https://www.goethe.de/resources/files/pdf134/minoritatea-germana-din-romania1.

pdf

Din 1943, în România, ca și în Ungaria din 1942, conform unei convenții cu Germania,
sașii ardeleni erau recrutați în armata germană.

După ce Transilvania, Banatul, regiunea Satu Mare și Bucovina s-au unit cu România
după Primul Război Mondial, guvernul de la București a dezamăgit așteptările multor cetățeni
din minoritatea germană, care au fost puși în situația de a suporta o administrație centralistă fără
experiență sau interes în politicile minorităților. În anul 1940 germanii din Dobrogea și din
Bucovina au fost strămutați în marea lor majoritate în Imperiul German. S-a ajuns la un acord
între Germania și România, care stipula ca bărbații care făceau parte din minoritatea germană
urmau să fie înrolați în unitățile de luptă ale Waffen-SS. La 23 august 1944 România a întors
armele împotriva puterilor Axei și sașii din Transilvania de Nord au fost evacuați de către armata
germană în retragere. În ianuarie 1945 a urmat deportarea etnicilor germani apți de muncă la
muncă forțată în Uniunea Sovietică, unde mulți dintre ei au murit, și de unde mulți nu au putut
reveni în România, ci au fost trimiși în Germania. Aceste evenimente, precum și faptul că
soldații care au luptat în cadrul Waffen-SS nu au putut să revină la sfârșitul războiului în
România, au dus la o reducere numerică considerabilă a minorității germane și la clivaje între
familii.

Dacă în anul 1930, populaţia de origine germană reprezenta 4,1% din total – cu 745.421 de
locuitori, aceasta a descrescut numeric, inclusiv din cauza epurării etnice din perioada comunistă
şi a emigraţiei în masă de după Revoluţie, ajungând în anul 1977 la 359.109 locuitori, în 1992 –
111.301 persoane, în 2002 – 60.088, şi puţin peste 30.000 în prezent.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când România s-a aflat sub ocupație hitleristă,
63.000 de etnici germani au fost înrolați cu forța în Wehrmacht și chiar în SS. În jur de 30.000 de
tineri au fost făcuți cu forța membri în Hitlerjugend. Mulți dintre ei au căzut în război sau au fost
luați prizonieri, fiind duși pentru ani lungi în lagăre de muncă forțată în URSS.

După plecarea a cca 60.000 de germani civili odată cu retragerea trupelor hitleriste în 1944, după
deportările din 1945 și 1946 în lagărele de muncă din URSS, respectiv în Dobrogea, lovitura de
grație din punct de vedere demografic a fost vânzarea la bucată a sașilor și șvabilor din România
în fosta RFG de către regimul comunist, în special în perioada dictaturii ceaușiste.

Ca pedeapsă colectivă împotriva comunității germane care a luptat de partea armatei hitleriste,
din 1946, autoritățile sovietice au deportat cca 75.000 de etnici germani în URSS, în lagăre de
muncă forțată, majoritatea în cele mai cumplite locuri din Siberia. În plus, după 1948, autoritățile
comuniste românești, fidele modelului sovietic de pedepsire în masă și ca nu cumva să rămână
mai prejos, au deportat peste 50.000 de germani în Bărăgan, Dobrogea și Delta Dunării, pentru a-
i smulge din rădăcinile istorice și a-i pune la muncă forțată în cele mai sărace locuri din țară.

Între 1968 și 1989, similar cu modelul evreiesc de vânzare la bucată în schimbul valutei forte,
aceleași departamente și ofițeri din DIE, în colaborare cu serviciile secrete ale RFG, au
coordonat emigrarea a cca 230.000 de sași și șvabi. Așa cum a declarat cu vreo 20 de ani mai
târziu principalul „negociator” vest german, Heinz Günther Husch, „fiecare persoană avea un
preț potrivit statutului și educației sale“. Prețurile erau cuprinse între 2.000 și 10.000 de mărci.

În primii doi ani de după Revoluția din decembrie 1989, în ciuda schimbării cvasidemocratice și
a garantării tuturor drepturilor colective ale minorității germane din România, aprox. 200.000 de
sași și șvabi au emigrat în Germania, germanii din țara noastră devenind după 1992 o minoritate
practic muzeală, asemenea evreilor, armenilor, tătarilor, turcilor și altor etnii simbolice.

Documentele istorice recuperate prin CNSAS și studiile istoricului Florian Banu atestă că
inițiativa emigrării germanilor din România a venit din partea guvernului RFG, care la începutul
anilor 1960 a înregistrat o creștere economică extraordinară și după uriașele pierderi umane
suferite în război, avea nevoie de forță de muncă calificată. În mod pragmatic și foarte eficient,
guvernul RFG, prin canale diplomatice secrete, a inițiat o amplă acțiune de recuperare a
minorităților germane care trăiau în număr destul de însemnat în multe state comuniste est-
europene, printre care și România. Bineînțeles că guvernul de la Bonn căuta membrii propriei
etnii, majoritatea cu calificări medii și înalte, care puteau fi integrați rapid în societatea germană.
Ei aveau întâietate, fiind preferați turcilor, portughezilor, sârbilor și altor balcanici sau asiatici
atrași de Eden-ul muncii industriale – RFG.
Emigrarea a fost organizată de serviciile secrete ale celor două state începând din 1962, când
contactul oficial și cel secret se derula prin avocații Garlepp Ewald din Stuttgart și Șerbănescu
Crăciun din partea română. Din 1962 până în 1965, partea germană a plătit părții române câte 5-
6000 DM pentru fiecare emigrat.

Din 1965, pe lângă plățile în valută forte, partea română a achiziționat în schimbul emigranților
germani instalații industriale și tehnologii vest germane, folosite pe scară largă în industria
siderurgică și constructoare de mașini, de pildă la Combinatul Siderurgic Galați începând din
1969. În 1969 Garlepp Ewald a fost înlocuit cu avocatul Heinz Günther Husch, un expert al
guvernului german în acțiuni secrete pe mapamond. El a coordonat această acțiune din partea
RFG până în 1989.

