Situația evreilor în secolul al

XX-lea
Bajdu Cristina
Dincă Oana-Daria
Mușu Vanesa
 Introducere

Populația evreiască a reprezentat până la Primul Război Mondial cea mai

importantă minoritate națională de pe teritoriul României. Evreii au început să
se așeze în masă, în Moldova mai ales, după 1834, refugiindu-se din Rusia și
Galiția, unde erau supuși la violențe și abuzuri. Constituția de la 1866 nu le-a
acordat calitatea de cetățean, condiționată de apartenența la religia creștină.
Tratatul de pace de la Berlin (1878) a încercat să impună modificarea acestui
sistem, însă guvernul român a acceptat doar împământenirea individuală în
urma unei proceduri complicate și îndelungate. Evreii care au luptat în Războiul
de Independență au primit cetățenia română imediat. În 1916, existau 230 000
de evrei, 2,9% din totalul popula]iei, însă puțini se bucurau de drepturi politice.
Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al
II-lea
Prima lege cu caracter anti-semit adoptată de către guvernul României a fost legea revizuirii cetățeniei care va fi
sancționată de către Carol al II-lea în ianuarie 1938. Aceasta nu însemna o revizuire a cetățeniei pentru toată
populația ci includea doar minoritatea evreiască în acest cadru. După revizuirea cetățeniei începută în anul
1938 și încheiată în anul 1939 care afecta o treime din populația evreiască, legea care fusese decretată de
Carol al II-lea la data de 8 august 1940 privind starea juridică a evreilor îi va transforma pe toți în cetățeni
de categoria a doua a.Astfel prin Decretul emis nr. 2650 se urmărea nu doar impunerea unei noi ordini de stat în
România ci și o nouă viziune a acestor interese o viziune care era exprimată “ în distincția juridică și politică ce
trebuia făcută între românii de sânge și cetățenii români”.
Primul Decret-lege prin care se va pune pecetea noului statut juridic al evreilor din România, este elaborat chiar
înaintea proclamării statului naţional legionar, fiind promulgat la data de 8 august 1940 sub semnăturile regelui
Carol al II-lea, inginerului Ion Gigurtu, preşedintele al Consiliului de Miniştri la acel moment şi profesorului la
Facultatea de Drept din Bucureşti, I.V. Gruia, ministrul Justiţiei.
Statutul, va exclude populaţia evreiască din rândul cetăţenilor cu drepturi egale consfinţite prin Constituţia dată în 1923,
introducând principiul distincţiei juridice şi politice dintre “românii de sânge” şi cetăţenii români. “Recunoaşterea
semnificaţiei sângelui şi a rasei pentru naţiune şi stat – se conchidea într-una dintre lucrările de referinţă despre
istoria Holocaustului european – era unul dintre principiile de bază ale concepţiei naziste despre lume”.
Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al
II-lea
În legislația românească calitatea de cetățean evreu a fost clasificată pentru prima dată în Regulamentul cu privire la
revizuirea cetățeniei din data de 9 martie 1938. În articolul 4 al regulamentului în cauză se preciza:“Evrei sunt cei
care, la 18 noiembrie 1918 erau de cult mozaic, chiar dacă ulterior au schimbat religiunea”. Conform decretului
lege nr. 2650 se socoteau evrei persoanele de religie mosaică după următorul criteriu:“ Cei născuți din părinți de
religie mozaică, nebotezați;cei născuți din mamă de religie mozaică, în afara căsătoriei evrei de sânge atei”.
Legislația antievreiască de asemnea clasifica evreii în trei categorii distincte pe care le vom prezenta mai jos:
- prima categorie evrei intrați pe teritoriu românesc după 30 decembrie 1918 care de regulă erau supuși
interdicțiilor majore
- categoria a II a cuprindea naturalizații individual până la data 30 decembrie 1918, cei care erau naturalizați
pentru contribuția lor la Războiul de Independență, cei care s-au distins prin fapte de bravură în timpul Războiului
pentru întregirea neamului 1916-1919, precum și orfanii urmașilor de război și urmașii categoriilor exceptate
- categoria a III a intrau cei nemenționați în primele două categorii mai pe scurt marea masă a evreilor din
România care fusese încetățenită pe baza decretelor lege din anul 1919 aceștia puteau practica anumite profesiuni
dar aveau o alegere limitată.
 Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al
II-lea
Tot legea de mai sus prevedea că “obligațiunile militare, fiind obligațiuni de onoare, se transformă pentru evreii din
categoria I și III în obligațiuni fiscale sau de muncă iar evreii din categoria a II a erau opriți de a fii militari de
carieră”.
Pe de cealată parte cu toate că erau stigmatizați, conform Decretului Lege nr. 143 din anul 1943 se stipula că
evreii cu merite deosebite pt “ fii asimilați total sau în parte cu românii etnici prin Decret al Conducătorului
Statului și pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștrii”.
Mai departe vor urma decretele de expropiere primul de acest gen este cel din 4 octombrie 1940 privind
expropierea propietăților rurale evreiești. Vor urma după aceea decretele de expropiere a islazurilor, fântânețelor,
pădurilor cu toate instalațiile și construcțiile, a morilor de orice fel, teascurilor, instalațiilor silvice, caselor de
filme, cinematografe etc. Urmează mai departe și încercare de ai scoate pe aceștia din viața culturală un prim
pas în acest sens fiind Decretul-lege nr. 3415 din 17 decembrie 1941 prin care se dizolva Federația
Comunităților Uniunilor Evreiești în urma acesteia fiind înființață Centrala Evreilor.
Conform actului adoptat și reglementărilor Centrala Evreilor era singurul organism capabil să reprezinte
interesele comunității evreiești, “ căruia i se subordonau toate comunitățile locale, societățile de binefacere,
culturale, sportive sau de orice altă natură, existente în România”.
Ion Antonescu despre soarta evreilor: „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea
Neagră. Îmi e indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari“

