UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA ECONOMIE, MARKETING ȘI TURISM

STEȚIUC DIANA

PIAȚA MUNCII ȘI CARACTERISTICILE EI

Lucru individual

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC :

HĂMURARU MARIA ,
lector
universitar

1
 CHIȘINĂU-2019
CUPRINS

1. INTRODUCERE ………………………………………………….….3
2. SUBIECTUL 1. PIAȚA MUNCII …..……………………………….4
3. SUBIECTUL 2.
2.1. ŞOMAJUL …………………..…………………………………10
2.2. EFECTELE ȘOMAJULUI………………………..……………15
2.3. MĂSURI DE DIMINUARE A ȘOMAJULUI ȘI EFECTELOR
SALE …………………………………………………………….……16
4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI ……..........................…………..20
5. BIBLIOGRAFIE …….………………………………………………..22
6. ANEXE…………......………………………………………………….23

2
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa temei abordate. Actualitatea prezentului studiu este determinată de

faptul că problemele existente în Republica Moldova afectează grav funcţionarea pieţei forţei de
muncă. În acest context, scopul studiului constă în evaluarea situaţiei actuale a pieţei forţei de
muncă şi identificarea celor mai acute probleme în funcționarea acesteia. 

Gradul de studiere a temei. Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită,
întrucât munca este factorul de producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum
şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor
acestuia.

Obiectul de studiu. Argumentarea problemei științifice importante soluționate, care constă în

fundamentarea teoretico-conceptuală și metodologică a specificului mecanismelor de funcționare, a
metodelor și a politicilor strategice de reglare a pieței muncii în mediul rural al R.Moldova și
implementarea lor în practică.

 Sunt utilizate următoarele metode: analogie, comparație, monografică, statistică.

Cuvintele cheie: piața muncii , cerere , ofertă , șomaj , salariu , efectul de venit etc.

3
SUBIECTUL 1. PIAȚA MUNCII
Piața muncii este spațiul economic în care se întâlnesc, se confruntă și negociază în mod
liber cererea de forța de muncă, reprezentată de angajatori și oferta, reprezentată de posesorii de
forță de muncă. Așadar, clientul de pe piața muncii este angajatorul care dispune de locuri de
muncă, furnizorul este căutătorul de loc de muncă - salariatul, obiectul tranzacțional este forța de
muncă, iar prețul este salariul complet, cunoscut și sub denumirea de fondul individual de salariu.
Forța de muncă este oferită pe nivele de calificare (competențe) și unități de timp (ore, zile de
muncă etc.).
Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în
două categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă.
Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:
 evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;
 evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;
 restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii
de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;
 variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel individual ş.a.

Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori:

 gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai diferite;
 amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
 migraţia internaţională a capitalului financiar;
 politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă superior calificată
(importul de inteligenţă) etc.

În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii, în ţările dezvoltate

economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei

4
economice, pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting următoarele
două segmente de piaţă:
 piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de
multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic
sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă bune.
 piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică,
confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici
sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.

În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul,
concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă, care prin
trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite particularităţi pieţei
muncii, precum:
Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai acela care este
cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea
lor de muncă. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie precizart că, în
condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o societate democratică.
De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate, condiţionând
echilibrul economic şi pe cel social-politic;

In raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată , întrucât
tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între
ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează să-şi
realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea, intervenţia
statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un
grad ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca
instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi numeroase reglementări economico-juridice, un
cadru reglementat instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii economici.

5
Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi
salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare la
protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul
tripartit guvern-patronat-sindicate);

Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care negocierea şi

contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. De asemenea,
raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă, permanent
oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

Piaţa munci este o piaţa derivată , în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură
cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei
trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de dezvoltare şi funcţionare
a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de ordin economic, social şi educativ, cum ar
fi:
 alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate, pe profesii şi
în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă;
 combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital , asociere ce presupune
atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori;
 formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare, cât şi a celor
derivate;
 crearea unui cadru formativ-educativ , ce presupune măsuri, reglementări şi informaţii, în
direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,

sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

6
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori,
între care cei mai semnificativi sunt:
 dimensiunea salariului;
 raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
 necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 conţinutul şi durata muncii;
 securitatea ocupării.

