Arta și arhitectura

Specific Evului Mediu din punct de vedere artistic îi este caracteristic stilul romanic și stilul gotic.
Stilul arhitectonic romanic

Numit, inexact, uneori : romano-bizantin sau latin, este cel dintai stil de arta propriu al Apusului
medieval. El ia nastere in epoca lui Carol cel Mare (secolele VIII-IX), cand se realizeaza in Apus
o prima simbioza a resturilor vechii arte romane a bastinasilor romanizati (galo-romani) cu cultura
nationala a popoarelor germanice stabilite in Apus (goti, alemani, franci, normanzi, anglo-saxoni,
germani etc.) si cu influente de origine orientala, aduse in Apus pe de o parte de maurii din Spania,
pe de alta de calugari, comercianti, pelerini, iar mai apoi (de la 1096 inainte) de Cruciati care pun
in contact cultura apuseana cu cea bizantina si araba.
Locul de nastere al stilului romanic este Franta si nordul Italiei (Lombardia), unde reminiscentele
vechii arte galo-romane, amestecate cu influente noi, asiatice, dau nastere celor dintai biserici cu
cupole pe pandantivi (considerate de unii ca influente bizantine). De aci, stilul acesta se
raspandeste in toate tarile catolice (Anglia, tarile germanice, tarile scandinave, Polonia, Ungaria,
Moravia, mai putin in Italia si Spania), devenind arta oficiala a catolicismului (ritualul latin) din
secolele X-XIII, asa cum devenise mai de mult cea bizantina pentru crestinismul rasaritean. Mult
mai putin unitara insa in evolutia si aspectele ei generale decat cea basilicala si cea bizantina, arta
romanica a facut mai mult loc influentelor si traditiilor locale, dand nastere la scoli, tipuri sau sub-
stiluri regionale, dintre care amintim, ca mai importante, pe cele din : Lombardia (nordul Italiei),
Proventa (sudul Frantei), Burgundia (in centrul Frantei), Norfnandia (in nord-vestul Frantei) si
regiunea Rinului (estul Frantei si apusul Germaniei).

Perioada de formare a stilului o constituie secolele VIII-X (faza timpurie sau pre-romanica) ;
apogeul il atinge in secolele XI -XII (perioada matura, sau romanicul dezvoltat), iar in sec. XIII
incepe sa fie inlocuit (mai intai in Franta) de stilul gotic.

Arta romanica este o arta exclusiv religioasa, creata de calugari si oameni ai Bisericii.

Caracterele generale ale stilului se pot reduce la urmatoarele :

a) Lipsa de unitate in plan ; planul bisericilor romanice este foarte variat : cruciform (mai ales in
cruce latina), treflat biabsidal, circular (influenta din rasarit) ; de cele mai multe ori apare un plan
complex, combinatie a tipului basilical cu cel cruciform, creat prin prezenta regulata a navei
transversale (transeptului, uneori dublu).

b) Materialul de constructie este mai ales piatra (mai putin caramida si lemnul), zidaria fiind lasata
aparenta (netencuita si neacoperita cu placaj de marmura, ca in basilical sau bizantinul timpuriu),
iar zidurile fiind masive (groase si puternice), sunt sprijinite de contraforti (ziduri suplimentare,
de sprijin, in partile unde apasarea masei de zidarie e mai mare).

c) Soclul inalt, fatada principala (de vest) precedata uneori de o curte inchisa cu un portic este in
general monumentala, cu trepte multe si portaluri uriase, bogat decorate si flancate de turnuri
patrate sau octogonale (influenta siriana), dintre care unul serveste si ca clopotnita, cand aceasta
nu e separata de biserica.

d) Interiorul, precedat uneori de un narthex de mari proportii, e impartit (ca si la basilici) in mai
multe nave.
e) Acoperisul primelor biserici romanice e in sarpanta, adica cu scheletul de lemn sau
metal (cu sau fara tavan), ca la basilici ; mai tarziu e inlocuit intai la navele laterale cu acoperisul
boltit, de piatra sau caramida, sub diverse forme : calote sau cupole hemisferice.
f) Caracteristic (comun) tuturor bisericilor apusene de orice stil este chorul, adica o travee
(despartitura) deosebita a interiorului, sub forma de nava transversala, intre absida altarului si
transept. In general el este mai inalt fata de restul bisericii, pentru ca sub el si altar se construiesc
cripte de mari dimensiuni.

