Fratii Jderi

Fratii Jderi
•  Capitolul I
• Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor
domneşti
•  Suntem într‑o „luminată zi de mai a anului 1469”, la hramul mănăstirii Neamţu, când mulţimea de credincioşi află vestea sosirii lui
Ştefan‑Vodă, ceea ce provoacă în rândul poporenilor reacţii paradoxale: „Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se
întâmple! Au să se işte puhoaie, , are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război!”, socoteau ei.
• Printre cei sosiţi la hram se află şi „un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de
marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii.”: Ionuţ Jder. Era feciorul comisului
Manole Păr‑Negru, căruia lumea îi spunea Jder, „făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După
ce s‑a ridicat în vârsta asta, l‑a dus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi.”, mărturisind soţiei, jupâneasa Ilisafta, tot adevărul; „Altfel Jderul cel
mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.”.
• Acolo se mai află şi „ Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate […] cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al
răposatului Bogdan‑Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mustăţile răsucite din frânghii şi noduri.” căci, explică el celor care vor să afle
cu ce pricină soseşte domnitorul, Ştefan‑Vodă îi fixase acolo soroc de judecată, în pricina unor pământuri care îi fuseseră luate pe nedrept
de către vecini. Răpirea de pământuri se întâmplase după uciderea lui Bogdan‑Vodă, tatăl lui Ştefan – de către Petru Aron‑Vodă, în urma
unei capcane pe care acesta o întinsese victimei sale –, pe când starostele Căliman îl însoţise în exil pe tânărul Ştefan.
• Întârzierea de până atunci a rostirii verdictului în pricina pământurilor sale se datorase, motivează starostele, repetând cuvintele
domnitorului, „războiului” pe care acesta îl pornise, necesităţii de a‑l câştiga: „– Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind
cătră mine şi privindu‑mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă
neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu
acei stăpâni care ţi‑au răpit ocina ta.”.
• La întoarcerea din pribegie, Căliman găsise acasă şi „spor un prunc străin”, pe lângă pământurile împuţinate: era copil din flori, explică
starostele ascultătorilor săi, fiul unei surori a soţiei lui, o mamă stinsă din viaţă la puţină vreme după naştere, şi a comisului Manole
Păr‑Negru. Copilul, Ionuţ Jder, a fost crescut în casa starostele Căliman până când s‑a făcut flăcău, apoi dus tatălui.
 Fratii Jderi
• Capitolul II
• Aici se arată un voievod mare şi un Jder mititel
•   La Mănăstirea Neamţu se află călugăr şi „cuviosul ieromonah Nicodim”, frate după trup cu Ionuţ, pe numele său de mirean,
Nicoară Păr‑Negru. Avea şi el „pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu
păr de culoarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii domniei‑sale, în număr de cinci.”.
• Pe călugărul Nicodim îl vizitează în acea sfântă zi a hramului Ionuţ (căruia fratele său trupesc „Îi da din când în când învăţături,
spunându‑i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N’avea de unde‑l prinde şi ce‑i face. Era fluture, flacără, schimbător
ca un pui de demon.”) spre a participa împreună la întâlnirea obştei cu domnitorul. A cărui prezenţă domină mulţimile – „Vodă
Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul primăverii. Se purta ras, cu mustaţa
uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la
zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.” –, şi care, înfăţişând tuturor sabia sa în formă de cruce, ridicată în semn de
binecuvântare şi putere, făgăduieşte dreptate, să apere legea creştină şi rânduielile pământului.
• După slujba religioasă, starostele Căliman primeşte înscrisurile care îi fac dreptate, restituindu‑se pământurile, iar la masa
domnească este poftit şi Ionuţ, spre a‑i încredinţa vodă sarcina de slujitor şi prieten al fiului său, Alexăndrel, de aceeaşi vârstă
cu mezinul Jderilor.
• Domnitorul îl poftise şi pe Nicodim, căruia îi cere să‑i tălmăcească din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, ceea ce acesta şi face,
referindu‑se la imaginea luptătorului pe cal alb ce se împotriveşte Antichristului: „Vine vremea ca luptătorul să cheme pe
Domnii pământului întru prigonirea fiarei care s‑a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele
de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s‑o întâmpine şi s‑o lovească,
vărsându‑i spurcăciunea sângelui.”. Un mod de a spune că Moldova condusă de Ştefan va intra în război cu oştile sultanului
turc Mahomed (Mehmet), interpretăm noi interpretarea personajului.
