Holocaustul in Romania

Holocaustul în România este diferit de Holocaustul din alte ţări ale

Europei şi ale Uniunii Sovietice. În primul rând, uciderea evreilor a fost
înfăptuită de autorităţile române sub dictatura militară a Mareşalului Ion
Antonescu (1941-1944), un aliat important al Germaniei. În al doilea
rând, moartea evreilor nu a fost numai rezultatul uciderilor sistematice în
masă, ci şi rezultatul deportărilor şi al urmărilor acestora. Uciderea
sistematică a evreilor poate fi exemplificată prin numărul victimelor: se
consideră că, în lunile iulie şi august ale anului 1941, au fost împuşcaţi
de către armatele română şi germană între 12.000 şi 20.000 de evrei din
Basarabia şi Bucovina, în timp ce, în luna octombrie a aceluiaşi an, doar
armata română poate fi acuzată de uciderea, într-o manieră similară, a
nu mai puţin de 15.000 până la 20.000 de evrei în Odessa. Din totalul
celor 147.000 de evrei deportaţi în Transnistria din Bucovina şi
Basarabia în perioada 1941-1943, cel puţin 90.000 au murit din cauza
tifosului şi a înfometării .
În anii de început ai celui de-Al Doilea Război Mondial s-a declanşat un val de
epurări şi crime antisemite fără precedent. Şi în România a fost documentat un
adevărat holocaust al evreilor. Se preconizează că, în teritoriile administrate de
români, au fost omorâţi în jur de 380.000 de evrei. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ
Pogromul de la Bucureşti din 1941, descris de un spion britanic Una dintre cele
mai negre pagini din istoria umanităţii a fost Holocaustul evreilor din anii celui
de-Al Doilea Război Mondial. Milioane de oameni - bărbaţi, femei, copii, bătrâni -
au fost omorâţi pe considerente etnice şi în numele unor idealuri extremiste.
Cele mai cumplite masacre ale populaţiei evreieşti au fost orchestrate de
regimurile de extremă dreapta din Europa şi duse la bun sfârşit în lagăre de
exterminare, tabere de muncă forţată sau ghetouri. Exterminarea a devenit
politică de stat, de exemplu, în Germania Nazistă, acolo unde câteva milioane
de evrei au fost omorâţi în numele purificării naţiunii germane de ”elemente
inferioare”. Ca stat aliat al Germaniei Naziste în anii de început al celui de-al
doilea război mondial, dar şi ca ţară în care anti-semitismul a escaladat în
perioada interbelică încurajat de organizaţiile de extremă dreaptă,şi în România
evreii au devenit ”ţapi ispăşitori”. Se preconizează că în teritoriile administrate
de România în anii celui de-al doilea război mondial au fost omorâţi, în urma
unei politici extremiste de epurare a guvernului condus de mareşalul Ion
Antonescu, în jur de 380.000 de evrei.
Anti-semitismul românesc şi problema evreiască