În baza acordului confidențial (Vertrauliche Vereinbarung), partea românească întocmea listele

cu germanii care își exprimaseră dorința de emigrare printr-o cerere, care primiseră pașaport de
Germania și părăsiseră țara. Partea germană verifica și confirma sosirea lor în lagărul de tranzit
din Nürnberg. Abia după verificarea listelor, Germania plătea conform acordului sumele
stabilite, inclusiv biletul de tren al fiecăruia pe distanța București-Nürnberg. Se plătea retroactiv,
indiferent de cum ajunseseră în țară, sărind granița, rămânând acolo cu ocazia vreunei deplasări,
sau prin emigrare oficială. Mai mult, nedorind să încurajeze divorțurile, statul german plătea și
pentru românii căsătoriți cu etnici germani – ceva foarte scump pentru RFG. În anii `80, numărul
aprobărilor de emigrare se ridica la 11 000 de etnici germani pe an.
În 1970 s-a semnat un acord oficial care reglementa sumele plătite de partea germană pentru
fiecare emigrant german plecat în RFG: 11.000 DM pentru un titrat, 5.500 DM pentru un
student, 2900 DM pentru un tehnician sau muncitor calificat, 1800 DM pentru un om fără
pregătire. De pildă pentru viitoarea laureată a premiului Nobel pentru literatură, disidenta Hertha
Müller, statul german a plătit 8000 DM. Potrivit studiului CNSAS, banii din aceste conturi au
fost folosiți într-o primă fază la achiziționarea de echipamente industriale și tehnologii moderne,
iar spre finalul dictaturii comuniste la plata datoriei externe.

Se estimează că între 1962 și 1989 statul român a primit din partea germană pentru emigrarea
sașilor și șvabilor cca 1 miliard de DM, sumă recunoscută tacit de negociatorul șef german Heinz
Günther Husch, respectiv fostul ambasador german la București, Erwin Wickert.
La sfârșitul anului 1989, cancelarul Kohl l-a rugat pe negociatorul german Dr. Husch să încerece
să îi scoată pe toți germanii din România, deorece se prefigurau schimbări profunde și violente,
iar Kohl nu dorea ca ei să fie prinși la mijloc. Ceaușescu a refuzat și în 2 decembrie 1989 a
anulat acordul confidențial.

Practic țara s-a golit de germani, mai ales localitățile mici locuite odinioară de sași și șvabi
s-au depopulat, s-au degradat, casele s-au dărăpănat și au fost jefuite, drumurile s-au
distrus, terenurile agricole au intrat în paragină, clădirile publice și în general patrimoniul
cultural s-a deteriorat. A fost o pierdere uriașă, ireversibilă pentru țară. În mod izolat,
câteva mii de germani s-au întors cu investiții mai mari sau mai mici, încercând să refacă
măcar în parte localitățile pe care le-au părăsit, sau cel puțin bisericile, castelele și cetățile,
măcar o parte din tezaurul și patrimoniul cultural propriu.