g) Sculptura decorativa e intrebuintata mai mult decat in basilical si bizantin, ca auxiliar important
al arhitecturii (la impodobirea capitelurilor de pilastri si coloane, a fatadelor si a portalurilor, a
cadrelor de usi si ferestre, la cornise etc). h) Arcul rotund (roman, in semicerc perfect) este utilizat
in larga masura, atat ca element arhitectonic (de legatura intre coloanele sau pilastrii din interior),
cat si ca element decorativ (mai ales la fatade, in galerii de arcade) ; de aceea, stilul romanic e
numit uneori si stilul arcului rotund.

i) Ferestrele sunt la inceput putine si mici, apoi mai multe si mai mari, terminate totdeauna in arc
rotund (simplu sau divizat bifor, tri-for etc.) si cu ornamentatie bogata (apar primele vitralii in sec-
XII).

Monumente reprezentative

Dintre bisericile romanice din epoca lui Carol cel Mare (faza preromanica), cele mai multe au fost
distruse de invazia normanzilor din secolele IX si X.

Astazi se pastreaza (restaurate) numai cateva din Franta, ca de ex. : Capela Palatina(biserica
palatului lui Carol cel Mare) din Aachen (azi catedrala din Aix-la-Chapelle), construita la 805,
in forma de octogon acoperit de o cupola sprijinita pe opt pilastri dispusi in cerc (copie greoaie a
bisericii San-Vitale din Ravena) ; biserica din Germigny-des-Pres, in Loiret, cladita dupa 806, in
forma de rotonda; biserica Sf. Filibert din Tournus (Burgundia), tot din faza carolingiana s.a.

Din faza romanicului dezvoltat (secolele XI-XIII) se pastreaza mai multe biserici (unele in forma
originala, altele restaurate). Mentionam, de exemplu :

a) In Franta (patria stilului) :

- biserica abatiala (principala) a manastirii Sf. Stefan (Saint-Etienne) din Caen, in nordul Frantei
(sec. XI).
- biserica Notre-Dame du Port din Clermont (sec. XI) ; - biserica
manastirii benedictine din Cluny (secolele XI-XII).
- catedralele din : Avignon (Notre-Dame-des-Domes), Perigord, Autun (Saint-Lazare), sec. XII,
Lyon s.a. ;
- catedrala Sf. Fronton (Saint-Front) din Perigueux, avand planul in cruce greaca, cu 5 cupole.
- bisericile Saint-Germain din Toulouse;
- domurile Sf. Ilarie (Saint-Hilaire) si Notre-Dame la Grande din Poitiers, Sf. Paul (Saint Paul-
Austremoine) din Issoire (sec. XII).

b) In Anglia amintim catedralele din orasele : Durham, Canterbury, Exeter, Winchester,

Norwich, capela Sf. Ioan a Turnului din Londra s.a.

c) In Germania, din epoca preromianica se mai pastreaza biserica S. Cyriac la Gernrode, din
timpul lui Carol cel Mare ; iar din epoca de inflorire a romanicului mentionam : catedrala Sankta
Maria im Kapitol si biserica Sfintii Apostoli din Colonia (sec. XI, plan triconc), catedralele din
orasele : Bonn, Bamberg, Worms (sec. XII), Mainz (sec. XIII), Spira (Speyer, sec. XII),
Hildesheim (Sf. Mihail, sec. XI), s.a.

d) In Austria, amintim biserica manastirii din Lilienfeld (sec. XIII), biserica din Heiligenkreuz
(sec- XII).

e) In Belgia si Olanda : Catedrala din Tournay (cu 5 turnuri monumentale), biserica minastirii
din Tongres, bisericile din Ruremond si Maestricht.

