IZVORUL ALB

Capitolul I
Când a fost cutremurul cel mare
Suntem către sfârşitul anului 1471, în cetatea Sucevei zguduită de cutremurul pe care
domnitorul îl interpretează, adresându-se mitropolitului, drept semn pentru voinţa divină
de a se porni războiul religios împotriva turcilor: „A detunat în fundul pământului şi s-a
dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie Domnii şi Împăraţii; să nu se mai
desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa
dreaptă.”.
  
Capitolul II
Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui Nechifor
Onofrei şi Samoilă, feciorii cei mari ai starostelui Căliman (mari şi în sens propriu căci,
sosiţi fiind în cetatea Sucevei spre a aduce vânat proaspăt la bucătăriile domniei, „Erau
c-un cap mai nalţi decât toată mulţimea aceea de oameni care se afla de faţă.”) se
prezintă arhimandritului Amfilohie Şendrea, „cel mai apropiat sfetnic de taină al măriei
sale.”. Căruia Onofrei îi explică motivul pentru care s-a cutremurat pământul: a dat din
coadă „peştele cel mare pe care stă aşezat Pământul. Precât spun oamenii vechi, este
apă fără sfârşit care se cheamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel mare, cu poruncă
de la începutul zidirii să ţie sub soare Pământul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el
nevoie de somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută; ş- atunci se deşteaptă, bate o
dată din coadă; pe urmă bate ş- a doua oară. Aşa s- a cutremurat zidirea lumii de două
ori şi azi.”.
Cei doi – pe care Ionuţ Jder îi poreclise Farmă-Piatră (pe Onofrei) şi Strâmbă-Lemne
(pe Samoilă), după numele unor personaje de poveste şi ţinând cont de marea lor
putere fizică – relatează arhimandritului despre mezinul Jderilor, aflat în slujbă la
Cetatea Neamţului, drept pedeapsă pentru isprăvile relatate în volumul anterior
(„Într-adevăr, măria sa Vodă a binevoit a-l uita acolo, până ce s-a cuminţi deplin.”, comentase
preasfinţitul). Anume că „Ionuţ al nostru e un mânz – precum îi zice bătrânul. Adică tot n-a uitat să
zburde fără grijă. Dar acum i-au mai trecut incurile; numai stă pe gânduri şi câteodată oftează. Zice că i-i
urât într-asemenea închisoare.”, aceasta în prezentarea sintetică a lui Samoilă.
Iar scopul pentru care fuseseră chemaţi vânătorii la arhimandrit se va vedea după
această vorbire: trebuiau să ducă o scrisoare pârcălabului Luca Arbore, comandantul
cetăţii Neamţului, cu o poruncă rostită de domnitor şi scrisă de arhimandrit.

Capitolul III
Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun
Călugărul Stratonic, originar de lângă Nistru, a fugit în lume când era copil încă, după o
năvălire a tătarilor, în urma căreia s-a ales cu umărul sfărâmat de o suliţă şi a rămas
strâmb, pentru a găsi adăpost în cele din urmă la Mănăstirea Neamţului. Suferea de
epilepsie, „Când şi când i se arătau în vedenie căpcăuni. Atuncea îl apuca o durere de
cap şi o greaţă şi- i venea o negură de sânge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit
ca-ntr- un vârtej, ţipând cu spume între dinţii încleştaţi.”. Pentru lumea din jur este un
ciudat, dar în urma întâmplărilor cumplite din copilărie „înţelegerea lui s- a luminat. Dar
s-a luminat, învăluindu- se şi ascunzându- se în sine. S- a luminat aşa ca să spuie
neghiobii boierilor măriei sale şu chiar măriei sale însuşi; dar ce vede şi aude păstrează
curat numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume care să asculte mai
cu luare-aminte decât Amfilohie Şendrea.”. În plus, era priceput în a vindeca diferite
boli, înţelegând glasul plantelor şi al animalelor, tot ca urmare a şocului suferit cu acel
prilej.
Stratonic, un veritabil spion în folosul stareţului, se află din întâmplare la curtea boierului
de origine armeană Iaţco Hudici, moldoveanul cel mai înstărit, datorită comerţului cu
vite şi miere de albine. Acolo sosise, în aceeaşi toamnă a anului 1471, pârcălabul Albu,
însoţit de Isaiia, vornic al Ţării-de-Sus, şi de paharnicul Negrilă, cu scopul de a o cere
drept noră pentru feciorul său, Niculăieş Albu, pe fiica boierului, jupâniţa Maruşca, dar a
fost refuzat.
Drept urmare a refuzului, Isaiia vornicul, care afirmase că neacceptarea se datorează
influenţei lui Vodă, îl sfătuieşte pe tatăl fetei să primească, pentru că domniile sunt
schimbătoare şi este bine să-şi facă prieteni din timp şi în altă parte decât în rândurile
puterii domneşti.
Cuvintele auzite Stratonic le-a reprodus întocmai preasfinţitului Amfilohie, în chilia
acestuia din Cetatea Sucevei, iar stareţul a putut înţelege astfel o conspiraţie împotriva
domnitorului, drept urmare Isaiia şi Negrilă au fost arestaţi. Au mărturisit arhimandritului,
după ce le-au fost ridicate de acasă „dulapurile şi răcliţele cu hârtii”, că trimiseseră scrisori lui
Radu-Vodă, în Ţara Muntenească, pentru a-l chema să-i izbăvească de „tiranul”
domnitor Ştefan, întru revenirea ţării ”la vechea ei slobozenie” boierească.
Au mărturisit şi că participase la fapta de trădare inclusiv stolnicul Alexe, la rândul său
arestat; din porunca domnitorului, dată nu fără şovăială, călăul „ Dimcea a făcut să cadă
capetele viclenilor, lovindu-i numai câte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici. ”, în tabăra
oştirii strânse la Vaslui, pe 14 ianuarie seara.
În ceea ce o priveşte pe jupâniţa Maruşca, începătoarea fără de voie a descoperirilor
stareţului, călugărul Stratonic tămăduitorul va constata (într-un „sobor al jupâneselor”
întrunit la patul unei lehuze pentru care fusese şi el chemat) că fata lui Iaţco Hudici „ e un
fel de sfiiciune bălaie. Prea subţirică şi păşind prea mărunt. Parc-ar fi înfricoşată; numai când şi când
aruncă într-o latură o căutătură iute. Ar putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi grasă. Cum
se poate uita un bărbat falnic la asemenea gânganie? ”.