Minoritatea germană din România Winfried Ziegler România este o țară a diversității. Variate influențe
culturale au marcat evoluția acestei țări din estul Europei Centrale, țară situată la intersecția dintre
influențele orientale cu cele occidentale. În noul stat național, care abia după Primul Război Mondial şi-a
conturat forma actuală, există mari diferențe regionale în pofida măsurilor pentru uniformizare
demarate de-a lungul timpului prin diferite proiecte politice. Astfel găsim în România actuală regiuni
surprinzător de diferite, începând cu nivelul dezvoltării economice și până la mentalitatea locuitorilor.
Alături de populația majoritară românească locuiesc pe teritoriul statului român 19 minorități naționale
istorice, care însumează 10 % din populația României. Una dintre ele este minoritatea germană, care
numără 36.000 de persoane. Datorită istoriei diferite a grupurilor din care se compune minoritatea
germană, care doar după Primul Război Mondial au început să își construiască o identitate comună de
apartenență la aceeași comunitate, adeseori nu se vorbește de minoritatea germană din România, ci de
minoritățile germane din România. Aceste minorități germane sunt de origine diferită, provenind din
regiuni variate ale spațiului german, au imigrat în secole diferite în teritorii care astăzi fac parte din
România și au format acolo comunități distincte în ceea ce privește confesiunea, dialectul și tradițiile.
Sașii transilvăneni. Deja la mijlocul secolului 12 avem atestate grupuri din spațiul germanic, care au
colonizat Transilvania, la acea dată parte a Regatului Maghiar. Denumirea de sași sau saxoni nu are
legătură cu regiunea de proveniență; această denumire a apărut pentru prima dată în actele cancelariei
maghiare cu mult după așezarea ”saxonilor” în Transilvania. Obligațiile lor constau în apărarea granițelor
și dezvoltarea economică a regiunii. Coloniștii, care aveau statutul de persoane libere, au primit anumite
privilegii precum dreptul de a se autoadministra și erau supușii direcți ai coroanei, motiv pentru care
teritoriul lor era denumit ”pământ crăiesc”. După o dezvoltare susținută a meșteșugurilor și a comerțului
în secolul 14 și 15, din cauza invaziilor turcești, sașii au fost obligați să ridice un sistem de apărare,
construind peste 150 de biserici fortificate și cetăți bisericești, care constituie și în prezent monumente
arhitectonice unice. După ocuparea părții centrale a Regatului Maghiar de către turci în secolul 16,
Transilvania a devenit un principat autonom care plătea bir turcilor. Nobilii, secuii și sașii formau dieta
(parlamentul) principatului și alegeau principele. La mijlocul secolului 16 sașii au adoptat reforma
luterană și s-a dezvoltat un sistem al toleranței și al conviețuirii pașnice între națiuni și confesiuni. Sub
dominația habsburgică în cadrul proiectului de modernizare a administrației, sistemul de privilegii și
drepturi medievale ale sașilor a fost abrogat pas cu pas. Chiar și privilegiul lor de autoadministrare a fost
dizolvat în urma introducerii dualismului austro-ungar. Biserica evanghelică, care deja clădise sistemul
școlar săsesc, a preluat astfel reprezentarea sașilor în domeniul cultural și politic. Șvabii bănățeni și
germanii din Banatul montan. Banatul, care în urma războaielor cu turcii, în anul 1718, a devenit parte a
Imperiului Habsburgic, a avut o populație foarte scăzută. Pentru dezvoltarea economică au fost aduși
coloniști mai ales din spațiul german. Deși aceștia veneau din diverse regiuni ale Imperiului German, au
fost denumiți generic „șvabi”. Colonizarea s-a efectuat în trei valuri, între anii 1722 și 1787, după planuri
stabilite la Viena. Coloniștilor le-a fost repartizat pământ, însă nu ca proprietate, aceștia fiind nevoiți să
plătească dări sub formă de produse agricole sau bani. Majoritatea coloniștilor erau de confesiune
catolică, doar o parte a celor veniți în al treilea val erau protestanți. Coloniștii au contribuit esențial la
dezvoltarea economică a Banatului. În orașe șvabii au ridicat productivitatea manufacturilor, în timp ce
în mediul rural au dezvoltat agricultura. Și în Banatul Montan după retragerea turcilor miza era
accelerarea dezvoltării economice. Deoarece în această zonă mineritul avea o tradiție îndelungată, lângă
populația majoritar română și de alte etnii, au fost așezați mineri de limbă germană din Austria, Boemia,
și Țips. O bună parte a coloniștilor de alte etnii au preluat de asemenea limba și cultura germană.
Locuitorii Banatului Montan de limbă germană se declară în prezent germani, majoritatea dintre ei fiind
catolici. Localități în care au fost așezați în secolul 18 un număr mai mare de coloniști germani erau între
altele Dognecea, Bocșan și Reșița. În anul 1778 Banatul a devenit parte a Regatului Maghiar în cadrul
Monarhiei Habsburgice, Banatul Montan rămânând mai departe sub administrație austriacă. Înaintașii
Șvabilor sătmăreni s-au așezat începând cu anul 1712 în zona Careiului. Contele Alexander Károlyi a
chemat țărani din Oberschwaben pentru a repopula satele care s-au golit din cauza războaielor,
catastrofelor naturale și a epidemiilor. Contracte încheiate cu imigranții prevedeau ca ei să primească
pământ arabil, pajiști și păduri în folosire. După trecerea anilor, coloniștii germani aveau obligația de a
plăti impozit, să presteze clacă și să predea o parte a producției agricole. La începutul secolului 19 în
circa 40 de sate locuiau șvabi, singuri sau alături de maghiari, români și alte etnii. Șvabii romano-catolici
au construit în satele lor școli și biserici, în care la început s-a folosit limba germană. După ce în decursul
secolului 19 biserica catolică din zona Satu Mare a introdus limba maghiară în școli și biserici, mulți șvabi
au pierdut cunoștințele de germană și au început să vorbească și acasă maghiară. Din 1918 regiunea s-a
unificat cu România, statul român sprijinind reînființarea școlilor cu predare în limba germană. Abia
după 1990 s-au reînființat însă și clasele de liceu în limba germană. Landlerii sunt urmașii unor
comunități din Austria, care au fost deportați în Transilvania între anii 1734 și 1776 din cauza confesiunii
lor protestante. Cei mai mulți dintre ei erau originari dintr-o zonă a Austriei Superioare, denumită
„Landl“ („țărișoara”). Doar în trei localități din județul Sibiu (Turnișor, Cristian și Apoldu de Sus) s-a
păstrat dialectul austriac și portul lor specific. Țipserii. Primii coloniști germani s-au așezat în Maramureș
în secolul 13 și 14, însă comunitatea lor nu a supraviețuit. Între anii 1776 și 1812 au venit coloniști de
limbă germană în valea Vaserului, în special la Vișeul de Sus. Majoritatea acestor coloniști lucrau în
domeniul forestier și proveneau din Gmunden (Austria Superioară) și din Țips (Slovacia). Un alt grup de
ţipseri s-a așezat în Vișeu la sfârșitul secolului 18 și începutul secolului 19 (1796-98 și 1812). Cartierul
care s-a dezvoltat pe malul drept al Vaserului poartă până astăzi denumirea de „Zipserreih“ („rândul
țipserilor”). Coloniștii au fost aduși de auroritățile austriece în zona dens împădurită ca tăietori de lemne
și plutași pentru transportul lemnului și al sării, efectuând până în secolul 20 transportul pe râul Vaser. În
anii 1929-1932 a fost construită o cale ferată forestieră cu encartament îngust pentru facilitarea
transportului lemnului. În prezent toți locuitorii germani ai regiunii sunt denumiți „ţipseri“. Ei sunt de
confesiune romano-catolică și vorbesc un dialect denumit Wischaudeutsch („germana din Vișeu“).
Germanii din Bucovina. În anul 1775 Imperiul Habsburgic a anexat partea de nord a Moldovei, cunoscută
azi sub denumirea de Bucovina (Buchenland), partea de sud rămânând sub influența turcilor. La scurt
timp, datorită impozitului scăzut și a lipsei obligativității serviciului militar s-au așezat în regiunea
subdezvoltată mulți ucraineni, evrei, polonezi, slovaci și maghiari. În orașe au venit ofițeri, funcționari și
negustori. Majoritatea coloniștilori erau catolici, o parte destul de mare însă erau evanghelici. În secolul
19 Bucovina a cunoscut o dezvoltare economică și culturală importantă, la Cernăuți fiind înființată chiar
și o universitate. Zona a fost caracterizată de o conviețuire pașnică a diferitelor naționalități precum și
coexistența influențelor occidentale și orientale în modul de viață bucovinean. Germanii din Dobrogea.
În decursul secolului 19 au imigrat în mai multe valuri germani din Imperiul Rus în regiunea care făcea