f) In Suedia si Norvegia : Domurile din Trontheim, Lund, Alvastra s.a.

g) In Danemarca : catedrala din Viborg.

h) In Spania si Portugalia : biserica Sf. Iacob (Santiago) din Compostella (unul din cele mai
vestite centre de pelerinaj din Apus in evul-mediu, unde se pretindea ca se pastreaza moastele
Sfantului Apostol Iacob cel Mare), catedralele din orasele : Avila (Sf. Vincentiu), Lugo (sec. XII),
Urgel (tip lombard, sec. XII), Saragossa (San Pablo, sec. XIII).

i) In Italia, stilul romanic s-a dezvoltat mai putin, formand scoala lombarda, cu biserici care
pastreaza mai bine amintirile filiatiei lor antice, cu clopotnite izolate de corpul bisericii, bisericile
fiind la inceput fara cupole, apoi cu bolti inaltate pe ogive, facand trecerea spre stilul gotic (ca la
biserica Sf. Ambrozie Sant'Ambrogio din Milano, sec. XII). Mai amintim : catedralele din orasele
: Pisa (secolele XI-XII cu faimosul turn-clopotnita inclinat), Modena (sec. XII), Parma (sec.
XII), Pavia (Sf. Mihail), Piacenza (sec. XII), Bari (Sf. Nicolae, secolele XI-XII, influenta adusa de
normanzi in sudul Italiei).

Biserici de stil romanic tarziu (decadent) s-au construit si la noi, mai ales in Ardeal, de catre unguri
si sasii catolici (ca de ex. catedrala romano-catolica din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din
Cisnadioara, biserica din Cisnadie, Noul-Sasesc, Sebes, Garbova, azi in ruina), s.a.

Stilul gotic

Numit si ogival (stilul arcului ascutit). Se naste din arta romanica, in a doua jumatate a secolului
XII sub influenta Cruciadelor, a scolasticii si a misticismului religios. Arta gotica datoreaza mult
contributiei masive a societatii laice, fiind creata si reprezentata de mesteri si artisti laici, cu
concursul material si moral al multimilor de credinciosi, dar inspirata si patronata tot de clerul
Bisericii. Pe cand in perioada romanica bisericile cele mai importante care s-au cladit erau abatiile
(bisericile marilor manastiri ale ordinelor calugaresti), gloria stilului gotic sunt catedralele.
Arhitectii, mesterii constructori si lucratorii (zidarii, pietrarii, decoratorii, sculptorii, pictorii etc.)
au inceput in sec. XIII sa se organizeze in adevarate corporatiuni ambulante, raspandite mai ales
in Germania si Anglia ; acestea stau la originea asociatiilor de francmasoni (zidari-liberi) de mai
tarziu.

In comparatie cu stilul romanic, stilul gotic se distinge prin urmatoarele caractere generale :
a) Planul predominant e cel de cruce latina (romana), iar edificiile sunt de dimensiuni mari.

b) Zidurile masive din stilul romanic sunt inlocuite cu ziduri mai subtiri si inalte, sprijinite la
exterior de contraforti in forma de arcuri butante (proptitori ingusti si inalti, meniti sa preia o parte
din greutatea boltilor).

c) Interiorul e impartit (ca si la basilici) in mai multe nave longitudinale, (trei

sau cinci), delimitate prin siruri de coloane subtiri.
d) Elementul nou si specific stilului gotic e arcul frant sau ascutit (unghiul format de intretaierea
a doua segmente de cerc), dar mai ales ogiva si bolta ogivala (bolta sprijinita pe doua arcuri
diagonale de sustinere, care se incruciseaza in punctul de cheie a boltii). Elementele acestea
aparusera sporadic, inca din sec. XII, la unele catedrale romanice din nordul Frantei.

e) Dintre incaperile bisericilor de tip romanic dispar nartica de la fatada si criptele de sub chor,
dar se mentin deambulatoriile, formate din siruri de coloane, iar absidele altarului sunt mai mult
poligonale decat semicirculare, fiind flancate spre exterior de mici capele.

