Legenda Mănăstirii Putna

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea

săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu
pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca
aproape nimica.

Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat
de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta loc de odihnă. Și s-a așezat să se
odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră
la săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către
chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă.

– Cine-i acolo? întreabă Daniil.

– Om bun, răspunde Ștefan.

– Dacă e om bun, să intre!

El intră înăuntru.

– Ce ai pățit, de-ai venit și pe la mine?

Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic.

– Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești

păgânătatea. Altminteri e rău!

– Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile!

– Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi?

– Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri.

– Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune acum urechea
la piciorul meu drept! Amu ce auzi?

– Amu aud cântece frumoase.

– Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!

– Dar unde cântă? întrebă Ștefan.

 – Știi unde, Ștefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineață pe
el și trage cu arcul iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo s-aude
cântând!

– Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi

suntem!

– Bine, dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva?

– Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi!

Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu
și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că era
blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul

a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă:

– Scoală, Ștefane, și du-te!

Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage,

dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului
unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin
bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se
duce Ștefan, noaptea, la Volovăț și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce
aici. Tot până-n ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede
venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ștefan când a adus biserica iar acum au venit
să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca
să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se

zăpăciseră și începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei așa până-la amiaz, că
nu mai rămaseră de ei decât doi ofițeri care, de frică să nu fie uciși de Ștefan, o
luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze. Ștefan, bucuros,
merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost
aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici. Din unul din
aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrânii și-o spun și eu
urmașilor mei.
 Legenda lui Iancu de Hunedoara

În anul 1393, spune legenda, regele catolic Sigismund de Luxemburg, al

Ungariei a hotărât să îşi conducă armatele într-o cruciadă anti-otomană, în
ţinuturile din sudul Dunării. Ajuns la graniţele împărăţiei sale apostolice, la
capătul îndepărtat al Transilvaniei, înainte de începe expediţia peste Dunăre, ar
fi acordat trupelor sale câteva zile de odihnă pentru ca acestea să se recupereze
după marşul rapid şi îndelungat, înainte de a face faţă greutăţilor războiului.
Regele a părăsit tabăra pentru a explora împrejurimile şi a întâlnit-o pe Elisabeta
Morszinai, fiica unui boier valah, o frumoasă tânără de care s-ar fi îndrăgostit pe
loc.

Copila, simplă şi slabă, nu a putut rezista la galanteriilor presante ale

suveranului, care a sedus-o cu strălucirea coroanei. Fata i s-a dăruit, însă câteva
luni mai târziu, la întoarcerea triumfătoare a regelui din expediţia militară, l-a
anunţat că a rămas însărcinată. Atunci, regele i-a dat un inel de aur cu
încredinţarea că dacă va naşte un fiu să îl ducă la el la Buda, unde îi va purta de
grijă. Câţiva ani mai târziu, hazardul războiului l-a adus pe rege din nou în
Valahia. Elisabeta fusese dată între timp în căsătorie, de tatăl său, unui boier
valah, bun la suflet, care însă avea să moară ucis în luptă. Aflând de expediţia
regelui tânăra şi-a pus inelul pe deget, l-a luat pe micul Ioan şi s-a înfăţişat
acestuia. Sigismund l-a luat pe copil în braţe şi l-a sărutat, reînnoindu-şi
jurămintele faţă de tânără.

După un timp, Elisabeta şi-a implorat fratele să o însoţească la palatul

regelui din Buda, împreună cu Ioan. Cei trei au plecat pe jos, însă la un popas,
în timp ce femeia s-a oprit pentru a spăla hainele într-o baltă, un corb s-a repezit
din văzduh şi a smuls din mâna micuţului Ioan inelul primit în grijă de la mama
sa. Au avut noroc cu fratele acesteia, care a săgetat pasărea şi a putut recupera
inelul. Ajunşi la Buda, cei trei sunt primiţi de rege, care mai târziu va dărui
familiei Huniazilor domeniul regal al Hunedoarei, cu 40 de sate, şi Castelul
Corvinilor. La acea vreme, familia făcea parte din mica nobilime din
Transilvania, iar actul de danie era o răsplată pentru faptele de arme prin care s-
a remarcat. Pe lângă domeniul întins al Hunedoarei, familia Huniazilor a primit
exploatări miniere de aur, argint şi fier şi ocnele de sare, ultimele fiind cele mai
profitabile surse de venituri din Transilvania. Huniazii au intrat în rândul
nobilor, având drept blazon un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc
un inel.
 Legenda lui Mihai Viteazu

O cunoscută legendă românească îl înfățișează pe Mihai Viteazul când,

condamnat la moarte, scapă cu viață după ce l-ar fi intimidat, cu o privire, pe
călău. Realitatea istorică arată că, într-adevăr, Mihai a fost condamnat la moarte
înainte de accede pe Tronul Țării Românești, dar a scăpat în alt context.