 Fratii Jderi
• Capitolul III
• Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile
• De la feciorul domnesc, Alexăndrel („Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.”, notează autorul), cu care se legase frate de
cruce, Ionuţ află o mare taină a acestuia: se îndrăgostise de jupâniţa Nasta, fiică de boieri de la Ionăşeni. Cum iubita sa fusese plecată la rudele din
Polonia, de unde se întorsese de curând, Alexăndrel voia să o vadă, socotind însă că nu ar putea merge fără voia Domnitorului. În sufletul său nu
acceptă însă interdicţiile puse asupra lui, după cum se mărturiseşte prietenului şi fratelui de cruce, Ionuţ Jder: „Eu sunt ţinut de rânduielile
Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi,
căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.”. O părere cu care Ionuţ se arată întru totul de acord: „– Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi
asemenea rânduială. Mânzilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.”.
• Capitolul IV
• Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ
• Are loc, în cetăţuia mănăstirii, judecata domnească, în diferite pricini care se înfăţişau lui Vodă, şi lumea simte că se află sub o putere ce
stăpâneşte drept şi natura, nu doar pe oameni: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s‑au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau
la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile
pădurilor; drumurile erau paşnice.”.
• Înainte de a se întoarce la Timiş, Ionuţ este întrebat de către Nicodim dacă Alexăndrel i‑a făcut confesiuni, dar flăcăul neagă, deoarece jurase
fratelui său de cruce că va păstra secretul. Bănuind însă adevărul, Nicodim îl avertizează pe mezin asupra primejdiei în care se află („ Dacă se
întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel‑Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la Domni.”) şi motivează:
„Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n‑are în el alte puteri ca să‑l înfrâneze.
Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într‑o asemenea nebunie cu capu‑n jos ca într‑o prăpastie, pe când părintele său caută
intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce‑i place.”.
• Ionuţ Păr‑Negru, după ce ascultă sfaturile fratelui său găseşte, pe drumul către casă, prilejul de a face o boacănă, vorbind, la un popas de noapte
cu vin şi femei slobode în mângâieri, unui necunoscut ce îl trage de limbă. Vorbind anume despre Catalan, armăsarul spaniol din care se trag caii
folosiţi de Vodă în bătălii şi care duc necontenit noroc acestuia, spun oamenii. A mărturisit şi despre faptul că armăsarul este la Timiş, despre felul
cum îl păzesc Simion Jder, fratele cel mare al lui Ionuţ şi patru slujitori de la herghelie.
 Fratii Jderi
• Capitolul V
• În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia
• Comisoaia Ilisafta reaminteşte soţului său, comisul Manole Păr‑Negru, împrejurările în care s‑a călugărit Nicoară, sub numele Nicodim: el şi fratele său
Simion se îndrăgostiseră, fără să ştie unul de altul, de aceeaşi femeie, o grecoaică, Sofia, căreia, comentează Ilisafta, „ Nu i‑a plăcut numai un boier tânăr al
măriei sale; i‑au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul.”. Până când cei doi s‑au văzut din întâmplare, noaptea, lângă casa
grecoaicei, nu s‑au cunoscut, au tras săbiile şi au început să se lupte, când un strigăt al lui Simion, rănit, l‑a făcut pe Nicoară să‑şi recunoască fratele. Şi
femeia socoteşte că „ Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat, – căci acela este cap şi început – pentru acele nebunii pătimeşte mai
cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într‑un măturoi de barbă şi‑şi întorc obrazul încolo, ca să nu‑i văd eu; nu le pasă
nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi‑n nebuniile altora cunosc pe ale sale!”, cu referire la soţul ei, desigur.            
• Sosind Ionuţ, mama lui adoptivă are grijă de el ca de un copil („Orice ar spune dumnealui comisul, mormăi ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai
va să curgă apă pe Moldova pâne ce i‑or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s‑a coace osul. Încă mai are nevoie de căldura cuibului.”) şi se
împotriveşte plecării acestuia la curtea domnească, din aceleaşi raţiuni.
• Capitolul VI 
• Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii
• Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa că „Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să
lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate
de‑a gata şi să‑i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras.”.
• Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în
dragoste, cu chimirul gol şi „N‑are alt dar decât al băuturii de vin, întru care într‑adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit cu o
boieroaică frumoasă şi bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs „ numai pielea şi
ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor stabilit în Polonia, se
străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume
pe care şi‑l făcuseră cei cinci Jderi tineri.
• Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi urmaşii lor), Ştefan‑Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează
pe Simion asupra poruncii pe care i‑o dăduse, de a se căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o
pot face uşor: „cei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă vreme, şi cei „cărora le‑a fost
înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască.”.
 Fratii Jderi
• Capitolul VI 
• Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii
• Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa că „Fiecare om are un
urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci
acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de‑a gata şi să‑i iasă
în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de
gras.”.
• Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept
urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în dragoste, cu chimirul gol şi „N‑are alt dar decât al băuturii de
vin, întru care într‑adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit cu o boieroaică frumoasă şi
bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs
„numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah
tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor stabilit în Polonia, se străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât
despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume
pe care şi‑l făcuseră cei cinci Jderi tineri.
• Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi urmaşii lor),
Ştefan‑Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează pe Simion asupra poruncii pe care i‑o dăduse, de a se
căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o pot face
uşor: „cei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă
vreme, şi cei „cărora le‑a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască.”
 Fratii Jderi
• Capitolul VII
• Ciudată veste din Ţara Leşască
• Starostele Căliman aduce prins – a doua zi după plecarea lui Vodă – la Timiş
pe străinul căruia îi vorbise Ionuţ în acea adunare de noapte despre
Catalan, căci surprinsese trecând pe acolo schimbul de vorbe dintre cei doi.
Considerat suspect, străinul se dovedeşte a fi un slujitor al lui Dămian –
feciorul neguţător în Liov al comisului şi iscoadă a domnitorului la poloni –,
pe nume Iosip de la Nimirceni, trimis cu misiunea de a‑l înştiinţa pe comis
despre ceea ce aflase Dămian: un hoţ ucrainean vestit, Gogolea, poreclit de
moldoveni Răţoi, fusese tocmit de către Mihu, boier duşman al
domnitorului şi pribeag în ţara leşească (Polonia) spre a‑l fura pe Catalan.
Mihu voia să piardă astfel pe domnitor, căci se spunea că atâta vreme cât
Ştefan‑Vodă va lupta călare pe Catalan, ori pe unul din urmaşii acestuia, nu
poate fi înfrânt la război.
 Fratii Jderi
• Capitolul VIII
• Umblând pe drumul Sucevei, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă
• Pe drumul către Suceava, unde urma să se pună în slujba lui Alexăndrel şi să înveţe carte
împreună cu acesta, „Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într‑o
bucurie a întregii lui fiinţe, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se
întipăreau şi răsunau în el ca într‑un cristal.”. Fusese dat în seama fratelui său, vistiernicul Cristea,
şi a soţiei lui, Candachia, spre a fi înfăţişat cum se cuvine la curte. Iar la un popas o ţigancă îi
ghiceşte viitorul: „Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta.
Te uiţi la noi ş‑o vezi pe dânsa. Nu‑ţi trebuie mâncare, nu‑ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!”.
O jupâniţă pe care încă nu o cunoştea, dar la care visa de când Alexăndrel îi vorbise despre ea –
Nasta de la Ionăşeni.
• La ospătăria lui Iohan Roşu, pe călători îi întâmpină un mesager al lui Vodă, medelnicerul
Dumitru Crivăţ, cu porunca de a‑l duce vistiernicul pe fratele său mai mic la curte a doua zi
dimineaţa. Acest medelnicer îl va informa pe Ionuţ despre viitorul său dascăl, totodată şi dascălul
domnitorului, arhimandritul Amfilohie Şendrea, cel care „a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu
se află în ţara asta om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile.”, dar, completează
medelnicerul, „are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă”, obişnuind să rostească, direct şi
oricui, adevăruri prea puţin plăcute.
