Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu - rezumat

UCENICIA LUI IONUŢ

Capitolul I
Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire
a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti
Suntem într-o „luminată zi de mai a anului 1469”, la hramul mănăstirii Neamţu, când
mulţimea de credincioşi află vestea sosirii lui Ştefan-Vodă, ceea ce provoacă în rândul
poporenilor reacţii paradoxale: „Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să
se întâmple! Au să se işte puhoaie, , are să se reverse apa Moldovei, are să pornească
iar vreun război!”, socoteau ei.
Printre cei sosiţi la hram se află şi „un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav
albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi
zâmbea primăverii.”: Ionuţ Jder. Era feciorul comisului Manole Păr-Negru, căruia lumea îi
spunea Jder, „făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a
ridicat în vârsta asta, l-a dus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi.”, mărturisind soţiei, jupâneasa Ilisafta, tot
adevărul; „Altfel Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.”.
Acolo se mai află şi „Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate […] cunoscut om al lui Vodă.
Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan-Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mustăţile răsucite din
frânghii şi noduri.” căci, explică el celor care vor să afle cu ce pricină soseşte domnitorul,
Ştefan-Vodă îi fixase acolo soroc de judecată, în pricina unor pământuri care îi fuseseră
luate pe nedrept de către vecini. Răpirea de pământuri se întâmplase după uciderea lui
Bogdan-Vodă, tatăl lui Ştefan – de către Petru Aron-Vodă, în urma unei capcane pe
care acesta o întinsese victimei sale –, pe când starostele Căliman îl însoţise în exil pe
tânărul Ştefan.
Întârzierea de până atunci a rostirii verdictului în pricina pământurilor sale se datorase,
motivează starostele, repetând cuvintele domnitorului, „războiului” pe care acesta îl
pornise, necesităţii de a-l câştiga: „– Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine
şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă
neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa
că eu bat război cu acei stăpâni care ţi-au răpit ocina ta.”.
La întoarcerea din pribegie, Căliman găsise acasă şi „spor un prunc străin”, pe lângă
pământurile împuţinate: era copil din flori, explică starostele ascultătorilor săi, fiul unei
surori a soţiei lui, o mamă stinsă din viaţă la puţină vreme după naştere, şi a comisului
Manole Păr-Negru. Copilul, Ionuţ Jder, a fost crescut în casa starostele Căliman până
când s-a făcut flăcău, apoi dus tatălui.
Capitolul II
Aici se arată un voievod mare şi un Jder mititel
La Mănăstirea Neamţu se află călugăr şi „cuviosul ieromonah Nicodim”, frate după trup
cu Ionuţ, pe numele său de mirean, Nicoară Păr-Negru. Avea şi el „pe obraz, sub coada
pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de
culoarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii domniei-sale, în
număr de cinci.”.
Pe călugărul Nicodim îl vizitează în acea sfântă zi a hramului Ionuţ (căruia fratele său
trupesc „Îi da din când în când învăţături, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N’avea de
unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon. ”) spre a participa împreună
la întâlnirea obştei cu domnitorul. A cărui prezenţă domină mulţimile – „Vodă Ştefan, călcând
atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul primăverii. Se purta ras, cu mustaţa uşor
încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa,
opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.” –, şi care, înfăţişând tuturor sabia sa în formă
de cruce, ridicată în semn de binecuvântare şi putere, făgăduieşte dreptate, să apere
legea creştină şi rânduielile pământului.
După slujba religioasă, starostele Căliman primeşte înscrisurile care îi fac dreptate,
restituindu-se pământurile, iar la masa domnească este poftit şi Ionuţ, spre a-i
încredinţa vodă sarcina de slujitor şi prieten al fiului său, Alexăndrel, de aceeaşi vârstă
cu mezinul Jderilor.
Domnitorul îl poftise şi pe Nicodim, căruia îi cere să-i tălmăcească din Apocalipsa Sfântului
Ioan Teologul, ceea ce acesta şi face, referindu-se la imaginea luptătorului pe cal alb ce
se împotriveşte Antichristului: „Vine vremea ca luptătorul să cheme pe Domnii pământului întru prigonirea
fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne,
adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i
spurcăciunea sângelui.”. Un mod de a spune că Moldova condusă de Ştefan va intra în război
cu oştile sultanului turc Mahomed (Mehmet), interpretăm noi interpretarea personajului.