parte din Imperiul Otoman, unde nu formau un grup unitar politic sau administrativ. Majoritatea erau de
confesiune catolică sau evanghelică, printre ei numărându-se însă adventiști și baptiști. Localitățile
locuite de coloniștii germani erau în principiu autonome și conduse de un reprezentant ales al
coloniștilor. Singurele obligații, pe care le aveau comunitățile sărace față de administrație, constau în
plata impozitului. După ce Dobrogea a devenit în 1878 parte a României, au fost instalați primari români
în locul reprezentanților germani. La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 comunitățile germane
au angajat preoți și învățători și s-au construit biserici și școli în care s-a păstrat limba germană. În timpul
Primului Război Mondial folosirea limbii germane a fost interzisă și mulți barbați au fost închiși doar din
cauza apartenenței lor la minoritatea germană. Germanii din Vechiul Regat. În epoca modernă prin
creșterea comerțului și începutul industrializării, tot mai mulți germani, majoritatea bine calificați, s-au
mutat în Vechiul Regat (Moldova și Țara Românească), mai ales în marile orașe. Aceștia însă nu au
format niciodată un grup omogen. România după 1918 După ce Transilvania, Banatul, regiunea Satu
Mare și Bucovina s-au unit cu România după Primul Război Mondial, guvernul de la București a
dezamăgit așteptările multor cetățeni din minoritatea germană, care au fost puși în situația de a suporta
o administrație centralistă fără experiență sau interes în politicile minorităților. Astfel ei au devenit
sensibili la propaganda radicală și naţionalistă și au ajuns sub influența politicii naziste propagate de
Hitler. În anul 1940 germanii din Dobrogea și din Bucovina au fost strămutați în marea lor majoritate în
Imperiul German. S-a ajuns la un acord între Germania și România, care stipula ca bărbații care făceau
parte din minoritatea germană urmau să fie înrolați în unitățile de luptă ale Waffen-SS. La apropierea
frontului în 23 august 1944 România a întors armele împotriva puterilor Axei și sașii din Transilvania de
Nord au fost evacuați de către armata germană în retragere. În ianuarie 1945 a urmat deportarea
etnicilor germani apți de muncă la muncă forțată în Uniunea Sovietică, unde mulți dintre ei au murit, și
de unde mulți nu au putut reveni în România, ci au fost trimiși în Germania. Aceste evenimente, precum
și faptul că soldații care au luptat în cadrul Waffen-SS nu au putut să revină la sfârșitul războiului în
România, au dus la o reducere numerică considerabilă a minorității germane și la clivaje între familii. Au
urmat naţionalizarea în agricultură și în industrie precum și colectivizarea forțată. După sfârșitul
războiului minoritatea germană a fost lipsită de drepturi cetățenești pentru 10 ani. Bisericile au fost
nevoite să îsi reducă activitatea strict la slujbe religioase. Folosirea limbii germane a fost posibilă însă
mai departe, au existat școli și activități culturale în limba germană. Începând cu reluarea relațiilor
diplomatice dintre România și Germania în anul 1967 și datorită încrederii limitate a minorității germane
în statul comunist român precum și a dezvoltării economice susținute a Germaniei a început procesul
emigrației germanilor din România. Germania a plătit pentru fiecare persoană, care a primit dreptul să
emigreze, o taxă către statul român. Până la evenimentele din decembrie 1989 au emigrat în acest mod
peste 240.000 de etnici germani din România în Republica Federală Germania1 . După deschiderea
granițelor circa trei pătrimi din germanii din România au părăsit țara. Numărul de membri ai minorității
germane s-a redus astfel de la 120.000 de persoane în anul 1992 la 60.000 zece ani mai târziu și la
36.000 în anul 20112 . Cu sprijinul guvernului german au fost implementate o serie de măsuri pentru
stabilizarea populației germane pe plan economic, cultural și în domeniul sistemului de învățământ.
Acestea nu au reușit să oprească emigrarea, dar în schimb au ușurat viața celor care au rămas în
România. 1 Informații mai detaliate despra această problematică în: Heinz-Günther Hüsch im Interview
mit Hannelore Baier und Ernst Meinhardt: Kauf von Freiheit, Aussiedlung von Deutschen aus Rumänien
1968–1990, Honterus, Sibiu 2013 2 Martin Bottesch: Zur Lage der deutschen Minderheit in Rumänien
von 1990 bis 2014, în: Deutsches Jahrbuch für Rumänien 2015, ADZ București, 2015, p. 20 Situația
actuală a germanilor din România Forumul Democrat al Germanilor din România, înființat la sfârșitul
anului 1989 este organizația care reprezintă minoritatea germană din România pe plan politic și cultural.
Un deputat și un subsecretar de stat în cadrul Departamentului pentru Relații Interetnice (DRI)
reprezintă organizația pe plan politic la București. Prin DRI guvernul României sprijină minoritățile
naționale financiar, atât pentru finanțarea costurilor organizațiilor cât și pentru derularea de activități
culturale precum editarea de cărți și de ziare. În ciuda numărului mic de etnici germani, minoritatea
germană joacă un rol politic important. Biserica Evanghelică C. A. se implică în Transilvania în afara
sarcinilor unei Biserici, inclusiv pentru perpetuarea obiceiurilor și tradițiilor. Minoritatea germană a avut
un rol important în dezvoltarea societății civile în anii ’90, fiind în mai multe privințe precursor și model
prin reactivarea unor asociații desființate abuziv de comuniști și prin înființarea unor asociații și instituții
de care în mare parte beneficiază populația majoritară și care au fost între timp preluate de aceasta
(Asociația Crucea Albastră, Academia Evanghelică Transilvania, Asociația Carpatină Ardeleană, azile de
bătrâni, centre pentru copiii străzii, atelier pentru persoane cu dizabilități, asociații diaconice, donații de
alimente). Numărul germanilor din România este mic, însă limba germană este căutată. La majoritatea
școlilor cu limbă de predare germană, doar circa 5% dintre elevi provin din rândul minorității, restul
aparținând în mare parte populației majoritare. În aceste școli elevii nu învață doar limba gemană, ci se
familiarizează și cu tradițiile și obiceiurile specifice culturii germane. Găsirea de cadre didactice de
specialitate, care să acopere toate materiile în limba germană, constituie uneori o provocare. În toată
țara în jur de 20.000 de elevi învață la 61 de școli sau secții germane. 3 La universități importante din
România sunt oferite cursuri de limbă germană și programe de studii în limba germană. În urma
emigrării și a structurilor desființate în timpul comunismului a fost necesară înființarea de instituții
sociale. În colaborare, bisericile, dar și asociații și fundații au ridicat azile de bătrâni și diferite structuri
de ajutorare pentru persoane aflate în dificultate. În România există două teatre de limbă germană, se
tipăresc ziare germane, televiziunea publică și mai multe stații de radio emit emisiuni în limba germană,
iar mai multe edituri publică în limba germană. La manifestările tradiționale și la acțiunile culturale
organizate, participă în aceeași măsură români, cât și etnici germani. Există mai multe asociații și grupuri
culturale germane. Moștenirea culturală imensă – orașe medievale, cetăți bisericești, biserici baroce,
colecții muzeale, biblioteci și arhive, etc. – este valorificată și în scopul atragerii turiștilor, contribuind
astfel la dezvoltarea economică și culturală a României. 3 ibidem, p. 26 Perspective Datorită structurilor
organizatorice bine dezvoltate precum și a sprijinului din partea guvernului român și a celui german
există certitudinea păstrării în viitor a sistemului de învățământ și a instituțiilor culturale, a centrelor
sociale și a patrimoniului cultural german. Reprezentanții minorității germane se vor implica și pe viitor
activ în domeniul politic, economic și cultural. Experiența istorică recomandă minoritatea germană
pentru rolul de catalizator al conviețuirii interetnice și interconfesionale pașnice în România și totodată
pentru rolul de punte în scopul întăririi legăturilor între România și spatiul german. O urmare a reducerii
numărului etnicilor germani va fi dezvoltarea unor noi forme ale comunităților de limbă germană, mai
ales în centrele urbane, prin includerea cetățenilor români vorbitori ai limbii germane precum și a celor
nou veniți din Germania și Austria, care în cadrul Uniunii Europene vor intra în relații mult mai strânse cu
țările din spațiul german precum și cu alte minorități germane din comunitatea europeană.

