Exilul politic și exilul cultural

în România postbelică

Diferite forme de a părăsi țara, de a emigra au însoțit istoria țării de la începuturile

românilor. Astfel, după procesul de romanizare din Dacia, rămasă sub stăpânire romană timp
de 170 de ani (106-275 d.H.), aproximativ cinci generații, timp în care se consideră că s-a
zămislit poporul român, civilizația romană, superioară, prinsese rădăcini solide. Ea a atins un
înalt nivel, ceea ce a făcut ca Dacia romană să fie supranumită Dacia Felix (Dacia Fericită)1.

Un alt caz ce aparține istoriei noastre, și, în același timp, istoriei exilului, este cel al lui
Publius Ovidius N

aso. Născut în Italia de nord, la Sulmona, în anul 43 î.H., el a trăit la Tomis, unde a
murit în anul 17 d.H. După unii istorici, este considerat un exilat, în timp ce, după alții, el este
considerat un deportat, deoarece îndepărtarea lui s-a făcut tot pe teritoriul roman, iar romanii
practicau această formă de pedepsire „deportatio". pe un termen nefixat, într-un loc dinainte
stabilit. Ovidiu, reprezentând cazul clasic al deportării, este primul deportat cunoscut pe
teritoriul de azi al României2.

Pentru a înțelege mai ușor situația emigrației române din perioada postbelică, trebuie
să amintim de împrejurările care au determinat-o. România s-a găsit, după capitularea Franței
în 1940 și după dezastrul trupelor engleze la Dunquerqe, complet izolată politic. Acest
moment a fost folosit de URSS pentru a da lovitura pusă la cale, încă cu un an înainte, prin
pactul Ribbentrop-Molotov și la 26 iunie 1940, adresând României un ultimatum, prin care
revendica teritoriul dintre Nistru și Prut, Basarabia, și nordul Bucovinei.

În aceste circumstanțe România cere Angliei să-și respecte semnătura. Anglia

garantase în 1939 integritatea teritoriului român și România acceptase această garanție. Din
nefericire, chiar textele diplomatice cele mai precise pot fi supuse interpretării. Ajutorul
englez nu a venit. Desigur, nu au lipsit protestele presei și ale oamenilor politici englezi, care
au condamnat agresiunea sovietică. Același lucru l-a făcut America, prin glasul președintelui
Roosevelt3.

1
Aurel Sergiu Marinescu, O contribuție la istoria exilului românesc, București, Editura: Vremea, 1999, p. 13
2
Ibidem, p.15
3
Vasile C. Dumitrescu, O istorie a Exilului Românesc (1944-1989), București, Editura: Victor Frunza, 1997, p. 3
 Este drept că mai târziu, când Rusia a devenit aliata puterilor vestice, acestea din urmă
au acceptat să-și pună semnătura pe un tratat de pace, prin care se ratifica politica anexionistă
a foștilor tovarăși ai lui Ribbentrop. România a trebuit să cedeze ultimatumului sovietic, fapt
ce a schimbat in primul rând întreaga situație strategică în Balcani și în Europa Centrală. Prin
ocuparea Basarabiei. Această situație contravenea însă cu totul planurilor pe care Germania de
atunci le avea in acest spațiu. Pentru a-și salva aceste planuri, Hitler trebuia să obțină două
lucruri: o cât mai apropiată vecinătate cu petrolul românesc și înlăturarea regelui Carol al II-
lea de pe tronul României4.

La 23 august 1944, România capitulează. Este incontestabil că oricare ar fi fost

politica României în cursul celui de al doilea război mondial, soarta ei actuală ar fi fost
aceeași. Este suficient să amintim de soarta Poloniei, a Iugoslaviei sau a Cehoslovaciei.
Totuși, data de 23 august 1944 a însemnat începutul unei tragedii, care dacă era inevitabilă, ar
fi putut fi totuși atenuată. Greșeala lumii democratice române a fost incapacitatea de a înțelege
că România, cu mult timp înainte de aceste evenimente, fusese cedată rușilor, pentru a salva
alte interese, puterile vestice renunțaseră la interesele pe care ele le aveau în România.