Capitolul III
Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din
toate timpurile
De la feciorul domnesc, Alexăndrel („Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit
şi nesigur.”, notează autorul), cu care se legase frate de cruce, Ionuţ află o mare taină a
acestuia: se îndrăgostise de jupâniţa Nasta, fiică de boieri de la Ionăşeni. Cum iubita sa
fusese plecată la rudele din Polonia, de unde se întorsese de curând, Alexăndrel voia
să o vadă, socotind însă că nu ar putea merge fără voia Domnitorului. În sufletul său nu
acceptă însă interdicţiile puse asupra lui, după cum se mărturiseşte prietenului şi fratelui
de cruce, Ionuţ Jder: „Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa,
viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne
întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.”. O părere cu
care Ionuţ se arată întru totul de acord: „– Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi
asemenea rânduială. Mânzilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne
ducem.”.
Capitolul IV
Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ
Are loc, în cetăţuia mănăstirii, judecata domnească, în diferite pricini care se înfăţişau
lui Vodă, şi lumea simte că se află sub o putere ce stăpâneşte drept şi natura, nu doar
pe oameni: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat
şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau
liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile
pădurilor; drumurile erau paşnice.”.
Înainte de a se întoarce la Timiş, Ionuţ este întrebat de către Nicodim dacă Alexăndrel
i-a făcut confesiuni, dar flăcăul neagă, deoarece jurase fratelui său de cruce că va
păstra secretul. Bănuind însă adevărul, Nicodim îl avertizează pe mezin asupra
primejdiei în care se află („Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În
Alexăndrel-Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la Domni.”) şi motivează: „Fiind şi părintele său aplecat spre
partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n-are în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune
sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe
când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce-i place.”.
Ionuţ Păr-Negru, după ce ascultă sfaturile fratelui său găseşte, pe drumul către casă,
prilejul de a face o boacănă, vorbind, la un popas de noapte cu vin şi femei slobode în
mângâieri, unui necunoscut ce îl trage de limbă. Vorbind anume despre Catalan,
armăsarul spaniol din care se trag caii folosiţi de Vodă în bătălii şi care duc necontenit
noroc acestuia, spun oamenii. A mărturisit şi despre faptul că armăsarul este la Timiş,
despre felul cum îl păzesc Simion Jder, fratele cel mare al lui Ionuţ şi patru slujitori de la
herghelie.
Capitolul V
În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta
Jderoaia
Comisoaia Ilisafta reaminteşte soţului său, comisul Manole Păr-Negru, împrejurările în
care s-a călugărit Nicoară, sub numele Nicodim: el şi fratele său Simion se
îndrăgostiseră, fără să ştie unul de altul, de aceeaşi femeie, o grecoaică, Sofia, căreia,
comentează Ilisafta, „Nu i-a plăcut numai un boier tânăr al măriei sale; i-au plăcut doi. În
zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul.”. Până când cei doi s-au văzut
din întâmplare, noaptea, lângă casa grecoaicei, nu s-au cunoscut, au tras săbiile şi au
început să se lupte, când un strigăt al lui Simion, rănit, l-a făcut pe Nicoară să-şi
recunoască fratele. Şi femeia socoteşte că „Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu
eu cine este vinovat, – căci acela este cap şi început – pentru acele nebunii pătimeşte
mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într-un
măturoi de barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a
rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!”, cu referire
la soţul ei, desigur.
Sosind Ionuţ, mama lui adoptivă are grijă de el ca de un copil („Orice ar spune dumnealui
comisul, mormăi ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova pâne ce i-or creşte
întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă mai are nevoie de căldura cuibului. ”) şi se
împotriveşte plecării acestuia la curtea domnească, din aceleaşi raţiuni.
Capitolul VI
Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub
streşina pădurii
Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa
că „Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să lucreze pentru
omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte
şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de-a gata şi să-i iasă în plin; pe
când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se
sparge de gras.”.
Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept
urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în dragoste, cu chimirul gol şi „N-are alt dar
decât al băuturii de vin, întru care într-adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit
cu o boieroaică frumoasă şi bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta
datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs „numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru
mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor
stabilit în Polonia, se străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul
lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume pe care şi-l
făcuseră cei cinci Jderi tineri.
Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi
urmaşii lor), Ştefan-Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează pe Simion asupra
poruncii pe care i-o dăduse, de a se căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va
răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o pot face uşor: „cei care sunt rânduiţi de
Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă vreme, şi cei „cărora le-a
fost înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască. ”.
Capitolul VII
Ciudată veste din Ţara Leşască
Starostele Căliman aduce prins – a doua zi după plecarea lui Vodă – la Timiş pe
străinul căruia îi vorbise Ionuţ în acea adunare de noapte despre Catalan, căci
surprinsese trecând pe acolo schimbul de vorbe dintre cei doi. Considerat suspect,
străinul se dovedeşte a fi un slujitor al lui Dămian – feciorul neguţător în Liov al
comisului şi iscoadă a domnitorului la poloni –, pe nume Iosip de la Nimirceni, trimis cu
misiunea de a-l înştiinţa pe comis despre ceea ce aflase Dămian: un hoţ ucrainean
vestit, Gogolea, poreclit de moldoveni Răţoi, fusese tocmit de către Mihu, boier duşman
al domnitorului şi pribeag în ţara leşească (Polonia) spre a-l fura pe Catalan. Mihu voia
să piardă astfel pe domnitor, căci se spunea că atâta vreme cât Ştefan-Vodă va lupta
călare pe Catalan, ori pe unul din urmaşii acestuia, nu poate fi înfrânt la război.