 Fratii Jderi
•  Capitolul IX
• În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui
• Ionuţ Jder, după întâlnirea cu un Alexăndrel‑Vodă bucuros de revedere, este prezentat doamnei
Chiajna, sora lui Bogdan‑Voievod, tatăl domnitorului Ştefan, apoi îl cunoaşte pe părintele Amfilohie
Şendrea. Urma să plece, împreună cu Alexăndrel, în ţinutul Hotinului, spre a se întâlni acolo cu
Vodă, ceea ce pentru coconul domnesc este bun prilej de a trece pe la Ionăşeni, unde nădăjduia să
o întâlnească pe iubita lui, Nasta, părtaş la acest plan fiind medelnicerul Dumitru Crivăţ, „slujitor de
taină” al fiului de domn.
• Pe drumul către Ionăşeni, „Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o
înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă.”. În adâncul sufletului, spera
într‑o altă rânduială a lucrurilor, încât Nasta, „copila despre care i se prorocise, să hotărască ea
singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un
Făt‑Frumos.”; o alegere favorabilă lui şi nu feciorului domnesc.
• Ceea ce se va şi întâmpla, deoarece Nasta, după ce l‑a trimis pe Alexăndrel să ceară tatălui său şi
mamei ei acceptul pentru legătura lor, merge noaptea la culcuşul lui Ionuţ, spre a‑l ruga să o apere
de Alexăndrel şi a‑i da o sărutare neaşteptată, împreună cu mărturisirea iubirii ei. Astfel,
comentează naratorul, „Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să
aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele.”.
 Fratii Jderi
• Capitolul X
• Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta
• „După întâmplarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într‑o stare păcătoasă şi vrednică
de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească,
bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. Dealtminteri îşi dădea dreptate că n‑a săvârşit nimic în
dauna stăpânului său; s‑a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră‑i cu război.”; drept
urmare, „Nu‑i trebui multă vreme fecioraşului de la Timiş, să sburde iar fără grijă, ca un mânz din acele
ceairuri.”.
• Griji are însă Ştefan‑Vodă, ocupat cu împărţirea pământurilor pentru refugiaţii ruşi de lângă apa
Nistrului, cu pregătirea ţării pentru a se apăra de posibilul atac al unor tătari neprieteni şi hoţi, vestit lui
de Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, cu ridicarea curţii domneşti de la Bacău şi multe altele,
treburi ale Domniei în care îl implică şi pe fiul său, Alexăndrel.
• După cum griji are şi Nasta pe care, într‑unul din drumurile sale făcute la porunca tatălui, în cursul lunii
iulie a aceluiaşi an 1469, tânărul fiu de domn o descoperă suferindă şi slăbită. Pricina suferinţelor Nastei
o va afla puţin mai târziu Ionuţ, reîntors singur, sub pretextul unei vizite la Timiş. Nasta era îngrijorată
pentru că îşi auzise mama, pe jupâneasa Tudosia, vorbind în somn despre oameni răi, străini din ţara
leşească, ce ar pune la cale prinderea ori uciderea lui Alexăndrel. Iar copila găseşte şi o soluţie
îngrijorărilor ei: „te rog să vii singur, căci cu tine n‑are nimenea nimică. Ori fură‑mă şi du‑mă undeva, ca
să nu mai am spaimă.”
 Fratii Jderi
• Capitolul XI
• Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său
• Pe drumul de la Ionăşeni la Suceava „Se afla în Jder ca o presimţire de sălbăticiune, care, umblând sub
codru şi căutându‑şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga‑i
făptură încordată spre primejdie.”. Pe baza acestei presimţiri, tânărul îl suspectează pe Iohan Roşu
(stăpânul ospătăriei unde poposiseră Ionuţ, vistiernicul Cristea şi soţia lui), întâlnit pe drum, de participare
la complotul împotriva lui Alexăndrel, deoarece Iohan ştia despre drumurile feciorului de domn de la
medelnicerul Crivăţ, dar şi pentru că mergea înspre graniţa cu Polonia, unde urma să ducă o marfă
preţioasă, mărturiseşte imprudent. Somat să spună care îi sunt adevăratele intenţii, hangiul de origine
polonă va scoate sabia, iar slujitorul său baltagul, însă fără mare folos, căci sunt biruiţi de către Ionuţ şi
slujitorul său credincios, Gheorghe Botezatu Tatarul, legaţi şi duşi în cetatea Sucevei, spre a fi predaţi
postelnicului de acolo.