 Încă din evul mediu evreii au fost ţinta atacurilor anti-semite. Veniţi pe
continentul european în număr mare încă din primele secole ale erei
creştine, evreii au devenit ”ţapi ispăşitori” pentru tot ceea ce se
întâmpla negativ în societate. Din cauza diferenţelor religioase,
culturale dar şi a meseriilor practicate de evrei precum negoţul sau
cămătăria, aceştia au fost priviţi cu neîncredere în societatea
europeană medievală profund mistică şi adesea intolerantă. De altfel
evreii au fost măcelăriţi ori de câte ori se ivea ocazia, gloatele fiind
asmuţite de liderii politici sau religioşi împotriva acestora, mai mult din
dorinţa de a-i deposeda de bunuri dar şi de averile obţinute prin
comerţ şi activităţi de natură financiară. Spre deosebire de restul
ţărilor medievale europene, unde pogromul îndreptat contra evreilor,
era o realitate cotidiană în Principatele Române, ”jidovii” cum erau
numiţi de populaţie, erau toleraţi, cu antipatie, dar toleraţi.
 Odată cu trecerea secolelor lucrurile s-au schimbat însă. Anti-semitismul
a escaladat, iar evreii au devenit şi pentru români, un element negativ
care trebuie înlăturat din societate. Şi asta în condiţiile în care numărul
evreilor care veneau să se stabilească în Principate creştea constant.
Multe oraşe mai ales din Moldova erau împânzite de evreii care se
ocupau în special cu negoţul dar şi cămătăria. Contrastul dintre aparenta
bunăstare a evreilor şi sărăcia lucie a ţăranilor agricultori autohtoni mai
ales începând cu secolul al XVIII lea a inflamat şi mai mult sentimentul
anti-semit. Pentru ţăranul român evreul nu putea fi acceptat, în primul
rând, fiindcă nu era creştin. Iar mai apoi era perpetuată ideea, mai ales
în Biserică, că ei sunt vinovaţi de uciderea lui Hristos. Mai mult decât atât
a ucide un păgân nu era considerat un păcat. ”Credinţa populară era că
uciderea unui ”jid” nu numai că nu te încarcă de păcate, dar chiar îţi
mântuie sufletul de 40 de păcate”, scria Andrei Oişteanu în lucrarea sa
”Imaginea evreului în cultura română”. Începând cu secolul al XIX lea,
anti-semitismul românesc a fost alimentat şi de intelectualii naţionalişti.
Evreii erau văzuţi ca elemente periculoase. Mai ales în contextul în care aceştia încep să
practice arendăşia. Evreul este văzut, mai ales prin prisma arendaşilor Fischer de
exemplu în Moldova, drept un afacerist pus pe sărăcirea şi impilarea ţăranului român.
Treptat evreul, necreştin, fără proprietate funciară, specializat în activităţi nepopulare şi
influent la nivel internaţional în anumite cazuri este privit ca un duşman al poporului
român. ”Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii, economic şi politic,
pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea.
Românul e leneş, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral şi vicios acolo unde nu sunt
evrei?",scria poetul Mihai Eminescu în ziarul ”Timpul”. Lucrurile se agravează în perioada
interbelică, atunci când odată cu realizarea României Mari, un număr însemnat de evrei
vin să se stabilească într-un nou val pe teritoriul ţării. Totodată obligaţi de forurile
internaţionale românii trebuie să accepte acordarea cetăţeniei evreilor stabiliţi în
România. Pe fondul apariţiei organizaţiilor de extremă dreaptă, precum Legiunea
Arhanghelului Mihail fondată de Corneliu Zelea Codreanu, evreii devin inamicul numărul
unu. ”Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor
profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le
asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi
dreptul provoca nemulţumiri”, scria istoricul spaniol Francesco Veiga în lucrarea ”Istoria
Gărzii de Fier”. Ascendenţa uluitoare a mişcării legionare în România, după 1930 a
exacerbat şi mai mult anti-semitismul românesc. Mai mult decât atât Carol al II lea, pentru
a câştiga sprijinul Mişcării Legionare, o forţă politică, agreeată inclusiv de Germania
Nazistă, a început să oficializeze anti-semitismul în România. În primul rând a definit
termenul de evreu iar noua lege lăsa această minoritate la cheremul extremiştilor.
 Preludiul masacrelor împotriva
evreilor
 În 1941, după abdicarea regelui Carol al II
lea şi preluarea puterii de către generalul
mai apoi mareşalul Ion Antonescu încep să
apară primele discuţii concrete la nivel
oficial despre soarta evreilor din România,
considerate elemente indezirabile.
Stenograme ale Consiliului de Miniştrii din
1941 consemnează atitudinea şi viziunea lui
Antonescu despre problema evreiască în
România. Documentele au fost scoase la
iveală de CNSAS şi fac parte din
rechizitoriul lui Antonescu din 1946. Pe 15
aprilie 1941 Antonescu spunea făţiş în
Consiliul de Miniştri că ”Dau drumul
mulţimei să-i masacreze. Eu mă retrag în
cetatea mea şi după ce-i masacrează pun
iarăşi ordine”. Apoi 25 iunie 1941 Mihai
Antonescu spunea că deja Ion Antonescu a
început să-i scoată pe de ascuns pe toţi
evrei din comunele rurale din Moldova,
Basarabia şi Bucovina.