Capitolul VIII
Umblând pe drumul Sucevei, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă
Pe drumul către Suceava, unde urma să se pună în slujba lui Alexăndrel şi să înveţe
carte împreună cu acesta, „Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de
primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţe, amestecată cu apele, depărtările şi cerul.
Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal.”. Fusese dat în
seama fratelui său, vistiernicul Cristea, şi a soţiei lui, Candachia, spre a fi înfăţişat cum
se cuvine la curte. Iar la un popas o ţigancă îi ghiceşte viitorul: „Este o jupâniţă mică de
stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi ş-o vezi pe dânsa.
Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!”. O jupâniţă pe care
încă nu o cunoştea, dar la care visa de când Alexăndrel îi vorbise despre ea – Nasta de
la Ionăşeni.
La ospătăria lui Iohan Roşu, pe călători îi întâmpină un mesager al lui Vodă,
medelnicerul Dumitru Crivăţ, cu porunca de a-l duce vistiernicul pe fratele său mai mic
la curte a doua zi dimineaţa. Acest medelnicer îl va informa pe Ionuţ despre viitorul său
dascăl, totodată şi dascălul domnitorului, arhimandritul Amfilohie Şendrea, cel care „a
învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile. ”, dar,
completează medelnicerul, „are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă”, obişnuind să
rostească, direct şi oricui, adevăruri prea puţin plăcute.
Capitolul IX
În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui
Ionuţ Jder, după întâlnirea cu un Alexăndrel-Vodă bucuros de revedere, este prezentat
doamnei Chiajna, sora lui Bogdan-Voievod, tatăl domnitorului Ştefan, apoi îl cunoaşte
pe părintele Amfilohie Şendrea. Urma să plece, împreună cu Alexăndrel, în ţinutul
Hotinului, spre a se întâlni acolo cu Vodă, ceea ce pentru coconul domnesc este bun
prilej de a trece pe la Ionăşeni, unde nădăjduia să o întâlnească pe iubita lui, Nasta,
părtaş la acest plan fiind medelnicerul Dumitru Crivăţ, „slujitor de taină” al fiului de
domn.
Pe drumul către Ionăşeni, „Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră,
izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă.”. În adâncul sufletului, spera într-o altă
rânduială a lucrurilor, încât Nasta, „copila despre care i se prorocise, să hotărască ea singură o altfel de
alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos.”; o alegere
favorabilă lui şi nu feciorului domnesc.
Ceea ce se va şi întâmpla, deoarece Nasta, după ce l-a trimis pe Alexăndrel să ceară
tatălui său şi mamei ei acceptul pentru legătura lor, merge noaptea la culcuşul lui Ionuţ,
spre a-l ruga să o apere de Alexăndrel şi a-i da o sărutare neaşteptată, împreună cu
mărturisirea iubirii ei. Astfel, comentează naratorul, „Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă,
făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele.”.
Capitolul X
Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta
„După întâmplarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într-o stare
păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă
silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra.
Dealtminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s-a supus
numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război.”; drept urmare, „Nu-i trebui
multă vreme fecioraşului de la Timiş, să sburde iar fără grijă, ca un mânz din acele
ceairuri.”.
Griji are însă Ştefan-Vodă, ocupat cu împărţirea pământurilor pentru refugiaţii ruşi de
lângă apa Nistrului, cu pregătirea ţării pentru a se apăra de posibilul atac al unor tătari
neprieteni şi hoţi, vestit lui de Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, cu ridicarea
curţii domneşti de la Bacău şi multe altele, treburi ale Domniei în care îl implică şi pe fiul
său, Alexăndrel.
După cum griji are şi Nasta pe care, într-unul din drumurile sale făcute la porunca
tatălui, în cursul lunii iulie a aceluiaşi an 1469, tânărul fiu de domn o descoperă
suferindă şi slăbită. Pricina suferinţelor Nastei o va afla puţin mai târziu Ionuţ, reîntors
singur, sub pretextul unei vizite la Timiş. Nasta era îngrijorată pentru că îşi auzise
mama, pe jupâneasa Tudosia, vorbind în somn despre oameni răi, străini din ţara
leşească, ce ar pune la cale prinderea ori uciderea lui Alexăndrel. Iar copila găseşte şi o
soluţie îngrijorărilor ei: „te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimică. Ori fură-mă şi du-mă undeva,
ca să nu mai am spaimă.”.