• Nici postelnicul nu dă mare crezare teoriei complotului, pe care o susţinea Ionuţ, după cum nu va crede
nici Alexăndrel, aflat la Ionăşeni, trezit în toiul nopţii şi luat cu sine de către Ionuţ, sub pretextul unei
porunci a lui Vodă. Teorie confirmată însă de atacul unor tâlhari polonezi, pe drumul de întoarcere la
Suceava, care solicită grupului alcătuit din fiul de domn, Ionuţ, medelnicerul Crivăţ şi şapte oşteni să îl
predea pe Alexăndrel. În cursul luptei ce urmează, grupul este salvat de sacrificiul medelnicerului Crivăţ,
care socoteşte că astfel îşi plăteşte vina de a fi vorbit la ospătăria lui Roşu despre drumurile fiului de
domn: aprinde paiele din carul cu ajutorul căruia se apropie atacatorii, ştiind că va fi ucis apoi de aceştia.
 Fratii Jderi
• Capitolul XII
• Când au cercetat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi
• Câţiva negustori, ziceau ei, de ceară aromată din luncile Siretului, folosită pentru fabricarea lumânărilor din
palatul dogelui veneţian, se află în căutarea mărfii lor prin preajma Timişului. Erau cazaci zaporojeni, conduşi
de cel care se numea Grigorie Pogonat, vorbitor de română; unul dintre aceştia, moş Ilia Alapin, îşi căuta
vindecarea ochiului ce îi lăcrima necontenit la un izvor cu apă binefăcătoare aflat chiar deasupra aşezării
Jderilor. Curând însă, în dialogurile lor, se vădesc a fi, de fapt, hoţii tocmiţi de boierul Mihu, refugiat în
Polonia, spre a fura, sau măcar a ucide, pe Catalan, armăsarul domnesc purtător de noroc în războaie pentru
Ştefan‑Vodă, Grigorie Pogonat fiind în realitate vestitul hoţ Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi.
• Pentru a‑l ucide pe Catalan, căci de furat au înţeles ei că este peste putinţă, hoţii simulează un atac cu rol de
diversiune în partea opusă locului unde se află grajdul cu Catalan, dar Gogolea şi tovarăşul său, Ilia Alapin, cel
ce simulase boala de ochi pentru a spiona, vor fi capturaţi de către Simion Jder care îi aştepta, informat din
timp despre identitatea reală a ‘negustorilor’ şi mişcările lor. Pentru că bănuia însă un asemenea posibil
deznodământ, Gogolea îşi luase ca măsură de prevedere capturarea lui Alexăndrel şi a lui Ionuţ, pe care îi
oferă, în schimbul eliberării sale, lui Simion, ceea ce al doilea comis va accepta.
• Sosiţi la locul tentativei de capturare a feciorului de domn, după indicaţiile lui Grigorie Gogolea, Simion Jder şi
oamenii săi văd, îndată ce hoţul dăduse semnul de încetare a ostilităţilor, „ieşind din văgăună cătră soare o
arătare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stângă sângerată. Răcnea c‑o gură
mare şi c‑un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri.”: era Ionuţ,
care se bătuse astfel încât uimise şi pe lotrii cazaci hârşiţi în rele.
 Fratii Jderi
• Capitolul XIII
• Despre ieşirea în pradă a Tatarilor de dincolo de Volga
• Tătarii nohai, ramură nomadă şi primitivă a neamului, spre deosebire de tătarii Crâmleni, aşezaţi la casele lor
şi civilizaţi, al căror han trimisese lui Ştefan‑Vodă înştiinţare despre un posibil atac al nohailor, pătrund în
Moldova. Cu o ramură a hoardei lor, în timp ce alta jefuia Polonia, unde „În târguri, maţele neguţătorilor au
fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre
convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor.”.
• În drum spre confruntarea cu tătarii, Ştefan‑Vodă află despre isprava feciorului său şi a lui Ionuţ Jder, ambii
fiind aduşi în faţa lui şi certaţi pentru nechibzuinţa de care au dat dovadă, ţinând ascunse drumurile la
Ionăşeni şi dragostea lui Alexăndrel pentru Nasta. Totodată Ştefan află de la sfinţitul Amfilohie, de faţă la
certarea tinerilor vinovaţi, că Tudosia, mama Nastei, este rudă prin alianţă cu Mihu, boierul din ţara leşească
răuvoitor domnitorului. Drept pedeapsă pentru faptele lor necugetate, Alexăndrel şi Ionuţ vor fi puşi „la
ispăşiore şi la post” în recluziune, cel de‑al doilea tânăr alături de fratele său, la Timiş. Cu acest prilej
domnitorul îşi afirmă şi concepţia sacrificială despre rostul conducătorilor, reprodusă anterior lui Ionuţ de
către Alexăndrel: „Noi Domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi
căldură şi lumină fără a primi.”.