În ascensiunea sa impresionantă, viitorul domn Mihai fiind cât pe ce să-și

piardă viața sub securea călăului.

În anul 1592, pe tronul Țării Românești ajunsese Alexandru, nepotul lui

Alexandru Lăpușneanu, fostul domnitor al Moldovei, un aventurier care venise
numit de turci. Deranjase pe boieri încă de la început, fiindcă în loc să-i păstreze
pe pământeni în dregătorii, a adus cu sine o mulțime de greci și oameni
propășiți pe la Constantinopol. În plus, era băgat până în gât în datorii, ca să-și
plătească tronul. Problematic era și faptul că promisese turcilor cantități mari de
alimente și bani pentru susținerea războiului pe care otomanii îl aveau cu
habsburgii.

Protestele boierimii l-au determinat pe Alexandru, zis și „cel Rău”, să

înceapă să omoare în stânga și în dreapta.

„I-a tăiat ca vitele și a domnit ca un tiran și un păgân”, se arată într-o

cronică săsească.

Boierii pregăteau deja un pretendent, iar domnitor avea să ajungă, în cele

din urmă, Mihai, banul de Craiova.

De ce Mihai era ținta perfectă a lui Alexandru cel Rău și cum a ajuns
domnitor

Alexandru cel Rău era dator vândut turcilor şi cămătarilor greci din
Istanbul şi desele execuţii ale boierilor îi permiteau să le confiște averile şi să
mai plătească din creditele restante.

Mihai avea deja popularitate ca ban al Olteniei și îl deranja pe Alexandru

cel Rău, astfel că era ţinta perfectă pentru domnitorul dornic să scape de un
posibil pretendent la tron dar şi să pună mâna pe averea acestuia.

Nu s-a dat în lături să ordone arestarea şi executarea lui Mihai.

 „El (Mihai – n.n) fu adus în București unde domnul cătrănit de mânie,
învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în pușcărie, spre a fi pus la caznă şi
apoi ucis“, scria Nicolae Bălcescu.

La locul de osândă are loc celebrul fapt descris în orice hagiografie a lui
Mihai Viteazul, care se respecta. Călăul impresionat de măreţia şi statura
personajului, aruncă securea din mână, refuzând să aducă la îndeplinire
sentinţa. Episodul este pe cât de dramatic, pe atât de greu de atestat din punct
de vedere istoric.

Este adevărat că Mihai a scapă de execuţie, dar probabil a contat mai mult
faptul că se găsesc 12 boieri care jură că banul Olteniei nu e os domnesc,
risipind, cel puţin pe moment, temerile lui Alexandru cel Rău. Reintegrat în
funcţia sa de ban al Craiovei, Mihai își dă seama că nu o să aibă zile bune cu
Alexandru cel Rău, aşa încât fuge în Transilvania, însoţit de Stroe Buzescu şi
Radu Florescu. Este bine primit de Báltázar Báthory, vărul principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory. Înarmat cu scrisori de recomandare de la
Sigismund, pentru marele-vizir şi ambasadorul Angliei la Poartă, Edward
Barton, Mihai ia calea Istanbulului în speranţa obţinerii tronului Ţării
Românești, notează Historia.

Mihai îi mituiește pe puternicii acelor vremuri

Pentru a obţine tronul, Mihai se împrumuta cu bani mulţi de la cămătarii

istanbulioţi. Pe lângă sprijinul pe care îl obţine de la Iane Cantacuzino şi
Andronic Cantacuzino, Mihai este recomandat şi de ambasadorul Angliei. Ceea
ce a contat cel mai mult au fost cei 1.500.000 de galbeni cu care Mihai îi
mituiește pe puternicii acelor. vremuri, inclusiv pe marele-vizir Sinan-Paşa,
aflat la al treilea mandat în această funcţie.

