parcă împotriva mea însămi, m-am dus să privesc pe fereastră.
Mama stătea lângă mine. Nu vorbeam, doar plângeam.
Ştiam că puţinii evrei rămaşi în ghetou luptau cu
germanii cu ultimele picături de putere. Evreii nu aveau
aproape nici o armă şi germanii foloseau puşti şi tancuri. Evreii
nu aveau nici o şansă. Peste câteva zile, doamna Skovronek ne
spuse că nici un evreu nu mai rămăsese în ghetou şi că acesta
fusese complet ars. Ne mai spuse că oamenii vorbeau în piaţă
despre cum de evreii din ghetou au îndrăznit să se ridice
împotriva nemţilor.
Nimeni nu ştia că mama şi cu mine ne ascundeam în
apartamentul lui Skovronek. Ori de câte ori familia Skovronek
avea musafiri, mama şi cu mine ne ascundeam în cămară.
Odată, când veni un oaspete pe nepusă masă, nici nu am avut
timp să fugim în cămară, printre haine, aşa că am sărit în cutia
de cărbuni, iar doamna Skovronek se aşeză pe cutie până când
musafirul nepoftit plecă. Uneori, trebuia să ne ascundem în
dulapul de haine cu orele, fără să mişcăm, fără să scoatem un
sunet. În cămară îmi imaginam că sunt un mic spiriduş care
trăieşte în pădure, în haine albastre şi cu o pălărie roşie cu un

85
fes pe cap. Îmi spuneam că beau roua de pe iarba pădurii,
mergând printre flori şi ghicind numele fiecăreia dintre ele
după miros.
Dacă soldaţii germani ar veni să caute după evrei, şi ar
fi veni până la etajul patru, atunci eu şi mama ar fi trebuit să
coborâm la etajul cinci şi să sărim. Astfel, germanii nu ar fi
ştiut niciodată că venisem din apartamentul Skovronek şi nu i-
ar fi putut pedepsi pentru a ne fi ascuns. Într-o zi, nemţii au
venit să caute în clădire, şi au ajuns repede la etajul patru.
Mama m-a luat de mână şi era pe punctul să mă ia cu ea, să
coborîm la etajul cinci aşa cum promiseserăm, când Hanka
Stovronek o opri. Luă o scară mare şi ne spuse să urcăm pe
acoperişul clădirii. Am stat acolo, împietrite, timp de o oră
până când Hanka ne chemă să coborîm. Germanii ajunseseră
până la etajul cinci şi plecaseră.
Aveam zece ani când războiul, până la urmă, s-a
terminat. Mama şi cu mine am luat un tren către vechiul nostru
sat Biala Rawska, sperând cu încrâncenare că tata sau poate
altcineva din familie supravieţuise. Un fost vecin al nostru, un
polonez, a urcat în tren. Credeam că se va bucura să ne vadă,
însă el ne privi pieziş.
Am mers până la fosta noastră casă din Biala Rawska.
Am privit prin fereastră. Totul rămăsese de parcă nici nu am fi
plecat. Doar o familie poloneză stătea la masa noastră. Nu mai
era casa noastră. Era ca şi cum noi nu am fi fost niciodată
acolo.
Am mers la casa prietenei mele Marişa în vreme ce
mama se duse la casa femeii care ne ascunsese în cocină,
încercând să afle veşti despre tata. Mama s-a întors de la casa
femeii poloneze şi nu a scos o vorbă. Nu trebuia să întreb.
Eram singure, doar mama şi cu mine. Tata pierise. Bunica
pierise. Toţi unchii, toate mătuşile şi toţi verii noştri pieriseră şi

86
ei. Dintre toţi evreii din oraşul nostru, rămăseseră doar treizeci
şi cinci de adulţi şi doi copii, printre care şi eu.
Pe 28 ianuarie 1949 am ajuns în Israel. Când vaporul
nostru „HaAtzmaut“ (Independenţa) se apropie de portul
Haifa, am văzut munţii Carmel. Am ştiut că în sfârşit sunt
acasă.
Am locuit în Tel-Aviv cu părinţii mei şi am devenit o
asistentă medicală.
Nu am uitat niciodată de cei din familia Skovronek. Ei
au primit un certificat şi o medalie «Drepţi între popoare» şi în
onoarea lor a fost plantat un copac la Yad Vaşem, în Ierusalim.
V-am spus acum o mică parte a poveştii pe care o port
neîncetat cu mine. M-aş bucura să răspund la întrebările
voastre sau să aflu gânduri despre povestea mea. Vă rog să îmi
scrieţi în Israel. Adresa mea este:
Hannah Gofrit
54 Pinkas Street
Tel-Aviv 62261
Israel

Notă:
http://www.yadvashem.org/yv/en/education/languages/romania
n/lesson_plans/bookbutterfly.asp#