Atât în mintea celor ce au pregătit ieșirea României din alianța cu Germania național-
socialistă, cât și în masele largi ale populației românești, aliații, care urmau să-și facă apariția
pe teritoriul românesc, erau în primul rând englezii și americanii, fapt ce reducea la minimum
primejdia și neplăceri-le prezenței trupelor sovietice în România. Aceste speranțe, care s-au
dovedit atât de tragic greșite, a făcut ca despărțirea României de Germania să fie întâmpinată
cu bucurie de toată lumea, ba chiar cu entuziasm. Așa se explică faptul că cele mai de valoare
elemente ale vieții politice, culturale și spirituale ale României au căzut victimă invaziei
bolșevice, care le-a deschis larg porțile închisorilor, lagărelor de concentrare și ale cimitirelor.

Aceeași tragică confuzie a făcut ca obiecte de artă, biblioteci, arhivele Academiei

Române, comori de neînlocuit, să cadă pradă furiei distrugătoare a invadatorului, că mii și mii
de soldați și ofițeri români, aflați pe frontul din Moldova să cadă în prizonierat sovietic și să ia
calea Siberiei, de unde nici până astăzi nu s-au mai întors. Puțini au fost acei care, la 23
august 1944, au avut viziunea clară a viitorului și au luat drumul către vest. Din nefericire s-a
se credea că dacă se va colabora cu rușii, furia acestora va fi temperată. Sovieticii folosindu-se
de partidele democratice pentru a instaura un regim comunist și a nu alarma occidentali5.

4
Ibidem,p.4
5
Ibidem,pp.5-6
 Pe măsură ce comuniștii, ajutați de puterea de ocupație sovietică, cucereau noi poziții
în conducerea politică a României. speranțele în posibilitatea salvării democrației și într-o
activitate politică liberă în țară deveneau iluzorii. In aceste condiții, tot mai mulți oameni
politici din rândurile Partidului Național-Țărănesc, Partidului Național- Liberal, Partidului
Social-Democrat Independent (Constantin Titel-Petrescu), dar și personalități ale vieții
cultural-științifice, oameni de afaceri, diplomați etc., profund atașați principiilor democratice,
își puneau din ce în ce mai insistent problema „fugii“ sau rămânerii în Occident.

Fiecare moment din anii 1944-1947 care a marcat pe plan intern o întărire a dominației
comuniste și a aliaților săi - instaurarea guvernului dr. Petru Groza, alegerile falsificate din
toamna anului 1946, arestarea conducerii P.N.T. și scoaterea în afara legii a partidelor
democratice, și, în final, abdicarea regelui - a însemnat un semnal de alarmă și un nou impuls
dat celor care își căutau salvarea în exil. Unii au reușit, dar și mai mulți au eșuat în tentativele
lor de a trece clandestin granița, nu puțini dintre ei plătind cu viața sau cu ani grei de pușcărie
aceste încercări6.

Dacă emigrația românească în Europa Occidentală și, în special, în „lumea nouă“ avea
o oarecare vechime (datând încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, când țărani români din Transilvania și Bucovina au luat drumul Americii de Nord în
căutarea bunăstării) și era, numeric, relativ importantă, exilul reprezintă o categorie distinctă a
românilor aflați în afara hotarelor țării. Esențială pentru definirea acestei categorii ni se pare
componenta politică a motivației care a stat la baza hotărârilor fiecărei persoane de a nu se
mai întoarce în tară sau de a părăsi patria cu toate riscurile pe care această opțiune le incumbă.

Exilul românesc după 1940, și mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, este
determinat de existența în tară a unui regim politic ostil, dictatorial, nedemocratic, de
imposibilitatea unei activități politice libere, de persecuții împotriva celor care se situau pe
poziții potrivnice guvernului. Exilul este o opțiune forțată, impusă, alternativa fiind pierderea
libertății sau chiar a vieții. Din punct de vedere politic și administrativ - arată Monica
Lovinescu - exilat este acela care nu se poate întoarce fără a-și primejdui libertatea în țara de
unde a fugit. Și pentru Sorin Alexandrescu exilul este politic, în timp ce emigrația este
economică, iar diaspora „istorică".

Dacă expatriatul își asumă pierderea patriei ca pe o opțiune lucidă, calculată, pentru
exilat, depărtarea de patrie este resimțită ca o absență impusă de viață, nedorită. De aceea el
6
Ion Calafeteanu, Politica și exil – Din istoria exilului Românesc 1946-1950, București, Editura: Enciclopedică,
2000, p. 23
nu se poate împăca deloc cu pierderea patriei sale și refuză exilul ca o opțiune de viață, chiar
dacă îl acceptă pentru o perioadă. Ideea de a se reîntoarce în patrie este permanent prezentă în
gândurile și faptele exilatului. Și, pentru atingerea acestui obiectiv, el desfășoară în străinătate
o activitate îndreptată împotriva regimului din tară, pentru răsturnarea acestuia, condiție sine-
qua-non a reîntoarcerii lui în patrie7.

