Istoria Poloniei între anii 1945 și 1989 este marcată de perioada dominației

comunismului sovietic care a fost impus după sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial în Republica Populară Polonă. Deși nivelul de trai din Polonia a fost
îmbunătățit, acești ani au fost marcați de frământări sociale și dificultăți
economice.

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roșie Sovietică a
izgonit forțele Germaniei Naziste din Polonia ocupată. La insistențele lui Iosif
Stalin, Conferința de la Ialta a consacrat formarea unei coaliții guvernamentale
pro-comuniste la Moscova, fără să consulte guvernul polonez în exil de la Londra.
Acest fapt a fost descris ca o trădare a Occidentului din partea Puterilor Aliate
pentru a-l mulțumi pe liderul sovietic,[1] evitând un conflict direct. Acordul de la
Potsdam din 1945 a ratificat frontierele vestice ale Poloniei iar noul teritoriu a fost
așezat între liniile de demarcație Oder–Neisse și Curzon. Ca urmare a celui de-al
Doilea Război Mondial, Polonia devenise pentru prima dată în istoria sa un stat
național omogen din punct de vedere etnic fără minorități proeminente datorită
exterminării evreilor polonezi în Holocaust, strămutarea germanilor în vest,
relocarea ucrainienilor în est, repatrierea polonezilor din Kresy. Noul guvern
comunist din Varșovia și-a consolidat puterea politică în următorii doi ani, în
vreme ce Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PZPR) sub conducerea lui Bolesław
Bierut deținea control ferm asupra țării, care avea să facă parte din sfera de
influență sovietică a Europei de Est. După decesul lui Stalin în 1953, în Europa
Răsăriteană relațiile politice s-au îmbunătățit iar acest fapt le-a permis
comuniștilor polonezi ai lui Władysław Gomułka au ajuns la putere. La mijlocul
anilor 1960, în Polonia începeau să se simtă tot mai mult dificultățile economice
dar și cele politice. În decembrie 1970, creșterea preturilor au dus la o serie de
proteste. Guvernul a introdus un program economic care a fost preluat într-o
mare măsură după cel occidental, care a ridicat nivelul de trai însă programul a
stagnat datorită crizei petrolului din 1973. Spre sfârșitul anilor 1970, guvernul
condus de Edward Gierek a fost obligat să crească prețurile, acest fapt a dus la o
altă serie de proteste publice.

1 .Pagubele din timpul razboiului

Polonia a suferit pierderi mari în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Înainte de începerea războiului în 1939 Polonia avea o populație de 35,1 milioane
de locuitori, iar la sfârșitul războiului doar 29,1 milioane au rămas în cadrul
granițelor. Primul recensământ postbelic din 14 februarie 1946 numărul era de
23,9 milioane datorită emigrării. Se estimează că 6 milioane de cetățeni polonezi
— aproape 21,4% din populația Poloniei a murit între 1939 și 1945;cu toate
aceste, numărul victimelor poloneze poate fi mai mic până la 50% datorită
diversități multietnice din perioada antebelică care pot fi observate în
recensămintele din Polonia – potrivit declarației din 2009 a comisiei de
reconciliere germano-polonez. Cele 3 milioane de victime evreiești poloneze nu
sunt contestate. Minoritățile din Polonia au fost afectate foarte mult: înainte de al
Doilea Război Mondial, o treime din populația Poloniei era alcătuită din minorități
etnice; cu toate acestea, după război, minoritățile Poloniei aproape lipseau.