https://www.societateamuzicala.ro/sorinantohi/minoritatea-germana-din-romania-in-perioada-
interbelica-si-in-cea-comunista/  Cum se știe, sașii (acest nume convențional are propria sa istorie) au venit în
Transilvania încă de la jumătatea secolului al XII-lea, pe cînd șvabii au ajuns în Bazinul Carpatic la începutul secolului
al XVIII-lea, mai întîi în Maramureș, apoi, în trei valuri succesive și în număr mai mare, în Banat. Dar chiar după ce
sașii și șvabii au început să fie gîndiți împreună și să stabilească relații mai consecvente, deosebirile, tensiunile și
chiar polemicile dintre ei nu au lipsit. 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Germanii_din_Rom%C3%A2nia

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i

http://pangeea.uab.ro/upload/203_15%20Marculet%20-%20Populatia%20germana%20din
%20Transilvania.pdf

https://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinte-politice/minoritatea-germana-din-romania-281889.htm

http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2012/02/ciobanu2011.pdfhttps://adevarul.ro/cultura/
istorie/lansarea-volumului-despre-minoritatea-germana-romania-drumul-vechiul-regat-
1_61e3fe8c5163ec4271c9cbf2/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Deportarea_germanilor_din_Rom%C3%A2nia_
%C3%AEn_Uniunea_Sovietic%C4%83

Comunitatea germană din Bucureşti era alcătuită din medici, farmacişti, învăţători, negustori şi în special meseriaşi.
În anul 1853, când s-a inaugurat „noua Biserică Lutherană”, care se află şi astăzi în acelaşi loc, comunitatea
germană număra 6000 de suflete, de şase ori mai mulţi decât în prezent. (...) Dincolo de Carpaţi o soartă deosebită
au avut-o germanii din Dobrogea. Ei s-au stabilit în aceste ţinuturi încă din anul 1841 venind în mai multe etape nu
direct din Germania, ci din sudul Rusiei şi din Basarabia, motivul mutării lor fiind faptul că ţarii ruşi nu şi-au mai
respectat promisiunile. (...) Anul 1940 aduce o cotitură pentru etnicii germani din Vechiul Regat. Soarta lor a început
să fie decisă „de către alţii” (...). Războiul încă nu se terminase când, în ianuarie 1945 a început deportarea populaţiei
germane în Uniunea Sovietică. În noaptea de 10 ianuarie 1945, numai din Bucureşti şi împrejurimi au fost ridicaţi
8500 de etnici germani şi expediaţi în 65 de vagoane de marfă înspre minele de cărbuni din Stalino. Grupuri mai mici
au ajuns până în minele din Ural.( ...) A început calvarul muncii grele în minele de cărbuni.(...) Pentru cei rămaşi
acasă, după anii grei ai războiului au urmat alţi 10 ani de nesiguranţă (naţionalizarea, reformele monetare, canalul.
etc), abia mijlocul anilor 60 aducând pentru o scurtă perioadă de timp însă, puţină linişte. În anii care au urmat, în
Regiunea Extracarpatică au venit din nou mai mulţi etnici germani. Din Bucovina, din Transilvania şi Banat, deoarece
la sud de Carpaţi şi-au găsit loc de muncă sau aici au fost repartizaţi după terminarea studiilor. În anul 1977, în
Bucureşti, 7000 de cetăţeni au declarat că aparţin minorităţii naţionale germane. Apoi, însă au început plecările în
Germania şi nici Vechiul Regat nu a fost ocolit de acest fenomen, chiar dacă în mai mică măsură, efectul fiind diferit
în comparaţie cu zonele mai dens populate cu etnici germani, precum Transilvania sau  Banatul. Şcoala este poate
cea mai importantă instituţie pentru o minoritate naţională. În Bucureşti există o şcoală germană cu o tradiţie de 250
de ani. Astăzi se numeşte Colegiul Goethe şi face parte din reţeaua naţională de stat a unităţilor de învăţământ cu
predare în limba germană maternă.  După evenimentele din anul 1989, când s-a recâştigat dreptul de asociere,
cetăţenii aparţinând minorităţii germane au avut posibilitatea să întemeieze Forumul Democrat al Germanilor din
România. Cultura, tradiţia şi activitatea Forumului Democrat German din România – Forumul Regional - Regiunea
Extracarpatică menţin unitatea minorităţii germane din regiunea noastră.” Dr. Klaus FABRITIUS, Preşedintele
Forumului Democrat al Germanilor – Forumul Regional Extracarpatică (Prefaţă – Cum au ajuns membrii minorităţii
germane în vechiul Regat?)

https://www.societateamuzicala.ro/sorinantohi/minoritatea-germana-din-romania-in-perioada-interbelica-si-in-
cea-comunista/

Istoria sașilor și cea a șvabilor de pe teritoriul României de azi au luat practic sfârșit. Numărul celor rămași aici,
mereu exagerat din motive identitar-politic-financiare, este desigur foarte mic: la recensământul din 2011, doar
27.019 persoane și-au declarat germana ca limbă maternă. Estimările din 2018 dau cifre diverse, dar toate cele
credibile sunt mai mici. La recensământul din 1930 fuseseră 745.421, iar în 1989 (după un lucrativ export al
germanilor, în mod paradoxal/simbolic precedat de cel al evreilor) mai erau probabil în jur de 250.000. Sașii au
exprimat multă vreme anxietatea extincției lor comunitare cu o sintagmă devenită topos, iar în ultimii treizeci de ani
un banal subiect de reportaj: Finis Saxoniae. Pe acest tipar putem construi și ciclul similar despre șvabi: Finis
Suabiae. (Și, ca să nu exclud nici populația majoritară din această logică, Finis Romaniae.) O vreme, cele două istorii
(pentru a mă rezuma la comunitățile germane mai mari) au fost separate. Cum se știe, sașii (acest nume convențional
are propria sa istorie) au venit în Transilvania încă de la jumătatea secolului al XII-lea, pe cînd șvabii au ajuns în
Bazinul Carpatic la începutul secolului al XVIII-lea, mai întîi în Maramureș, apoi, în trei valuri succesive și în număr
mai mare, în Banat. Dar chiar după ce sașii și șvabii au început să fie gîndiți împreună și să stabilească relații mai
consecvente, deosebirile, tensiunile și chiar polemicile dintre ei nu au lipsit. Nici conceptele (și proiectele) exogene, ca
Volksdeutsche și minoritatea germană, nu au produs mai multă coeziune. Nici sfîrșitul românesc al celor două
comunități germane (și al celor mai mici) nu a adus-o, fiindcă urmașii lor “reîntorși” în fantasmatica Heimat (mai ales
în Germania) s-au întors mai curând la o memorie socială etnografică, pre- și proto-națională, încercând de regulă să-
și uite întâlnirile ca grup național cu tragica istorie a secolului XX. Cei care vin în concediu prin locurile natale (ale lor
ori ale părinților sau bunicilor), numiți informal Sommersachsen (nu am auzit de Sommerschwaben, dar ei există), își
delegă unele atribute ale germanității (de la orele de germană și atelierele de artizanat la mâncăruri tradiționale,
dansuri și fanfară) actualilor locuitori (români și romi – care cunosc și ei acum, cînd au intrat în fluxul migratoriu
global, o versiune “de vară”). A venit deci vremea în care putem vorbi la trecut despre germanii de pe teritoriul
României. Au intrat în postistorie. Și nici românii nu se simt prea bine…