DREPȚI ÎNTRE POPOARE

Termenul de "Drept între Popoare" (ebraică, "Chasidei

Umot HaOlam"), a fost preluat din tradiția iudaică - din

87
literatura Înțelepților. Institutul de la Yad Vashem
(Memorialul Victimelor Holocaustului), a mers mai departe
pentru a-i caracteriza pe “Drepți între Popoare” ca cei care nu
numai că au salvat evrei, dar și-au riscat viața lor în acest sens.
Acesta a devenit criteriul de bază pentru acordarea titlului.
Care au fost principale modalități prin care „Drepții
între Popoare” au ajutat evrei?
Ascunderea evreilor în casele salvatorilor sau pe
proprietatea lor. În zonele rurale din Europa de Est,
ascunzători sau buncăre, cum au fost numite, au fost săpate sub
case, grajduri, hambare, unde evreii s-ar fi ascuns în timpul
zilei. În plus față de amenințarea cu moartea, condițiile în astfel
de locuri întunecate, reci, lipsite de aer și aglomerate pe
perioade lungi de timp au fost foarte greu de suportat.
Salvatorii, ale căror vieți erau și ele în pericol, s-au mai angajat
să ofere alimente - ceea nu este un foarte ușor pentru familiile
sărace, în timpul războiului și să aibă grijă de toate nevoile
protejaților lor. Evreii au fost, de asemenea, ascunși în
mansarde, ascunzători în pădure, și în orice loc, care putea
oferi adăpost și protecție, cum ar fi un cimitir, canalizare, cuști
de animale într-o grădină zoologică, etc
Furnizarea de documente și identități false - pentru ca
evreii să-și asume identitatea de non-evrei, aveau nevoie de
acte false și asistență în stabilirea unei existențe sub o identitate
asumată. Echipele de salvare în acest caz, ar fi fost falsificatori
sau funcționari care să întocmească documente false, clerul
care să falsifice certificate de botez, și unii diplomați străini
care să emită vize sau pașapoarte, contrar instrucțiunilor și
politicii țăriilor lor. Unii salvatori germani, cum ar fi Oskar
Schindler, au folosit pretexte înșelătoare pentru a proteja
lucrătorii de la deportare susținând că evreii au fost solicitați de
către armată pentru efortul de război.

88
 Contrabanda și asistența evreilor la evadare - salvatorii
i-au ajutat pe evrei să iasă din zonele de pericol, în scopul de
a-i muta într-o locație mai puțin periculosă. Evreii au fost
ajutați să iasă din ghetouri și închisori, să traverseaze
frontierele în țări neocupate sau în zone unde persecuțiile au
fost mai puțin intense, de exemplu în Elveția neutră, în părțile
italiene controlate în care nu existau deportări, sau Ungaria,
înainte de ocupația germană din Martie 1944.
Salvarea copiilor - părinții s-au confruntat cu dileme
agonizante când au fost nevoiți să se separe de copiii lor și să-i
dea în custodie, în speranța de a crește șansele lor de
supraviețuire. În unele cazuri, copiii care au rămas singuri după
ce părinții lor au fost uciși au fost adoptați de către familii sau
mănăstiri. În multe cazuri, au fost persoane binevoitoare care
au decis să adopte un copil; în alte cazuri, și în unele țări, în
special în Polonia, Belgia, Olanda și Franța, au existat
organizații subterane, care a găsit case pentru copii, cu condiția
asigurării fondurilor necesare, alimentelor și medicamentelor,
și s-au asigurat că acei copiii erau bine îngrijiți.
Cei recunoscuți ca „Drepți între popoare”, primesc - în
afară de titlu - o diplomă și o medalie pe care este încrustat
numele laureatului, care se mai înscrie și pe „Zidul de onoare”
din „Grădina Drepților între popoare”, lângă muzeul
Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă
cetățenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie,
reduceri de taxe - la primărie, la serviciile medicale, etc.,
pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincției
sunt conferite laureatului sau urmașilor săi, la Ierusalim, sau la
Ambasada Israelului din statul respectiv, într-un cadru festiv, în
prezența unor reprezentanți oficiali.
Până la 1 ianuarie 2007, acest titlu a fost decernat unui
număr de 21 758 de laureați.

89
 Titlul a fost conferit și
Elenei, Regina Mamă a
României
(n. 2 mai 1896 la Atena, prințesă
de Grecia și Danemarca, d. 28
noiembrie 1982 la Lausanne, Elveți
a). S-a apelat la ajutorul ei pentru
oprirea deportării evreilor
din Cernăuți. După ce s-a adresat
mai multor personalități, Regina
Mamă, însoțită
de Patriarhul Nicodim Munteanu a
apelat direct la Ion Antonescu, care
a cedat și a admis ca acei evrei care
nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână acolo
„temporar". Ajutorul trimis în 1942 a salvat viețile a mii de
evrei din Transnistria. În 1943 și la începutul lui 1944, Regina
Mamă Elena a ajutat la întoarcerea a mii de evrei care
rămăseseră în viață, inclusiv a mii de orfani evrei, din
Transnistria. În anul 1993 Statul Israel și Institutul Yad
Vashem i-au conferit post-mortem Titlul și Medalia „Dreaptă
Între Popoare”.
Note:
https://ro.wikipedia.org/
http://www.yadvashem.org/yv/en/

