13. 2. Renaşterea şi Reforma.

Renaşterea e nu doar renaşterea antichităţii, ci și o cotitură crucială de la conceptele religioase

la cele umaniste despre lume şi om. Baza socială a Renaşterii a fost starea economică specifică,
care poate fi definită ca o trecere de la feudalism la capitalism (N. Conrad). Renaşterea italiană e
în acelaşi timp şi apusul Evului mediu şi răsăritul Epocii moderne. Această cultură de tranziţie
nu e nici medievală, dar nici capitalistă. Cultura Renaşterii apare şi se dezvoltă în oraşe. Oraşul
renascentist e oraşul dezvoltat în mai multe domenii, cu meşteşugari şi comerţ; un oraş deschis,
internaţional, cu transport; oraş multinaţional, religios, cultural şi etnic poligam.
Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale, precum şi a unor
transformări sociale profunde, al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe, opera şi
rezultatele Reformei se vor recupera în forme şi proporţii diferite pe cele mai diverse planuri ale
istoriei culturale europene. În plan filosofic contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor
timpului vor fi aproape permanente. Iar în câmpul artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se
va resimţi şi în spiritul barocului. Departe de a fi un fenomen de ordin exclusiv religios, Reforma
a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a sec. al XVI-lea - şi cu substanţiale implicaţii,
conexiuni, consecinţe în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei.
Ultimii zece ani ai sec. al XV-lea au însemnat o agravare a dezechilibrului social şi economic
în Germania, Franţa, Italia, Elveţia şi alte ţări din Europa. Necesitatea unor schimbări structurale
urgente era dictată de situaţia în care se găseau clasele şi categoriile sociale oprimate - într-o
măsură sau alta - de sistemul social al timpului.
Important pentru înţelegerea cauzelor şi resorturilor intime ale Reformei este evidenţierea
faptului că programele de Reformă aveau în vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viaţa
religioasă, doctrinele teologice şi instituţiile bisericeşti, ci şi viaţa socială şi politică în general.
Evenimentul de însemnătate primordială în cultura şi civilizaţia perioadei Renaşterii, mişcarea
Reformei, cu multiplele şi variatele ei cauze, implicaţii şi consecinţe, a însemnat o considerabilă
lărgire, influenţare şi modificare a sistemului politic din Europa, şi prin aceasta diferenţiindu-l în
mod substanţial de sistemul politic dominant în Evul mediu.
Semnificativ pentru o asemenea „reformă totală” este documentul, întitulat „Reformatio
Sigismundi” (1439). Documentul făcea apel la împăratul Sigismund să pună capăt războaielor
din Boemia şi în deosebi, să impună întregii structuri sociale schimbări radicale, revoluţionare.
Documentul propunea nu numai o profundă reformă de ordin moral al Bisericii, ci şi o
restructurare fundamentală a întregii societăţi în sensul egalitarismului.
Astfel, iobăgia să fie abrogată total şi definitiv; salariile şi preţurile să fie fixate, ţinând seama
de interesele celor săraci; oamenii bisericii să devină simpli salariaţi ai statului; bunurile
mănăstirilor să fie expropriate; să fie desfiinţate grupurile mari de interese - ca breslele, sau ca
marile „companii” comerciale vinovate de creşterea preţurilor. Asemenea idei şi propuneri de
reforme radicale demonstrau că în această perioadă Biserica nu mai inspira încredere în
posibilităţile proprii de a se autoreforma, în acest scop se făcea apel la împărat.
Combatanţi pentru ideile reformiste au fost: în Italia - Savonarola; Germania - Martin Luther;
Franţa – Jean Calvin; Elveţia germană - Hulgreich Zwingli.