• Incursiunea tătarilor nohai pe teritoriul Moldovei se va solda însă cu înfrângerea lor şi cu capturarea fiului lui
Mamac‑Han, Emin Sidi Mamac, conducătorul lor, de către Simion şi Ionuţ, care îl prind din fuga calului cu
juvăţurile, arcane de frânghie. Aceasta după ce oştile domneşti i‑au înconjurat pe tătari obligându‑i să lupte
într‑un fel cu care nu erau deprinşi: confruntarea cu tactica unei armate regulate şi disciplinate.
 Fratii Jderi
• Capitolul XIV
• Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor
• Tătarii nohai prinşi sunt trecuţi toţi prin sabie, la porunca domnitorului, după cum s‑a întâmplat şi cu fiul
hanului şi cu nouăzeci şi nouă din cei o sută de tătari trimişi solie la domnitorul Moldovei de către Mamac‑Han,
cu cererea „să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea
Ţară a Moldovei, nu va rămânea sar şi târg nedat pojarului […] şi nu va rămâne om trăitor de la mare şi până la
munte”. Drept urmare, speriaţi, tătarii se vor retrage către Nipru.
• După aceste întâmplări cumplite, la Timiş, Ionuţ „urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi
fără vlagă, ca un mânzoc bolnav.”, stare accentuată de veştile aduse de la Ionăşeni de Gheorghe Botezatu
Tatarul, trimis acolo de către Simion, înduioşat de suferinţa fratelui său: Nasta se refugiase, împreună cu mama
ei, la rudele din Polonia, unde fuseseră luate apoi în robie de către tătari.
• Pentru că, aflând vestea, Ionuţ „începu a se tângui, scâncind”, Simion îl va certa, fratern‑ironic: „Tu încă nu
înţelegi ce se chiamă un bărbat – adică acel care nu‑i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă
de la sine slăbiciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalecă lângă o
muiere; pe urmă încalecă şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos
să‑ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la
poartă şi să steie cu mirare: Hm! Se cunoaşte că aceştia‑s feciorii comisului Manole Pă‑Negru de la Timiş.
Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!”. Pe când tatăl său va
considera, „cu destulă linişte” şi generalizând filosofic, cum că „– Asta‑i ucenicia fiecărui bărbat” şi că cel mai
bun leac este munca de ajutor al celui de‑al doilea comis, Simion.
 Fratii Jderi
• Capitolul XV
• Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie
• Leacul aplicat de comisul cel bătrân „fecioraşului” se dovedise productiv până când a sosit în Timiş slujitorul
lui Dămian, Iosip de la Nimirceni, cel care mai fusese o dată mesager al Jderului neguţător în Liov. Acest
mesager povesteşte cum l‑a întâlnit pe moş Ilia Alapin, tovarăşul hoţului Grigorie Gogolea, într‑un sat de
lângă Liov, şi ce a aflat de la el: împreună cu Gogolea hotărâseră a‑l da prins lui Ştefan‑Vodă pe boier Mihu,
pentru că nu le plătise răsplata cuvenită, a‑l da în schimbul valorii banilor datoraţi de către boier hoţilor.
Acelaşi Iosip îi anunţă despre soarta Nastei şi a mamei sale: amândouă au fost vândute de tătari şi cumpărate
de „Suleiman‑beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcurile Dunării, în drept cu cetatea Chilia.”,
la Ormanlî‑Ghiol.
• Auzind pe Iosip că se pregăteşte să relateze despre iubita sa, Ionuţ s‑a prefăcut a se retrage cuminte din sfatul
familiei, ceea ce l‑a determinat pe Simion să afirme că mezinul „a înţeles că nu‑i mai rămâne nimica de
făcut.”. Ascultase însă dintr‑o cameră alăturată şi puţin mai târziu, atunci când a venit comisoaia să‑l
binecuvânteze pentru somn, prefăcându‑se că este pe cale de a adormi liniştit, „deschise ochii, îi zâmbi, o
cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n‑avu vreme să strige de plăcere, nici să
întrebe ce‑i şi dacă‑i bine. Fecioraşul închise iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.”.