PRINTRE EROII UITAŢI AI HOLOCAUSTULUI

IRENA SENDLER, ÎNGERUL GHETOULUI VARŞOVIA

90
 Poveştile celor mai mulţi
dintre eroii Holocaustului au
rămas necunoscute însă, acestea
rămânând vii doar în amintirea
lor şi a celor pe care au reuşit,
chiar cu preţul vieţii, să îi
salveze din ghearele morţii
iminente. Printre nenumăratele
poveşti uitate ale eroilor
Holocaustului a fost descoperită
şi ecranizată, după zeci de ani,
povestea polonezei Irena
Sendler.
Cunoscută că
fiind îngerul ghetoului Varşovia, Irena a salvat vieţile a 2.500
de copii evrei, în momente de restrişte, punându-şi în pericol
viaţa proprie şi a membrilor familiei sale.
,,Întotdeauna am accentuat faptul că nu puteam face
nimic fără ajutorul celorlalţi.” (Irena Sendler)
Misiunea sa de salvare a început în anul 1939, odată cu
invazia nazistă, Irena ajutând evreii aflaţi în pericol cu
medicamente, bani, haine şi mâncare. Împreună cu ajutoarele
sale, aceasta a reuşit să falsifice peste 3.000 de documente
pentru cei sortiţi morţii, neţinând cont că pedeapsa pentru cei
care adăposteau sau ajutau evrei presupunea executarea
acestora şi a tuturor membrilor familiei.
,,Un principiu după care m-am ghidat încă din copilărie
este acela că trebuie să oferi o mână de ajutor oricui are
nevoie.” (Irena Sendler)
Între anii 1940 şi 1943, înainte să fie arestată de
Gestapo, Irena Sendler, în calitate de lider al Departamentului
Pentru Ajutorarea Copiilor, împreună cu alte 20 de persoane

91
care făceau parte din organizaţia secretă Zegota – grupare
poloneză care sprijinea acţiunea de salvare şi adăpostire a
evreilor, a reuşit să scoată 2.500 de copii evrei din ghetoul
Varşovia.
,,A fost un adevărat iad – sute de oameni mureau pe
străzi…” (Irena Sendler)
Operând sub numele de cod Jolanta într-un loc în care,
în fiecare lună, mureau cel puţin 5000 de oameni, Irena a
reuşit, împreună cu ceilalţi voluntari ai organizaţiei, să salveze
aproape 80.000 de evrei polonezi, prin falsificarea actelor de
identitate.
Potrivit statisticilor, era nevoie de cooperarea a zece
polonezi pentru a salva un singur evreu.
,,Prima dată când am intrat în ghetou mi-am făcut o
impresie infernală. Se întâmpla să văd dimineaţa un copil
flămând, iar când mă întorceam, câteva ore mai târziu, îl
găseam mort şi acoperit cu un ziar. […] Ştiam că atunci când
mergeau către «trenul de marfă», de fapt mergeau către moarte.
Am realizat foarte repede că singura modalitate de a salva
copiii era aceea de a-i scoate afară din ghetou.” (Irena Sendler)
Având permis de lucrător în cadrul Departamentului de
Control Epidemiologic al Varşoviei, Irena putea să intre cu
uşurinţă în ghetou, sub pretextul de a supraveghea clinic
persoanele care prezentau semne de tifos sau tuberculoză.
Aşa-zisul „control”, care presupunea
prevenirea situaţiilor de risc epidemiologic, masca, în realitate,
adevăratele intenţii ale Irenei. Pentru a putea împiedica
uciderea micuţilor de către soldaţii SS, care păreau să fi
dezvoltat o plăcere în a înlătura orice persoană – şi mai ales
una purtătoare de boli ce se puteau răspândi cu uşurinţă, Irena
gândise un plan hazardat – acela de a scoate cât mai mulţi copii
în afara ghetoului.

92
 ,,Cum intram în ghetou? Două dintre noi aveau
permanent liberă trecere, mulţumită faptului că directorul
Departamentului de Salubritate al oraşului, Dr. Jolanta
Grabowska-Markowska, ne-a plasat pe mine şi pe colega mea,
Irena Schultz, pe lista angajaților care mergeau în ghetou
pentru a se ocupa de dezinfecție. Este evident că noi nu luam
parte la o astfel de activitate, ci doar figuram pe lista acelora
care trebuiau să aibă permisiunea de intrare. Deci totul era o
invenție, dar o invenţie necesară.” (Irena Sendler)
Pentru a-i salva de la moartea iminentă sau deportarea
în lagărele de concentrare, Irena a reuşit, cu ajutorul membrilor
organizaţiei secrete Zegota, să ascundă bebeluşii în diverse
containere, lăzi, sicrie, valize, cutii, pachete, saci sau chiar
genţi folosite pentru instrumentarul medical.
,,Uneori, se întâmpla să nu ni se dea copilul. […] Am
fost martoră la scene teribile în care, de exemplu, tatăl era de
acord să se despartă de copil, dar mama nu accepta sub nicio
formă să o facă. A doua zi, de cele mai multe ori, acea familie
era deja trimisă într-un lagăr de concentrare. […] Da,
adevărații eroi erau aceste mame care îmi încredinţau copiii
lor.” (Irena Sendler)
Copii cei mari, care nu puteau fi ascunşi în cutii sau
transportați în ambulanțele destinate celor infestaţi cu microbul
tifosului, se strecurau printre sacii de gunoi din camioane sau
prin subsoluri şi ţevi. Uneori, anumiţi copii, a căror existenţă în
camion putea fi trădată cu uşurinţă, erau scoşi din ghetou prin
clădirea Tribunalului Polonez prevăzută cu două ieşiri – una în
ghetou, iar cealaltă în partea ariană a Varşoviei.
,,La una dintre întruniri, am vorbit despre cum am putea
să scoatem copiii în afara ghetoului, identificând, în cele din
urmă, patru căi de ieşire: prima era ambulanţa, pe care o
conducea Antoni Dabrowski, membru al Partidului Socialist

