Holocaustul din Romania

Holocaustul în România a fost procesul de discriminare,

deportare și exterminare a evreilor aflați în teritoriile
controlate de statul român între anii 1937 și 1944, cât și
a evreilor cu cetățenie română, majoritatea din
Transilvania de Nord, aflați în afara granițelor.[1][2]
Evenimentele din România au făcut parte din mai largul
Holocaust în Europa, mareșalul Ion Antonescu aplicând
în România propria versiune a Soluției Finale, denumită
curățarea terenului.
În teritoriile controlate de statul român, Holocaustul a
început cu promulgarea primelor legi anti-evreiești ale
guvernului Octavia Goga și s-a sfârșit cu lovitura de stat
de la 23 august 1944, când România a încetat
colaborarea cu Puterile Axei. Se estimează că între
280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni, precum
și 11.000 de romi, au fost uciși de către forțele statului.
În Transilvania de Nord, controlată de Regatul Ungariei,
au fost uciși aproximativ 150.000 de evrei români, circa
132.000 din aceștia fiind deportați către Lagărul de
concentrare Auschwitz. Deși, cu excepția Germaniei
Naziste, nicio altă țară nu s-a implicat în uciderea
evreilor la asemenea scară, rolul autorităților române în
Holocaust a fost minimalizat constant după finalul
războiului. Regimul comunist a denaturat istoriografia
Holocaustului în România, negând amploarea
evenimentului sau responsabilitatea autorităților, cu
scopul de a eroiza faptele românilor și de a-i pune pe
aceștia în postura de principale victime ale nazismului.
După 1989, negarea Holocaustului în România a fost
inclusă în discursul mai multor partide politice, în același
timp devenind un fenomen difuz, adoptat de grupări cu
caracter divers: naționalist, xenofob, conspiraționist,
autoritar, antidemocrat sau nostalgic după dreapta
radicală interbelică.

La recensământul din 1938 apar, printre cetățenii

români, un număr de 756.930 de evrei. Conform
lucrărilor lui Matatias Carp și Marius Mircu, între 1938 și
1941 au pierdut cetățenia română 387.407 evrei, fie că
le fusese retrasă de guvernul Goga (circa 120.000 de
persoane), fie că deveniseră cetățeni maghiari sau
sovietici prin cedarea Transilvaniei de nord, Bucovinei de
nord, ținutului Herța și Basarabiei (circa 270.000
persoane). În 1940, mai erau cetățeni români 369.523
de evrei.

Conform lucrărilor Commisiei Wiesel, dintre evreii români

din 1938, mai ales dintre cei deveniți apatrizi în 1938 și
dintre cei bucovineni sau basarabeni, acuzați că ar fi
susținut Uniunea Sovietică și că s-ar fi dedat la jafuri și
cruzimi în dauna populației românești în 1940, au fost
exterminați de statul român circa 140.000 (îndeosebi în
Transnistria), în timp ce 130.000 au fost exterminați de
Ungaria Horthystă în Transilvania de nord, fie direct, fie
prin deportare în lagărele germane. În total au fost
măcelărite 270.000 persoane (35% din populația
evreiască română din 1938) și au devenit sovietice
136.250 (18% din populația evreiască română din
1938).
„Soluția corectă” a permiterii populației evreiești să se
refugieze din România a devenit inaplicabilă după luna
decembrie 1941, când Aliații au declarat război României
și au început să considere evreii români ca fiind „cetățeni
sau resortisanți ai unui stat inamic”.
Masacrul de la Odesa este cea mai mare crimă săvârșită
vreodată de armata română. El a avut loc șase zile după
intrarea trupelor române în Odesa, în data de 22
octombrie 1941, în urma unui atentat al partizanilor
sovietici care l-au ucis pe generalul Ion Glogojanu,
comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari.
Succesorul lui Glogojanu, generalul Constantin
Trestioreanu, a replicat spânzurând aproximativ 5.000
de persoane în ziua și noaptea următoare, de felinare și
balcoane. Majoritatea celor spânzurați au fost evrei,
deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea
orașului, erau mult mai greu de prins. La data de 23
octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați pe cartiere și
deținuți în hangare, biserici și săli publice. Sute dintre ei,
poate mii au fost împușcați cu mitraliera apoi stropiți cu
benzină și arși, iar în ziua următoare alte câteva mii au
fost conduși în afara orașului în șanțurile defensive și
acolo împușcați cu mitraliera câte 40 sau 50 laolaltă,
fiind acoperiți cu pământ pe măsură ce se prăvăleau în
șanțuri. Încă 5000 au fost închiși în trei depozite
industriale mari, de asemenea împușcați cu mitraliera,
stropiți cu benzină și arși cu depozite cu tot. Numărul
total al victimelor este estimat a fi între 15.000 și 40.000
de evrei odeseni. Pe 1 noiembrie, 33.885 de evrei
supraviețuitori (dintr-o comunitate inițială de circa
50.000 înainte de război) au fost regrupați la apus de
oraș, în cartierul Moldoveanca și în colhozurile și
grajdurile din jurul Odesei. în vederea deportării în
nordul Transnistriei. Majoritatea au murit de dizenterie,
foame și frig în decursul lunii decembrie: Raul Hilberg
afirmă că în total măcelul de la Odesa ar fi cauzat
aproximativ 100.000 de morți, la cei odeseni
adăugându-se mii de evrei basarabeni aduși și ei la
Moldoveanca (pe unde trecea calea ferată Tighina–
Odesa).