Pictând cu pensula înmuiată în inimă

Elev: Deaconu Bianca Gabriela

Liceul Tehnologic Ferdinand I, Curtea de Argeș

”Arta trebuie să odihnească și să vindece contrarietățile interioare ale omului. Aceste

contrarietăți derivă din însuși destinul lui și din tragedia lui. Arta are această minune terapeutică:
să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic” spunea Constantin Brâncuși. În doar câteva
rânduri, cuprinde adevărata esență a frumosului din spatele unor pânze. Dintr-un simplu material
de pictură, opera devine în câteva momente un conținut sufletesc armonios etern.
Simplitatea, sinceritatea, cât și insiprația sunt componentele de bază ale unei creații care
să-ți înalțe cu adevărat sufletul! De aceea Nicolae Grigorescu este cea mai frumoasă glorie a
neamului românesc. Marele pictor al istoriei noastre a reușit prin vasta lui activitate pe drumul
artei, cât și prin clipele vieții sale să definească sufletul poporului.
Maestrul, care reprezintă un model demn de urmat și pentru generația noastră, a
demonstrat că este un român cu tot sufletul și în toate aspectele operelor sale. Grigorescu nu este
un geniu izolat, cum mulți afirmau, ci el este o flacară strălucitoare într-un peisaj pustiu.

Fiu de țăran, născut la 15 Mai 1838, în satul Pitaru, județul Dâmbovița, deschide noi
orizonturi cu acea siguranță si limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului.
Fiind cel de-al șaselea copil pe care Ruxandra și Ion Grigorescu îi avea, ducea un trai cu multe
cumpene și neajunsuri. Micul Nicolae avea doar 5 ani când tatăl său s-a stins din viață,
lăsându-i pe cei mici cu lipsuri și nevoi. Mama sa, Ruxandra, croitoreasă de meserie, a
considerat, după tragica întâmplare din viața sa, că le va fi mai bine copiilor la București. Ca să
şi-i poată creşte, lucrează din zori până noaptea târziu, la început singură, mai târziu cu fetele
ei. “Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plângă şi fără să zică o vorbă rea”. Dragostea
ei mare era copilul Nicu, cel mai înţelept şi cel mai plăpând şi pe care-l învăţa singură să scrie
şi să citească.

Atras de frumuseţea icoanelor, micul Nicolae intră ca ucenic, la vârsta de 10 ani, la un

iconar: “Om sucit, Dumnezeu să-l ierte… mă punea de măturam, de legănam copilul şi când
voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lângă el… Câteodată numai, când frecam
bine culorile, se îmblânzea şi-mi arăta cum se fac sfinţii… Atunci eram atât de fericit! Mă
uitam la el ca la Dumnezeu”.