Până și regele Mihai obligat de circumstanțe va fi obligat să ia calea exilului. Inițial el

va încerca să se opună acțiunilor de comunizare a României, într-o luptă care de la început a
fost pierdută. Suveranul va face chiar și o „grevă regală” refuzând să semneze actele
guvernului Groza, impus deja de sovietici. Din păcate sub amenințări constante, Regele
Mihai, a abdicat la 30 decembrie 1947; iar din ianuarie 1948 va lua calea exilului cu destinația
Elveția, împreună cu mama sa Elena cu bagaje și bunuri controlate și inventariate în vagoane
de tren păzite.

Odată ajuns în străinătate diverși exilați români au încercat să îl contacteze, el

refuzând orice întrevedere și abținându-se de la manifestații politice. El va fi invitat la Londra
de către regele Angliei, unde a făcut o declarație publică prin care nu recunoaște actul de
abdicare. Mai târziu fostul rege va merge în SUA unde se va întâlnii cu președintele Americii.
La Washington a făcut niște declarații prin care dezvăluie realitățile din România,
condamnând politica URSS- ului de subjugare a poporului român8.

O dată ajunși în Occident, majoritatea românilor a trebuit să înfrunte în primii ani și o

situație materială foarte grea. Într-o Europă Occidentală sărăcită de război, masa exilului
românesc era, fără îndoială, mult mai săracă. Au existat, desigur, și printre români, persoane
bogate, dar ele, de regulă, nu s-au angajat direct în lupta politică împotriva regimului din tară
deși unele dintre acestea au susținut uneori acțiuni anticomuniste sau au ajutat financiar pe
unii intelectuali români aflați în exil, fără posibilități materiale.

Au existat la dispoziția unui grup restrâns al exilului românesc în mare majoritate

alcătuit din foști diplomați, importante sume de bani provenind din fondurile aflate în
gestiunea unor misiuni diplomatice românești (Ankara, Lisabona, Argentina etc.) sau așa-
numitul „Fond Național“ în valoare de 6 milioane de franci elvețieni aflat la dispoziția
exclusivă a lui Alexandru Cretzianu, pe care acesta îl folosește împreună cu Grigore
Niculescu-Buzești și Constantin Vișoianu. Numeroase mărturii vorbesc despre situația
materială grea a exilului românesc. „Se pare că tot exilul românesc, exceptând triumviratul
7
Ibidem, p.24
8
Aurel Sergiu Marinescu, op. cit., pp. 254-255
Buzeşti-Vişoianu-Cretzianu, are probleme financiare", se arăta într-o notă din 22 aprilie 1948
a unui informator al Legației României la SUA9.

Cât despre cultură primele publicații ale exilului apar după ce pentru toată lumea
devenise limpede că un război se încheiase definitiv - cel prin care Uniunea Sovietică ocupase
estul european – iar altul, războiul rece, a început deja. Ei se aflau în plin război, iar în plin
război principala grijă era salvarea avuției spirituale a națiunii. Fiindcă națiunea era
amenințată.

Îndreptar, Uniunea Română, Caete de Dor, Orizonturi sunt revistele în care Eliade va
scrie, în perioada 1948-1952, articole, eseuri, sinteze asupra fenomenului românesc. Va
răspunde la anchete, va încerca să definească momentul politic european, va încerca să
explice cât de importantă este, în definirea spațiului spiritual al continentului, România. Va fi
din nou liderul forțelor culturale ce se grupează în jurul lui. Este cel mai important om de
cultură român în jurul căruia se poate construi un centru de rezistență. Consecvența sa
anticomunistă din deceniul al patrulea îi asigură girul celor care vor să se apere, în interiorul
țărilor lor, de ofensiva stângii10.

O evaluare a numărului exilaților români aflați în Occident, în primii ani după război,
este foarte greu de făcut. Aceasta, în primul rând, din cauza lipsei unor date exacte,
informațiile, câte există, pentru principalele țări primitoare de exilați români, fiind extrem de
puține și de nesigure. Lucru explicabil dacă avem în vedere că cele două instituții românești
abilitate să facă astfel de evaluări - Ministerul Afacerilor Externe Serviciul de Informații, apoi
Securitatea – fuseseră „curățate“ de profesioniști ai vechiului regim, iar noi-veniții erau încă
departe de cerințele pe care le impunea munca în exterior. In plus, rezerva și chiar ostilitatea
cu care erau primiți reprezentanții Republicii Populare Române în străinătate nu erau propice
unei munci informative de calitate.

