25.03.

2021
Clasa a IX-a E Petreanu
Vlad
Holocaustul

Odessa, Octombrie 1941

Ȋn octombrie 1941, în momentul cuceririi orașului de către Armata romȃnă, în
Odessa se găseau ȋntre 90.000 și 120.000 de evrei. Divizia 10 Infanterie a
Armatei romȃne a intrat ȋn oraș ȋn 16 octombrie 1941. La 18 octombrie,
autorităţile române ȋncepuseră deja să ia ostateci din rȃndurile evreilor, iar
ȋnchisoarea municipală s-a transformat ȋntr-un mare lagăr.
Ȋn 22 octombrie 1941, ora 17:45 Comandamentul trupelor romȃne din Odessa a
sărit ȋn aer. Ȋn explozie au murit: comandantul orașului, generalul Ion Glogojeanu,
alți 15 ofițeri romȃni, patru ofițeri germani, 46 de membri ai armatei și alți cȃțiva
civili. Antonescu a cerut trecerea imediat la „măsuri drastice de pedepsire”, iar
generalul Trestioreanu, cel care preluase comanda orașului, a primit prin
intermediul superiorilor săi un ordin secret al lui Antonescu care cerea
„suprimarea celor aproximativ 18.000 evrei din ghetouri și ȋn fiecare sector de
regiment – suprimarea a cel puțin 100 de evrei prin spȃnzurare ȋn piețe ȋn fiecare
sector de regiment”. Astfel încât, între 22 și 25 de mii de evrei și-au găsit
sfârșitul în nouă magazii care au fost incendiate sau aruncate în aer.

Holocaustul în România
Holocaustul în România reprezintă exterminarea evreilor în teritoriile controlate
de statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale
guvernului Goga-Cuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit
istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești
înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor,
constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Mai sigur aceasta
privește evreii care, indiferent de cetățenia lor, au fost fie persecutați sau uciși de
agenți ai statului român (sau de particulari precum Legionarii) în teritoriile
controlate de acest stat la momentul faptelor (inclusiv și mai ales Transnistria), fie
predați Germaniei naziste (cazul evreilor de cetățenie germană din România și
celor de cetățenie sovietică care fugeau de Einsatzgrupe trecând Bugul spre
Transnistria).
Situația evreilor în perioada Holocaustului
Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei, o parte din ei refugiați din alte
țări, pleacă în fiecare lună spre Palestina, în mod ilegal, prin
asociația Aliyah condusă de Eugen Maisner și Samuel Leibovici, cu
asentimentul guvernului Antonescu pentru care expulzarea este, în acel moment
„soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești”. Desigur, respectivii
trebuie să-și abandoneze toate bunurile și economiile statului român. Circa
80.000 de evrei au părăsit România pe parcursul unui an. Nu toți au ajuns sau au
rămas în Palestina; unii aveau să emigreze în final spre S.U.A., stat atunci
neutru. „Soluția corectă” a devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941,
când Aliații au declarat război României și au început să considere evreii români
ca fiind „cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic”. Din acel moment, nici țările
neutre precum Turcia nu au mai acceptat să-i primească, astfel că guvernul
Antonescu a început deportarea evreilor spre Transnistria, inaugurând perioada
cea mai cruntă din istoria evreilor în România.