REFORMA-EVENIMENT DOMINANT AL RENAŞTERII

Oleg DANILCEAC,
Catedra de Filolgie Română

Over the centuries, ―Renaissance issue‖ receives different interpretations that have left
to continue to this day some conclusions – the definition of the concept, the nature of these
epoch-making movements of its extension in time and space and its relationship with
historical or cultural phenomena adjacent (e.g. Reform or Humanism).

Preambul
De-a lungul secolelor ―problema renaşterii‖ primeşte interpretări divergente ce au lăsat
să persiste pînă azi unele concluzii-în definirea conceptului, a naturii acestei epocale mişcări,
a extinderii sale în timp şi spaţiu, precum şi a raporturilor ei cu fenomene istorice sau
culturale adiacente (ca de exemplu, Reforma sau Umanismul).
Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în secolul al XIV-lea în Italia, prin
punerea sub acuzare a evului mediu de către Petrarca, primul care formulează conceptul de
―timpuri întunecate‖ (tenebrae) , de ―barbarie‖ medievală. Boccaccio este cel dintîi care
defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul restaurării literelor şi artelor după o lungă
perioadă de uitare…Primul care a folosit termenul Renaştere (rinascita) în istoria artei a fost
Italianul Giorgio Vasari (1550).[2]
Curente inovatorii în viaţa culturală au existat şi înainte de epoca propriu-zisă a
Renaşterii, care, însă, cuprindeau doar un strat subţire al societăţii înalte, de curte.
Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renaşterii, astfel:
Iluminiştii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire),
care se considerau continuatorii idealurilor umaniste şi raţionaliste ale secolelor XV şi XVI,
vedeau Renaşterea ca o mare epocă de progres cultural, ce marchează trecerea de la întuneric
la lumină, de la barbarie la civilizaţie, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic;
Romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de
Staël, Victor Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renaşterii
opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificaţia rupturii cu evul mediu, care
este idealizat şi privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea,
autoritatea şi credinţa religioasă. Renaşterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a
apariţiei supraomului, un om liber, deschis tuturor experienţelor vieţii.
Schimbări politice şi religioase
În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începînd cu statele
orăşeneşti italiene şi continuînd în Germania, Franţa şi Spania. Acest proces este favorizat de
o diplomaţie modernă, care - în afara războaielor - devine un important instrument politic.
Clerul - în special cel înalt - îşi schimbă modul de viaţă, renunţînd la preocupările
exclusive de cult şi aspirînd la o participare activă în politică. Papi, cardinali şi episcopi nu se
mai deosebesc în comportarea lor de negustori sau conducători politici. Creştinismul rămîne,
totuşi, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena şi teologi sau
prelaţi ca Sant-Antonio din Florenţa sunt ascultaţi şi onoraţi de credincioşi. În acelaşi timp,
însă, învăţaţii umanişti se ocupă de problemele teologice şi adaptează cunoştinţele filologice
şi istorice noi la studiul şi interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra
teologiei şi scripturilor sfinte a dus, în cele din urmă, la apariţia reformei protestante, iniţiată
în Germania de către Martin Luther (1483-1546) şi răspîndită, apoi, în întreaga lume catolică.
Reforma
Cauzele şi direcţiile reformei
Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios, Reforma a fost
evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea şi cu substanţiale implicaţii,
conexiuni, consecinţe în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. Născutăpe terenul unor