93
Polonez şi activist al unei organizaţii studenţeşti în care,
ulterior, am intrat şi eu. Antoni a mers în fiecare zi în ghetou cu
echipament sanitar suplimentar, fiind nevoit să treacă de
punctul de control, care era păzit de germani, ucrainieni şi, din
nefericire, de Poliţia Poloneză. A doua cale era aceea de a intra
prin Tribunalul Polonez, care era situat pe strada Leszno. Am
găsit doi oameni de serviciu care ne deschideau uşa ce avea
ieşire în partea ariană şi, la semnal, colegul meu sau eu eram
conduşi de ei, prin întreaga clădire, spre partea ariană şi sigură.
A treia cale era aceea de a ne folosi de nenumăratele case ale
căror beciuri aveau ieşire spre partea ariană a străzii. Din nou,
oamenii mei de legătură sau eu trebuia să traversăm pe partea
ariană. A patra cale era, de asemenea, bună – exista o staţie de
tramvai, iar unul dintre vatmani era soţul colegei mele.
Înţelegerea era ca la ora 6 dimineaţa, în ziua în care acesta era
la lucru, să fie ascuns un copil în interiorul tramvaiului. Practic,
aşa procedam – eu sau una dintre fete luam copilul din ghetou
şi mergeam cu tramvaiul până ajungeam în partea ariană a
oraşului.” (Irena Sendler)
Ulterior, într-o scrisoare din 20 septembrie 2000, Irena
a mărturisit că şoferul care răspundea de transportul bebeluşilor
în afara ghetoului avea cu el un câine, pe care îl făcea să latre
dacă micuții începeau să plângă atunci când maşina ajungea la
punctul de control. De cele mai multe ori însă, bebeluşii erau
sedaţi pentru a putea sta liniştiţi pe tot parcursul călătoriei lor.
,,Mergeam la familiile evreieşti şi le spuneam că putem să le
salvăm copii. Mereu, prima lor întrebare era: «Ce garanţie
există că micuţul va trăi?», iar eu le spuneam: «Niciuna. Nici
măcar nu ştiu dacă voi reuşi să ies vie astăzi din ghetou!».”
Cum era firesc, erau multe plânsete şi ţipete. Bunicile
ne rugau să nu luăm copii, iar mamele, taţii şi bunicii plângeau.
Acelea erau momentele tragice, imagini pe care încă le mai văd

94
în faţa ochilor în nopţile în care nu pot să dorm.” (Irena
Sendler)
Cu ajutorul organizaţiei Zegota, ai cărei membri au
salvat aproximativ 80.000 de evrei, toţi cei 2.500 de copii
salvaţi, cu vârsta cuprinsă între câteva luni şi cincisprezece ani,
au fost plasaţi în mănăstiri, locuinţe catolice, spitale şi
orfelinate sau adoptaţi de familii poloneze.
,,- Promite-mi că va trăi!
– Nu pot să-ţi promit asta, dar pot să-ţi garantez că dacă
va rămâne cu tine… va muri.” (Din mărturisirile celor care au
lucrat cu Irena Sendler)
Cu ajutorul alpinistului Wojciech Jukawski şi al
actorului Aleksander Zelwerowicz, tânăra Irena, mamă la
rândul său, a reușit să ascundă 40 de copii evrei în menajeria
din Varşovia, alți 500 fiind adăpostiți de călugărițele poloneze.
În 1944 însă, la cimitirul din Varșovia, toate au plătit cu viața
pentru faptul că au ajutat evrei, fiind stropite cu benzină şi arse
de vii de către nazişti.
Irena Sendler a ţinut o evidenţă a copiilor salvaţi,
notând pe un bilet, fiecare copil în parte, numele real, noua
identitate, numele părinţilor şi locul unde a fost plasat după
scoaterea sa din ghetou.
,,Aveam – ceea ce numeam cu mândrie – propriul
catalog de coduri. Dar acestea erau doar bucăţi de hârtie
absorbantă, unele foarte mici, care conţineau date de genul:
Rachel Grinberg = Marysia Kowalska şi locuieşte… acolo. Iar
banii care trebuiau să sprijine respectivul copil erau trimişi la
adresa notată.” (Irena Sendler)
Aceste informații erau necesare, întrucât – mărturisea
Irena – copiilor salvaţi trebuiau să le fie trimise haine,
medicamente şi bani, pentru a putea supravieţui războiului. De
asemenea, arhiva creată de Irene trebuia să conţină şi noile

95
adrese ale copiilor salvaţi, pentru ca aceştia să poată fi găsiţi, la
sfârşitul războiului, şi reuniţi cu familiile lor.
După ce toate datele erau notate, biletul era introdus
într-o sticlă, pe care Irene o îngropa în pământ, alături de
celelalte, în speranţa că într-o bună zi, când războiul se va fi
terminat, toţi micuţii se vor putea întoarce la părinţii lor.
,,Unul dintre oamenii mei de legătură avea o casă pe
strada Lekarska, locul unde am îngropat documentele în sticle
– de fapt, nu în borcane.” (Irena Sendler)
Mărul, copacul sub care au fost ascunse aşa-numitele
vieţi din borcan, cunoscute şi ca ,,Sendler’s List”, există şi
astăzi, pe strada Lekarska nr. 9 din Varşovia.
Fiecare copil salvat cu ajutorul meu este o împlinire a
rostului meu pe Pământ, şi nu un titlu de glorie.” (Irena
Sendler)
La sfârşitul războiului, Irena a reuşit, împreună cu
ajutoarele sale, să recupereze ingenioasa arhivă creată şi să o
predea Comitetului Central al Evreilor Polonezi. Din nefericire
însă, nu toți copii salvați şi-au reîntâlnit părinții, întrucât cei
mai mulți dintre aceştia îşi pierduseră viețile în lagărul de
exterminare de la Treblinka sau fuseseră dați dispăruți. Astfel,
mulți dintre copii salvați au fost plasați în orfelinate sau trimişi
în Palestina.
„În visele mele, încă mai aud copii plângând și
strigându-și părinții.” (Irena Sendler)
În data de 20 octombrie 1943, chiar de ziua sa
onomastică, Irena a fost arestată de Gestapo, în urma unui
anunţ anonim, şi ţinută prizonieră, timp de trei luni, în
închisoarea Pawiak din Varşovia.
Cu toate că a fost torturată cu bestialitate de nazişti,
rămânând cu braţele şi picioarele rupte în urma loviturilor