/////////////

Comisiei guvernamentale româno-germane pentru problematica etnicilor germani din România

https://www.rador.ro/2014/12/18/analiza-minoritatile-nationale-din-romania-intre-aspiratii-si-realitati/
În anul 1878, Tratatul de la Berlin, semnat de Bulgaria, Muntenegru, România şi
Serbia, prevedea asigurarea drepturilor egale ale tuturor cetăţenilor lor, iar în
1881 a fost parafată Convenţia internaţională de la Constantinopol, care aducea
prevederi clare privind prodecţia musulmanilor.

"Frumoasa Românie serbează anul viitor 100 de ani de la Marea Unire. Minoritatea germană, atât
sașii transilvăneni, cât și șvabii bănățeni au aderat la acea vreme foarte rapid, în mod solidar, la
unire. Spiritul proclamației de la Mediaș continuă sa fie resimțit și astăzi și a fost resimțit deseori și în
momente cheie de după 1989", a menționat ambasadorul.

Președintele Forumului Democrat al Germanilor din România, dr. Paul-Jürgen Porr, a declarat că
germanii din România au fost întotdeauna cetățeni loiali ai patriei lor, indiferent cum s-a numit
aceasta, fie că a fost monarhia austro-ungară, fie Regatul României.

"Vorbim apoi de acordul dat de sași la Mediaș, tratatul de la Trianon și cu atât mai mult când vorbim
de Republica Socialistă România și cu atât mai mult mult astăzi. 

Populaţia de origine germană

Primii germani s-au stabilit pe teritoriul României în secolele XII-XII, iar de-a
lungul istoriei noastre au apărut saşii în Transilvania, şvabii sătmăreni în nord-
vestul României, şvabii bănăţeni în Banatul de câmpie respectiv germanii din
Banatul Montan în zona judeţului Caraş-Severin, landlerii în zona Sibiului,
ţipserii în nordul Transilvaniei, germanii bucovineni sau dobrogeni.

Dacă în anul 1930, populaţia de origine germană reprezenta 4,1% din total – cu
745.421 de locuitori, reprezentând 23,7% (!) din populația Banatului, 8,9% din
populația Bucovinei, 7,9% din populația Transilvaniei, 3% din populația
Basarabiei și 2,8% din populația Dobrogei, acesta a descrescut numeric, inclusiv
din cauza epurării etnice din perioada comunistă şi a emigraţiei în masă de după
Revoluţie, ajungând în anul 1977 la 359.109 locuitori, în 1992 – 111.301
persoane, în 2002 – 60.088, şi puţin peste 30.000 în prezent.

Organizaţia care reprezintă minoritatea germană în viaţa publică este Forumul

Democrat al Germanilor din România, cu sediul la Sibiu, având şi un deputat în
Parlamentul României.
De menţionat este faptul că, iată, în acest an, comunitatea germană a dat
preşedintele României, în persoana lui Klaus Iohannis, pentru un mandat de 5
ani.

Învăţământul cu predare în limba germană, cu o lungă tradiţie în România, este

reprezentat de Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal” şi Colegiul Pedagogic
„Andrei Şaguna” din Sibiu, Liceul Teoretic „Johannes Honterus” din Braşov,
Liceul Teoretic „Joseph Haltrich” din Sighişoara, cunoscut şi ca „Şcoala din
Deal”, Liceul Teoretic „Stefan Ludwig Roth” din Mediaş, sau „Colegiul German
Goethe” din Bucureşti – Şcoala germană.

Minoritatea germană are şi o publicaţie cotidiană – “Allgemeine Deutsche

Zeitung”, care apare cu suplimente periodice în Braşov, Banat, Sibiu, Satu Mare
şi Resiţa.

De asemenea, posturile naţionale de radio şi televiziune au secţii de limba

germană care dedică emisiuni specifice acestei comunităţi.

Există şi două teatre care se adresează publicului de limbă germană, Teatrul

German de Stat din Timişoara şi Teatrul Radu Stanca din Sibiu, Secţia Germană.

https://www.rador.ro/2014/12/18/analiza-minoritatile-nationale-din-romania-
intre-aspiratii-si-realitati/

http://altera.adatbank.transindex.ro/index.php?osszes=1
http://altera.adatbank.transindex.ro/pdf/2/016Deportarea%20etniciilor.pdf

Broşura editată de Forumul Democrat German din România sub titlul „Deportarea etnicilor germani din
România în Uniunea Sovietică. 1945” a fost întocmită de ziarista Hannelore Baier

http://altera.adatbank.transindex.ro/pdf/29/002.pdf

Cea mai importantă şi mai concretă acţiune a fost decizia Uniunii Europene şi a NATO din decembrie
1991 de a face din drepturile minorităţilor unul din cele patru criterii pe care trebuiau să le îndeplinească
ţările candidate pentru a deveni membre ale acestor organizaţii. Întrucît majoritatea ţărilor
postcomuniste considerau aderarea la UE şi NATO drept crucială pentru prosperitatea şi securitatea lor
viitoare, orice „recomandări” făcute de Occident cu privire la drepturile minorităţilor au fost luate cît se
poate de în serios. Drept urmare, drepturile minorităţilor au ajuns în centrul vieţii politice
postcomuniste, o componentă de bază a procesului de „reintegrare în Europa”.

https://baabel.ro/2021/04/disparitia-aproape-totala-a-minoritatii-germane-din-romania/ necitit

Denumiți sași sau șvabi după regiunea de unde proveneau, respectiv

zona în care s-au stabilit în Ardeal sau Banat, numărul lor înainte de
cea de-a doua conflagratie mondială era de aprox. 800.000, scăzând
dramatic la doar 36.000 cu ocazia ultimului recensământ.

