PORTOFOLIU

Optional istorie

Cojocaru Cristian Marian

[Email address]
Marea Unire din 1918
Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile
istorice locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat
național, România. Etape preliminare au fost Mica Unire din 1859 a Țării
Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din
1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul
României (așa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost
scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată
de mai mulți factori istorici:
acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în
conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
afirmarea principiului autodeterminării și a celui al naționalităților pe plan internațional,
în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației
românești.
Marea Unirea este legată inexorabil de personalitățile regelui Ferdinand, reginei
Maria și omului de stat Ionel Brătianu. Încheiată de facto la 1 decembrie 1918 odată cu
unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică a solicitat eforturi pe parcursul
următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al politicii externe în
următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit
niciodată, iar dinspre ea avea să vină în 1940 ultimatumul care a pus în acțiune
dezmembrarea României Mari în avantajul Uniunii Sovietice, Bulgariei și Ungariei.
Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs schimbări
fundamentale ale sistemului politic. Din cele două partide mari ale Vechiului Regat a
supraviețuit doar Partidul Național Liberal, caruia în perioada interbelică i s-a
opus Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Viața culturală a cunoscut o
perioadă de efervescență fără precedent, manifestată în artă și știință.
Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania a rămas României după cel
de-al Doilea Război Mondial. Basarabia, Bucovina și ținutul Herței au fost încorporate
URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei.
În anul 1990, după abolirea regimului comunist, parlamentul dominat de FSN a refuzat
propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept
sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu
Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a

1
adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august
ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembriedrept sărbătoare
națională.[1] Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de
1 decembrie drept zi națională a României. Ideea unirii Moldovei cu România, deși
neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul public din
România și Republica Moldova.

2
Pierderi teritoriale din 1940
Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de
deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii. "Cu foarte mare greutate se pot
afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai
dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat
aceea din vara si toamna anului 1940".
Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea
Frantei, practic Romania era complet izolata in plan international. "Tot esafodajul politic
prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu
a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea
germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european".
Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa
de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care
au lovit Romania in perioada iunie-septembrie 1940.
Dupa incheierea razboiului cu Finlanda, intentiile agresive ale Uniunii Sovietice
impotriva Romaniei au inceput sa capete contur in ritm rapid. Mai intai, la 29 martie
1940, in fata Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru
Afacerile Externe, rupea tacerea existenta pana atunci in raporturile romano-ruse cu
privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante miscari de
unitati militare sovietice din directia nord spre sud, la hotarul cu Romania, unde au
adoptat "un dispozitiv operativ".
In fata acestui pericol ce se profila la Rasarit, guvernul roman a cautat sa lamureasca
pozitia puterilor Axei fata de un eventual atac al Uniunii Sovietice impotriva Romaniei. In
acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri
separate cu ministrii Axei acreditati in Romania, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, si
Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei.
Discutia cu ministrul german a fost lamuritoare pentru pozitia pe care Berlinul o va
adopta intr-un eventual conflict romano-sovietic. La inceput, Gafencu l-a informat pe
Fabricius despre concentrarile sovietice, la care se adaugau si cele ungare (Budapesta
decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum si de masurile preconizate a fi luate
de partea romana. In fata situatiei create a declarat Gafencu, care a tinut sa sublinieze
ca ceea ce ingrijora Romania era situatia de la frontiera rasariteana, guvernul roman ar
dori "si o clarificare diplomatica". Si ministrul de Externe roman a continuat:"Socotind ca
evenimentele care s-au desfasurat atat de repede pe frontul apusean dau Germaniei o
libertate de actiune mai mare in intreaga Europa, am fi recunoscatori daca guvernul
german ar binevoi sa ne dea unele lamuriri cu privire la politica lui orientala". Inainte de
a da un raspuns la intrebarea pusa de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este pozitia
Romaniei fata de "problema ruseasca". Gafencu a raspuns ca ea a ramas neschimbata,
asa cum a prezentat-o in timpul vizitei sale in Germania. Si ministrul de externe roman a