96
brutale primite, Irena a refuzat să-şi trădeze misiunea şi
ajutoarele, ori să dezvăluie numele celor 2.500 de copii salvați.
,,Tăceam. Aș fi preferat mai degrabă să mor, decât să
trădez activitatea noastră.” (Irena Sendler)
Condamnată la moarte prin împuşcare în anul 1943,
Irena a fost salvată în ultimul moment de către Juliuan
Grobelny, preşedintele grupării de rezistenţă poloneză din care
făcea parte. Acesta reuşise să mituiască persoanele potrivite,
convingându-le să-i treacă numele Irenei pe lista publică a
persoanelor deja executate.
Fiind părăsită într-o pădure, inconştientă, cu mâinile şi
picioarele rupte, Irena a fost luată şi îngrijită de membrii
organizaţiei Zegota, rămânând ascunsă până la sfârşitul
războiului.
Având o nouă identitate, Klara Dabrowska, Irena a
lucrat în continuare în secret, trăind până în anul 2008, când a
murit la onorabila vârstă de 98 de ani, după o viaţă trăită
modest în apartamentul său din Varşovia.
Cu toate că statul israelian i-a acordat titlul „Drept între
Popoare” în anul 1965, cinstindu-i memoria, iar în 2007 fost
nominalizată la Premiul Nobel, după alte nenumărate distincţii
primite, Irena a refuzat să fie considerată o eroină,
mărturisindu-le oamenilor, în autobiografia sa, că ceea ce a
făcut a fost firesc.
Cel care i-a insuflat Irenei convingerea că “oamenii
sunt împărţiţi în buni şi răi, indiferent de religie, naţionalitate
sau rasă” a fost tatăl său, Stanisław Krzyżanowski, fost medic
şi şef al spitalului în care profesa. Tratându-i mereu gratuit pe
săraci şi neabandonându-i, acesta a murit îmbolnăvindu-se de
tifos, în timp ce se îngrijea de pacienţii bolnavi pe care ceilalţi
medici refuzau sau evitau să îi trateze.

97
 Zeci de ani de la terminarea războiului, copii salvaţi de
Irena, care o ştiau doar după numele de cod Jolanta, vedeau, în
sfârşit, chipul salvatoarei lor în paginile ziarelor.
,,Un bărbat, pictor, m-a sunat şi mi-a spus: «Îmi
amintesc chipul tău. Tu ai fost cea care m-a scos afară din
ghetou!». Am primit nenumărate telefoane ca acesta”,
mărturisea, cu modestie, Irena Sendler.
“Sunt atât de mulți pe care nu i-am putut salva! Nu am
facut suficient. Puteam să fac mai mult, iar acest regret mă va
urmări până la moarte!”, mărturisea Irena Sendler
Ascultându-şi propria conştiință, aceasta a reuşit, într-o
perioadă tragică a întregii lumi, să salveze mii de vieți,
rămânând în memoria noastră ca “îngerul ghetoului Varşovia”
– care a salvat nu doar cei 2.500 de copii evrei de la moarte
sigură, ci şi generațiile care au venit în urma lor.
În 2016, a încetat din viață la 98 de ani.

Note:
Mary Skinner, Irena Sendler: In The Name Of Their Mothers,
2010.

98
Anna Mieszkowska, Povestea Irenei Sendler – Mama copiilor
Holocaust: The Story of Irena Sendler, 2005.

NICHOLAS WINTON- TÂNĂRUL CARE A SALVAT DE

LA MOARTE 669 DE COPII

Până în 1907, familia

Werheim a locuit în
Germania. Erau evrei și au
avut inspirația să se mute în
Anglia. Au avut o viață
complet nouă, fără
discriminări. Au vrut să lase
trecutul în urmă. Așa că și-au
schimbat numele de familie în
Winton și s-au convertit la
creștinism.
Pe 19 mai 1909, se năștea copilul familiei Winton,
Nicholas.
Micul Nicholas a crescut și a devenit un tânăr pus pe
treabă. În loc să-și termine liceul și să se bucure de viață ca
orice adolescent, a preferat să învețe la seral, pentru a face
practică în domeniul bancar. Până la 22 de ani, lucrase deja în
mai multe bănci din Marea Britanie, Germania și Franța.
Întors la Londra, s-a făcut broker la bursa de mărfuri. A
devenit un activ anti-nazist.
Se apropia Craciunul din 1938. Germania ocupase o
parte din Cehoslovacia. Printre britanicii ajunși la Praga se