In al doilea rând, greutatea derivă din faptul că mai întotdeauna, în documente, nu se

face o distincție între exilați și emigranți, ultimii – chiar și din valul de emigranți de la
începutul secolului - fiind luați deseori în calcul ca exilați. Este foarte adevărat însă că mulți
români emigranți, în special dintre cei plecați în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, dar
chiar și de mai înainte, s-au angrenat, la rândul lor, în activitățile îndreptate împotriva
regimului comunist din România, ducând, deci, o activitate politică specifică exilului.

9
Ion Calafeteanu, op. cit., pp. 26-27
10
Cornel Ungureanu, La vest de Eden, Timișoara, Editura: Amarcord, 1995, pp. 72-73
 Aceste evaluări nu ne pot da însă decât o imagine extrem de vagă asupra dimensiunii
exilului românesc la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50. Într-un articol din ,New York
Times“ de la începutul anului 1948, în care erau prezentate eforturile lui Nicolae Rădescu și
ale unui „nucleu“ de 20 de personalități ale exilului românesc de a crea un „Comitet Democrat
pentru România Liberă“, se aprecia că existau ,în toată lumea" circa 300 000 de exilați din
România. Este evident că cifra se referea la întreaga emigrație din România (inclusiv,
probabil, la populația evreiască ce părăsea România).Astfel numărul exilaților nu poate fi
determinat cu exactitate din cauza lipsei de informație11.

In masa exilului, membrii partidelor democratice românești - Partidul Național-

Țărănesc, Partidul Național-Liberal și Partidul Social- Democrat Independent (Constantin
Titel-Petrescu) – formau o firavă minoritate. Această situație a rămas valabilă nu numai în
toată perioada 1945-1950, dar și după aceea, în ciuda unei „scurgeri“ permanente de oameni
politici care reușeau tot mai greu să se salveze din România, unde, practic, viața politică liberă
devenise imposibilă după 1947, iar regimul comunist trecuse la arestări masive. Partidul cu
cea mai numeroasă reprezentare în străinătate a fost Partidul Național-Țărănesc.

Organizarea Partidului Național-Țărănesc în exil a fost un proces de durată, încheiat,

în linii generale, în zilele de 4-9 august 1950, când Comitetul Central Executiv (C.C.E.) al
P.N.T. în exil, în ședință plenară, a adoptat „Regulamentul de funcționare al P.N.T. în exil“.
Conform ,,Regulamentului“, se înființa Organizația P.N.T. în exil, care îndeplinea funcția de
reprezentare politică a partidului din țară, prin Comitetul Central Executiv în exil. Partidul în
exil constituia un instrument politic în acțiunea de eliberare națională și de realizare a
condițiilor preliminare necesare restaurării în țară a unui regim real democratic, conform
principiilor constituționale. Întreaga acțiune a partidului era subordonată „năzuinței supreme
de eliberare, pentru care va consacra toate străduințele sale, însuflețit de un înalt spirit de
unire și conlucrare cu factorii democrației și vieții naționale"12.

Partidul Național-Liberal avea în Occident o reprezentare redusă numeric și

nesemnificativă politic. „Soarta – se scria într-un număr din „B.I.R.E.“ ce se ocupa de
„liberalul în exil“ - a voit ca un număr extrem de mic de liberali să reușească a trece granițele
și să se afle în exil, unde să-i reprezinte pe cei rămași acasă. Fără a voi să jignim pe nimeni,
suntem totuși constrânși a afirma că cei care se află acum în străinătate, deși formați la școala
și disciplina liberală, sunt prea tineri sau sunt firi prea independente ca să exprime exact

11
Ion Calafeteanu, op. cit., pp. 30-31
12
Ibidem, pp. 45-47
mentalitatea dominantă a Partidului Liberal din anii de după primul război mondial“.
Comparația cu anii de glorie ai P.N.L., când era condus de Ion I.C. Brătianu și „exercita un
soi de dictatură, mai ușor de suportat și fără exagerările cunoscute altora". Aflați în exil,
național-liberalii aveau pretenții prea multe, ce nu puteau fi satisfăcute. Ei neputând accepta "
o stare de fapt", care nu corespundea unei " trecut glorios"13.