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp
liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă
apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere
de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai
multe bunuri, inclusiv timp liber.
 
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai
mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai
mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că
fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să
lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a
acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât
asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia
Oferta de muncă , în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă
totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali
şi demografici, profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor
de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi
a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă
în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje
economice, surprizele necunoscutului etc.

7
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei
persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în:
calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa şanselor
pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative
etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea
strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi
nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe
lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza
analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea
cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt
efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se
exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.
Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în economie
şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate,
determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi
substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea
salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu
uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura
mărirea salariilor.
Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii:
 dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;
 dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
 dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă;
 dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi
organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc
şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un

8
model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul
muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin
intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin diverse
compromisuri
Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa
muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de
muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice.
Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii:
muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii
cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial,
reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.
Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt:
 Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ
constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în timp
ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul
unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe
seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj.
 Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul pieţei
muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt
plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi
şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă
presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă.
Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai
complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii.
 Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii şi
inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin
substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o
restructurare competitivă de dezvoltare economică

9
Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se înregistrează
o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste
ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate.

SUBIECTUL 2.1. ŞOMAJUL

În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. În această

optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă
însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că nu o vom
regăsi numai în economie. Desigur, punctul de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea de
muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică. Există ţări cu
trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă.

Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată de aceasta. Condiţia

demografică ni se pare aici cea mai importantă. În extremis, omul nu poate trăi fără activitate
economică, fără să producă, dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de
cererea de muncă pe care o generează producţia. Progresele medicinii, în mod deosebit, permit
astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul familial,
cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile existente, politicile
demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică - proces
ce stă la baza ofertei de muncă.

În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei; piaţa muncii este doar locul
unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie,
prin interacţiunea lor, sub formă de şomaj.

Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee, deplasând
explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de
perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica

10
productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte determinări
concrete.

Explicaţia are în vedere că:

 încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în condiţiile în care
ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, daca există deja, îl extinde;

 dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea
creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va mări, şomajul va creşte
şi mai mult;

 dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad
mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi
într-o anumită măsură;

 şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia activă şi
productivitatea luate împreună cresc mai mult, sau evoluează una crescând şi alta scăzând de
aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.

Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen, de forme diferite în

funcţie de preponderenţa factorilor generatori.

Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce

estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe
care ei le consimt atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc
un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând, s-a formulat
concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit, un şomaj
permanent, denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi
monetari. De aceea, economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. În

11
literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). În
perioada anilor '30 ai secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj, amplu
la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj
keynesian.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de
conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică
pentru:

 şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care

caracterizează lumea industrializată;

 şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi

agricultura.

Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, zonală,

socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu acestea, a unor
meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. În această categorie se include şi
şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele
necesare exploatării resurselor umane.

Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum
şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă.
Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele
tehnice de producţie: greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate momentană (termen scurt) care
corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui
loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în economiile
marilor ţări.

12
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura
sa.

Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că măsurarea şomajului nu este decât
o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe
aspecte:

Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) - cât şi relativ - ca rată
a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi
ţări.

Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau
descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele
relevate înainte. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei
de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este, deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut
reflectat printr-o rată de câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional.

În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei
de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se
admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-
2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii '80, pe când în
Europa occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent,
ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.

Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim, s-a făcut şi pasul
logic următor, considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare
de supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a
şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul
său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul
economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică, pentru noii
angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.

13
Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta se poate
distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii; şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care
este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu
eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România , la
niveluri apreciabile.

Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la

reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi
perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări
care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de
creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.

În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai
mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare
format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între aceştia, cei mai
utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de
aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu
cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. Pentru ei,
dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea încrederii în sine,
apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale
prin inactivitate.

Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin clasificarea şomerilor după diferite
criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin,
ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.

În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de
vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii
(până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.

14
Pe plan mondial, şomajul are tendinţa, în ultimii ani, să se agraveze. Aceasta este situaţia şi în ţările
din centrul şi estul Europei, dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri.
Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa, în România, numărul celor care nu au
un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion, ceea ce reprezintă peste 10% din populaţia
activă. Şomajul, în ţările din această parte a lumii, este direct legat de scăderea producţiei
industriale, creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol, sistarea sau restrângerea activităţii în
unele sectoare sub incidenţa crizei economice.

