Regimul Antonescu și problema Transilvaniei de Nord

Mocanu Sorin
 Ca urmare a deciziei adoptate la Viena în 30 august 1940 de către Germania nazistă şi Italia
fascistă, România a fost nevoită să cedeze Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei cu o suprafaţă
de 42 000 km pătraţi1. În pofida speranţelor exprimate de cei doi arbitri, relaţiile româno-maghiare s-a
deteriorat rapid în perioada următoare ]2, arbitrajul de la Viena constituind punctul de plecare al unei
competiţii între România şi Ungaria, având ca scop câştigarea “bunăvoinţei” Germaniei în vederea
tranşării definitive – de o parte sau de alta – a chestiunii Transilvaniei. Pe plan intern acceptarea
arbitrajului a declanşat în România o criză politică profundă care s-a dovedit fatală pentru Carol al II-
lea şi regimul autoritar instituit de acesta în 1938. Cedarea fără luptă a teritoriului naţional a făcut să se
reverse paharul mâniei care s-a îndreptat împotriva statelor participante la arbitraj şi, nu în ultimul
rând, împotriva regelui, considerat principalul vinovat pentru prăbuşirea frontierelor României Mari.
În această situaţie dramatică, Carol al II-lea, în încercarea sa disperată de a-şi salva tronul, a recurs la o
soluţie extremă – nu fără reticenţe şi după multe şovăieli 3– încredinţând mandatul constituirii unui nou
guvern generalului Ion Antonescu. Alegerea lui Carol al II-lea nu era tocmai întâmplătoare. Ea s-a
datorat izolării sale complete pe plan intern şi extern ca şi sfaturilor venite din partea lui Valer Pop. Pe
lângă calităţile sale şi prestigiul de care se bucura în cadrul armatei şi a opiniei publice, numirea
generalului Antonescu s-a datorat – în opinia noastră – şi preocupării Berlinului de a avea un om de
mână forte în România care să garanteze ordinea şi să asigure împlinirea angajamentelor asumate de
România la Viena. Chemarea sa în fruntea guvernului a fost salutată de marea majoritate a populaţiei
care a văzut în persoana generalului – în acele zile dramatice – un salvator. Astfel, la 5 septembrie
1940, ministrul Germaniei la Bucureşti raporta Ministerului de Externe german că “după primele
informaţii, chemarea lui Antonescu a fost salutată cu însufleţire de popor. Unii văd în el salvatorul,
deşi, fireşte, există printre vechii politicieni şi ziarişti, mulţi care îl resping”.

Ajuns la putere, ca urmare a nemulţumirii şi revoltei generate de o conducere incompetentă,

care, nu fusese în stare să apere integritatea teritoriului naţional, abandonând milioane de români în
mâini străine, generalul şi-a propus, pe lângă menţinerea ordinii şi a disciplinei, refacerea frontierelor
răşluite în vara anului 1940. În consecinţă, toate măsurile politice şi militare ale regimului antonescian
în perioada 1940–1944 trebuie evaluate prin prisma scopului urmărit. Antonescu nu a fost germanofil.
Dimpotrivă. Totuşi, el a considerat, în toamna anului 1940, că singura putere care putea apăra
România în faţa primejdiei reprezentată de U.R.S.S. era Germania. De asemenea, el vedea posibilă
refacerea frontierelor ciuntite doar cu ajutorul celui de-al III-lea Reich. Astfel se explică declaraţia sa,
făcută în şedinţa consiliului de miniştri din 21 septembrie 1940: “Faţă de Axă, v-am spus: noi mergem
100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu
Axa, pe hartă nu vom dispare, după cum nici Italia, nici Germania nu vor putea să dispară, o naţiune
constituind o realitate peste care nu se poate trece. Însă eu vreau să răstorn Arbitrajul de la Viena –
fără să spun – şi pregătesc campania pentru opinia publică mondială” 4.