Mai mult decât atât, pe 5 septembrie acelaşi
an, Antonescu promitea că ”Am să fac o operă
de curăţire totală şi de evrei şi de ucrainieni,
greci şi găgăuţi, care rând pe rând trebuie să
fie evacuaţi din ţară”. Totodată Antonescu
punea problema evacuării totale a evreilor din
regiunile ocupate împreună cu armata
germană, adică din Basarabia şi Bucovina,
precizând că ”Basarabia nu va avea niciun
picior de evrei”.Antonescu anunţă şi măsuri
concrete împotriva evreilor, măsuri prezentate
în aceleaşi stenograme. ”Evreii care au fost
scoşi din viaţa economică au fost puşi la
muncă. Dacă nu pot să o facă plătesc. Acela
care nare posibilitatea să plătească, plăteşte
comunitatea, dacă nu este expediat din ţară.,
pentru că noi nu ţinem paraziţi în ţară. La
început este ţinut în lagăr şi apoi expulzat
dacă nu plăteşte comunitatea pentru el”, se
arată în aceleaşi documente. Stenogramele
arată că odată cu trecerea lunilor, în anul 1941
s-au luat şi măsuri concrete împotriva evreilor,
cu numeroase victime. ”Deocamdată au plecat
jidanii de la Iaşi. Am destule greutăţi cu cei
care i-am dus la Bug. Numai eu ştiu câţi au
murit pe...”, ar fi spus Antonescu pe 13
noiembrie 1941. Era însă doar începutul.
 ”Trenurile morţii„ şi începutul Holocaustului

Primul masacru îndreptat împotriva evreilor a avut loc la Iaşi, aşa cum reiese şi din stenogramele
Consiliului de Miniştri. Mai precis în perioada 27-29 iunie 1941 a avut loc aşa numitul pogrom de la
Iaşi iniţiat de mareşalul Ion Antonescu, şeful statului român. Alegerea Iaşiului ca început al atrocităţilor
nu era întâmplătoare. Conform datelor de recensământ în 1930 Iaşiul avea o populaţie de peste
102.000 de cetăţeni dintre care peste 34.000 erau evrei. Adică o comunitate numeroasă. Pe baza
principiilor de epurare etnică iniţiate de Antonescu în Basarabia şi Bucovina, Iaşiul a fost şi el inclus în
acest ”program” de ”curăţire a terenului”. Totul a început cu pregătirea pogromului. Mai precis pe 25
iunie, jandarmii ieşeni au sfătuit populaţia românească şi creştină să-şi însemne casele cu semnul
crucii, tocmai pentru a fi recunoscuţi evreii. Mai apoi pe 26 iunie 1941 au început inclusiv în presa
ieşeană instigările la pogrom. Pe 27 iunie 1941 s-a declanşat iadul contra evreilor. Totul a început cu
percheziţiile comandate de prefectul judeţului Iaşi colonelul Dumitru Captaru. În aceeaşi zi, la cinci
zile după ce România intrase în război de partea Germaniei naziste, Antonescu dă telefon la Iaşi şi
ordonă ”curăţarea Iaşiului de evrei”. După acel telefon s-a dezlănţuit măcelul. Pe 27 iunie soldaţi
români de la Iaşi au omorât 400 de evrei lângă Sculeni. Victimele au fost jefuite şi bătute iar mai apoi
obligate să-şi sape groapa şi executate. Mai apoi pe 28 iunie autorităţile dar şi cu ajutorul unei părţi a
locuitorilor Iaşiului au început masacrele în oraş. Mulţi evrei au fost bătuţi şi omorâţi în case şi pe
stradă. Alte mii au fost duşi cu forţa la sediile de poliţie şi arestaţi. Totodată evreii au fost jefuiţi şi
lăsaţi fără bunurile de valoare. Pe 29 iunie, numită şi ”Duminica neagră”, mii de evrei din arest au fost
împuşcaţi de soldaţi. Se presupune că aproape 8000 de evrei au fost omorâţi în arest şi încă 5000 în
ziua precedentă pe străzi, înjunghiaţi, împuşcaţi şi bătuţi. Restul au fost duşi cu forţa către ”trenurile
morţii”. Propriu-zis 7000 de evrei au fost duşi în gara din Iaşi şi băgaţi în vagoane pentru vite. Au fost
închişi, fără apă şi fără mâncare. O garnitură urma să plece către Iaşi iar cealaltă către Podul Iloaiei.
Fără aer şi însetaţi în plină vară, mii de evrei au murit sufocaţi în trenurile morţii. Cei decedaţi erau
aruncaţi direct din tren şi băgaţi în gropi comune. Nimeni nu avea voie să se apropie de garniturile de
tren şi să dea ajutor muribunzilor din tren. Se spune că doar o mie au supravieţuit ”trenurilor morţii”.
Rapoartele post-belice arată că 14.000 de evrei au fost omorâţi în pogromul de la Iaşi.
 Evrei măcelăriţi la abator