Strămoșii sașilor proveneau din regiunea Luxemburgului și au venit

în cursul secolului al XII lea, chemați de regii Ungariei pentru a
popula și dezvolta regiunile sudice împădurite și mlăștinoase ale
Transilvaniei și de a apăra granița de sud a regatului ungar.

Strămoșii șvabilor provin din regiunea Stuttgartului și au venit în

cursul secolelor XVIII și XIX, chemați de împărații habsburgi, în special
de Maria Terezia. Ei s-au așezat în zonele mlăștinoase ale Banatului,
în Partium și în nordul și vestul Transilvaniei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când România s-a aflat
sub ocupație hitleristă, 63.000 de etnici germani au fost înrolați cu
forța în Wehrmacht și chiar în SS. În jur de 30.000 de tineri au fost
făcuți cu forța membri în Hitlerjugend. Mulți dintre ei au căzut în
război sau au fost luați prizonieri, fiind duși pentru ani lungi în lagăre
de muncă forțată în URSS.

După plecarea a cca 60.000 de germani civili odată cu retragerea

trupelor hitleriste în 1944, după deportările din 1945 și 1946 în
lagărele de muncă din URSS, respectiv în Dobrogea, lovitura de grație
din punct de vedere demografic a fost vânzarea la bucată a sașilor și
șvabilor din România în fosta RFG de către regimul comunist, în
special în perioada dictaturii ceaușiste.
Ca pedeapsă colectivă împotriva comunității germane care a luptat
de partea armatei hitleriste, din 1946, autoritățile sovietice au
deportat cca 75.000 de etnici germani în URSS, în lagăre de muncă
forțată, majoritatea în cele mai cumplite locuri din Siberia. În plus,
după 1948, autoritățile comuniste românești, fidele modelului
sovietic de pedepsire în masă și ca nu cumva să rămână mai prejos,
au deportat peste 50.000 de germani în Bărăgan, Dobrogea și Delta
Dunării, pentru a-i smulge din rădăcinile istorice și a-i pune la muncă
forțată în cele mai sărace locuri din țară.

Între 1968 și 1989, similar cu modelul evreiesc de vânzare la bucată

în schimbul valutei forte, aceleași departamente și ofițeri din DIE, în
colaborare cu serviciile secrete ale RFG, au coordonat emigrarea a
cca 230.000 de sași și șvabi. Așa cum a declarat cu vreo 20 de ani mai
târziu principalul „negociator” vest german, Heinz Günther Husch,
„fiecare persoană avea un preț potrivit statutului și educației sale“.
Prețurile erau cuprinse între 2.000 și 10.000 de mărci.

În primii doi ani de după Revoluția din decembrie 1989, în ciuda

schimbării cvasidemocratice și a garantării tuturor drepturilor
colective ale minorității germane din România, aprox. 200.000 de sași
și șvabi au emigrat în Germania, germanii din țara noastră devenind
după 1992 o minoritate practic muzeală, asemenea evreilor,
armenilor, tătarilor, turcilor și altor etnii simbolice.

Documentele istorice recuperate prin CNSAS și studiile istoricului

Florian Banu atestă că inițiativa emigrării germanilor din România a
venit din partea guvernului RFG, care la începutul anilor 1960 a
înregistrat o creștere economică extraordinară și după uriașele
pierderi umane suferite în război, avea nevoie de forță de muncă
calificată. În mod pragmatic și foarte eficient, guvernul RFG, prin
canale diplomatice secrete, a inițiat o amplă acțiune de recuperare a
minorităților germane care trăiau în număr destul de însemnat în
multe state comuniste est-europene, printre care și România.
Bineînțeles că guvernul de la Bonn căuta membrii propriei etnii,
majoritatea cu calificări medii și înalte, care puteau fi integrați rapid
în societatea germană. Ei aveau întâietate, fiind preferați turcilor,
portughezilor, sârbilor și altor balcanici sau asiatici atrași de Eden-ul
muncii industriale – RFG.

Emigrarea a fost organizată de serviciile secrete ale celor două state

începând din 1962, când contactul oficial și cel secret se derula prin
avocații Garlepp Ewald din Stuttgart și Șerbănescu Crăciun din partea
română. Din 1962 până în 1965, partea germană a plătit părții
române câte 5-6000 DM pentru fiecare emigrat.

Din 1965, pe lângă plățile în valută forte, partea română a

achiziționat în schimbul emigranților germani instalații industriale și
tehnologii vest germane, folosite pe scară largă în industria
siderurgică și constructoare de mașini, de pildă la Combinatul
Siderurgic Galați începând din 1969. În 1969 Garlepp Ewald a fost
înlocuit cu avocatul Heinz Günther Husch, un expert al guvernului
german în acțiuni secrete pe mapamond. El a coordonat această
acțiune din partea RFG până în 1989.

În baza acordului confidențial (Vertrauliche Vereinbarung), partea

românească întocmea listele cu germanii care își exprimaseră
dorința de emigrare printr-o cerere, care primiseră pașaport de
Germania și părăsiseră țara. Partea germană verifica și confirma
sosirea lor în lagărul de tranzit din Nürnberg. Abia după verificarea
listelor, Germania plătea conform acordului sumele stabilite, inclusiv
biletul de tren al fiecăruia pe distanța București-Nürnberg. Se plătea
retroactiv, indiferent de cum ajunseseră în țară, sărind granița,
rămânând acolo cu ocazia vreunei deplasări, sau prin emigrare
oficială. Mai mult, nedorind să încurajeze divorțurile, statul german
plătea și pentru românii căsătoriți cu etnici germani – ceva foarte
scump pentru RFG. În anii `80, numărul aprobărilor de emigrare se
ridica la 11 000 de etnici germani pe an.
În 1970 s-a semnat un acord oficial care reglementa sumele plătite
de partea germană pentru fiecare emigrant german plecat în RFG:
11.000 DM pentru un titrat, 5.500 DM pentru un student, 2900 DM
pentru un tehnician sau muncitor calificat, 1800 DM pentru un om
fără pregătire. De pildă pentru viitoarea laureată a premiului Nobel
pentru literatură, disidența Hertha Müller, statul german a plătit 8000
DM.

Banii nu au intrat în conturile personale ale lui Gheorghe Gheorghiu

Dej sau Nicolae Ceaușescu, ci în cele ale statului român, mai precis
cele două conturi ale DGIE, unde se aduna valuta obținută din
vânzarea evreilor, germanilor, a liderilor religioși sau culturali
indezirabili, sau a unor români ostili regimului. Potrivit studiului
CNSAS, banii din aceste conturi au fost folosiți într-o primă fază la
achiziționarea de echipamente industriale și tehnologii moderne, iar
spre finalul dictaturii comuniste la plata datoriei externe.