Din punct de vedere politic, exilul românesc și-a concentrat forțele în primul rând în
S.U.A., cu centrele Washington și New York, și, în al doilea rând, în Franța, în special la
Paris. Alegerea S.U.A. ca centru principal de activitate al exilului românesc a reprezentat o
alegere inspirată, având în vedere rolul preponderent pe care era menit să-l joace
Washingtonul în relațiile internaționale. Cel de-al Doilea Război Mondial a marcat
accentuarea unui proces început încă după Primul Război Mondial: diminuarea rolului
Europei în raporturile internaționale în favoarea Statelor Unite ale Americii. Pierderea
centralității europene în lume a determinat exilul românesc să-și îndrepte atenția spre S.U.A14.

Sosiți în S.U.A., refugiații politici români au găsit aici o comunitate românească

formată din emigranții dinainte de primul război mondial și de cei din perioada interbelică.
Aceștia formau un grup național redus, care se situa printre cele mai mici din S.U.A. După
datele recensământului american din 1940, numărul americanilor de origine română era de
247 000, dintre care cca o treime erau evrei, 20% sași și 6% unguri. In 1952, o evaluare a
Securității privind așezarea emigranților români în S.U.A. indica următorul tablou: 40 000 în
New York, majoritatea fiind negustori și liber profesioniști15.

Dacă centrul politic principal al exilului românesc s-a aflat în S.U.A., este indubitabil
că Franța și, în mod deosebit, Parisul au ocupat locul secund. Toți cei care reușeau să
părăsească țara se îndreptau în număr mare în primul rând spre capitala Franței, Parisul – se
arăta într-un raport al Legației României la Paris, din 14 martie 1951 – juca rolul unei
adevărate stații de triaj. Aici soseau oameni politici, ziariști, profesori, militari, foști prizonieri
de război, oameni de afaceri români etc. O parte dintre ei reușeau să-și găsească un rost în
Franța și la Paris, alții se îndreptau de aici spre Canada, America de Sud, Australia, Israel etc.

Guvernul român s-a arătat deosebit de interesat de a avea informații cât mai complete
despre românii din Franța. În acest scop, la 25 iunie 1948, M.A.E. a cerut Legației României
la Paris un raport privind ,compoziția socială, numărul și activitatea coloniei române din

13
Ibidem, pp. 48-49
14
Ibidem, p. 32
15
Ibidem, p. 33
Franța“. Raportul a fost gata o lună mai târziu și expediat imediat la București. Din datele
conținute de acest document rezultă că, la acea dată, se aflau în Franța 6 000-8 000 de cetățeni
români (în afara celor naturalizați francezi, în număr de cca 8 000–10 000), dintre care cca
4.000 constituiau „vechea emigrație“, iar 2 000-4 000 „emigrația recentă“, în imensa ei
majoritate angajată în acțiuni împotriva regimului comunist din țară16.

După scoaterea în afara legii a partidelor democratice și arestarea lui Iuliu Maniu,
reprezentanții P.N.T., P.N.L. și P.S.D.I. în străinătate au creat, în ianuarie 1948, un organism
de coordonare a activității lor în exil Consiliul Partidelor Politice (C.N.S.). În fapt, acest
organism multipartinic s-a aflat încă de la început sub dominația Partidului Național-
Țărănesc, care îl va folosi pentru a-și impune un monopol al puterii în cadrul Comitetului
Național Român (C.N.R.) format la 6 aprilie 1949, sub președinția generalului Nicolae
Rădescu17.

Scopul Comitetului Național este de: - a reprezenta națiunea română și a apăra

interesele ei până în momentul liberării naționale; - aduce prin toate mijloacele acțiunea în
vederea liberării României restabilirii sistemului democratic de guvernământ;-a coordona și a
sprijini opera de asistență pentru românii refugiați; -a îndruma cooperarea românilor din
străinătate spre împlinirea acestor țeluri.

Așadar exilul postbelic reprezintă o perioadă din istoria României, începând din a doua
jumătate a secolului al XIX- lea și care continua la o scală mult mai mare în anii de instaurare
a regimului Comunist. Exilații vor reușii să pună bazele unor instituții, organizații, asociații,
centre, organe de presă care vor duce o politică anticomunistă și vor duce mai departe cultura
românească din afara granițelor 18.

16
Ibidem, p. 38
17
Ibidem, p. 66
18
Ibidem, pp. 71-72