În următoarele luni, linia de politică externă anunţată de general va fi pusă în practică prin două
măsuri impotante care aveau să plaseze România în sfera de influenţă germană, respectiv sosirea
Misiunii militare germane şi aderarea României la Pactul Tripartit, eveniment consumat la 23
noiembrie 1940[8].

În paralel, regimul antonescian a demarat o serie de iniţiative diplomatice având menirea de a

ameliora situaţia populaţiei româneşti din partea de nord-vest a Transilvaniei sau – cel puţin –

1
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române. 1938-1944, Bucureşti, 1994,
p. 125
2
Aurică Simion, Dictatul de la Viena, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 23
3
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II,Editura Sigma, Bucureşti, 1996, p. 254
4
Gheorghe Barbul, Al treilea om al Axei,Editura Institutul European, Iaşi, 1992, p. 19
promisiunea că în viitor puterile Axei vor lua în considerare o revizuire favorabilă României a deciziei
de la Viena. În acest scop, în prima jumătate a lunii octombrie, au fost trimişi în misiune la Berlin,
respectiv Roma, Valer Pop şi Mihail Manoilescu, pentru a protesta contra exceselor comise de
autorităţile maghiare împotriva populaţiei româneşti. Această misiune nu a avut rezultatul scontat, atât
Germania cât şi Italia nefiind dispuse să revină asupra unei chestiuni pe care o considerau ca fiind
rezolvată. Această iniţiativă diplomatică a fost urmată de vizitele oficiale ale Conducătorului Statului
la Roma (14–16 noiembrie, 1940), respectiv Berlin (22–26 noiembrie 1940) la Roma – însoţit de
Mihail Sturdza, Constantin Papanace şi alţi fruntaşi legionari – unde s-a întreţinut cu “Ducele” Benito
Mussolini şi ministrul de externe Galeazzo Ciano, generalul a atacat dur arbitrajul de la Viena şi
excesele comise de autorităţile maghiare, cerând intervenţia puterilor Axei în vederea garantării vieţii
şi avutului populaţiei româneşti. De asemenea, premierul român le-a lăsat de înţeles interlocutorilor săi
că România nu se va mulţumi cu această situaţie afirmând categoric că “românii se vor bate pe viaţă şi
pe moarte şi pace nu va fi în Europa, atâta vreme cât aceste drepturi nu vor fi satisfăcute”. În pofida
argumentelor generalului, rezultatele vizitei au fost modeste, atât “Ducele” cât şi ginerele său refuzând
să-şi asume orice angajament politic în privinţa reparării nedreptăţii comise faţă de România prin
sentinţa de la Viena. Mai mult, la plecarea sa, generalul a fost avertizat de contele Ciano că: “ar fi
preferabil să nu puneţi germanilor asemenea întrebări, adesea ei consideră critica drept un semn de
ostilitate. Şi cum în cazul României ei nu au dovada contrară …” 5, dând de înţeles că punerea pe tapet
a problemei Transilvaniei în cursul vizitei pe care Antonescu urma să o întreprindă la Berlin putea
avea repercusiuni negative.

Într-adevăr, avertismentul dat de ministrul de externe italian era întemeiat. Informaţi de

conţinutul discuţiilor la nivel înalt italiano-române, oficialităţile naziste au rezervat delegaţiei române
– de la bun început – o primire ofensivă. Astfel, în cadrul convorbirii Antonescu-Ribbentrop,
desfăşurată la 22 noiembrie 1940, ministrul de externe german i-a reproşat interlocutorului său
declaraţiile critice referitoare la arbitraj, pe care acesta le făcuse la Roma. În opinia lui Ribbentrop –
unul din cei doi arbitri – prin arbitrajul de la Viena, României “i s-a făcut un mare serviciu”, întrucât,
în caz contrar, “România ar fi încetat probabil să mai existe ca ţară independentă”. În continuare,
titularul de la Auswärtiges Amt a explicat partenerului său condiţiile şi modalitatea realizării
arbitrajului, concluzionând că această chestiune “este reglementată odată pentru totodeauna”, cerându-
i, totodată, generalului “să se reţină de la orice critici asupra verdictului le la Viena, exact aşa cum el a
cerut ungurilor să se reţină de la orice propagandă privind o revizuire ulterioară”. Ministrul  de externe
al Reich-ului a atins şi subiectul reprezentat de raportul comisiei Altenburg-Roggeri, care culpabiliza
atât Ungaria cât şi România, ca urmare a tratamentului aplicat minorităţilor, deşi în raport se consemna
că “partea ungurească poartă o vină mai mare decât partea românească. Concludente pentru această
hotărâre au fost omorurile în masă comise de către unguri. În fapt, aceste aprecieri confirmau politica
Axei faţă de Transilvania, având ca scop manevrarea, culpabilizarea şi stimularea “competiţiei” dintre
cele două state, respectiv, România şi Ungaria 6.