99
număra și Martin Blake. Fiind unul din prietenii lui Nicholas, i-
a telefonat și i-a spus că ar avea nevoie de sprijinul său în
ajutorul dat evreilor din Cehoslovacia. Foarte rapid și-a creat
propria organizație umanitară pentru a-i sprijini pe copiii
refugiați, majoritatea evrei. A aflat despre operațiunea
„Kindertransport”, prin care organizațiile evreiești din Marea
Britanie evacuau copii evrei din Germania și Austria. S-a
gândit că ar fi bine să facă și el același lucru cu copii din
sfărmata Cehoslovacie. A început să primească înscrieri. Așa
că s-a dat drept reprezentant al Comitetului Britanic pentru
refugiați din Cehoslovacia, deși nu avea vreo autorizație. Era
cunoscut sub numele de englezul din piața Wenceslas. A primit
mii de cereri.
Nicky Winton a reușit să trimită câțiva copii în Suedia,
dar a fost ceva ocazional. Trebuia să găsească o soluție mai
bună.
A încercat să trimită copii în Marea Britanie și Statele Unite.
Solicitarea trimisă președintelui american Franklin Roosevelt a
primit un aviz negativ. Singura portiță era Marea Britanie.
Guvernul britanic solicita o garanție de 50 de lire sterline (cam
3000 de lire actuale) așa că Nicholas Winton s-a întors la
Londra pentru a face rost de bani. Și să găsească familii care să
promită că vor avea grijă de copii - o altă condiție a
autorităților. A dat anunț în ziare, a scris articole, a contactat tot
felul de oameni care îl puteau ajuta și i-a presat pe funcționarii
de la vize.
Primul trasport de copii s-a făcut cu avionul, pe 14
martie 1939, cu o zi înainte ca Germania să invadeze
Cehoslovacia. Ulterior a mai reușit să organizeze 8 transporturi
cu trenul, chiar prin Cehoslovacia. Culmea e că deși nemții au
permis trazitul, olandezii s-au opus inițial. Aceste transporturi
sunt cunoscute acum ca „trenurile lui Winton”.

100
 Imaginează-ți că ești unul dintre părinții care își ține
copilul la piept pe un peron, știind că e ultima dată. Trebuie să-
l sui într-un tren care pleacă spre o promisiune, printr-o mare
nesiguranță. Și trebuie să alegi. E unica lui șansă.
Ultimul tren a plecat din Praga pe 2 august 1939. Ar
mai fi trebuit să fie unul pe 1 septembrie 1939 dar granițele s-
au închis cu o zi înainte.
Numărul copiilor salvați nu se știe exact, dar cea mai
probabilă socoteală a fost 669. Marea majoritatea a celor 251
care ar fi trebuit să fie în ultimul tren nu au prins sfârșitul
războiului.
Pentru Nicholas Winton, bucuria de a salva acei copii a
fost de ajuns. Umbrită doar de tristețea că nu a reușit cu ultimul
transport.
După război, nu a făcut caz de meritele sale. A trecut
jumătate de veac. Până când, într-o zi, istoria s-a scuturat de
praf.
Grete, soția lui Nicholas, făcea curățenie în pod. A găsit
o cutie uitată și a deschis-o curioasă să afle ce e înăuntru. A
rămas înmărmurită era toată documentația rămasă în urma
operațiunii de savare a copiilor. Nici măcar ei nu îi povestise.
Grete nu a lăsat lucrurile așa. Și-a dat seama că aceasta
e o poveste care ar putea mișca inimi. Așa că a dus totul la dr.
Elisabeth Maxwell, istoric al Holocaustului.
În 1988, când se împlineau fix 50 de ani de cînd s-a
întâmplat totul, realizatorii emisiunii „That’s life” de la BBC i-
au pregătit lui Nicholas o mare surpriză. Au fost invitați în
platou o parte din copii salvați de Nicholas. Sigur, doar câțiva
au fost prezenți. Poate chiar ar fi fost prea mult să apară toți.
La câtă emoție poate rezista un om la 80 de ani!
Cu o modestie incurabilă, Nicholas Winton a declarat
că nu a putut face nimic de unul singur.

101
 Cine sunt cei salvați? Cum au decurs viețile lor?
Marea majoritatea au rămas orfani în urma
Holocaustului. Au rămas în Marea Britanie, au crescut și au
continuat viețile ca oameni obișnuiți. Doar cu niște cicatrici în
plus pe suflet.
669 de copii sunt mai mulți decât într-o școală.
Destinele lor au fost cât se poate de diverse. Dar câțiva au
devenit oameni remarcabili. Celebrul regizor al filmului „Iubita
locotenentului francez”, Karel Reisz, este unul din copii salvați
din Cehoslovacia. Atunci avea 12 ani.
Baronul Alf Dubs a fost evacuat din Cehoslovacia la 6
ani. A devenit politician laburist în Parlamentul englez și a
susținut ca salvatorul lui Nicholas Wiston să devină cavaler,
ceea ce s-a și întâmplat în 2002.
Joe Schlesinger a devenit un cunoscut jurnalist. S-a
întors în Cehoslovacia după război, dar a emigrat în Canada
când a văzut că țara era ocupată de comuniști.
Când ajuți un copil, nu știi niciodată pe cine ajuți! Dacă
schimbă lumea? Renata Laxova a devenit profesor emerit de
genetică la University of Wisconsin- Madison din Statele
Unite. Heini Halberstam a devenit doctor în matematică, cu
rezultate notabile în domeniu. Tom Schrecker a ajuns la
conducerea editurii Reader’s Digest.Vera Gissing, a devenit
traducătoare și scriitoare.
Și lista poate continua.
Se estimează, socotind și urmașii, că deja peste 6000 de
persoane nu ar fi existat fără intervenția lui Nicholas Wiston.
Emisiunea televizată din 1988 l-a transformat într-o legendă.
Oameni din toată lumea au fost impresionați de ceea ce a făcut.
Chiar și Dalai Lama se numără printre admiratorii săi declarați.
În 2016, a încetat din viață la onorabila vârstă de 106
ani.