Capitolul XI
Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său
Pe drumul de la Ionăşeni la Suceava „Se afla în Jder ca o presimţire de sălbăticiune,
care, umblând sub codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi
chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre primejdie.”. Pe baza
acestei presimţiri, tânărul îl suspectează pe Iohan Roşu (stăpânul ospătăriei unde
poposiseră Ionuţ, vistiernicul Cristea şi soţia lui), întâlnit pe drum, de participare la
complotul împotriva lui Alexăndrel, deoarece Iohan ştia despre drumurile feciorului de
domn de la medelnicerul Crivăţ, dar şi pentru că mergea înspre graniţa cu Polonia,
unde urma să ducă o marfă preţioasă, mărturiseşte imprudent. Somat să spună care îi
sunt adevăratele intenţii, hangiul de origine polonă va scoate sabia, iar slujitorul său
baltagul, însă fără mare folos, căci sunt biruiţi de către Ionuţ şi slujitorul său credincios,
Gheorghe Botezatu Tatarul, legaţi şi duşi în cetatea Sucevei, spre a fi predaţi
postelnicului de acolo.
Nici postelnicul nu dă mare crezare teoriei complotului, pe care o susţinea Ionuţ, după
cum nu va crede nici Alexăndrel, aflat la Ionăşeni, trezit în toiul nopţii şi luat cu sine de
către Ionuţ, sub pretextul unei porunci a lui Vodă. Teorie confirmată însă de atacul unor
tâlhari polonezi, pe drumul de întoarcere la Suceava, care solicită grupului alcătuit din
fiul de domn, Ionuţ, medelnicerul Crivăţ şi şapte oşteni să îl predea pe Alexăndrel. În
cursul luptei ce urmează, grupul este salvat de sacrificiul medelnicerului Crivăţ, care
socoteşte că astfel îşi plăteşte vina de a fi vorbit la ospătăria lui Roşu despre drumurile
fiului de domn: aprinde paiele din carul cu ajutorul căruia se apropie atacatorii, ştiind că
va fi ucis apoi de aceştia.
Capitolul XII
Când au cercetat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi
Câţiva negustori, ziceau ei, de ceară aromată din luncile Siretului, folosită pentru
fabricarea lumânărilor din palatul dogelui veneţian, se află în căutarea mărfii lor prin
preajma Timişului. Erau cazaci zaporojeni, conduşi de cel care se numea Grigorie
Pogonat, vorbitor de română; unul dintre aceştia, moş Ilia Alapin, îşi căuta vindecarea
ochiului ce îi lăcrima necontenit la un izvor cu apă binefăcătoare aflat chiar deasupra
aşezării Jderilor. Curând însă, în dialogurile lor, se vădesc a fi, de fapt, hoţii tocmiţi de
boierul Mihu, refugiat în Polonia, spre a fura, sau măcar a ucide, pe Catalan, armăsarul
domnesc purtător de noroc în războaie pentru Ştefan-Vodă, Grigorie Pogonat fiind în
realitate vestitul hoţ Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi.
Pentru a-l ucide pe Catalan, căci de furat au înţeles ei că este peste putinţă, hoţii
simulează un atac cu rol de diversiune în partea opusă locului unde se află grajdul cu
Catalan, dar Gogolea şi tovarăşul său, Ilia Alapin, cel ce simulase boala de ochi pentru
a spiona, vor fi capturaţi de către Simion Jder care îi aştepta, informat din timp despre
identitatea reală a ‘negustorilor’ şi mişcările lor. Pentru că bănuia însă un asemenea
posibil deznodământ, Gogolea îşi luase ca măsură de prevedere capturarea lui
Alexăndrel şi a lui Ionuţ, pe care îi oferă, în schimbul eliberării sale, lui Simion, ceea ce
al doilea comis va accepta.
Sosiţi la locul tentativei de capturare a feciorului de domn, după indicaţiile lui Grigorie
Gogolea, Simion Jder şi oamenii săi văd, îndată ce hoţul dăduse semnul de încetare a
ostilităţilor, „ieşind din văgăună cătră soare o arătare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu
tâmpla stângă sângerată. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că
prigoneşte el pe lotri.”: era Ionuţ, care se bătuse astfel încât uimise şi pe lotrii cazaci hârşiţi în
rele.