 O altă manifestare deosebit de violentă

căreia i-au căzut victime evreii a fost
consemnată la Bucureşti în anul 1941. Mai
precis în perioada 21-23 ianuarie 1941 avea
loc cunoscuta ”rebeliune legionară”. Iniţial
ataşaţi puterii de mareşalul Ion Antonescu,
legionarii care formau un adevărat Guvern
Legionar s-au răsculat împotriva liderului
statului. În timpul rebeliunii legionare,
membrii grupării extremiste româneşti, au
desfăşurat un adevărat pogrom împotriva
evreilor din Bucureşti. Mai precis legionarii
din Bucureşti au ridicat de pe stradă, din
sinagogi sau din casele proprietate
personală în jur de 1800 de evrei. Aveau
vârste cuprinse între 18 şi 85 de ani şi au
fost adunaţi de-a valma în centre legionare.
Aici au fost bătuţi, schingiuiţi şi mutilaţi de
legionari şi obligaţi să spună unde-şi ţineau
banii şi bijuteriile.
 Bineînţeles având în vedere politica anti-
semită din aceea perioadă a statului român,
evreii nu puteau aştepta ajutor din partea
nimănui. În cele din urmă au fost duşi la un
abator şi executaţi cu sânge rece. ”Au fost
ucişi la abator cu instrumentele folosite de
obicei pentru căsăpirea animalelor. A doua
zi, de-abia dacă mai rămăsese vreo
prăvălioară evreiască pe Lipscani care să fi
scăpat întreagă şi s făcuseră cozi lungi în

faţa morgilor”, scria Ivo Porter, un spion

britanic din România acelor ani şi care a
descris pogromul în cartea sa ”Operaţiunea
Autonomous”. Totodată acelaşi agent
britanic arată magnitudinea crimelor făcute
de legionari în acele zile la abator. ” Cel
puţin 800 de evrei, negustori,avocaţi,medici
cu nevestele şi copiii lor au murit, dar cifra
estimativă s-a ridicat la 1800. În aceea
noapte la Bucureşti avusese loc unul dintre
cele mai îngrozitoare pogromuri din timpul
războiului”, scria Ivo Porter.
 Masacre în Bucovina şi Basarabia

 Măcelul a continuat în zonele eliberate.

Odată ce armata română şi germană
înainta în Bucovina şi Basarabia au
fost înregistrate alte omoruri îndreptate
împotriva populaţiei evreieşti. La
Cernăuţi în special au avut loc
numeroase atrocităţi. ”Unul dintre cele
mai mari măceluri ale zilei a avut loc în
Cernăuţi, capitala Bucovinei, acolo
unde 2000 de evrei au fost ucişi de
soldaţii români în cooperare cu
localnicii, jandarmii şi soldaţii
germani.”, preciza Radu Ioanid în
lucrarea sa „The Holocaust in Romani:
The destruction of jews and gypsies
unde the Antonescu regime”. Alte
măceluri au avut loc la Hotin şi Soroca
iar uciderile au continuat şi în
Basarabia, conform datelor în
ghetourile din Chişinău, Bălţi,Soroca şi
Hotin fiind omorâţi peste 64.000 de
evrei.
 La toate acestea se adaugă alte peste
44.000 în alte localităţi din Basarabia.
Totodată evrei din Basrabia şi
Bucovina, ca parte a planului de
epurare a mareşalului Antonescu, au
fost încolonaţi şi deportaţi în
Transnistria. Au fost încolonaţi şi trimişi
practic pe jos în Transnistria. Mulţi s-au
înecat în Nistru, au murit pe drum iar o
mare parte au decedat ca urmare a
condiţiilor inumane din Transnistria. Se
presupune că au murit în Transnistria
în jur de 120.000 de evrei deşi se
vehiculează şi cifra de 400.000 de
victime în Basrabia şi Bucovina. În total
în urma Holocaustului din România au
pierit în jur de 380.000 de evrei, în
teritoriile controlate de statul român.