102
Notă:
http://miratico.ro/nicholas-winton-tanarul-care-a-salvat-de-la-
moarte-669-de-copii/

TREBUIE UITAT HOLOCAUSTUL?

Holocaustul a însemnat o minuțioasă organizare și o

eradicare sistematică, cu o sălbăticie fără precedent a unui
întreg popor, întreaga crimă fiind concepută, dirijată și
desfășurată de conducerea statală a Reichului nazist.
Holocaustul a reprezentat o crimă împotriva unei națiuni
și împotriva umanității. Etimologic „holocaust” înseamnă
„ardere completă” (în limba greacă „holo”- complet,
„Kaustos”- ardere). Holocaustul a fost numit de evrei „Shoah”-
calamitate, dezastru.
Proiectul exterminării rasei inferioare a fost dezvoltat
profesionist, sub supraveghere oficială. El avea un nume
codificat „Soluția finală” și era focalizat în special asupra
evreilor. Aceeași „Soluția finală” urma să fie aplicată și altor
popoare considerate inferioare: țigani și slavi.
Nu pot să nu te înfioare scenele descrise de
supraviețiuitori privind transportul evreilor în vagoane de vite
cu bălegar de grajd pe jos, presărat cu var nestins, cu obloane
închise ermetic unde erau înghesuiți de-a valma copii, femei,
bătrâni, plimbați zile în șir fără haine și fără apă pe un drum
care era cel mai adesea fără întoarcere.

103
 În actul final de acuzare în cadrul procesului de la
Nürenberg, intentat conducătorilor nazişti, se menţiona: “Cele
mai bestiale crime au fost plănuite şi săvârşite de nazişti
împotriva evreilor. Istoria nu cunoaşte crime îndreptate
simultan împotriva unei mase de oameni, crime săvârşite cu
asemenea cruzime premeditată.”
Holocaustul a fost un spectacol halucinant și înfiorător,
un sistem de exterminare a unor categorii de oameni pentru
simplu motiv că aparțineau unei rase inferioare.
Holocaust, Auschwitz…istoria condensată într-o
amintire. Chiar mai mult. Fiindcă Auschwitz-ul nu a fost
inventat, ci a existat cu adevarat, din pacate.
Chiar dacă Germania și-a cerut scuze oficial pentru
suferința pe care au trăit-o evreii, acesta este doar un clișeu din
multele alte ale istoriei.
Trecutul doare, deși trăim într-o lume care tinde spre
progres și globalizare!
Trecutul doare, Holocaustul fiind o dovadă certă a ceea
ce s-a întâmplat!
Mulți dintre cei care nu sunt evrei s-ar putea întreba de
ce nu sunt uitate aceste episoade răvășitoare. Deoarece nu poti
uita trecutul decât reîmprospătându-l. Chiar fără această
intenție. Ci, mai degrabă, pentru a se evita repetarea istoriei.
Trebuie uitat Holocaustul?
Nu, pentru că face parte din istorie!

104
 SUMMARY

Holocaust represents a unique event in the history of

humanity, which disrupted our civilisation fundamental value
and beliefs and raised new questions for society. It has taboo
subject for a long time; the subject never openly discussed but
very looked into lately by many researchers.
This book is intended to be a mirror of the past, a useful
tool for students to understand the tragic events of the
Holocaust. Through the personal stories gathered in this work,
we will really be able to perceive the dimensions of the drama
to which children fell victim during the Second World War
(1939-1945).
Complete statistics on the tragic destiny of children who have
died in the Holocaust will never be known! Some estimates
amount to 1.5 million children killed. This includes more than
1.2 million Jewish children, tens of thousands of Gypsy
children and thousands of disabled children - banished from
their homes and childless, who lived and died during the
Second World War Worldwide, victims of the Nazi regime.

105
 The children witnessed the assassination of their parents,
brothers and relatives, faced hunger, illness and brutal labor
until they were sent to the gas chambers.
The Holocaust approach in Europe has had a serious
impact on the child's psychology. As in Europe, the Jews were
destined for annihilation, only 6-5% of Jewish children
survived. Before being deported, both Jewish and
Gypsy children suffered unthinkable treatment, being subjected
to physical and psychological attacks, excluded from school,
starving and letting them die. By the nature of these crimes, the
killing of children during the Holocaust is poorly documented
and very little reported throughout history.
Today, more than ever, tacking the Holocaust theme
imperiously requests the history lesson for the young
generation.
We are concerned today with warning yhe youth abaout
historical dramas, but also with the implementation of long
disrupted values.
A lesson about the power of tolerance is always
welcomed, especiality when addressed to the young ones
trought topics debating discrimination control, promoting
mutual respect and understanding, towards humanism defined
by its fundamental values.
The memory of the Holocaust is today presented with a
universal lesson, a landmark for building the 21st century on
common civic and moral values. Being an omnipresent
memory in contemporary societies, the memory of the
Holocaust is invested with an eminently educational, sustained
and promoted role of publishing works, testimonies,
audiovisual productions, commemorations, exhibitions,
museums and memorial monuments.