Conform stenogramelor citate în actul de acuzare care i-a adus lui Ion Antonescu condamnarea la moarte,
mareșalul cerea uciderea evreilor la scară largă. on Antonescu rămâne una dintre personalitățile cele
mai controversate ale istoriei noastre. În vreme ce unii istorici îl acuză de faptul că a avut o politică
antisemită și că s-a aliat cu Hitler, alții spun că reîntregirea teritorială la granița de est s-a datorat în
mare măsură lui Ion Antonescu.
În actul de acuzare al mareșalului Ion Antonescu se află mărturii cutremurătoare privind tragica implicare a
statului român în Holocaustul comis împotriva populaţiei evreieşti. „Ca toate guvernele hitleriste ale
statelor satelite, Guvernul Antonescu a practicat o politică de un antisemitism sălbatec, lucru care a
constitui un element determinant în dezastrul țării. În epoca legionară, bunurile evreiești s-au luat de
către susținătorii de atunci ai regimului cu pistolul în mână, fără bani sau cu sume de bani, de multe
ori sub a suta parte din prețurile reale“, se arată în rechizitoriu.
În același document sunt citate declarații ale lui Ion Antonescu, conducător al statului român între 1940-
1944, la adresa evreilor.
În consiliul de Miniștri din 5 aprilie 1941, Antonescu spunea: „dau drumul mulțimii să-i masacreze. Ru mă
retrag în cetatea mea și după ce-i masacrează pun iarăși ordine“.
Ion Antonescu despre soarta evreilor: „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea
Neagră. Îmi e indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari“

La 16 decembrie 1941, Ion Antonescu era și mai categoric: „Chestiunea jidanilor se tratează la Berlin.
Germanii vor să-i ducă pe toți jidanii din Europa în Rusia și să-i așeze în anumite regiuni. Dar până la
execuție, este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Așteptăm ce se decide la Berlin? Așteptăm o decizie ce
ne privește pe noi? Trebue să-i punem în siguranță? Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră. Nu
vreau să știu nimic. Poate să moară 100, poate să moară toți“.
Mareșalului nu îi era teamă nici de judecata istoriei: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari.
Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie, față de orizontul contemporan și a fost totuși cel mai
vast și cel mai măreț așezământ politic“.
Documentele au fost publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe site-ul instituției.
Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882 la Pitești și a murit la 1 iunie 1946, la Penitenciarul Jilava. General,
apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului, Ion
Antonescu a avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi
ministru al Apărării Naţionale.
În timpul regimului carlist a intrat în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile
teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline.
Ion Antonescu despre soarta evreilor: „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea
Neagră. Îmi e indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari“