SUBIECTUL 2.2. EFECTELE ȘOMAJULUI

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale. Costul
individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci
când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea
publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra
celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.

Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de
venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen
care afectează, în diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi
sociale negative. Dintre cele mai importante, amintim:

  inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai
negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de
muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
 conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un
factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;

15
  contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj.

SUBIECTUL 2.3. MĂSURI DE DIMINUARE A ȘOMAJULUI ȘI EFECTELOR

SALE
Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi
garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis
oficial ca fiind "rezonabil".

Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni
decât al şomerilor, dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Una din modalităţile
cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea sa faţă de salariu
şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. Recent, ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul
unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia, iar durata de acordare a acesteia,
în săptămâni, era de 65% în SUA; 51% în Canada, 52% în Germania şi Anglia, 26% în Italia. În
legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi
limitative.

În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de

cel mult 227 zile într-un cuantum exprimat în patru variante, în funcţie de situaţia în care se află cel
ce urmează s-o primească: 60 sau 70% din salariul de bază minim pe ţară, brut, indexat, din care s-a
dedus impozitul; 50% sau 55% din media salariului de bază brut, avut în ultimele trei luni, indexat,

16
din care s-a dedus impozitul. Persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj, legal, fără a putea
să se încadreze în muncă şi sunt lipsite de mijloace de întreţinere, primesc în continuare o alocaţie
de sprijin - o sumă egală cu 40% din salariul minim pe ţară brut, indexat, din care se scade
impozitul. Alocaţia de sprijin se acordă pe o perioadă de 18 luni.

Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie, desigur, printre măsurile de protecţie socială, dar
creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările, implică o creştere
rapidă a sumelor folosite sub această formă. În acest context, două aspecte devin preocupante: cu
toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în
raport cu nevoile; sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai
poate face faţă.

Indemnizaţia de şomaj reprezintă, în general, un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot
grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. În măsura în care
este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a
mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte
că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Privită însă ca asistenţă, indemnizaţia de
şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de
calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a programelor de încadrare în activitate.
Dacă ţinem seama de aceste aspecte, devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv, iar cea de
asistenţă - activ.

Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării
acesteia, deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea
diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi
renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment, s-a transformat într-o investiţie în
resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii.

Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la

bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la
nivelul societăţii. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct, ci şi
indirect. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care
vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai
17
indemnizaţiei de şomaj, ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al
indemnizaţiei. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea
întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici, dar "atrăgătoare" pentru şomeri,
întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. Acţionând, pe de o parte, pentru stabilirea
unei indemnizaţii de şomaj descurajante, iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu
salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde
implicaţii pe piaţa muncii.

Desigur, există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi
care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu.

O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". Acesta reprezintă,
în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema după care el
funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor; pentru cei
fără nici un venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară; pentru cei cu venituri sub
acest minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se
ridică la nivelul minimului necesar.

Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte

asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect,
uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive, ci contradictorii. Măsurile pentru diminuarea
şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care
privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc populaţia ocupată; alte măsuri.

Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în

căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii; facilităţile
acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de
noi locuri de muncă în activităţi publice. Să remarcăm, totuşi, că, în mai toate ţările, se pune
concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.

Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează

printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-
profesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc

18
populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de
odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc

În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de

muncă şi diminuare a şomajului, astfel:

 măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea
duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării
obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat
ridicării calificării;

 măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi,

precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini
imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;

 măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă

în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe
extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin
capital;

 măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active , prin: îmbunătăţirea

conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea
profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale;
facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc.

 măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special
în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

19
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Situația pe piața muncii, precum și rezultatele chestionării agenților economici privind evaluarea
cererii și ofertei forței de muncă inclusiv compartimentul competenţe conduc la următoarele
concluzii:

1. Economia Republicii Moldova chiar dacă a dat primele semne de revigorare,

continuă să fie vulnerabilă, în faţa unui şir de factori atât interni precum şi externi. Ca
rezultat, activitatea sectorului industrial a stagnat, investiţiile s-au diminuat
semnificativ. Totodată, datorită condiţiilor climaterice favorabile, volumul producţiei
agricole s-a majorat considerabil. De asemenea apar primele semne de ameliorare în
comerţul exterior.