Capitolul XIII
Despre ieşirea în pradă a Tatarilor de dincolo de Volga
Tătarii nohai, ramură nomadă şi primitivă a neamului, spre deosebire de tătarii
Crâmleni, aşezaţi la casele lor şi civilizaţi, al căror han trimisese lui Ştefan-Vodă
înştiinţare despre un posibil atac al nohailor, pătrund în Moldova. Cu o ramură a hoardei
lor, în timp ce alta jefuia Polonia, unde „În târguri, maţele neguţătorilor au fost înşirate
ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile
capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite
flăcărilor.”.
În drum spre confruntarea cu tătarii, Ştefan-Vodă află despre isprava feciorului său şi a
lui Ionuţ Jder, ambii fiind aduşi în faţa lui şi certaţi pentru nechibzuinţa de care au dat
dovadă, ţinând ascunse drumurile la Ionăşeni şi dragostea lui Alexăndrel pentru Nasta.
Totodată Ştefan află de la sfinţitul Amfilohie, de faţă la certarea tinerilor vinovaţi, că
Tudosia, mama Nastei, este rudă prin alianţă cu Mihu, boierul din ţara leşească
răuvoitor domnitorului. Drept pedeapsă pentru faptele lor necugetate, Alexăndrel şi
Ionuţ vor fi puşi „la ispăşiore şi la post” în recluziune, cel de-al doilea tânăr alături de fratele
său, la Timiş. Cu acest prilej domnitorul îşi afirmă şi concepţia sacrificială despre rostul
conducătorilor, reprodusă anterior lui Ionuţ de către Alexăndrel: „Noi Domnii şi stăpânitorii de
noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi.”.
Incursiunea tătarilor nohai pe teritoriul Moldovei se va solda însă cu înfrângerea lor şi cu
capturarea fiului lui Mamac-Han, Emin Sidi Mamac, conducătorul lor, de către Simion şi
Ionuţ, care îl prind din fuga calului cu juvăţurile, arcane de frânghie. Aceasta după ce
oştile domneşti i-au înconjurat pe tătari obligându-i să lupte într-un fel cu care nu erau
deprinşi: confruntarea cu tactica unei armate regulate şi disciplinate.
Capitolul XIV
Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor
Tătarii nohai prinşi sunt trecuţi toţi prin sabie, la porunca domnitorului, după cum s-a
întâmplat şi cu fiul hanului şi cu nouăzeci şi nouă din cei o sută de tătari trimişi solie la
domnitorul Moldovei de către Mamac-Han, cu cererea „să nu întârzie nici o clipă de a
slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei,
nu va rămânea sar şi târg nedat pojarului […] şi nu va rămâne om trăitor de la mare şi
până la munte”. Drept urmare, speriaţi, tătarii se vor retrage către Nipru.
După aceste întâmplări cumplite, la Timiş, Ionuţ „urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de
mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav.”, stare accentuată de veştile aduse de la Ionăşeni de
Gheorghe Botezatu Tatarul, trimis acolo de către Simion, înduioşat de suferinţa fratelui
său: Nasta se refugiase, împreună cu mama ei, la rudele din Polonia, unde fuseseră
luate apoi în robie de către tătari.
Pentru că, aflând vestea, Ionuţ „începu a se tângui, scâncind”, Simion îl va certa, fratern-ironic:
„Tu încă nu înţelegi ce se chiamă un bărbat – adică acel care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care
leapădă de la sine slăbiciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalecă
lângă o muiere; pe urmă încalecă şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi
frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe
la poartă şi să steie cu mirare: Hm! Se cunoaşte că aceştia-s feciorii comisului Manole Pă-Negru de la Timiş.
Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii! ”. Pe când tatăl său va
considera, „cu destulă linişte” şi generalizând filosofic, cum că „– Asta-i ucenicia fiecărui bărbat” şi
că cel mai bun leac este munca de ajutor al celui de-al doilea comis, Simion.
Capitolul XV
Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie
Leacul aplicat de comisul cel bătrân „fecioraşului” se dovedise productiv până când a
sosit în Timiş slujitorul lui Dămian, Iosip de la Nimirceni, cel care mai fusese o dată
mesager al Jderului neguţător în Liov. Acest mesager povesteşte cum l-a întâlnit pe
moş Ilia Alapin, tovarăşul hoţului Grigorie Gogolea, într-un sat de lângă Liov, şi ce a
aflat de la el: împreună cu Gogolea hotărâseră a-l da prins lui Ştefan-Vodă pe boier
Mihu, pentru că nu le plătise răsplata cuvenită, a-l da în schimbul valorii banilor datoraţi
de către boier hoţilor. Acelaşi Iosip îi anunţă despre soarta Nastei şi a mamei sale:
amândouă au fost vândute de tătari şi cumpărate de „Suleiman-beg, care are cetăţuie
cu putere împărătească în smârcurile Dunării, în drept cu cetatea Chilia.”, la
Ormanlî-Ghiol.