Dincolo de cifrele oficiale au existat drame personale și familiale,

pentru că mulți sași sau șvabi nu voiau să emigreze, dar a acționat
subliminal psihoza colectivă, frica de regimul comunist și mirajul
occidentului. Mulți germani nu s-au acomodat în RFG, și-au dat
seama că nu totul e roz dincolo de cortina de fier, dar din nefericire
pentru ei nu exista cale de întoarcere, pentru că nu era în interesul
statelor implicate ca ei să facă cale întoarsă.

Se estimează că între 1962 și 1989 statul român a primit din partea

germană pentru emigrarea sașilor și șvabilor cca 1 miliard de DM,
sumă recunoscută tacit de negociatorul șef german Heinz Günther
Husch, respectiv fostul ambasador german la București, Erwin
Wickert.
La sfârșitul anului 1989, cancelarul Kohl l-a rugat pe negociatorul
german Dr. Husch să încerece să îi scoată pe toți germanii din
România, deorece se prefigurau schimbări profunde și violente, iar
Kohl nu dorea ca ei să fie prinși la mijloc. Ceaușescu a refuzat și în 2
decembrie 1989 a anulat acordul confidențial. Coincidență sau nu, în
același an România își plătise toate datoriile externe. Coincidență sau
nu, în aceeași lună Ceaușescu a fost executat.

Într-un interviu acordat de negociatorul șef german, Heinz Günther

Husch, ziarului Siebenbuergische Zeitung în 2010, acesta a precizat că în
decurs de 20 de ani a purtat peste 1000 de negocieri cu partea
română, unele la Hotelul Ambasador din București, altele la
ambasadele RFG din Paris, Viena, Berna, Stockholm, Roma sau
Copenhaga. Valuta forte nu a fost plătită niciodată în România, ci la
ambasadele menționate, în plicuri sigilate, cu bancnote exclusiv de
1000 DM.
Practic țara s-a golit de germani, mai ales localitățile mici locuite
odinioară de sași și șvabi s-au depopulat, s-au degradat, casele s-au
dărăpănat și au fost jefuite, drumurile s-au distrus, terenurile
agricole au intrat în paragină, clădirile publice și în general
patrimoniul cultural s-a deteriorat. A fost o pierdere uriașă,
ireversibilă pentru țară. În mod izolat, câteva mii de germani s-au
întors cu investiții mai mari sau mai mici, încercând să refacă măcar
în parte localitățile pe care le-au părăsit, sau cel puțin bisericile,
castelele și cetățile, măcar o parte din tezaurul și patrimoniul cultural
propriu. Fără cea mai mică urmă de rasism, nu se poate neglija faptul
că transferul de populație generat de plecarea germanilor a adus în
satele și orașele părăsite zeci de mii de romi și moldoveni, care nu au
fost capabili să refacă localitățile distruse, continuând degradarea și
mutilarea lor ireversibilă.

În condițiile politice actuale de revigorare a discursurilor publice

șovine, antisemite, fascistoide, de extremă dreaptă, acest modest
articol legat de dispariția aproape totală a unei minorități importante
din România, cât și cele precedente legate de dispariția practică a
minorității evreiești, se vor un apel la liniște și armonie interetnică,
atât de necesare dezvoltării și prosperității României. Orice om cu
scaun la cap și un minim de bun simț își dă seama că dispariția unor
minorități importante din angrenajul social și economic românesc
constituie pe termen lung o gravă pierdere pentru statul român.

https://adevarul.ro/cultura/istorie/sasii-rolul-istoria-romanilor-
1_54644a8c0d133766a8d0051c/index.html
Ausgleich-ul (compromisul) dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative
asupra drepturilor politice ale saşilor, îndeosebi sub presiunea politicii de maghiarizare
declanşată în Transilvania. Astfel, hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918,
care a adoptat rezoluţia de Unire cu România, a fost primită cu braţele deschise de
saşi. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional
Săsesc s-au întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat
adeziunea: „Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiior de
autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl
felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.  Poporul săsesc ia act nu numai de
un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român
pentru unire şi formarea unui stat”. În perioada interbelică, germanii din România au
reprezentat 4,1% din populaţie. Trebuie precizat că, spre deosebire de maghiari,
obişnuiţi de secole să fie o „naţiune dominantă” şi având o aristocraţie de sânge, saşii
din Transilvania, şvabii din Banat, germanii din Basarabia şi Bucovina erau obişnuiţi cu
situaţia de minoritate naţională. Toate mărturiile confirmă că, datorită libertăţilor de care
se bucurau, incomparabil mai mari decât cele din perioada anterioară, minoritatea
germană a fost extrem de loială statului român. La 6 ianuarie 1940, Otto Broneske,
reprezentantul minorităţii germane din Basarabia, menţiona: „Cetăţeni loiali ai acestei
Ţări, care este patria noastră, ne păstrăm limba, cultura şi tradiţiile şi înţelegem să ne
îndeplinim cu hotărâre şi în orice împrejurare îndatoririle pe care le avem faţă de
această Ţară. Ne vom sacrifica chiar şi viaţa”. În timpul războiului, minoritatea germană
a căzut sub influenţa Grupului Etnic German, Începând cu 1943, mulţi dintre saşi şi
şvabi s-au înrolat în Waffen SS, peste 50 000. După 23 august 1944 a început calvarul
populaţiei săseşti, deportată în Uniunea Sovietică. Conform statisticilor, circa 30 000 de
saşi transilvăneni au fost deportaţi, reprezentând circa 15% din numărul total. Regimul
Ceauşescu a fost extrem de pragmatic, în cel mai pur stil capitalist: şi-a vândut
minoritatea germană. Suma a variat în funcţie de împărţireahoo acestora în categorii:
muncitori simpli, muncitori calificaţi, persoane cu studii superioare sau pensionari. Se
estimează că între 1968-1989 au fost „vânduţi” circa 200 000 de germani. Ambasadorul
Republicii Federale la Bucureşti în perioada 1971-1976 dezvăluia în memoriile sale
sumele: 5500 DM un student, 7000 DM studenţii în ani terminali, 11 000 absolvenţii de
studii superioare. Statul român a fost astfel lipsit de o forţă de muncă excepţional
pregătită, pentru care presa varsă astăzi lacrimi când se câştigă câte un premiu Nobel.

Citeste mai mult: adev.ro/pbecuj

https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98vabi_b%C4%83n%C4%83%C8%9Beni