După doi ani se întoarce acasă şi face şi el iconiţe, pe care le duce să le vândă, înşirate jos
pe basma, în târgul Obor. “Doamne cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintâi zece bănuți, pe
care i-am pus în mâna mamei! … Ea când văzu banii se sperie, că eu făceam iconiţele pe
ascuns, iar pe urmă se întoarse cu faţa încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie!
Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viaţa mea; eram mare, puteam să ajut casa cu munca
mâinilor mele! …”
În scurt timp, a desprins tot mai mult pasiunea pentru picturile bisericești, continuându-și
activitatea în satul natal.” Agapia, trei ani și o capodoperă”, acesta a fost marele pas al său spre
împlinirea artei depline. Perioada petrecută la mânăstirea Agapia a fost definitorie pentru arta sa.
„ Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată
vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii... s-ar zice că e un noviciat,
o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei”.
Alexandru Vlahuță susținea credința și legătura pe care a deprins-o Nicolae Grigorescu cu
Dumnezeu, din esența artei sale. Maestrul, la vârsta de 20 de ani, afirma faptul că „Icoana cea
mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spațiu și ceva din vibrarea intimă a
sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca
natura, fără compas și fără cumpănă.”
Anii au trecut, iar pictorul român, datorită credinței, copilăriei sale petrecute la sat,
dorinței descoperirii frumosului și ambiției de a deveni un om de excepție, a reușit să atingă
culmile succesului. „Grigorescu nu este numai unul dintre cele mai mari nume ale picturii
românești, el este și un adevărat simbol”, după cum aprecia Francisc Șirato, căci munca deplină
a artistul și silința pe care o depunea, după trecutul său încercat, l-au făcut să pună bazele, de-a
lungul timpului, unor realizări remarcabile, atât la nivel național, cât și internațional.
Din punct de vedere tematic, peisajul a fost genul dominant al creației sale.
Remarcabile pentru opera sa sunt portretele de țărani români, dominate de expresivitate,
naturalețe și nu în ultimul rând veridicitate. Spiritul său patriotic îi îndreaptă inevitabil atenția și
asupra picturii istorice asumându-și rolul de „artist, în bătălia gloanțelor”, participând la
campania Războiului pentru Independență în 1877, unde a imortalizat în creațiile sale pline de
realism, vitejia, sacrificiul acelor personaje țărani pe care îi surprinsese și în activitățile lor de zi
cu zi de dinaintea războiului.
În țăranii și țărăncile lui, frecvente în
tablourile lui Grigorescu, recunoaștem sufletul
îndurător, naiv și melancolic al unui neam întreg.
Izvorăsc carele din genunile albastre sau fumurii.
Carul cu boi rămâne una dintre picturile sale cele mai
renumite, tematică reprezentativă pentru imaginea
satului românesc, tradițional contribuind totodată și
la numele artistului. Boii blânzi merg alene, ținând
cuminte drumul bătut, iar sus, pe fânul din car, stă
brânci un țăran cu o pălarie neagră cât roata carului,
cu pletele răsfirate pe umeri. Privește și visează de
parcă a uitat necazurile care îi îngreunau clipele
vieții.
Pictorul a găsit forma cea mai
importantă pentru a reda portretul țăranului român și
frumusețea peisajului românesc, pentru a „tălmăci
într-un glas nou, românesc, pe înțelesul tuturor,
fondul comun ale întregului popor” - Portret de fată
(1878).
Fie că pictează creând un cer mai
totdeauna cu nori albi fugari și umezi, fie că
sugerează pământul, brazda, praful, ceața, fie că
prinde mișcarea și caracterul formelor umane sau ne
face să simțim tăcerea melancolică ce dă mister vieții, artistul, cu măiestria sa, atinge sublimul.
 Așadar, în asemenea învelișuri vibratoare și dătătoare de viață sunt îmbrăcate
pânzele lui Nicolae Grigorescu. Și aceasta este caracteristica fundamentală a operei și
personalității sale. Picturile lui surprind întâi licăririle de viață, de mișcare și apoi bogăția culorii.
În ceea ce privește originalitatea operei și importanța ei pentru evoluția de mai târziu
a artei românești, prin caracterul profund național, rolul lui Grigorescu a fost asemănător cu cel
al lui Eminescu în poezie, al lui Caragiale în literatura dramatică și al lui Enescu în muzică.
Marele creator rămâne pentru majoritatea celor ce îl cunosc îndeaproape tezaurul de valori al
artei noastre, cel mai reprezentativ pictor român „mare nu numai pentru noi, cum scria George
Oprescu, dar și în cadrul artei europene din vremea lui.”
Artă din sinceritate și simplitate, acestea pot spune că sunt cuvintele care îi descriu operele
admirabile ale lui Nicolae Grigorescu, cât și importanța sa. A reușit să se facă remarcat prin
transmiterea minunatelor elemente ale naturii, epifanii care fac ca o întreagă națiune să-și înalțe
sufletul și să cunoască adevăratele valori ale meleagurilor noastre. S-a regăsit pe el însuși în
credință și natură, care i-au deschis drumul spre o popularitate și dincolo de hotare. Prin operele
sale și activitățile de-a lungul vieții ne-a făcut să ne mândrim cu ceea ce avem ca popor și la
nivel mondial.

Bibliografie:

Movileanu George Sorin , Grigorescu. Album pictură , Editura Meridiane, 1978

Drăguț Vasile, Pictura românească în imagini Editura Meridiane, 1970

Iliescu Iulia, Mariana Motroc, Grigorescu, viața și opera

https://historia.ro/sectiune/portret/viata-lui-nicolae-grigorescu