  CapitolulIV
Mărturisirile măriei sale Ştefan-Voievod
Este vremea Paştilor iar domnitorul se adresează părintelui Amfilohie, vorbindu-i despre
strădania sa de a construi biserici şi mănăstiri, drept compensaţie pentru lăcaşurile de
cult din cuprinsul imperiului otoman transformate în geamii. Precum şi despre viitorul
război cu turcii – „De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte Domnii şi Craii,
precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, nu pot păşi înainte.” – pe care îl
asimilează unei cruciade.
Drept răspuns, Amfilohie dezvăluie stăpânului său lumesc prorocirea unui schivnic
auzită cu patruzeci de ani în urmă, rostită imediat după decesul lui Alexandru-Vodă, cu
mâna dreaptă pe fruntea mortului: „va fi în ţara asta, după tine, mişelia răzvrătirii şi a uitării de
Dumnezeu. După această pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un bour tânăr care va
sufla pe nări foc îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit. ”. Acel pustnic nu mai
trăieşte, dar un urmaş al său, aflat într-un loc din munţi ştiut de stareţul Căliman,
proroceşte şi el; pustnicii sunt din neam domnesc, creştini care au însă şi „ o ştiinţă veche”,
alăturată credinţei în Dumnezeu.
În spovedania sa domnitorul mărturiseşte arhimandritului, pocăit, cum că „ acest ticălos
trup se desfătează uneori întru beţie, şi alte ori în plăcere trupească. ”, ceea ce faţa bisericească
spune că a iertat, întrucât „Pentru strădania măriei tale în această viaţă nu poţi avea altă plată. Om
fiind nu te poţi desface de cele omeneşti.”.

Capitolul V
Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o scrisoare la Cetatea Neamţului
Feciorii starostelui Căliman duc scrisoarea pârcălabului Luca Arbore, în Cetatea
Neamţului, care citind-o îi înştiinţează despre porunca lui Vodă: ambii se vor înfăţişa la
curtea domnească, împreună cu Ionuţ Jder şi cu Simion Jder însoţiţi de slugile lor. Spre
mirarea celor doi mesageri, căci nu pricepeau „Cum se poate face una ca asta că unul
zgârie cu o pană, la Suceava, pe hârtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea
împunse cu săgeata de pană de gâscă sunt pentru ochi şi, cu toate acestea, jupânul
pârcălab le vorbeşte. Asta- i minune mai mare şi decât cutremurul.”, constată ei în sinea
lor ascultând vorbele lui Ştefan-Vodă.

Capitolul VI
Aflat la Timiş, pentru a-l lua cu sine pe Simion, după porunca domnitorului, Ionuţ
primeşte mărturisirea fratelui său mai mare, citindu-i mai întâi din semne vocile
sufletului, căci „Deşi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea ceva din
zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegerea că nimic din alte tulburări ale lumii
n-ar putea să îngenunche pe Simion, decât una singură, care- l sugrumase şi pe el, cu
ghiare de criţă.”.
La înmormântarea bătrânului pârcălab Neculai Albu, stins din viaţă la moşia sa din
Cuejdiu, unde îi poruncise vodă să se retragă după dezvăluirea complotului celor trei
boieri executaţi, Simion o văzuse pe Maruşca, fiica armeanului Iaţco Hudici. Drept
urmare, va mărturisi cel de-al doilea comis fratelui său mai mic, „Eu am simţit veninul din
ochii fetei lui Iaţco. L-am simţit în mine ca o dulceaţă, ce-mi pătrundea toată fiinţa. Se alina un timp şi
iarăşi mă străbătea.”.