f) Ferestrele sunt foarte numeroase, largi si inalte, terminate in forma de rozeta sau de flacara si
impartite longitudinal prin colonete, avind geamuri multicolore (vitralii translucide), care dau
interiorului lumina multa (goticul a cultivat cel mai mult arta vitraliilor, dintre care unele cuprind
o minunata iconografie a sticlei colorate, fiindadevarate opere de arta).

g) In ornamentatia interioara pictura este intrebuintata mai putin ;

predomina (mai ales la exterior) sculptura monumentala (statuara).
Stilul gotic decade in sec. XVI, cand este concurat din ce in ce mai mult de arta noua a
Renasterii.

Monumente reprezentative
Ca monumente celebre ale stilului gotic in arhitectura bisericeasca, amintim:

a) In Franta (patria stilului, care, impreuna cu Germania, are cele mai multe biserici gotice) :

- Catedrala Notre-Dame din Paris, construita intre 1163- 1245 si remaniata in sec. XIV, cu cinci
nave, galerii si un transept;

- La Sainte Chapelle din Paris, construita de Ludovic cel Sfant in sec. XIII ;

- Catedrala din Reims (catedrala incoronarii regilor Frantei), construita in secolele XIII-XIV, lunga
de 138,70 m, vestita prin decorul ei sculptural, cu cea mai impunatoare fatada principala din toata
arta gotica;

- Biserica manastirii Saint-Ouen tot din Rouen (secolele XIV-XVII),

remarcabila prin dimensiunile ei si prin splendoarea decoratiei sculpturale;

- catedrala din Riga (sec. XIII), socotita in general ca o capodopera a stilului gotic si una
din bisericile cele mai mari din lume (suprafata 8000 m2, lungime 143 m., latimea 65 m. si
inaltimea 43 m);

- Catedrala din Laon (sec. XII), cu cele mai frumoase turnuri de tip oriental, socotite printre cele
mai reusite produse ale geniului constructiv francez din Evul-Mediu ;

b) In Germania, unde s-a dezvoltat scoala renana, cea mai desavarsita realizare a stilului gotic
este catedrala din Colonia (Cologne, Koln), din sec. XIII;

c) In Anglia (unde romanicul persista mai mult), amintim catedralele din orasele : Canterbury
(inceputa in sec. XII), York (sec. XIV), Salisbury (cu abside patrate), Durham, Exeter (sec. XIV)
s.a.
d) In Belgia si Olanda mentionam : catedrala Sf. Gudula din Bruxelles, catedrala Sf. Martin din
Ypres (sec. XIII), catedralele din orasele Bruges, Anvers s.a.

e) In Elvetia : catedrala din Lausanne (sec. XIII).

f) In Cehoslovacia: catedralele Sf. Agnes (sec. XIII) si Sf. Vitus din Praga (sec. XIV), Sf.
Barbara (Varvara) din Kuttenberg (sec. XIV) s.a.

g) In Suedia si Norvegia: catedralele din orasele Uppsala (secolele XIII-XV), Trondheim

(Trondjem, secolele XII-XIII) s.a.

h) In Tarile Baltice : catedrala din Riga (Letonia, sec. XIII) s.a.

i) In Italia mentionam de exemplu catedrala din Milano (secolele XIV-XVI, cu fatada din sec.
XIX), una din cele mai mari biserici din lume (lungimea 158 m, inaltimea navei centrale 48 m,
ferestrele chorului 27 m inaltime).
Caracteristic catedralelor gotice din Italia este folosirea picturii in fresca pentru decorarea
interiorului, prin pictori celebri, precursori ai Renasterii italiene din sec. XIV, ca florentinii Giotto
si Cimabue, sau Duccio si Simone di Martino din Sienna s.a.

j) In Spania si Portugalia catedralele din orasele : Burgos, Toledo (sec. XIII), Leon, Sevilla (sec.
XV), Salamanca (sec. XIII), Barcelona, biserica manastirii din Belem (sec. XV) s.a.