3
dorit sa adauge o informatie de importanta deosebita, anume ca "nici o actiune ofensiva
indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi". In continuare,
el a adaugat ca din momentul efectuarii vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi,
care au apropiat "in aparenta" Rusia de Germania.
Era un mod elegant de a arata interlocutorului ca schimbarea se produsese la Berlin, si
nu la Bucuresti.
Cuvintele lui Gafencu marturiseau in acelasi timp profunda ingrijorare a guvernului
roman fata de apropierea sovieto-germana, cu atat mai mult cu cat in timpul vizitei pe
care o efectuase la Berlin, intre 18-20 aprilie 1939-deci inainte de incheierea pactului
sovieto-german-, atat in convorbirea cu Hitler, cat si cu alti reprezentanti ai conducerii
germane, acestia, la unison, se pronuntasera impotriva unei apropieri a Romaniei de
Rusia, care in conditiile existente ar fi putut fi interpretata ca un act neprietenos fata de
Germania.
In mai 1940 insa, situatia era radical schimbata si acum Gafencu era interesat sa afle
cat de ampla era intelegerea sovieto-germana. Lui Fabricius, ministrul de Externe
roman i-a declarat insa ca el "nu crede" intelegand prin aceasta, de fapt, ca el spera ca
Reich-ul nu si-ar fi schimbat totusi liniile directoare in politica orientala. Era, indirect, o
intrebare care astepta un raspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a raspuns
ca, "in linii generale", si politica germana a ramas neschimbata. A adaugat insa ca
Stalin a facut "un mare serviciu" Führer-ului, care nu putea uita aceasta. In continuare,
el a reluat declaratiile obisnuite ale diplomatilor germani, ca Reich-ul doreste pace in
sud-estul Europei si in special pentru Romania. Si a adaugat ca aceasta situatie
depinde "in buna parte" si "de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu
vecinii ei de la Rasarit". Era, evident, un alt limbaj fata de cel din aprilie 1939. De aceea,
Gafencu a cautat sa afle ce intelegea diplomatul german prin "intelegere". Raspunsul
acestuia a fost vag, dar diplomatul roman a retinut ca Fabricius a spus urmatoarea
fraza:"Daca vreti sa obtineti ceva, trebuie sa dati". Insistand pentru lamuriri, Fabricius a
aratat ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de frontiera si ca in zona
respectiva s-ar putea impinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia ca
sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Alba, pentru a asigura
Odessa. Nici un moment insa nu s-a gandit ca, de fapt, era vorba de intreaga Basarabie
si, cu atat mai putin, de Bucovina.
In perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane in vest si a continuarii
concentrarilor de forte sovietice pe Nistru, situatia internationala a Romaniei s-a
agravat, iar ingrijorarile la Bucuresti au crescut. Lor le dadea expresie insusi factorul
decisiv in politica externa a tarii, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, in
Insemnari zilnice:"Primejdia cea mare ramane pentru noi tot granita de Rasarit si ne
gasim in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaieri, deci, daca nu avem o
atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in aer".
In aceeasi zi, in cadrul unei consfatuiri la rege, la care au mai participat premierul
Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, si Ernest Urdareanu,

4
ministrul Casei Regale, s-a luat hotararea initierii unei politici de apropiere de Germania.
In timp ce acest proces se afla in plina desfasurare, fara a se ajunge insa la o concluzie
finala, partea romana nemanifestand o graba deosebita in finalizarea discutiilor, se
produce ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina de Nord.

5
România în al Doilea Război Mondial
După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul
României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre
Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci
ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele
odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în
octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a
recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul
Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata
română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944,
armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își
dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza
semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele
Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea
României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două
campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest
pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic,
doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a semnat Tratatul
de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania
din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea
München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta
împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între
munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală și cu mult în urma
succeselor armatelor germane pe alte fronturi. În timp ce grupul de armate centru
înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două uriașe pungi, la Minsk și
Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane abia cu greu
făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La
10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se
îndreaptă către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este
eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie,
ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat
orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului
germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești,
“cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și
că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10
infanterie trece Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă
să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[13] Într-o lună de
lupte, armata română înaintase 100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte
fronturi înaintaseră peste 600 de kilometri.

6
 Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-
a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată
de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea
Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru
înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub
supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor
românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în momentul în
care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până
la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este
războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să
treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului.
Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie,
arătându-și totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va
face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de
la Dunăre și de la Marea Neagră”.

7
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romania-1940-urmarile-unei-nedreptati
https://ro.wikipedia.org/wiki/România_în_al_Doilea_Război_Mondial