După abdicarea regelui Carol al II-lea, a preluat efectiv conducerea statului şi a format un guvern alături de Mişcarea
Legionară.
După îndepărtarea legionarilor, Antonescu a instaurat un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941 România a participat alături de
Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei, pierdute în urma
Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, începând cu ora 24,
generalul Antonescu a mobilizat armata și a lansat legendarul ordin: „Ostaşi! Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiți
vrăjmașul din răsărit şi din miazănoapte. Dezrobiți din jugul roşu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîntregiți la
trupul țării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”.
Acuzat de hitlerism și fascism
Arestat la 23 August 1944 din ordinul regelui Mihai I, Ion Antonescu a fost dus și anchetat în Uniunea Sovietică, apoi a fost
readus în țară în aprilie 1946 și judecat de Tribunalul Poporului.
A fost acuzat că a militat pentru „hitlerism şi fascism”, că a instaurat „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării
noastre”, că a invitat „armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind
apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit „cea mai mare crimă
petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia
Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând țara în stare de război cu Marea Britanie şi cu
Statele Unite ale Americii.
Tot Antonescu a fost acuzat că din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi
parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde, în cea mai mare parte, a fost executată.
 Istoria evreilor—perioada postbelică
Genocidul survenit asupra evreilor europeni a transformat identitatea evreiască din toată
lumea. Evreii din Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia,
Germania și Austria au fost reduși la o mică fracțiune față de numărul lor anterior
războiului. Chiar și așa, populațiile evreiești au supraviețuit de-a lungul Europei,
inclusiv în Rusia, Regatul Unit și Franța.
Națiunile din vestul Europei au primit un ajutor substanțial din partea guvernului Statelor
Unite, iar populațiile evreiești din aceste zone se bazau pe ajutorul organizațiilor
evreiești americane. Centrele geografice ale hasidismului din Europa de Est au fost
distruse disproporționat în timpul Holocaustului, dar multe secte continuă să
supraviețuiască și astăzi pe toate continentele. În 1948, Națiunile Unite au votat
unanim pentru un stat independent al Israelului (regiunea era în acel moment sub
administrație britanică).
 Istoria evreilor—perioada postbelică
Urmările
Imediat după terminarea războiului din Europa de Est, sovieticii au continuat să minimizeze importanța rasei, precum au
făcut-o și în timpul Holocaustului, dar cu toate că mulți evrei erau comuniști devotați, au început să fie din nou
considerați un popor suspect, care nu ar fi putut deveni vreodată tovarăși de încredere. Mai ales în timpul proceselor
spectacol sovietice din anii 1950 și '60, evreii au fost îndepărtați din poziții de guvernare și executați în spații publice. Cu
toate că Stalin votase pentru crearea Israelului în 1948, aceste procese spectacol au servit ca și "o formă de pedagogie
publică prin exemplu"; scopul era să exemplifice faptul că etnicii evrei nu aveau ce căuta în aparatul comunist, că nu
erau egali. Chiar și în Uniunea Sovietică, un stat declarat secular, antisemitismul a persistat în timpul deceniilor
Războiului Rece. Mulți evrei au reușit să scape de sub cortina de fier, îndreptându-se spre Europa de Vest, Israel sau
Statele Unite ale Americii.
Evreii americani din anii 1950 au urmat tiparele altor populații etnice imigrante albe. Mulți au părăsit orașele mari, s-au
concentrat pe educație și s-au alăturat mișcărilor contraculturale de la sfârșitul anilor '60 și '70. Evreii americani au stat
adesea alături de cei oprimați, fiind proeminenți în mișcarea pentru drepturi civile a anilor ‘60.
Între timp, evreii din țările arabe au emigrat din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, începând cu sfârșitul anilor 1940 și până
spre sfârșitul anilor ’60, când naționalismul pan-arabic devenise în exclusivitate musulman și a exclus participarea altor
grupuri. Acești evrei au emigrat către Israel, Europa de Vest și Statele Unite. În Franța, populația sefardă din Algeria,
Maroc și Tunisia a revigorat viața religioasă și a diversificat obiceiurile unei comunități evreiești care încă se lupta cu
traumele celui de-al Doilea Război Mondial.
 Istoria evreilor—perioada postbelică
Identitatea evreiască astăzi
În lumea modernă, identitatea evreiască poate părea împrăștiată, confuză și fără granițe. În Statele Unite, evreii au prosperat în deceniile
postbelice și câteva mișcări au câștigat în popularitate: mișcarea ortodoxă, conservatoare, reformatoare și cea reconstrucționistă. În
Europa și Israel, inspirați de aceste mișcări americane, o fracțiune mică de evrei progresiști au format un iudaism liberal, pe lângă
alte forme. Din anii ’90 spre prezent, câțiva evrei americani s-au alăturat unui trend global al extremismului religios. În același timp,
mișcarea reformatoare a crescut. Separația tradițională dintre bărbați și femei a fost îndepărtată, iar femeile sunt acum integrate în
rabinatul din cercurile non-ortodoxe.
Art Spiegelman, artist și autor al Maus, reflecta recent, "Un lucru care mi se pare straniu este felul în care Holocaustul a devenit o parte
centrală a evreimii înspre sfârșitul secolului XX.... În așa fel încât oamenii o văd ca și pe o problemă evreiască, nu una a întregii
lumi". Omniprezența educației despre Holocaust în cadrul comunității evreiești combinată cu un fel de alienare de la tradiție, a făcut
din Holocaust un element unificator care i-a reunit pe evrei. În secolul XXI, tinerii evrei s-au opus Holocaustului ca și element
definitoriu pentru evreismul lor și au căutat metode alternative prin care să-și exprime conexiunea lor cu iudaismul. Filmele, muzica
sau festivalurile culturale evreiești atrag o audiență evreiască, dar și una non-evreiască. Cel mai mare astfel de festival are loc anual
în Polonia și atrage zeci de mii de vizitatori de pe tot globul—faptul că acest festival are loc în țara în care au fost masacrați cei mai
mulți evrei în timpul Holocaustului, semnifică o lăsare în urmă a acelei perioade întunecate și deschiderea drumului către noi forme
de expresie culturală evreiască.
Lipsit de oricare autoritate, doctrină sau practică unificatoare, iudaismul este foarte divers și nu poate fi comparat cu niciun concept
singular. În schimb, un set de caracteristice precum textele comune, istoria împărtășită și ritmurile vieții religioase evreiești ne pot
ajuta să înțelegem o religie modelată atât de originile sale antice, cât și de disjuncția contemporană.
Vă mulțumim
pentru atenție!