Biserici de stil gotic tarziu (decadent), de proportii mai mici si de o valoare artistica mai redusa, s-
au construit si la noi, in Transilvania, de catre germani (sasi) si unguri (secui), ca de exemplu
biserica manastirii cisterciene din Cirta (1202), biserica din Prejmer, biserica Sf. Bartolomeu din
Brasov, biserica evanghelica din Cristian, biserica Sf. Mihail din Cluj, biserica Neagra din Brasov
s.a.

Stilul arhitectonic bizantin

Caracterele generale alebisericilor de stil bizantinsunt urmatoarele :

a) Materialul de constructie preferat e caramida (singura sau alternata cu piatra);

b) Extinderea absidelor (zidurile verticale semicirculare) la peretii laterali ai bisericii si utilizarea

acoperisului rotund, sub diversele lui forme (bolti semicilindrice, cupole hemisferice sau calote,
semicalote etc) ;

c) Prezenta cupolei centrale ridicata deasupra naosului, fie singura, fie

impreuna cu cupole secundare pe pronaos si avand ori forma de simple calote secunde (ca
lebisericile mai vechi), ori fiind suprainaltate prin turle (tambur), ca la
bisericile de mai tarziu, si legate de corpul principal al edificiului prin sistemul pandantivilor
ori (mai rar) prin acela al trompelor de unghi ;

d) Mentinerea sistemului basilical al arcurilor sprijinite pe coloane, care capata rost pur decorativ

e) Predominarea cu exclusivitate a planului cruciform (inscris sau aparent) si a celui treflat ;

indeosebi planul in cruce greaca sau bizantina (cu brate egale) e caracteristic pentru prima faza
a artei bizantine ;
f) Impartirea in sens transversal a interiorului, in cele trei parti principale ale bisericii (altar, naos
si pronaos) ;

g) Contrastul izbitor dintre aspectul exterior, simplu si sobru, si interiorul bogat decorat si
somptuos;

h) Ornamentatia (interioara) realizata aproape exclusiv prin pictura, foarte putin prin sculptura
(absenta totala a statuilor, decorul sculptural redus numai la capitelurile coloanelor si la chenarele
(cadrele) usilor si ferestrelor, iar mai tarziu si la ornamentarea partiala si sobra a fatadelor, (ca la
unele din bisericile romanesti).

Aceste caractere esentiale ale stilului se vor pastra la bisericile bizantine din toate timpurile si
epocile, desi proportia in care ele sunt utilizate si felul in care vor fi imbinate vor evolua in cursul
timpului, dupa regiuni, dupa gustul estetic si posibilitatile materiale ale ctitorilor si ale artistilor si
dupa influentele pe care ei le-au suferit, dupa trasatura definitorie a fiecarui popor ortodox si dupa
evolutia generala a teologiei si a vietii spirituale rasaritene.