Problema Transilvaniei şi a raporturilor româno-maghiare a constituit un subiect primordial şi în

cursul convorbirii Hitler–Antonescu din aceeaşi zi. După formalităţile protocolare, generalul
Antonescu a prezentat consecinţele arbitrajului de la Viena, arătând că “după verdictul de la Viena,
politica sa s-a bazat pe două piloane: garanţia cu privire la frontiere şi protecţia minorităţiii de
1350000 de români rămaşi în Ungaria, a căror viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza
acestui verdict”. Referindu-se la atrocităţile comise în Transilvania de nord, generalul a afirmat că n-a
apelat la represalii, deşi “neliniştea din România este covârşitor de mare”. În replică, Führer-ul a

5
Andreas Hillgruber, op. cit., p. 151
6
Ibidem, p. 160
afirmat că “înţelege perfect de bine dificultăţile generalului Antonescu, întrucât el însuşi a avut în
Germania o moşternire dificilă […] şi la urma urmelor, istoria lumii nu se termină cu anul 1940” .
Antonescu nu s-a putut mulţumi cu aceste promisiuni vagi ale dictatorului nazist, revenind cu
declaraţii “de o lungime considerabilă” asupra raporturilor româno-maghiare, pledând cu “multă
vigoare în favoarea tezei române, adică o strictă respectare a verdictului de la Viena, şi, în special, a
obligaţiilor prevăzute de acesta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra întregii chestiuni la
încheierea păcii generale”. Nici această pledoarie nu l-a convins pe Führer, care şi-a menţinut poziţia
ambiguă, repetând afirmaţia făcută cu câteva momente mai înainte, potrivit căreia “istoria nu se va
opri la anul 1940”. În cadrul şedinţei consiliului de miniştri din 26 noiembrie 1940, Antonescu a
prezentat rezultatelor politice ale vizitei din Germania într-o formă denaturată, lăsând să se înţeleagă
că Hitler va da satisfacţie României: “Pe plan politic, am pus acţiunea ţării noastre aşa cum o ştiţi şi
dvs.: am arătat că România nu va accepta niciodată situaţia care i s-a creat într-un moment greu pentru
ea, surprinsă la o răspântie grea şi că atunci când va veni momentul, va revendica toate drepturile pe
care crede că le are. Răspunsul la această acţiune a fost – vi-l spun şi trebuie să rămână între noi – că
ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a istoriei. Deci, este o asigurare că la Conferinţa
Păcii sau înainte de pace, când o veni momentul favorabil, noi vom putea pune revendicările noastre
înaintea marilor puteri. Promisiunea aceasta contează mai mult decât orişice act care s-ar fi scris”7.
O săptămână mai târziu, în cursul cuvântării rostite la Alba Iulia cu ocazia zilei de 1 decembrie, el a
făcut afirmaţii asemănătoare: “Am fost la Roma şi Berlin […] Am găsit înţelegere. România nu mai
este detestată, România nu mai este singură. Aveţi încredere. Aveţi răbdare. Nu pot astăzi să vorbesc
mai mult. Sunt soldat şi om politic şi trebuie să tac”. Campania militară a armatei române având ca
scop eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a desfăşurat în condiţii prielnice, finalizându-se   la
data de 26 iulie 1941, când întregul teritoriu al celor două  provincii fusese curăţat de prezenţa trupelor
sovietice. Nu este în intenţia noastră de a discuta operaţiunile militare desfăşurate în perioada 22 iunie
– 26 iulie 1941, ele fiind prezentate în numeroase lucrări şi studii. În ceea ce ne priveşte, vom încerca
să analizăm decizia luată de conducătorul statului român de a continua operaţiunile militare ale
armatei române dincolo de Nistru şi efectele acestei decizii asupra armatei, clasei politice şi a
populaţiei. În primul rűnd trebuie să remarcăm faptul că, până la Nistru, campania militară purtată de
armata română s-a bucurat de sprijinul întregii opinii publice, deoarce a fost receptată ca o reparare a
unei mari nedreptăţi săvârşite de U.R.S.S. în anul precedent. Complicaţiile au apărut după trecerea