Auzind pe Iosip că se pregăteşte să relateze despre iubita sa, Ionuţ s-a prefăcut a se
retrage cuminte din sfatul familiei, ceea ce l-a determinat pe Simion să afirme că
mezinul „a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut.”. Ascultase însă dintr-o cameră alăturată şi
puţin mai târziu, atunci când a venit comisoaia să-l binecuvânteze pentru somn,
prefăcându-se că este pe cale de a adormi liniştit, „deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după
grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine.
Fecioraşul închise iar ochii şi urmă să doarmă liniştit. ”.
După care, în miez de noapte, îi va cere slujitorului său, Gheorghe Botezatu Tatarul,
să-l însoţească în tentativa de a-şi recupera iubita, ceea ce tătarul creştinat acceptă,
socotind că nu are altceva mai bun de făcut şi că doar aşa îşi va putea proteja stăpânul.
Se simţea dator familiei Păr-Negru deoarece bătrânul Manole îi salvase viaţa, pe când
era copil, rob la turci, iar ostaşii moldoveni călcaseră un sălaş al păgânilor.
Capitolul XVI
Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe cel mititel
Ne aflăm la începutul lui octombrie din acelaşi an 1469 când, sub pretextul că merge la
fratele Nicodim de la mănăstirea Neamţu, Ionuţ a pornit deja către cetatea Chilia, după
cum avea să înţeleagă Simion, văzând că Ionuţ nu a revenit la timp acasă, mărturisind
apoi tatălui că „La vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.” –
părintele său, în speţă.
Porniţi întru salvarea mezinului, pe drum către mănăstirea Neamţu, de unde îl vor lua cu
ei pe Nicodim („– Am înţeles că acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.”), comisul Manole şi Simion
opresc la vistiernicul Cristea şi la starostele Căliman, asociaţi aceleiaşi fapte. Apoi, cu
învoire de la domnitor („– Să ştii, comise Manole, a zis măria sa că acest prunc a săvârşit o faptă care-mi
place.”) şi poruncă de a-l înfăţişa pe fugar la întoarcere, avându-l cu ei în plus şi pe
Dămian, întâlnit la Suceava, se vor îndrepta, ajutaţi de cinci slujitori, către cetatea
Chilia.
Capitolul XVII
Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit în acel loc
Ajunşi la cetatea Chiliei, cei şase află cu surprindere de la pârcălab că Ionuţ trecuse pe
acolo, se prezentase cuviincios, sugerând chiar că este posibil să fie urmat de o
„putere”, după care dispăruse, lăsându-şi calul şi hainele, de unde Simion a dedus că
„Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî-Ghiol şi cerea sprijin de la ai săi. Acest copil
a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l-a sculat şi
l-a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se
folosească de puterea care vine după el.”.
Acelaşi pârcălab îi informase pe oaspeţii săi despre Suleiman-beg, comandantul micii
garnizoane turceşti din Ormanlî-Ghiol: „Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru
şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea
lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască.”. Pentru a se încălzi, aduce în patul său roabe
tinere, care încurând „se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se asvârli
ele singure într-o gârlă, de le mănâncă racii.”.
După întâlnirea grupului cu Ionuţ şi slujitorul său – angajaţi la Ormanlî-Ghiol ca
muncitori sub chip de tătari pribegi –, are loc atacul asupra garnizoanei, formată din
câţiva ieniceri bătrâni, surprinşi pe când pescuiau, atac finalizat prin uciderea lui
Suleiman-beg, dar în haremul acestuia nu se găsea Nasta. De la o roabă, în care
Simion şi Nicodim au recunoscut-o pe fosta lor iubită Sofia şi care apoi s-a sinucis,
lăsându-se în sabie, Ionuţ află că iubita sa se aruncase de pe corabia ce o ducea către
Ormanlî-Ghiol, spre a pieri în valuri.
„După această ultimă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie. ”,
unde „Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru-Vodă a
ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într-o parte.”. Iar Nicodim a scris în ceaslov data
întoarcerii sale, 21 octombrie, cu menţiunea „Când am fost noi în pământul Turcului.”.
IZVORUL ALB
Capitolul I
Când a fost cutremurul cel mare
Suntem către sfârşitul anului 1471, în cetatea Sucevei zguduită de cutremurul pe care
domnitorul îl interpretează, adresându-se mitropolitului, drept semn pentru voinţa divină
de a se porni războiul religios împotriva turcilor: „A detunat în fundul pământului şi s-a
dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întârzie Domnii şi Împăraţii; să nu se mai
desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa
dreaptă.”.
