Creator al romanului romanesc modern de tip obiectiv, Liviu Rebreanu publica în anul 1920

romanul „Ion”. Tema romanului este prezentarea lumii satului transilvănean de la începutul secolului al
XIX-lea, prin intermediul figurii ţăranului român.

Ion întruchipează tipologia ţăranului sărac, dar harnic, nemulţumit de propria condiţie socială.
În comunitatea satului Pripas condiţia socială depindea de numărul de pogoane de pământ deţinute, iar
lipsa lor îl face pe Ion să se simtă marginalizat. Ion a fost privat de pământ din cauza viciilor tatălui său,
care, datorită acestora, a pierdut întreaga zestre a soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului se
conturează încă de la scena horei din sat, când naratorul îl surprinde pe Alexandru Glanetaşu
„abandonat ca un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în vorbă printre bogotanii satului.”

Încadrată în aceeaşi tipologie a ţăranului român, Ana, fiica lui Vasile Baciu, este o fată cu stare,
harnică, supusă şi ruşinoasă. Ana se încadrează în categoria ţăranilor înstăriţi. Ea devine o ţintă pentru
Ion, care profita de nevoia ei de tandreţe si afecţiune pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile
Baciu. Destinul cuplului Ion – Ana este prestabilit, cele două personaje par sa reitereze destinul
părinţilor, a căror căsătorie a avut loc pe baza acelaşi mobil – cel al flăcăului sărac dornic de îmbogăţire
cu orice preţ şi al fetei bogate, dar urâte, lipsită de afecţiune şi obsedată de nevoia de tandreţe.

Tema cuplului apare în acest roman prin intermediul celor două personaje aflate într-un raport
de subordonare atât obiectivă, dar diferită (nevoia de pământ versus nevoia de iubire), cât şi reciprocă:
Ion este subordonat Anei în numele pământului, Ana îi e subordonată lui Ion în numele iubirii.

Atât Ion, cât si Ana, sunt caractere slabe, supuse unor dorinţe aproape imposibil de realizat, dar
devenite obsesive. Posedat de dorinţa de a avea mai mult pământ, care pune stăpânire pe întreaga sa
fiinţă şi îi întunecă orice alte sentimente, Ion acţionează numai in virtutea acestei obsesii, în vreme ce
Ana, care vrea să-şi împlinească nevoia sfâşietoare de iubire este mânată de dorinţa obsesivă să
dobândească afecţiunea lui Ion, chipeşul flăcău al satului. Dar firavă, urâtă şi fără personalitate, ea
devine o victimă uşoara a flăcăului din sufletului căruia a dispărut orice sentiment, interesat doar de
zestrea ei.

Ion acţionează total imoral pentru că recurge la gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul: o
seduce şi o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de râs în faţa satului. Ana, la rândul ei, din iubire pentru
Ion, acceptă să fie părtaşa la actul erotic înainte de căsătorie, considerat imoral în comunitatea rurală a
acelei epoci.

Relaţia dintre cele două personaje se conturează încă de la scena horei. Deşi o iubeşte pe
Florica, frumoasă, dar săracă, Ion alege s-o invite la joc pe Ana, urâtă, dar bogată. Apoi cei doi se retrag
spre a sta de vorba feriţi de ochii lumii. Ion n-o priveşte pe Ana în ochi, el nu este interesat să-i cunoască
sufletul. În faţa ochilor lui apar ochii albaştri ai Floricăi. Pentru el Ana nu este decât un obiect, un
substitut al pământului pe care ea îl are. Posedarea ei nu este urmarea unui act de iubire, nu înseamnă
decât singura posibilitate de a intra în posesia pământului atât de râvnit. Aceasta este, de fapt,
adevărata relaţie dintre cele trei personaje Ion nu o iubeste pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasa, dar
săracă, dar patima pentru pământ este mult mai puternică decât iubirea, de care, cel puţin la început
crede că poate să se dezică.
 Aflând că Ana este însărcinata cu Ion, Vasile Baciu o bate şi o alungă de acasă. Ajunsa la locuinţa
Glanetaşului, Ion o tratează cu indiferentă, nevăzând în situaţia ei decât garanţia că pentru a spăla în
faţa satului ruşinea fetei, va obţine de la Vasile Baciu pământul mult dorit.

Conflictul principal al romanului constă în lupta pentru pământ. Ion este răspunzător pentru
toate conflictele majore care au loc: între Ion si Simion Lungi, (nu mai ştiu cine e!) între Ion şi Vasile
Baciu, între Ion si George Bultuc. Sufletul lui este sfâşiat între cele două porniri contradictorii „glasul
pământului” şi „glasul iubirii”. Patima de a poseda pământ îi întunecă mintea şi îl determină să renunţe
la iubirea pentru Florica pentru a pune mâna pe pământurile Anei. Dar iubirea se răzbună şi îi va aduce
moartea.

Naratorul nu idealizează personajele, nu intervine în existenţa lor, le lasă sa evolueze spre

deznodământ conform năzuinţelor şi slăbiciunilor pe care ei nu le pot nici controla, nici domina.

Caracterizarea personajelor se face atât în mod direct, cât şi indirect. Despre Ion aflăm că era cel
mai bun elev al învăţătorului Herdelea, dar ca abandonase şcoala fiindcă „pământul îi era mai drag ca
ochii din cap”. Despre Ana ni se spune ca era orfana de mamă, nevoită sa trăiască cu un tată sever şi
alcoolic, de unde şi marea ei dorinţă de afecţiune.

Cele două personaje au un destin prestabilit. Forţarea acestuia, încercarea de a atinge fericirea –
Ana dorind să fie iubită, Ion să obţină pământ –opunându-se astfel destinului prestabilit, determină
sfârşitul tragic al celor doi.