• După care, în miez de noapte, îi va cere slujitorului său, Gheorghe Botezatu Tatarul, să‑l însoţească în
tentativa de a‑şi recupera iubita, ceea ce tătarul creştinat acceptă, socotind că nu are altceva mai bun de făcut
şi că doar aşa îşi va putea proteja stăpânul. Se simţea dator familiei Păr‑Negru deoarece bătrânul Manole îi
salvase viaţa, pe când era copil, rob la turci, iar ostaşii moldoveni călcaseră un sălaş al păgânilor.
 Fratii Jderi
•  Capitolul XVI
• Cum se pregătesc Jderii cei mari să‑l caute pe cel mititel
• Ne aflăm la începutul lui octombrie din acelaşi an 1469 când, sub pretextul că
merge la fratele Nicodim de la mănăstirea Neamţu, Ionuţ a pornit deja către
cetatea Chilia, după cum avea să înţeleagă Simion, văzând că Ionuţ nu a revenit la
timp acasă, mărturisind apoi tatălui că „La vârsta lui nici eu n‑aş fi făcut altfel. Ştiu
că şi alţii ar fi făcut tot aşa.” – părintele său, în speţă.
• Porniţi întru salvarea mezinului, pe drum către mănăstirea Neamţu, de unde îl vor
lua cu ei pe Nicodim („– Am înţeles că acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.”),
comisul Manole şi Simion opresc la vistiernicul Cristea şi la starostele Căliman,
asociaţi aceleiaşi fapte. Apoi, cu învoire de la domnitor („– Să ştii, comise Manole,
a zis măria sa că acest prunc a săvârşit o faptă care‑mi place.”) şi poruncă de a‑l
înfăţişa pe fugar la întoarcere, avându‑l cu ei în plus şi pe Dămian, întâlnit la
Suceava, se vor îndrepta, ajutaţi de cinci slujitori, către cetatea Chilia.
 Fratii Jderi
• Capitolul XVII
• Unde şi cum l‑au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit în acel loc
• Ajunşi la cetatea Chiliei, cei şase află cu surprindere de la pârcălab că Ionuţ trecuse pe acolo, se prezentase cuviincios,
sugerând chiar că este posibil să fie urmat de o „putere”, după care dispăruse, lăsându‑şi calul şi hainele, de unde
Simion a dedus că „Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî‑Ghiol şi cerea sprijin de la ai săi. Acest copil a avut mai
multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l‑a sculat şi l‑a pornit ca în vifor; însă, în cursul
drumului, s‑a arătat şi judecata, învăţându‑l să se folosească de puterea care vine după el.”.
• Acelaşi pârcălab îi informase pe oaspeţii săi despre Suleiman‑beg, comandantul micii garnizoane turceşti din
Ormanlî‑Ghiol: „Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i‑a venit asemenea
boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la
broască.”. Pentru a se încălzi, aduce în patul său roabe tinere, care încurând „se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la
piele, până ce vine vremea de mor, ori se asvârli ele singure într‑o gârlă, de le mănâncă racii.”.
• După întâlnirea grupului cu Ionuţ şi slujitorul său – angajaţi la Ormanlî‑Ghiol ca muncitori sub chip de tătari pribegi –,
are loc atacul asupra garnizoanei, formată din câţiva ieniceri bătrâni, surprinşi pe când pescuiau, atac finalizat prin
uciderea lui Suleiman‑beg, dar în haremul acestuia nu se găsea Nasta. De la o roabă, în care Simion şi Nicodim au
recunoscut‑o pe fosta lor iubită Sofia şi care apoi s‑a sinucis, lăsându‑se în sabie, Ionuţ află că iubita sa se aruncase de
pe corabia ce o ducea către Ormanlî‑Ghiol, spre a pieri în valuri.
• „După această ultimă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.”, unde
„Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru‑Vodă a ridicat
palma la mustăcioară şi a întors fruntea într‑o parte.”. Iar Nicodim a scris în ceaslov data întoarcerii sale, 21
octombrie, cu menţiunea „Când am fost noi în pământul Turcului.”