Capitolul II
Aici se arată feciorii cei mari ai starostelui Nechifor
Onofrei şi Samoilă, feciorii cei mari ai starostelui Căliman (mari şi în sens propriu căci,
sosiţi fiind în cetatea Sucevei spre a aduce vânat proaspăt la bucătăriile domniei, „Erau
c-un cap mai nalţi decât toată mulţimea aceea de oameni care se afla de faţă.”) se
prezintă arhimandritului Amfilohie Şendrea, „cel mai apropiat sfetnic de taină al măriei
sale.”. Căruia Onofrei îi explică motivul pentru care s-a cutremurat pământul: a dat din
coadă „peştele cel mare pe care stă aşezat Pământul. Precât spun oamenii vechi, este
apă fără sfârşit care se cheamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel mare, cu poruncă
de la începutul zidirii să ţie sub soare Pământul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el
nevoie de somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută; ş-atunci se deşteaptă, bate o
dată din coadă; pe urmă bate ş-a doua oară. Aşa s-a cutremurat zidirea lumii de două
ori şi azi.”.
Cei doi – pe care Ionuţ Jder îi poreclise Farmă-Piatră (pe Onofrei) şi Strâmbă-Lemne
(pe Samoilă), după numele unor personaje de poveste şi ţinând cont de marea lor
putere fizică – relatează arhimandritului despre mezinul Jderilor, aflat în slujbă la
Cetatea Neamţului, drept pedeapsă pentru isprăvile relatate în volumul anterior
(„Într-adevăr, măria sa Vodă a binevoit a-l uita acolo, până ce s-a cuminţi deplin.”, comentase preasfinţitul).
Anume că „Ionuţ al nostru e un mânz – precum îi zice bătrânul. Adică tot n-a uitat să zburde fără grijă. Dar acum
i-au mai trecut incurile; numai stă pe gânduri şi câteodată oftează. Zice că i-i urât într-asemenea închisoare.”,
aceasta în prezentarea sintetică a lui Samoilă.
Iar scopul pentru care fuseseră chemaţi vânătorii la arhimandrit se va vedea după
această vorbire: trebuiau să ducă o scrisoare pârcălabului Luca Arbore, comandantul
cetăţii Neamţului, cu o poruncă rostită de domnitor şi scrisă de arhimandrit.
Capitolul III
Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun
Călugărul Stratonic, originar de lângă Nistru, a fugit în lume când era copil încă, după o
năvălire a tătarilor, în urma căreia s-a ales cu umărul sfărâmat de o suliţă şi a rămas
strâmb, pentru a găsi adăpost în cele din urmă la Mănăstirea Neamţului. Suferea de
epilepsie, „Când şi când i se arătau în vedenie căpcăuni. Atuncea îl apuca o durere de
cap şi o greaţă şi-i venea o negură de sânge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit
ca-ntr-un vârtej, ţipând cu spume între dinţii încleştaţi.”. Pentru lumea din jur este un
ciudat, dar în urma întâmplărilor cumplite din copilărie „înţelegerea lui s-a luminat. Dar
s-a luminat, învăluindu-se şi ascunzându-se în sine. S-a luminat aşa ca să spuie
neghiobii boierilor măriei sale şu chiar măriei sale însuşi; dar ce vede şi aude păstrează
curat numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume care să asculte mai
cu luare-aminte decât Amfilohie Şendrea.”. În plus, era priceput în a vindeca diferite
boli, înţelegând glasul plantelor şi al animalelor, tot ca urmare a şocului suferit cu acel
prilej.
Stratonic, un veritabil spion în folosul stareţului, se află din întâmplare la curtea boierului
de origine armeană Iaţco Hudici, moldoveanul cel mai înstărit, datorită comerţului cu
vite şi miere de albine. Acolo sosise, în aceeaşi toamnă a anului 1471, pârcălabul Albu,
însoţit de Isaiia, vornic al Ţării-de-Sus, şi de paharnicul Negrilă, cu scopul de a o cere
drept noră pentru feciorul său, Niculăieş Albu, pe fiica boierului, jupâniţa Maruşca, dar a
fost refuzat.
Drept urmare a refuzului, Isaiia vornicul, care afirmase că neacceptarea se datorează
influenţei lui Vodă, îl sfătuieşte pe tatăl fetei să primească, pentru că domniile sunt
schimbătoare şi este bine să-şi facă prieteni din timp şi în altă parte decât în rândurile
puterii domneşti.
Cuvintele auzite Stratonic le-a reprodus întocmai preasfinţitului Amfilohie, în chilia
acestuia din Cetatea Sucevei, iar stareţul a putut înţelege astfel o conspiraţie împotriva
domnitorului, drept urmare Isaiia şi Negrilă au fost arestaţi. Au mărturisit arhimandritului,
după ce le-au fost ridicate de acasă „dulapurile şi răcliţele cu hârtii”, că trimiseseră scrisori lui
Radu-Vodă, în Ţara Muntenească, pentru a-l chema să-i izbăvească de „tiranul” domnitor
Ştefan, întru revenirea ţării ”la vechea ei slobozenie” boierească.