2. Perioada Stalinista ( 1948-1956)

Consecințele rupturii Iugoslaviei de Uniunea Sovietică au ajuns și la
Varșovia în 1948. La fel ca în celelalte țări ale Blocului Răsăritean, în Polonia exista
o epurare politică sovietică a comuniștilor, acuzați de manifestări „naționaliste”
sau „deviaționiste”. [ În luna septembrie, liderul comunist Władysław Gomułka,
care s-a opus lui Stalin să controleze direct partidul polonez, a fost acuzat de
„tendințe naționaliste” și a fost destituit din funcția de Prim Secretar. Acesta a
fost arestat de Ministerul Securității Publice și interogat de Roman Romkowski și
Anatol Fejgin la ordinele sovieticilor. Gomułka a fost scăpat de tortura fizică
datorită tovărășiei apropiate pe care o avusese cândva cu Stalin (potrivit unor
surse) sau poate datorită faptului că Bierut și Berman vroiau să se salveze doar ei
înșiși. A fost arestat la domiciliu fără să fie un proces spectacol și a fost eliberat
nevătămat câțiva ani mai târziu în 1954 sau 1955. Bierut a fost i-a ocupat funcția
de lider de partid până când a decedat.

Noul guvern a fost condus de comuniștii polonezi care în timpul războiului

se aflau în Uniunea Sovietică, ajutați de Ministerul Securității Publice și de
„consilierii” sovietici care au fost puși în fiecare ramură a guvernului ca o garanție
a politicii pro-sovietice a statului. Cel mai important dintre aceștia era Konstantin
Rokossovsky (în poloneză Konstanty Rokossowski), Ministrul Apărării din 1949
până în 1956, fost Mareșal al Foțtelor Armate Sovietice, sprijinit de o mulțime de
comisari ruși bine instruiți care controlau securitatea statului polonez. Poliția
secretă de tip sovietic, Urząd Bezpieczeństwa (UB) număra până în 1953 aproape
32 000 de agenți. Exista câte un agent UB pentru fiecare 800 de polonezi; în toată
istoria comunismului în Polonia, numărul serviciilor speciale nu a mai fost atât de
mare. Ministerul Securității Publice (MBP) se ocupa de asemenea de Corpurile
Interne de Securitate, Miliției Civile (MO), Poliției de Frontieră, personalul
închisorilor (Straż Więzienna); și poliției paramilitare ORMO care se ocupa de
acțiunile speciale (cu 125 000 de membrii). Timp de mulți ani procurorii și
judecătorii, precum și funcționari ai MBP, Służba Bezpieczeństwa și ai poliției
militare GZI WP s-au implicat în acțiuni care au fost recunoscute în cadrul dreptul
internaționale ca fiind crime împotriva umanității, și crime împotriva păcii,
precum tortura și execuțiile a șapte membrii ai organizației anti-comuniste
Wolność i Niezawisłość (WiN) în închisoarea Mokotów din Varșovia. Toți membrii
WiN s-au implicat activ în rezistența anti-nazistă în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Armata Polonez postbelică, serviciile de inteligență și poliția era
în exclusivitate alcătuită din ofițeri sovietici NKVD care au staționat în Polonia
împreună cu Grupul de Forțe de Nord până în 1956.

Arestările în masă au continuat în perioada începutul anului 1950 -

octombrie 1950, 5 000 de oameni au fost arestați într-o singură noapte, în așa
numita „Operațiune K”; în 1952 21 000 de oameni au fost arestați. Potrivit datelor
oficiale, în a doua jumătate a anului 1952, se numărau 49 500 de deținuți politici.
După înfrângerea Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial și
declanșarea Războiului Rece, țara a fost împărțită între cele două
blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean și blocul
occidental. De abia în 1990 Germania a fost reunificata.

1. Impartirea Germaniei

La Conferința de la Potsdam, din 17 iulie - 2 august 1945, după

capitularea necondiționată a Germaniei din 8 mai 1945, Aliații au
împărțit Germania în patru zone militare de ocupație: franceză -
în sud-vest; britanică - în nord-vest; americană - în sud și sovietică
- în răsărit. Fostele provincii germane situate la est de linia Oder-
Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania și Silezia) au fost
transferate Poloniei, țară care a fost, practic, mutată spre apus.
Numeroși etnici germani fugiseră din aceste teritorii din fața
înaintării Armatei Roșii. Ca rezultat al înțelegerilor de la Potsdam,
peste 3.300.000 de germani care mai rămăseseră în răsărit au
fost expulzați. Partea Prusiei Răsăritene din jurul Königsbergului a
fost anexată de Uniunea Sovietică, sub numele de Regiunea
Kaliningrad
Expulzarea germanilor după Al Doilea Război Mondial