106
We are concerned today with the repatriation of the young
generation to the dramas of history, the awareness of the
Holocaust, its significance as a brutal, serious violation of the
first human right - the right to life.

Autoarea

Bibliografie selectivă:
Lucrări:
- Delpard Raphael, Copii evrei ascunși, Editura Hasefer,
București, 2001.
- Sterling Erich, Life in the Ghettos during the
Holocaust, Syracuse University Press, New York, 2005.
- Karen Levine, Geamantanul Hanei, Editura Meteor
Publishing, 2014.
- Rozen Marcu, Holocaust sub guvernarea Antonescu,
A.E.R.V.H., București 2004.
- Mary Skinner, Irena Sendler: In The Name Of Their
Mothers, 2010.
- Mieszkowska Anna, Povestea Irenei Sendler – Mama
copiilor Holocaust: The Story of Irena Sendler, 2005.
Site-uri:
- http://miratico.ro/
- http://www.yadvashem.org/
-https://en.wikipedia.org/wiki/Children_in_the_Holocaust

107
 - http://www.projetaladin.org/holocaust/
- http://jurnalul.ro/vechiul-site/
- http://holocaustull.blogspot.ro/2015/
- http://www.jewishvirtuallibrary.org/
- https://andreipopete.files.wordpress.com/2010/
- http://holocaustul-in-romania.blogspot.ro/
- https://marturiiholocaust.wordpress.com/
- http://www.izieu.com/
- http://www.emilieschindler.com/
- http://www.annefrank.dk/
- http://www.holocaustresearchproject.org/(sursa
fotografiilor

ANEXE

Copii evrei în spatele gardului de sârmă din lagărul de concentrare

de la Auschwitz

108
 Copiii evrei într-un lagăr de concentrare german, înființat în
partea ocupată a regiunii Karelia din URSS, în 1941/1942.

3 mai 1945: tinerii deținuți internați în lagărul de la Dachau

bucuroși de sosirea trupelor americane eliberatoare

109
Copii evrei- supraviețuitori ai Holocaustului

110
Despre autoare:

CHIRILĂ GIANINA-CRISTINA

A absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea

„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1993-1998). Cursuri
postuniversitare: „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a
comunității locale”- Facultatea de Istorie și Filozofie,
Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (2010-2012) și
masterul în „Patrimoniu și turism cultural” din cadrul
Facultății de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza
Cuza” din Iaşi (2013-2015). Din 1998 până în prezent este
profesor titular gradul I, disciplina Istorie la Școala
Gimnazială”Ion Agarici” Muntenii de Sus, județul Vaslui și la
Școala Gimnazială ”Vasile Alecsandri” Vaslui (din anul
2012). Din anul 2012 – prezent este metodist al
Inspectoratului Școlar Județean Vaslui, diciplina istorie.
Dintre preocupările autoarei cu privire la problematica
HOLOCAUSTULUI se remarcă:
 Vizita în Israel (24 aprilie - 1 mai 2017).
 absolvirea cursului "Holocaustul între istorie și
memorie", organizat de Institutul Național pentru studierea
Holocaustului în România Ellie Wiesel și The Olga Lengyel
Institute for Holocaust Studies and Human Rights (24-27 iulie
2017, Surduc, județul Timișoara) - 40 ore.
 activități de comemorare a victimelor Holocaustului "9
octombrie - Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului în
România" - expoziție în școală și vizită la Sinagoga din Vaslui-
9 octombrie 2017.

111
  predare curs opțional "Poporul evreu. Holocaustul" (an
școlar 2017-2018)- clasa a VII-a A- Școala Gimnazială "V.
Alecsandri" Vaslui.
 obținerea unui grant în valoare de 1300 lei sponsorizat
de către Institutul Olga Lengyel în cadrul proiectului -
"Holocaust- a painful eventin the history of humanity" (martie-
decembrie 2018) în vederea editării unor materiale de
specialitate.

Vizită la Sinagoga din Vaslui cu elevii Școlii Gimnaziale

„Vasile Alecsandri” - cl. a VII-A a și a VII-a B
(9 octombrie 2017)

112
 Cuprins

Argument. Holocaustul între istorie și memorie / 5

Drama copiilor din lagăre / 7
Copii evrei ascunși / 9
Ghetourile / 13
Deportările / 16
Lagărele de concentrare / 20
Experimente medicale / 23
Camerele de gazare / 26
Povestea Ruthei Glasberg Gold / 28
Povestea Evei Mozes Kor / 34
Povestea lui Ivor Perl / 38
Povestea lui Simon Gronowski / 41
Povestea copiilor din Izieu / 43
Copii din Bullenhuser-Damm / 47
Povestea Evei Heyman / 50
Povestea Evei Münzer / 54
Povestea Annei Frank / 56
Jurnalul Annei Frank / 59
Lagărul de la Sisak / 63
Povestea Hannei Brady / 65
Povestea lui Marcu Rozen. Copilăria furată / 72
Am vrut să zbor ca un fluture. Amintirile unui copil despre
Holocaust / 77
Drepți între popoare / 87
Printre eroii uitaţi ai Holocaustului. Irena Sendler, îngerul
ghetoului Varşovia / 90
Nicholas Winton- tânărul care a salvat de la moarte 669 de copii / 98
Trebuie uitat Holocaustul? / 102
Summary / 104
Bibliografie selectivă / 106
Anexe / 107

113