Ion de Liviu Rebreanu

- caracterizare de personaj
- relația dintre două personaje

Popa Andrei si Soare Fabian

12 j

Prof. Monica Marin

 Liviu Rebreanu creează în opera sa Ion o galerie
bogată de personaje, dominantă fiind imaginea lui Ion,
acesta fiind „simbolul individual al ţăranului român,
setos până la patimă de pământurile lui.”
Personajul principal al romanului Ion scris de Liviu
Rebreanu este din punctul de vedere al curentului literar
un personaj REALIST, TIPIC ce acționează în
împrejurări tipice.
Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanţe
naturaliste, personajul va trăi drama pământului şi apoi
drama iubirii, caracterul său dezvăluindu-se atât în mod
direct prin portret, biografie, cât şi în mod indirect, prin
fapte, gesturi, atitudini, limbaj sau relaţia cu celelalte
personaje.
 În privința relațiilor dintre personajele
romanului Ion de Liviu Rebreanu, acestea sunt
numeroase, dar o relație dintre cele mai
interesante este cea dintre Ion, personajul
principal al romanului și Ana, deoarece este o
relație aparte, complexă prin numeroasele
asemănări și deosebiri dintre personaje.
Personajele sunt construite schematic,
deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu
defectele și cu calitățile lor, fiind individualități
complexe și verosimile.
 Din perspectiva clasei sociale, Ion este tipul țăranului
ardelean și, prin extrapolare, tipul țăranului universal,
obligat să se confrunte cu ierarhizarea valorilor umane în
funcție de avere.

Ion are o psihologie individualizată este un personaj

atipic, care stă sub semnul unei frustrări, fiind obligat să
aleagă între două pasiuni, care practic nu se exclud, ci se
completează reciproc: pământul și iubirea. El este un
parvenit, ce acționează prin mijloace necinstite.
 Ion întruchipează tipologia țăranului sărac nemulţumit
de propria condiţie socială, pe care vrea să şi-o
îmbunătăţească.
La polul opus al statutului social se află Ana, fiica
„bocotanului” Vasile Baciu. Atât Ion, cât şi Ana vor
încerca să forţeze limitele destinului, astfel sfârşind tragic.
Din punct de vedere psihologic, atât Ion cât şi Ana
reprezintă caractere slabe, supuse obsesiilor.
 Ion acţionează obsesiv în dorinta lui de a avea cât mai
mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv
afecţiunea lui Ion.
Ion este total imoral, pentru că recurge la gesturi
necinstite pentru a-și atinge scopul: o lasă însărcinată pe
Ana, făcând-o de rușinea satului, împingând-o în cele din
urmă la moarte.
 Ion și Florica

Ion, Ana și Florica

Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază

încă de la scena horei, prezentată încă din
expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica,
Ion alege să o invite la joc pe Ana. Imediat după ce
Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o
bate şi o alungă de acasă.
 Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al
învăţătorului Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi
continue şcoala pe motiv că „pământul îi era mai drag ca
ochii din cap”.
Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă,
nevoită fiind să trăiască lângă un tata sever şi alcoolic.
Maria Herdelea , Ghighi Vasile Baciu
și Laura

Ion – sărutarea pământului

Ana
 Prezentat în evoluţia sa, Ion este un personaj complex
şi contradictoriu, el reflectând o mentalitate
tradiţională, potrivit căreia demnitatea umană depinde de
întinderile de pământ.
Prin caracterizare directă de către narator eroul este
“iute și harnic“, el iubind munca “oricât ar fi de aspră“.
Se simte rușinat când este numit direct de personajul
Vasile Baciu “sărăntoc“, “tâlhar“, “hoț“.
Orgolios, lipsa pământului îi apare ca o condiție a
păstrării demnității. În pământ, el vede realizate toate
ambițiile sale.
 Reacțiile sunt redate prin caracterizare directă și indirectă,
astfel „de mic copil pizmuia pe cei bogați”, eroul „trebuie să aibă
pământ mult, trebuie”.

Tehnica prin care este construit personajul este basorelieful,

care îi permite să se evidențieze pe tot parcursul romanului, chiar și
când acțiunea se mută în plan secundar.
Altă tehnică folosită pentru conturarea personajului este
contrapunctul, Ion este pus în oglindă cu George Bulbuc.
Dacă George este lipsit de personalitate, bogat și o vrea pe Ana,
dar se alege cu Florica, Ion este un ins energic, dar sărac, care o
iubește pe Florica, dar o preferă pe Ana pentru pământurile ei.
 Numit în biserică de preotul Belciug „netrebnic”, el se
dovedește a fi așa. El alege zestrea Anei și renunță la iubire. El
acționează cu luciditate și perseverență, faptele lui devenind
trepte ale dezumanizării.
O scenă semnificativă ce îl caracterizează în mod indirect o
reprezintă sărutarea pământului. Ion iubește glia ca pe o zeitate,
gesturile sale dovedind pasiunea față de pământ „își coborî fruntea
și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta
grăbită simți un fior rece, amețitor”. Pământul devine un substitut
al iubirii.
Intrarea în posesia pământului îl schimbă total. Astfel, Ion este
caracterizat indirect prin fapte, poziție socială. Dacă la început
„se simte mic şi slab ca un vierme”, la final, în faţa „uriaşului” de
odinioară simte „o mândrie de stăpân” şi are iluzia că „este atât de
puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”
 Nici moartea Anei, nici a copilului, nu-i trezesc conştiinţa.
„Glasul pământului” este înlocuit de „glasul iubirii”. O caută
stăruitor pe Florica, fata „cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii
albaştri ca cerul de primăvară”, ce e măritată acum cu George.
Eroul este decis să-şi împlinească dragostea. Relaţia adulteră a
celor doi - Ion și Florica - este descoperită de George, care
pregăteşte răzbunarea. Bărbatul înşelat îşi ucide rivalul cu lovituri
de sapă.
Sfârșitul lui Ion este motivat estetic și moral, el fiind
răspunzător de moartea Anei.
Personaj complex, cu o psihologie derutantă, Ion se înscrie
într-o decadență remarcabilă, asemenea lui Julien Sorel eroului
lui Stendhal din romanul Roșu și Negru.
 Așadar, Ion este un personaj tragic, a cărui dramă este
credibilă.
Eugen Lovinescu afirmă că Ion este “expresia instinctului
de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune inteligența
ascuțită, o viclenie procedurală și o voință imensă.“
Tudor Vianu constată că idolatria lui Ion pentru pământ este
implicit măreția reprezentativă a celui care își conduce viața
prin pasiune pentru posesia pământului.