Linia Oder-Neisse
La Potsdam s-a căzut de acord asupra transferului a aproximativ 7
milioane de germani din Polonia, Uniunea Sovietică, Regiunea
Sudeților din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și România. Țărilor
de origine ale germanilor le era impusă oprirea transferurilor în
momentul în care, din cauza numărului mare de refugiați,
resursele Germaniei ar fi fost puse în pericol. În unele cazuri,
până la deportarea finală în Germania, etnicii germani au fost
supuși unor acte grave de răzbunare. Se estimează că, în total,
aproximativ 12 milioane de germani au fugit din Europa
Răsăriteană. În plus, aproximativ 2 până la 2,5 milioane de
germani au murit ca urmare a condițiilor proaste în care au fost
organizate evacuările, ca urmare a bombardamentelor sau
scufundării vaselor de refugiați, sau ca urmare a foametei și
epuizării în timpul marșurilor lungi prin frig, a condițiilor proaste
din taberele de refugiați sau au fost pur și simplu uciși de soldații
sau civilii furioși. Aproximativ 165.000 de germani au fost
deportați de sovietici în Siberia.
Cei trei mari au căzut de acord, la Potsdam, asupra unui vast program
de descentralizare, care făcea ca Germania, deși tratată ca o singură
unitate economică, să fie împărțită în regiuni cu o largă autonomie și
doar câteva departamente administrative centrale. Planurile pentru
organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate
odată cu creșterea tensiunilor între foștii aliați, care au culminat cu
izbucnirea Războiului Rece.

2. Cele 2 state germane

La 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland

(Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupație
occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să devină "capitală provizorie",
noul stat declarându-se, la 5 mai 1955, "complet suveran" . La 7
octombrie 1949, în zona sovietică, a fost proclamată Deutsche
Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având
capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu
numele neoficiale de "Germania de Vest (Occidentală)" și, respectiv,
"Germania de Est". În ambele state au rămas încartiruite trupe de
ocupație. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind
împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind, în
întregime, înconjurat de teritoriul Republicii Democrate Germane. Deși
locuitorii Berlinului de Vest erau cetățeni ai Republicii Federale
Germania, orașul nu era, din punct de vedere legal, parte a Germaniei
Occidentale, rămânând sub ocupația formală a aliaților apuseni până în
1990, deși administrația orășenească era aleasă de locuitori, nu era
impusă din afară.

Germania de Vest a devenit unul dintre aliații SUA, Regatului Unit și

Franței. Țara s-a autodefinit ca fiind una cu "economie socială de
piață", bucurându-se de o îndelungată perioadă de creștere economică
(Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat
reformei monetare din 1948 și ajutorului american oferit prin
intermediul Planului Marshall (1948 - 1951).

Germania de Est a fost, mai întâi, ocupată și, mai apoi (din mai 1955),
aliată cu Uniunea Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută
și sub acronimul de RDG, o țară cu un sistem politic autoritar, cu o
economie de tip sovietic, a devenit, în scurt timp, cea mai bogată și
avansată din tot blocul răsăritean, fiind, în același timp, o țară de
protocol, o "democrație populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să
demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o față umană", dar și
că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetățenii
est-germani nu au încetat nici o clipă să dorească libertățile politice,
economice și prosperitatea din Vest.

Sovieticii au propus, în 1952, prin Nota Stalin, reunificarea Germaniei și

dezagajarea superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franța și
SUA au respins oferta (pe care o considerau lipsită de sinceritate).
Un proiect realizat de : Soare Fabian si Popa
Andrei,clasa X J