Sculptura
Sculptura preromanică
Creștinismul timpuriu respinge sculptura religioasă monumentală, distanțându-se astfel de arta
păgână și îndreptându-se către sculpturile de mici dimensiuni și basorelief: urne, relicvarii etc.
Creștinii au preluat de la romani doar tematica busturilor și a reliefurilor de pe sarcofage. Arta
devine austeră și are ca scop principal educarea maselor, predicarea noii religii în contextul în care
cei mai mulți erau analfabeți. Sculptura rămâne strâns legată de arhitectura bisericească.
Nici arta bizantină nu promovat sculptura monumentală, dar a realizat numeroase reliefuri în fildeș
și ornamente arhitectonice sub formă de basorelief.
În vestul Europei însă stilul monumental statuar cunoaște o înflorire, mai ales în perioada lui Carol
cel Mare și a lui Otto cel Mare, atât la curtea imperială, cât si în cadrul bisericilor. Stilul este
preluat și de biserica anglo-saxonă, unde întâlnim lucrări din metal prețios pe schelet de lemn, cum
ar fi Madonna din aur de la Essen. Un alt exemplar valoros este Crucea lui Gero (din perioada
965 - 970). Un astfel de crucifix s-a confecționat și în epoca lui Charlemagne pentru decorarea
capelei palatine (în jurul anului 800). Ornamentele sculturale de pe crucifixurile din Marea
Britanie se armonizau cu tradiția runelor cioplite în piatră din zona nordică și cu pietrele picților
din Scoția.
Din păcate, multe asemenea lucrări anterioare anului 1000 nu prea au supraviețuit timpului, mai
ales în zona anglo-saxonă.
Sculptura romanică
Stilul romanic a evoluat între secolele al IX-lea și al XII-lea. La începutul celui de-al doile
mileniu are loc o renaștere a producției de opere de artă în întreagaEuropă, aceasta datorându-se
creșterii economice, atât în domeniul produției, cât și în cel comercial. Majoritatea bisericilor
(atât cele mici, cât și marile catedrale) au fost ornamentate cu sculpturi, mai ales în piatră.
Predominau scenele biblice care aveau un scop educativ. În Franța avem ca centre
importante: Cluny, Autun, Vézelay, Toulouse, Moissac, în Spania, León, Santiago de
Compostela, iar în Italia putem enumera ca orașe
reprezentative:Como, Modena, Verona, Ferrara, Parma, Pisa, Lucca, Apulian.
Sculptura gotică
Spre deosebire de stilul romanic, în care personajele erau stilizate, abstractizate, create din forme
angulare, cu aparență expresionistă, în sculptura perioadei gotice (din secolul al XII-lea până în
secolul al XV-lea) se revine la formele naturale, se studiază mai bine vestimentația și formele
anatomice, sculptura capătă animație, figurile sunt juvenile, vestmintele au falduri ample,
drapajele căzând în mod natural. Atitudinile sunt mai autentice, fizionomiile au expresii studiate
care denotă o amplă analiză psihologică. Sculptura gotică pe fațadele bisericilor este reprezentată
de statui-coloane imaginând siluete de regi și profeți cu aspect imobil, fețe austere, trupuri aproape
fără șolduri și umeri.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sculptura reapare în interiorul edificilor; în timpul
domniei lui Ludovic cel Sfânt, se dezvoltă la Paris un stil grațios numit Stilul Parizian. În siluetele
elegant unduitoare, pe fețele fine, cu ochi migdalați, cu pomeți proeminenți, nas mic si surâs suav,
apare un oarecare manierism.
Acest stil se regăsește la Îngerul surizând din Catedrala din Reims, stil care evoluează pe durata
întregului secol al XIII-lea, în arta statuară monumentală precum și în artele decorative. Statuile
de devoțiune se multiplică, iar Fecioara cu pruncul devine o temă favorită. Paralel cu acest stil
elegant, în plastica funerară se dezvoltă un curent realist care cunoaște un mare avânt, începând de
la sfârșitul secolului al XIII-lea. Căutările în această direcție duc la apariția portretului, la mijlocul
secolului. Sub domnia lui Carol al V-lea (1364-1380), al cărui sprijin este foarte important,
sculptori precum André Beauneveu (autorul statuii reprezentând personajul defunct, pe lespedea
mormântului, a regelui Carol al V-lea), ating o putere de expresie neegalată până atunci.
Se dezvoltă foarte mult și sculptura folosită în decorarea catedralelor.
Pictura
În decursul Evului Mediu, pictura a devenit o artă din ce în ce mai remarcată. Schimbările sociale
și noile tehnici apărute au oferit pictorilor posibilitate de a crea mai realist, mai aprofundat, lucrări
mult mai umanizate, care au revoluționat arta occidentală.
La sfârșitul perioadei romanice, pictura încă mai era considerată o artă de mai mică importanță,
folosită doar pentru a decora suprafețele pentru care nu se găseau metode de acoperire mai ample
sau mai bogate. Acolo unde acest lucru era posibil, se preferau tapițeriile, mozaicurile, metalele
prețioase sau sculpturile. Pictorul obișnuit era chemat doar să coloreze sculpturile create de alte
mâini sau să decoreze pereții; cea mai prețuită formă de pictură era cea realizată de generații întregi
de călugări în scritoria (camere de scris), acolo unde își ilustrau manuscrisele cu picturi pline de
viață, foarte frumos conturate.
La sfârșitul secolului al XIII-lea societatea europeană se dezvolta rapid, oferind noi oportunități
pentru artiști. Curțile nobiliare și castelele au devenit locuri de o grandoare din ce în ce mai mare,
în vreme ce orașe ca Parisul, Praga, Londra, orașele Italiei și ale Țărilor de Jos prosperau. Își
doreau picturi nu doar aristocrația și clericii, ci și orășenii prosperi, și aceasta în rând din motive
de evlavie. În același timp, din ce în ce mai mulți oameni au devenit culți, cititori de carte, creând
o cerere din ce în ce mai mare de publicații seculare (non-religioase). Cele mai reușite dintre
acestea erau realizări somptuoase închinate protectorilor regali sau nobililor și creatorii lor nu mai
aparțineau unui ordin monahal, ci erau profesioniști cu propriile lor ateliere. În ciuda faptului că
statutul lor social a rămas relativ scăzut, numele mai multor artiști și o seamă de informații despre
ei au început să fie cunoscute.