Avea deja în gând să se răscoale împotriva turcilor

În plus, Mihai se obliga să achite către Poartă toate obligaţiile restante ale
predecesorului său. Angajamentele financiare asumate erau imense şi practic
imposibil de ţinut. Singura explicaţie rezonabilă pentru faptul că Mihai îşi
asuma toate aceste poveri, imposibil de plătit, este aceea că viitorul domn avea
deja în gând să se răscoale împotriva turcilor şi evident, să nu mai plătească
nimic, potrivit sursei citate.
 Legende ale lui Vlad Țepeș

Vlad Ţepeş (1431 – 1476), voievod al Ţării Româneşti, timp de aproape 14

ani, la mijlocul secolului al XV-lea, se numără printre personalităţile cu un
statut privilegiat în istoria românilor, dar şi unul plin de controverse. De-a
lungul timpului, românii l-au privit pe domnitor, cel mai adesea, cu admiraţie –
pentru isprăvile în războaiele anti-otomane, în timp ce numeroşi autori străini l-
au asociat cu personajul legendar „Dracula” – erou al faimoaselor povestiri
despre vampiri.

Primele anecdote despre Vlad Ţepeş au apărut la sfârşitul secolului al XV-

lea, după moartea domnitorului valah. Au fost povestiri germane, slave şi
otomane în care Ţepeş era portretizat ca fiind un tiran însetat de sânge, care
inspira groază celor din jurul său. Multe dintre aceste legende s-au transmis pe
cale orală, iar din secolul al XIX-lea au început să fie culese şi documentate de
istorici şi etnografi.

Iată câteva dintre cele mai faimoase legende despre Vlad Ţepeş:

Povestirile germane despre Vlad Ţepeş, grupate în lucrarea „Dracole

Wayda” au apărut în jurul anului 1488, la Nürnberg. Prezentau o înşiruire de
fapte sinistre ale voievodului, începând cu primul său an din a doua domnie.

„După anul 1456 de la naşterea lui Hristos, Dracula a săvârşit multe lucruri
înspăimântătoare, ciudate şi barbare. În acelaşi an Dracula a fost înscăunat
domn în Valahia şi porunci uciderea voievodului Laslo, care el însuşi fusese
domn aici. Îndată după aceea Dracula a dat foc în Transilvania şi în Ţara Bârsei
în satul cu numele Beneşti şi a luat cu el, în ţara lui, în Valahia, femei şi bărbaţi,
tineri şi bătrâni ferecaţi cu lanţuri de fier şi aici i-a tras pe toţi în ţeapă. De
asemenea, a poruncit ca toţi bărbaţii tineri care au fost trimişi în ţara sa pentru
învăţarea limbii să fie închişi într-o cameră şi să fie arşi; aceştia să fi fost vreo
patru sute. Apoi a făcut pace şi în acelaşi timp a pus să fie traşi în ţeapă
negustori şi cărăuşi din Ţara Bârsei. El a stârpit de asemenea un neam întreg şi a
tras în ţeapă de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân. Şi pe unii din oamenii săi
i-a aruncat dezbrăcaţi într-o groapă până la brâu şi apoi a poruncit să fie
străpunşi, pe câţiva i-a înfipt şi i-a jupuit (...).

Între timp, merse în Ţara Bârsei şi distruse grânele şi toate cerealele;

porunci să fie arse şi porunci prinderea populaţiei şi o duse în afara Braşovului,
aşa numit, astfel a lucrat Dracula la capela Sf. Iacob. El a poruncit să se ardă
mahalaua oraşului şi pe când se făcu dimineaţă în ziua următoare, porunci
tragerea în ţeapă lângă capelă sub munte, a femeilor şi bărbaţilor, tinerilor şi
bătrânilor şi s-a aşezat la mijloc printre ei şi a luat cu bucurie masa de
dimineaţă. (...)