Au mărturisit şi că participase la fapta de trădare inclusiv stolnicul Alexe, la rândul său
arestat; din porunca domnitorului, dată nu fără şovăială, călăul „Dimcea a făcut să cadă
capetele viclenilor, lovindu-i numai câte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici.”, în tabăra oştirii
strânse la Vaslui, pe 14 ianuarie seara.
În ceea ce o priveşte pe jupâniţa Maruşca, începătoarea fără de voie a descoperirilor
stareţului, călugărul Stratonic tămăduitorul va constata (într-un „sobor al jupâneselor” întrunit
la patul unei lehuze pentru care fusese şi el chemat) că fata lui Iaţco Hudici „e un fel de
sfiiciune bălaie. Prea subţirică şi păşind prea mărunt. Parc-ar fi înfricoşată; numai când şi când aruncă într-o latură o
căutătură iute. Ar putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi grasă. Cum se poate uita un bărbat falnic la
asemenea gânganie?”.
Capitolul IV
Mărturisirile măriei sale Ştefan-Voievod
Este vremea Paştilor iar domnitorul se adresează părintelui Amfilohie, vorbindu-i despre
strădania sa de a construi biserici şi mănăstiri, drept compensaţie pentru lăcaşurile de
cult din cuprinsul imperiului otoman transformate în geamii. Precum şi despre viitorul
război cu turcii – „De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte Domnii şi Craii,
precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, nu pot păşi înainte.” – pe care îl
asimilează unei cruciade.
Drept răspuns, Amfilohie dezvăluie stăpânului său lumesc prorocirea unui schivnic
auzită cu patruzeci de ani în urmă, rostită imediat după decesul lui Alexandru-Vodă, cu
mâna dreaptă pe fruntea mortului: „va fi în ţara asta, după tine, mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu.
După această pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla pe nări foc
îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit. ”. Acel pustnic nu mai trăieşte, dar un urmaş al
său, aflat într-un loc din munţi ştiut de stareţul Căliman, proroceşte şi el; pustnicii sunt
din neam domnesc, creştini care au însă şi „o ştiinţă veche”, alăturată credinţei în
Dumnezeu.
În spovedania sa domnitorul mărturiseşte arhimandritului, pocăit, cum că „acest ticălos trup
se desfătează uneori întru beţie, şi alte ori în plăcere trupească. ”, ceea ce faţa bisericească spune că a
iertat, întrucât „Pentru strădania măriei tale în această viaţă nu poţi avea altă plată. Om fiind nu te poţi desface
de cele omeneşti.”.
Capitolul V
Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o scrisoare la Cetatea Neamţului
Feciorii starostelui Căliman duc scrisoarea pârcălabului Luca Arbore, în Cetatea
Neamţului, care citind-o îi înştiinţează despre porunca lui Vodă: ambii se vor înfăţişa la
curtea domnească, împreună cu Ionuţ Jder şi cu Simion Jder însoţiţi de slugile lor. Spre
mirarea celor doi mesageri, căci nu pricepeau „Cum se poate face una ca asta că unul
zgârie cu o pană, la Suceava, pe hârtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea
împunse cu săgeata de pană de gâscă sunt pentru ochi şi, cu toate acestea, jupânul
pârcălab le vorbeşte. Asta-i minune mai mare şi decât cutremurul.”, constată ei în sinea
lor ascultând vorbele lui Ştefan-Vodă.
Capitolul VI
Aflat la Timiş, pentru a-l lua cu sine pe Simion, după porunca domnitorului, Ionuţ
primeşte mărturisirea fratelui său mai mare, citindu-i mai întâi din semne vocile
sufletului, căci „Deşi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea ceva din
zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegerea că nimic din alte tulburări ale lumii
n-ar putea să îngenunche pe Simion, decât una singură, care-l sugrumase şi pe el, cu
ghiare de criţă.”.
La înmormântarea bătrânului pârcălab Neculai Albu, stins din viaţă la moşia sa din
Cuejdiu, unde îi poruncise vodă să se retragă după dezvăluirea complotului celor trei
boieri executaţi, Simion o văzuse pe Maruşca, fiica armeanului Iaţco Hudici. Drept
urmare, va mărturisi cel de-al doilea comis fratelui său mai mic, „Eu am simţit veninul din ochii
fetei lui Iaţco. L-am simţit în mine ca o dulceaţă, ce-mi pătrundea toată fiinţa. Se alina un timp şi iarăşi mă
străbătea.”.