Noi oportunități
La începutul secolului al XIII-lea au fost introduse icoanele ca fundal al celebrării liturgice, luând
deseori forma unui obiect de două (diptic), trei (triptic) sau mai multe panouri (panele) pictate puse
laolaltă pentru a forma un grup sau o anumită scenă. Unul dintre subiectele des abordate îl
reprezenta însuși donatorul (persoana care plătise și care donase piesa de altar bisericii), care era
prezentat de către patronul sau patroana lui, Sfintei Fecioare Maria. Pictarea unei icoane reprezenta
o provocare pentru pictor și în același timp o oportunitate deoarece îi punea la dispoziție un spațiu
asupra căruia se vor focaliza atenția și emoțiile întregii congregații.

Pictura murală a luat având și ea, parțial datorită creșterii ordinului franciscanilor – urmași ai
Sfântului Francisc de Assisi – ceea ce însemna că pentru noii evlavioși ai ordinului erau necesare
multe biserici noi. Pictura reprezenta cel mai potrivit mod de a le decora, mai ales pentru că
mozaicul se executa mult mai dificil, și în același timp reprezenta o artă mult prea generoasă pentru
un ordin dedicat sărăciei și umilinței, cum era cel franciscan.

Viața și activitatea Sfântului Francisc (1182-1226) au influențat, într-o mare măsură, cursul viitor
al picturii. Bucuria Sfântului Francisc pentru viața în natură, i-a determinat pe mulți oameni să fie
interesați de realitățile imediate, înconjurătoare ale lumii. Tendința principală a picturii medievale
din secolul al XIII-lea a reflectat această nouă atitudine.

O altă tendință religioase, cu consecințe deosebite pentru artă, a reprezentat-o întărirea cultului
care o venera pe Fecioara Maria. Franciscanii au fost cei care, în mod deosebit, au încurajat evlavia
față de Sfânta Fecioară și care a atins cote foarte înalte începînd cu secolul al XIII-lea. Cultul
pentru o personalitate umană și feminină – întărită de fiul ei sau chiar de moartea fiului ei – a avut
tot o influență umanizatoare asupra modului de abordare a religiei și drept consecință, asupra artei,
în general, acolo unde aceste subiecte deveniseră populare.

Maeștrii italieni
Multe din aceste realizări au început să apară în Italia, cu mult înainte de a se face simțite în alte
locuri ale Europei. Doi mari maeștri ai sfârșitului de secol XIII, Cimabue și Duccio, sunt
recunoscuți drept fondatori ai realismului vizual în pictură, curent care a reprezentat principala
tendință a artei europene, până târziu, în secolul al XX-lea. Altarele pictate de cei doi care s-au
păstrat și care au devenit faimoase o reprezintă pe Madoonna (Sfânta Fecioară Maria) alături de
Pruncul Sfânt.