Nistrului, decizie care a scindat opinia publică şi a provocat dezaprobarea şi criticile interne şi
internaţionale. Astfel, pe plan intern, liderii P.N.Ţ. şi P.N.L au înaintat memorii generalului Antonescu
criticând politica acestuia. De exemplu, la data de 18 iulie 1941, răspunzând scrisorii generalului
Antonescu din 22 iunie 19418. în care acesta justifică politica externă promovată după  venirea sa la
putere, liderul P.N.Ţ. – Iuliu Maniu - atrăgea atenţia conducătorului statului român, într-un memoriu
argumentat, arătând că lupta dusă de armata română în vederea recuperării Basarabiei şi a Bucovinei
de nord nu fusese o agresiune “cu intenţia de cucerire, intenţii care trebuie să ne fie străine, ci urmarea
unei invazii care trebuia respinsă din primul moment”. În schimb, cântărind riscurile care rezultau din
angajarea României într-un război de agresiune alături de Axă, liderul ţărănist se considera dator – “ca
nu cumva mai târziu să fiu făcut vinovat de reticenţe, de echivoc, sau de lipsă de vigilenţă, atât de
necesare în vremuri de azi” – să protesteze împotriva pariticpării României la un război de agresiune:
“Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil
învingătoare, pentru alt obieciv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu
Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre,
vătămând-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională. Chiar şi tovărăşia de arme de până acum,
impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare, câtă vreme încă nu am primit nici o satisfacţie
7
Aurică Simion, op. cit., p. 67
8
Andreas Hillgruber, op. cit., p. 197
în problema Transilvaniei”. În continuare Iuliu Maniu se pronunţa ferm împotriva participării în
continuare la războiul germano-sovietic şi mai ales împotriva prezentării participării armatei române
ca o contribuţie la “războiul sfânt contra Rusiei”, pe considerentul că toate energiile trebuie canalizate
"pentru România Mare, cu toate provinciile sale”, prin urmare în vederea redobândirii Transilvaniei de
nord9.

În perioada următoare, au fost luate măsuri organizatorice care vizau  mutarea efortului militar
dintre est spre vest. În primul rând, la scurt timp după revenirea în ţară a Marelui Cartier General
(octombrie 1941) şi unificarea cu secţiile Marelui Stat Major, acest organism militar şi-a îndreptat
atenţia şi a trecut la adoptarea unor măsuri ce vizau reluarea şi accelerarea lucrărilor pentru
îmbunătăţirea comunicaţiilor din Transilvania, precum şi întocmirea proiectelor în vederea
concentrării forţelor şi pregătirii trupelor pentru redobândirea Transilvaniei de nord. Pe de altă parte,
având în vedere efectivele importante menţinute în Ungaria şi îndeosebi de-a lungul linie de
demarcaţie cu România, factorii militari au insistat ca ”în cursul anului 1942 să nu mai angajăm nimic
în est, ci, dimpotrivă, dacă este posibil să continuăm a ne retrage din forţele aflate la est de Nistru,  
pentru a mai remedia în parte starea de inferioritate în care ne găsim în urma sacrificiilor făcute .
Totodată, au fost operate restructurări în ceea ce priveşte componenţa şi misiunea armatei 1 aflată în
Transilvania. Trebuie amintit faptul că, încă de la începutul războiului sovieto-german, au fost reţinute
importante forţe militare în interiorul ţării, grupate în cadrul armatei 1 care avea comandamentul la
Sibiu şi era comandată de generalul Nicolae Macici. Iniţial în compunerea armatei s-au aflat corpurile
1, 6 şi 7 armată (9 divizii de infanterie, 2 brigăzi de cavalerie şi una mixtă de munte). În toamna anului
1941, efectivele marilor unităţi aflate în interior se ridicau la 314 175 de militari. Numărul acestora a
crescut pe măsura retragerii unor mari unităţi de pe frontul de est. Misiunea fixată unităţilor armatei 1
consta în acoperirea frontierelor de vest şi sud-vest, respectiv linia vremelnică de demarcaţie dintre
România şi Ungaria10.