De asemenea, a pus să se facă un cazan mare şi deasupra a făcut scânduri

cu găuri şi a pus oamenii să vâre capetele prin acestea şi astfel i-a închis şi a pus
să se umple cazanul cu apă şi sub cazan a pus să se facă un foc mare şi astfel a
lăsat oamenii să urle amarnic până ce ei chiar au fiert şi murit.
Înspăimântătoare, îngrozitoare, de nespus torturi a născocit el. A pus să fie traşi
împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugând la sân până ce pruncii mureau
zbătându-se la sânul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sânii şi a împins
pruncii cu capetele prin aceştia şi astfel i-a tras în ţeapă pe amândoi”, arătau
autorii cronicii medievale, conform traducerii lui Ion Stăvăruş, în „Povestiri
medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea (1993).

Povestiri slave – Ospeţe printre cadavre

Povestirile slave despre Vlad Ţepeş, în număr de 19, au fost culese la

sfârşitul secolului al XV-lea, după moartea acestuia, într-un manuscris intitulat
„Skazanie o Drakule voevode“ („Povestire despre Dracula voievod“), transcris
de un autor care s-a semnat „păcătosul Efrosin”. Îl înfţişau pe acesta ca pe un
domnitor nemilos, care îi înspăimânta pe supuşii săi şi pe solii trimişi de
otomani să i se înfăţişeze.

„Odată se ospăta sub trupurile oamenilor morţi, care erau puşi în ţeapă,
mulţime mare, împrejurul mesei lui. Iar el mânca în mijlocul lor şi cu aceasta se
desfăta. Dar o slugă a lui pe care o aşeza în faţa lui ca să mănânce, nu a mai
putut să îndure mirosul acela şi şi-a astupat nasul şi a plecat capul într-o parte.
El a întrebat-o:„De ce faci aşa?” Sluga i-a răspuns:„Stăpâne, nu pot să sufăr
putoarea asta”. Draculea a poruncit îndată ca să-l pună în ţeapă, zicând:„Tu
trebuie să trăieşti acolo sus, pentru că putoarea nu poate să ajungă până la tine”,
se arăta în „Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira
Sorohan)", publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986.

O altă anecdotă despre Dracula descrie cruzimea cu care îi trata pe cei care
încălcau legea. Nimeni nu mai avea curaj să mai fure, de teama de a fi tras în
ţeapă. Vlad Ţepeş ar fi dat poruncă să fie aşezată o cupă mare de aur lângă o
fântână vestită şi oricine să poată bea cu ea. Nimeni nu a îndrăznit să fure acel
pocal, spune legenda.
 Mircea cel Mare și solii

de Dimitrie Bolintineanu

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,

Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde brațe veștejite.

Astfel după dealuri verzi și numai flori

Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, țara în mișcare;

Soli trimiși de Poartă vin la adunare.

Toți stau jos mic, mare, tânăr și bătrân...

Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul. Mircea îl citește,

Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:

— „Padișahul vostru, nu mă îndoiesc,

Va să facă țara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie

Până ce românul să se bată știe!”

La aceste vorbe sala-a răsunat;

Dar un sol îndată vorba a luat.

— „Tu, ce într-această nație creștină

Strălucești ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru țări se-nchin,

Allah să te ție, dar ești un hain!”

În murmură surdă vorbele-i se-neacă;

Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei

— „Respectați solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porții el vorbește

— „Voi, prin care șahul astăzi mă cinstește!

Mircea se închină de ani obosit;

Însă al său suflet nu e-mbătrânit.

Ochii săi sub gene albe și stufoase

Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;.

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,

Ș-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui țară,

Sufletu-i e focul soarelui de vară.

Mergeți la sultanul care v-a trimis,

Ș-orice drum de pace, spuneți că e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă.

— „Fericirea țării de la noi s-așteaptă.

De deșarte vise să nu ne-nșelăm:

Moarte și sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur țara noastră are

Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

Însă mai-nainte trebuie să știm

Pentru ea cu toții martiri să murim!

Căci fără aceasta lanțul ne va strange

Și nu vom ști încă nici chiar a ne plânge!”
 Muma lui Ştefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
 Viața lui Vlad Țepeș înainte de a domni