87
tensiuni politice interne şi internaţionale, precum şi al unor transformări sociale profunde, al
unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe (continuîndu-le şi complicîndu-le pe
cele din secolul anterior), opera şi rezultatele Reformei se vor repercuta- în forme şi în
proprorţii diferite-pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene . În plan
filosofic, contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi aproape permanente. Iar
în cîmpul literaturii şi cel al artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se resimţi şi spiritul
barocului.
Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare a fost ocaziuonată de conştiinţa religioasă şi de
starea instituţiilor şi practicilor eclezeasteice.Dar substratul său generator, mai vechi,
configurat încă din ultimile decenii ale secolului precedent, prezenta şi alte cauze, de altă
natură.
Ultimii zece ani ai secolului al XV-lea au însemnat o agravare a dezichilibrului social şi
economic. În Germania, creşterea preţurilor a fost determinată şi de recoltele dezastruoase.
Această situaţie economică a adus la apariţia a unor organizaţii conspirative avînd ca scop
răsturnarea ordineii statale existente, manifestîndu-se şi prin acte de jaf; ceea ce a făcut
necesară în 1501 instituirea, în premieră pentru istoria ţării, a unei forţe de poliţie stipendiate.
Anii de secetă şi de foamete, dezastrele războaielor, au lăsat sate întregi depopulate. La
acestea s-au adăugat calamităţile epidemiei de ciumă, care între 1499-1502 a decimat multe
regiuni pînă la jumătate din populaţie; apoi violenta epidemie de sifilis, apărută după
descoperirea Americii, şi căreia singura explicaţie populară ce i se dădea era a fi o manifestare
a pedepsei divine. Pe plan moral, consecinţa acestor calamităţi a fost recrudescenţa unor
întunecate tradiţii medievale-profeţii apocaliptice, horoscoape sinistre, valul de persecuţii
contra evreilor, a vrăjitoarelor, a necromanţilor…
Necesitatea unor schimbări structurale urgente era dictată de situaţia în care se găseau
clasele şi categoriile sociale oprimate – într-o măsură sau alta – de sistemul social al timpului.
Dezvoltarea creditului a împrumutului cu dobândă (interzis totuşi de prevederile dreptului
canonic) era concentrat acum în bănci puternice, de ale căror servicii beneficia în primul rînd
înalta erarhie ecleziastică.
Prin operaţiile bancare ale acestor institute de credit erau transferate la Roma – din
toate ţările Europei catolice – veniturile înalţilor prelaţi beneficiari ai diocezelor în care nici
măcar nu rezidau, concentraţi fiind la Curia romană. Băncile anticipau intrările ordinare şi
chiar extraordinare (ca, de pildă, cele provenite din vînzarea indulgenţelor). De asemenea, îi
împrumutau cu sume consistente pe prelaţii care trebuiau să le verse Camerei apostolice în
vederea obţinerii purpurei de cardinal.
Spectacolul bogăţiilor exorbitante ale Bisericii şi ale oamenilor ei – inclusiv ale
mănăstirilor – îi făcea pe ţărani, pe iobagi, pe mineri, pe salariaţii oraşelor, să considere ca un
remediu contra mizeriei lor o redistribuire echitabilă a marilor proprietăţi ecleziastice. Şi, cu
atît mai mult cu cît în sprijinul dorinţelor şi pretenţiilor lor veneau şi vehementele denunţuri
către predicători a corupţiei Bisericii. – Se adăugă şi revolta categoriei cavalerilor, care
dispuneau de resurse economice infinit mai reduse în comparaţie cu cele ale oamenilor
Bisericii, sau cu cele ale bogatei burghezii orăşeneşti. Ameninţaţi de edictele imperiale de
„pace perpetuă‖ – care le lua speranţa de a se îmbogăţi prin angajarea în războaie private, -
aceşti cavaleri abia aşteptau un moment de criză a puterii de stat sau a Bisericii „pentru a se
năpusti asupra marilor proprietăţi ale bisericilor si mănăstirilor, precum şi pe teritoriile
episcopilor – principi‖.
În acest timp categoriile sociale superioare tindeau doar să-şi menţină privilegiile, în
scopul de a-şi asigura în continuare controlul şi conducerea vieţii oraşelor. Împreună, nobilii
şi înaltul cler ţineau să-şi reafirme cu putere vechile drepturi de origine feudală; fapt care
făcea ca adeseori geloziile şi rivalităţile dintre ei să provoace dezordini serioase în viaţa
oraşelor.
Important pentru întelegerea cauzelor şi resorturilor intime ale Reformei este
evidenţierea faptului că programele de reforma aveau în vedere, chiar de la începuturile lor,
nu numai viaţa religioasa, doctrinele teologice şi instituţiile bisericeşti, ci şi viaţa socială şi

