Romania în perioada interbelică

Țăranul român care a trăit în perioada interbelică a fost departe de clişeele care au circulat după 1989 în
România. 

Este o concluzie a unei majorităţi a istoricilor care a consacrat pagini întinse de cercetare şi documentare. 

Cel puţin două probleme nerezolvate au grevat viaţa de cele mai multe ori simplă a ţăranului sau
lucrătorului agricol : lipsa unei suprafeţe de pământ îndestulătoare pentru a face profitabilă această
profesie şi educaţia sa.

Fie că vorbim de alfabetizare, fie că vorbim de cunoştinţe profesionale. Mai mult de jumatate din
populaţia României se găsea în postura de neştiutoare de carte. Progrese însemnate s-au făcut abia după
sfârşitul războiului şi în următorii 10-15 ani de la încheierea acestuia.

Starea de igienă, sănătate şi alimentaţie a ţăranului a cunoscut în perioada interbelică o reală

îmbunătăţire faţă de începutul secolului, însă a fost de departe cea mai slabă în comparaţie cu vecinii săi
sau cu unele ţări din Europa Centrală.

La acestea se mai adaugă, lipsa mijloacelor financiare pentru investiţii, lipsa mijloacelor de producţie
medie. Ţăranul din perioada interbelică în situaţia când deţinea în proprietate de la 2-3 la 10-12 hectare
de teren arabil le lucra în general cu ajutorul plugului de fier sau lemn, în unele locuri, cu boi sau cai în
funcţie de starea economică în care se găsea. Alte utilaje agricole apăreau rar în curtea unei gospodării
medii.

Chiar dacă marile moşii fuseseră expropiate prin legea agrară din 1921, ţăranii foarte săraci încheiau pe
mai departe tocmeli cu proprietarii de pământuri în schimbul cărora prestarea muncii în natură a fost o
monedă de schimb.

Preţurile produselor agricole au fost relativ constante şi mici în comparaţie cu produsele industriale de
care şi o gospodărie ţărănească avea nevoie pentru a supravieţui.

România a pierdut în perioada interbelică întâietatea de ţară mare exportatoare de cereale în dauna altor
ţări cu suprafeţe agricole apreciabile: SUA, Canada, Argentina. Criza economică a dus la prăbuşirea
preţurilor agricole, pierderea medie s-a situat la 50 la sută.
Faptul că preţurile produselor agricole a fost sub cele ale produselor industriale a creat un avantaj pentru
orăşeanul cu venituri medii şi mari, cheltuielile pentru coşniţă fiind modice şi producând o abundenţă pe
piaţa internă. 

Practic necesarul de consum al populaţiei României interbelice a fost asigurat de această uriaşă populaţie
agricolă - 78 la sută din totalul înregistrat la recensământul din anul 1930. 

Factorul numeric în lipsa unor mijloace tehnice adecvate constiuuia un avantaj, mai multe braţe de muncă
puteau lucra suprafeţe mai mari, însă creştea consumul intern.

Copiii de ţărani din această perioadă aveau prea puţine şanse să depăşească cursul primar, o şcolarizare
mediocră putea fi asigurată în special băieţilor, fetele urmând acelaşi traseu ca şi mamele lor: munca în
gospodărie, naşteri multiple şi chivernisirea avuţiei.

Statul român a făcut eforturi financiare pentru a-i ajuta pe ţărani să traverseze criza economică din 1929-
1933, însă nu se poate spune că ajutorul a fost pentru toţi. În timpul crizei nu de puţine ori, ţărani intraţi
în faliment luau calea oraşelor pentru activităţi necalificate, însă cel puţin asiguratoare  subzistenţei.

Reforma agrară din 1921 a produs o reparaţie materială şi morală ţăranilor care în proporţie de 80 la sută
au susţinut pe front efortul de război al României. Odată întorşi acasă, tot ei - cei care supravieţuiseră - au
susţinut efortul României de dezvoltare, de creştere al produsului intern brut pe fondul unei industrii în
devenire.

Ţăranii au beneficiat şi de facilităţi fiscale sau de credit, însă abia după anii de criză şi în măsura în care se
calificau cerinţelor. Chiar şi aşa, un progres însemnat tot a fost consemnat pentru ţăranii cu mai mult
pământ şi posibilităţi financiare. 

O clasă de mijloc ţărănească reală nu s-a putut dezvolta în România interbelică, criza şi apoi războiul
punând capăt unei emancipări necesare.

Obsesia ţăranului român din perioada interbelică se poate rezuma la deţinerea de suprafeţe mai mari de
pământ şi la bani. În acestea găsea el, puterea sa socială.

În aceste împrejurări, mişcări mai ample cum a fost încercarea de participare asociativă pentru producţie
agricolă sau sistemul cooperatist care funcţiona într-o variantă asemănătoare în celelalte state avansate
ale Europei a rămas un deziderat sau cel mult un experiment pentru marii proprietari sau pentru fermele-
model.
Atunci când proprietarul unor întinse suprafeţe de pământ nu-l abuza pe ţăran, o făcea statul prin
sumedenia de impozite şi taxe percepute unei gospodării ţărăneşti.

Lorena Pop 11B