Înfrângerea de la Stalingrad a produs o cotitură în relaţiile româno-germane. Mareşalul

Antonescu a conştientizat faptul că Germania a pierdut războiul şi, prin urmare, se impuneau măsuri
adecvate pentru ca România să evite soarta Reich-ului. Înfrângerea  petrecută în stepele ruseşti
însemna de asemenea falimentul liniei politice urmată de mareşal în problema Transilvaniei, el fiind  
nevoit să admită că redobândirea teritoriului cedat nu mai putea fi obţinută cu ajutorul german, în
urma unei victorii a celui de-al III-lea Reich. Prin urmare, se impunea o reevaluare a strategiei politice
şi militare a României pentru perioada următoare 11.

Permanentizarea situaţiei încordate existente între România şi Ungaria, ca şi pierderile suferite

în campania anului 1942, au determinat o reevaluare a participării armatei române la operaţiunile din
Rusia, măsurile iniţiate în acest sens de Marele Stat Major cu aprobarea mareşalului Antonescu aveau
ca scop menţinerea unui cât mai mare număr de trupe în interiorul ţării,  limitarea contingentelor de
trupe aflate în răsărit şi adoptarea unor măsuri în vederea prevenirii  unei eventuale agresiuni militare
din partea Ungariei. În a doua jumătate a anului 1943, fricţiunile dintre Germania şi aliaţii /sateliţii săi
s-au adâncit. Înfrângerile suferite de către armata germană, coroborate cu ieşirea Italiei din războiul
purtat contra Naţiunilor Unite, au determinat atât România cât şi Ungaria să accelereze politica de
desprindere din alianţa cu cel de-al III-lea Reich, concretizată prin refuzul de a trimite noi trupe în
Rusia, şi intensificarea contactelor cu aliaţii în vederea ieşirii din război. Aceste demersuri nu au
rămas necunoscute germanilor care se temeau că cele două state vor urma exemplul Italiei. Menţinerea
lor în sfera de influenţă germană era de o importanţă primordială, deoarece, spre deosebire de Italia
9
Ibidem, p.200
10
Gheorghe Barbul, op. cit., p.62
11
Ibidem, p. 87
sau Finlanda, România şi Ungaria ocupau o poziţie cheiee în cadrul strategiei germane 12. În
consecinţă, s-a luat decizia ocupării Ungariei, în această direcţie purtându-se convorbiri cu
feldmareşalul baron von Weichs, recent numit comandant al forţelor germane în sud-estul Europei. Pe
baza acestora au fost elaborate de către Statul Major al armatei terestre, până la 30 septembrie 1943,
planurile de ocupare a Ungariei şi de dezarmare a armatei maghiare. Pregătirile militare s-au
amplificat la începutul anului 1944, mai ales că informaţiile recepţionate de forurile decizionale
germane în privinţa tatonărilor maghiare (dar şi româneşti) în direcţia aliaţilor s-au înmulţit. În
februarie 1944, preparativele în vederea ocupării Ungariei erau, în general, încheiate. Înainte de a da
“undă verde” înfăptuirii ei, Führer-ul a dorit să aibă o discuţie cu mareşalul Antonescu care să clarifice
atitudinea României, ceea ce s-a şi întâmpat la 26-27 februarie 1944 13.