88
politica în general. „Nemulţumirile şi revolta celor mai largi cercuri de reformatori erau
determinate nu numai de dezordinile din sînul Bisericii, ci şi de deinjustiţiile şi violenţele din
societatea civilă, de privilegiile unor anumite grupuri, de structura şi administraţia statelor sau
a comunităţilor locale. Aceste cercuri, deci, voiau ca prin reforma Bisericii să ajungă şi la
reforma societăţii; uneori la redistribuirea bunurilor, la instaurarea unor egalităţi radicale între
oameni căci toţi sunt fii lui Dumnezeu‖.
Aşadar, alături de critica vieţii ecleziastice reformatorii întroduceau şi elemente critice
vizînd funcţiile şi datoriile guvernanţilor în raporturile lor cu Biserica. Mai mult decît atît:
atitudinea, critice vizau – în mod implicit sau explicit –şi sistemul politic European, relaţiile
internaţionale: urmăreau (şi, efectiv, realizau) promovarea în numele comunităţii de credinţa a
unor noi forme şi sisteme. Conflictele de idei şi luptele religioase dintre state erau intim
împletite cu tensiunile socio-politice şi cu interesele diferitelor grupuri din interiorul fiecărui
stat. De asemenea şi cu ambiţii de putere absolutiste ale regilor şi principilor.
Mişcarea Reformei a depăşit considerabil aria de interes religios, implicîndu-se singură
în rivalitatea dintre marile dinastii, în revendicările teritoriale pe care şi le discutau Franta,
Spania şi altele; cu un cuvînt: in luptele pentru o hegemonie europeană.
Eveniment de însemnătate primordială în cultura şi civilizaţia Renaşterii, mişcarea
Reformei, cu multiplele şi variatele ei cauze, implicaţii şi consecinţe, a însemnat o
considerabilă lărgire, influenţare şi modificare a sistemului politic din Europa; şi prin aceasta
– diferenţiindu-l în mod substanţial de sistemul politic dominant în Evul Mediu.
Reformatorii apuseni:
a) Martin Luther (1483 – 1546) – Germania
b) Ulrich Zwingli – Elveţia (partea germană)
c) Jean Calvin – Elveţia (partea franceză)
Iniţiatorul Reformei este considerat a fi Martin Luther (1517). El a afişat pe uşa
catedralei din Wittemberg (oct. 1517) 95 de teze în care se pronunţa împotriva vînzării
indulgenţelor şi consemna măsurile propuse pentru refacerea încrederii oamenilor în Biserică.
Ruptura cu Roma s-a realizat în anul următor cînd Martin Luther a refuzat să retracteze
cele afirmate. Lutheranismul s-a răspîndit în centrul şi nordul Germaniei, etc.Calvinismul s-a
răspândit în Franţa, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria.
În anul 1529, împăratul Carol Quintul a cerut statelor care aderă la lutheranism, să
păstreze respectul pentru Biserica Romei, dar ele au protestat, fapt pentru care lutheranii se
mai numesc protestanţi.

Principiile reformatoare ale lui Luther:

Pomenirile şi cumpărarea indulgentelor nu au nici o valoare
Numai credinţa poate salva sufletul omului
Fiecare credincios trebuie sa citească Biblia şi să o interpreteze după propria conştiinţă
Simplificarea ceremonialului (rugăciunea, cîntarea, predica, oficierea slujbelor în
limbile naţionale)
Confiscarea bunurilor bisericeşti
Nu acceptă cultul: Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor.
Refuză celibatul preoţilor
Prin faptul că lutheranii şi-au bazat dogmele numai pe Sfînta Scriptură, biserica lor se
mai numeşte şi Biserică Evanghelică.
Principiile reformatoare adăugate de Jean Calvin:
Concepţia predestinării absolute, conform căreia mântuirea este hotărâtă nu de faptele
omului, ci numai de voinţa lui Dumnezeu
Simplifică cultul divin mai mult decât Luther
Introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică
Biserica calvină se mai numeşte şi reformată.
În 1534 Henric al VIII-lea scoate Biserica catolică de sub autoritatea papei şi pune

89
bazele Bisericii anglicane – care reprezintă un compromis între catolicism şi protestantism.
Referinţe:
1. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964
2. Jacob Burckhardt, Die Kultur der Renaissance in Italien, Basel, 1860
3. Jakob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, vol. I-II, Editura pentru Literatură,
BPT, Bucureşti, 1969
4. Eugenio Garin, L'Umanesimo Italiano. Filosofia e Vita Civile nel Rinascimento,
Bari, 1954
5. Bernard Berenson, The italian painters of the Renaissance, Londra, 1962
6. Philippe Morel, L'art de la Renaissance entre science et magie, Rennes, 2005
7. Jean Delumeau, La civilisation de la Renaissance, Flammarion, Paris, 1984
8. Frédéric Lemerle et Yves Pauwels, L'architecture à la Renaissance, Flammarion,
Paris, 2003
9. Volker Reinhardt, Die Renaissance in Italien. Geschichte und Kultur, Beck,
München, 2002
10. Jeffery C. Smith, The Northern Renaissance, Phaidon, Londra, 2006
11. Renaşterea şi reforma, Andrei Oţelea, ed. Editura Europeană, Bucureşti, 1964

Recenzent: conf. univ., dr. Balţatu L.

Prezentat la 10. 12. 2009

90