Vlad Ţepeş, cel care l-a ajutat pe Ştefan cel Mare să ajungă pe tronul
Moldovei, este de asemenea unul dintre cei mai faimoşi voievozi români. Şi nu
doar pentru români, poveştile germane reuşind să-i creeze o faimă seculară şi
universală.
Copilăria şi tinereţea lui Vlad au fost zbuciumate şi traumatizante. Unii
specialişti spun că de aici s-ar trage şi asprimea voievodului, cea care l-a făcut
faimos în toată Europa medievală.
Vlad Ţepeş s-a născut, se presupune, în anul 1431, la Sighişoara, în
Transilvania. Tatăl său era celebrul Vlad al II-lea Drăculea (sau Dracul), unul
dintre fiii lui Mircea cel Bătrân.
Mama lui Vlad Ţepeş nu este cunoscută cu exactitate. Sunt însă mai multe
ipoteze. Se bănuieşte că era fie copila unui nobil transilvănean, fie fiica lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei. În orice caz, atunci când s-a născut
Vlad Ţepeş, tatăl său se afla în exil, căutând un prilej să ocupe tronul Ţării
Româneşti, cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Vlad
Drăculea era mai degrabă un cavaler apusean, care tocmai devenise, în anul
naşterii lui Vlad Ţepeş, cavaler al Ordinului Dragonului, de aici şi porecla sa.
După ce a petrecut 5 ani în Transilvania, într-un oraş medieval după tipul
celor apusene, Vlad Ţepeş îşi urmează tatăl la Târgovişte, mai ales că Vlad
Dracul reuşise, cu sprijin unguresc, să ajungă domnitor al Ţării Româneşti.
În Valahia, copilul Vlad, la fel ca Ştefan cel Mare, va cunoaşte ororile şi
sentimentul de instabilitate provocate de războaiele civile dintre clanurile
Drăculeştilor şi Dăneştilor, urmaşii lui Mircea cel Bătrân şi respectiv ai fratelui
său Dan I.
Cercetătorul de origine americană Mario Valdes susține că, studiind fresca
cu reprezentarea călătoriei Magilor către Bethleem, aflată în Capela Palatului
Medici Riccardi din Florența, și aplecându-se în special asupra scenelor din
Cortegiul Magilor, a identificat printre cavalerii prezenți în alai chipul
domnitorului valah Vlad Țepeș.
Tatăl lui Vlad Ţepeş, pentru a-şi păstra tronul, se vede nevoit să treacă de
partea turcilor, trădându-i pe cei care l-au pus pe tron. Ba chiar îi însoţeşte pe
otomani într-o expediţie de jaf în Transilvania.
Vlad Ţepeş nu apucă să stea prea mult la Târgovişte. La vârsta de 11 ani, el
şi fratele său Radu (n.r. viitorul voievod Radu cel Frumos), îl însoţeşte pe tatăl
său, Vlad Dracul, la Edirne, acolo unde a fost chemat de sultanul Murad al II-
lea. Principele muntean era bănuit de trădare. Pentru a risipi aceste zvonuri,
Vlad şi Radu, cei doi fii ai săi, sunt daţi turcilor drept ostatici. În Imperiul
Otoman, Vlad Ţepeş a învăţat meseria armelor. Propriu-zis acolo şi-a desăvârşit
educaţia. Deşi avea un statut privilegiat, instrucţia era grea, iar pedepsele crunte.
Astfel a ajuns Vlad Ţepeş să cunoască la perfecţie cultura, religia şi limba turcă.
Mai mult decât atât, a învăţat totul despre felul lor de a lupta.
Vlad a stat ostatec la turci aproximativ 6 ani. În anul 1447, tatăl său, Vlad
Dracul, este ucis de boierii din partida Dăneştilor. În locul său, cu sprijinul lui
Iancu de Hunedoara, urcă pe tron Vladislav al II-lea, omul ungurilor.
În anul 1448, Vlad Ţepeş, un tânăr de numai 17 ani, vine să revendice
tronul tatălui său. Se afla în fruntea unui contingent de armată otomană. Îl
alungă pe Vladislav al II-lea, dar reuşeşte să stea pe tron doar două luni.
Urmează o perioadă de pribegie, prin Imperiul Otoman, prin Moldova, la curtea
lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. Ajunge şi prin Transilvania, prin
Sibiu şi Braşov. Trădările, viaţa grea în pribegie l-au transformat pe Vlad Ţepeş,
atunci când va lua tronul în 1456, într-un domnitor intransigent, după unii crud
şi dedat vărsărilor de sânge. În orice caz i-a pedepsit cumplit pe cei bănuiţi de
trădare sau implicaţi în uciderea tatălui şi fratelui său, Mircea – care fusese
îngropat de viu, la Bălteni.