În timpul primei discuţii desfăşurată la 26 februarie 1944, au fost atinse mai multe subiecte,
printre care consecinţele “trădării Italiei”, respectiv situaţia frontului de est, dar cea mai importantă
chestiune – atitudinea Ungariei – a fost abordată doar la sfârşitul convorbirii. Cu acest prilej Hitler i-a
împărtăşit interlocutorului său faptul că regentul Horthy i-a cerut printr-o scrisoare retragerea trupelor
maghiare din Rusia. Ca o părere personală el  a mai adăugat că a considerat ca fiind datoria sa să-i
comunice această schimbare a situaţiei, întrucât afirmase anterior faţă de Conducătorul Statului român
că “trupele ungare vor fi mobilizate la fel ca ale celorlalţi aliaţi”. Hitler a mai adăugat că “rugămintea
Ungariei adresată Germaniei a făcut o impresie foarte proastă”. Cu această remarcă convorbirea a luat
sfârşit. Totuşi, a doua zi, chestiunea atitudinii Ungariei a revenit din nou în centrul atenţiei, Antonescu
accentuând că “trebuie să ne ocupăm serios de problema maghiară”. Hitler l-a asigurat că “el se va
ocupa foarte amănunţit şi serios de Ungaria”. După această afirmaţie Führer-ul şi-a luat rămas bun de
la oaspetele său, discuţiile continuând cu ministrul de externe al Reich-ului. Antonescu a revenit din
nou asupra subiectului Ungaria, solicitând lui Ribbentrop ocuparea militară a Ungariei. Conducătorul
Statului român a mers mai departe, oferind armata română pentru operaţiunile germane, vizând
ocupaţia militară a Ungariei. Conform stenogramei, el a declarat “spontan că pune la dispoziţie pentru
luptă un milion de soldaţi români ca să fie lichidat odată pericolul maghiar”. Documentul nu
consemnează reacţia germană, dar credem că ea a fost evazivă din motive pe care le vom prezenta mai
jos. Cert este că vizita întreprinsă de mareşalul Antonescu la Cartierul general al Führer-ului a rispit
suspiciunile lui Hitler faţă de atitudinea României, în consecinţă, Hitler a ordonat sistarea pregătirilor
pentru ocuparea militară a României (Planul Margarethe II), toate eforturile fiind concentrate în
vederea îndeplinirii planului Margarethe I. Führer-ul se gândise la o participare militară a României la
acesată operaţiune, prin discuţiile din 26-27 februarie 1944 el încercând să-l determine pe mareşalul
Antonescu să renunţe – momentan – la pretenţiile teritoriale vis-à-vis de Ungaria. Întrucât Antonescu
nu se lăsase convins de argumentele părţii germane, Hitler a fost nevoit să renunţe la implicarea
armatei române,mai ales că obiectivele urmărite de Germania erau împiedicarea ieşirii Ungariei din
alianţa cu Reich-ul, înlocuirea guvernului Kállay cu unul obedient şi creşterea efortului de război al
armatei maghiare14.

Bibliografie
12
Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și evreii, Editura Rao, București, 1998, p. 600
13
Ibidem, p. 603
14
https://acum.tv/articol/8059/
 Barbul, Gheorghe, Al treilea om al Axei, Editura Institutul European, Iaşi,
1992

Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II,Editura

Sigma, Bucureşti, 1996

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile

germano-române. 1938-1944, Bucureşti, 1994

Simion, Aurică, Dictatul de la Viena, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Editura Albatros, Bucureşti, 1996

Stoenescu, Alex Mihai, Armata, Mareșalul și evreii, Editura Rao,

București, 1998

Surse web

https://acum.tv/articol/8059/, accesat la 24.05.2018