2. În situația în care populația aptă de muncă este concentrată mai mult în mediul rural,
locurile noi de muncă se creează, primordial în mediul urban.

20
 3. Formarea profesională realizată de școlile profesional - tehnice nu întotdeauna
corelează cu exigențele contemporane ale pieței muncii.

4. Competențele sociale și comportamentale sunt la fel de importante pentru capacitatea

de angajare ca și competențele profesionale/specifice locului de muncă, însă acestea
deseori lipsesc tineri.

5. În scopul abordării decalajului critic de competențe, sistemele de învățământ și

formare profesională trebuie să acorde mai multă importantă dezvoltării
competențelor sociale și comportamentale.

Reieșind din aceste concluzii, pot fi formulate următoarele recomandări care ar contribui la
ameliorarea situației de pe piața muncii și la echilibrarea cererii cu oferta forţei de muncă:

 promovarea unor politici economice capabile să contribuie la crearea locurilor de muncă

competitive și atractive, fapt ce ar conduce la creșterea nivelului ocupării, reducerea
șomajului de lungă durată, în special în rândul tinerilor, precum și din mediul rural;

 identificarea și finanțarea sectoarelor economice care să poată genera ocuparea durabilă a

forței de muncă;

 stimularea antreprenorialului și susținerea creării de IMM, în mediul rural, capabile să creeze

cât mai multe locuri de muncă productive și competitive;

 implementarea pe scară largă a masurilor active de ocupare în scopul asigurării echilibrului

pe piața muncii și combaterii șomajului structural și sezonier, în special în mediul rural.
Diversificarea domeniilor de activitate în localitățile rurale pentru reducerea exodului forței
de muncă;

 gestionarea cât mai eficientă a locurilor de muncă vacante;

21
 informarea în masă a populației privind situația de pe piața muncii, precum și necesitatea de
forţă de muncă stipulată în Prognoza pieței muncii și Barometrul profesiilor;

 implementarea largă a sistemului de orientare profesională la toate nivelurile de studii

(scoală, liceu, universitate) și formare profesională continuă;

 gestionarea eficientă a fenomenului de migrație a forței de muncă, elaborarea măsurilor de

politici axate pe transformarea migrației de muncă dintr-o problemă într-o sursă de
dezvoltare, precum și integrarea persoanelor reîntoarse pe piața muncii din țară;

 elaborarea și punerea în aplicare a unui sistem eficient de educație și formare continuă în

scopul menținerii și dezvoltării capitalului uman existent. Reajustarea structurii și
conținutului programelor de studii liceale, secundare, profesionale și universitare în
conformitate cu exigențele companiilor și ale pieței muncii.

 sistemul de învățământ secundar, inclusiv învățământul profesional tehnic, ar trebui să

acorde mai multă atenție dezvoltării competențelor cognitive de ordin superior și
competențelor profesionale, care sunt insuficiente

 sistemul de învățământul terțiar ar trebui să acorde mai multă atenție dotării studenților cu
competențe lingvistice corespunzătoare

 mesajul despre importanta competențelor sociale și comportamentale trebuie să mai fie

comunicat în mod eficient și studenților, părinților acestora, dar și persoanelor în căutarea
unui loc de muncă.

BIBLIOGRAFIE

22
1. Gheorghe Raboaca, Piata muncii. Teorie si practica; Munca si progres social, Nr.1-
2,3 si 4, 1990.

2. Florin Marius Pavelescu, Consideratii privind piata fortei de munca, in Tribuna

Economica, nr.18 si 20/1996.

3. Ion Peter, Considerente privind piata muncii in Romania, in Tribuna Economica,

nr.40 si 41/1995.

4. Elena Niculescu, Bogdan Constantin Andronic, Traian Dobre, Nevoia si cererea de

forta de munca, in Tribuna Economica, nr.20 si 21/1995.

5.  Monica Balasa, Cererea si oferta de munca,  in Tribuna Economica, nr.22.

ANEXE

23
Fig. nr. 1. Evoluţia atipică a salariului

24
Fig. nr. 2.

25