Cimabue și Duccio au fost repede depășiti de un artist care era cu doar câțiva ani mai tânăr ca ei.
Pictorul Giotto di Bondone (1267-1337), primul reprezentant al marilor maeștri florentini, a
devenit faimos chiar în timpul vieții sale și a avut o carieră strălucită. Cu toate că activitatea sa se
situa cu mult înaintea vremurilor sale, multe din inovațiile lui nu au fost preluate și utilizate de alți
artiști, vreme de un secol sau chiar mai mult. Personajele create de el sunt robuste și par a fi perfect
ancorate în fundalul pe care erau pictate. Cu toate acestea, ele par capabile să se miște chiar să
existe, în ciuda unui fundal natural arhitectural care crează un spațiu ce exprimă o anumită
adaâncime. Acest talent a reprezentat marea lui abilitate, abilitate care a făcut din Giotto un mare
pictor dramatic.

Pictarea frescelor
Giotto folosea o tehnică de pictură pe perete – fresca – care fusese de curând născocită de către
marii maeștrii italieni. În zilele noastre, numim deseori anumite picturi fresce și în mod greșit
această denumire este utilizată pentru a desemna orice fel de pictură care este realizată pe un perete.
Fresca adevărată implică însă utilizarea mortarului proaspăt care, aplicat pe un perete va reprezenta
baza viitoarei picturi. De fapt, cuvântul fresco înseamnă, în limba italiană proaspăt. Tencuiala se
aplică pe o anumită suprafață, cat atât de mare cât poate pictorul acoperi în decursul unei singure
ședințe de lucru, înainte ca tencuiala să se usuce. Aceasta este caracteristica principală a unei fresce
deoarece pigmentul aplicat apoi pe tencuiala umedă, se va întări, printr-o reacție chimică. Odată
uscată, fresca nu se va coji și va dura un timp îndelungat. Fresca a reprezentat o mare schimbare
și ca urmare, ea a devenit modul de exprimare a multor capodopere, mai târzii, inclusiv a unor
lucrări renumite, cum ar fi Capela Sixtină a lui Michelangelo.

Crearea senzației de spațialitate

Pentru cei care au fost pentru prima oară confruntați cu această provocare, nu a fost deloc ușor să
creeze iluzia de spațialitate, să pară că scena pictată de ei era una reală. Aceasta implica nu doar
redarea fidelă a amănuntelor, cu multă acuratețe, ci și acordarea unei anumite greutăți personajelor,
cât mai apropiată de cea a corpurilor reale. Totodată fondul tabloului avea o foarte mare
însemnătate, el redând de fapt, senzația de adâncime. Astfel a apărut viziunea aparent îndepărtată
(arta perspectivei). Artiștilor italieni le-au trebuit generații întregi pentru a stăpâni aceste tehnici,
ei fiind deseori atrași de alte amănunte cum ar fi, de exemplu, crearea unor motive decorative
migăloase.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, artiștii care lucrau la diferite curți europene, și-au creat un stil
propriu, numit deseori gotic internațional. Reflectând atmosfera rafinată, mai degrabă artificială a
diferitelor curți domnești, lucrările acestor pictori se caracterizează, mai degrabă, prin eleganță și
suavitate decât prin forță. Personajele erau foarte grațioase și în ciuda faptului că perspectiva era
deseori rudimentară, detaliile de așezare erau redate cu o precizie de bijutier.

Aceste caracteristici sunt evidențiate, în mod deosebit, în manuscrisele miniate, realizate pentru
marile familii domnitoare. Cei mai mari pictori ai acestui stil au fost Pol de Limbourg împreună
cu cei doi frați ai săi care, după cum se știe, au pictat o perioadă de doar 16 ani (1400-1416), pentru
ca apoi să dispară brusc din istoria artei. Patronul lor era un mare colecționar și, în același timp,
un cunoscător, Jean, Duce de Berry, un frate mai tânăr al regelui Charles al V-lea al Franței.
Numele său este imortalizat într-o carte care are titlul Les Tres Riches Heures du Duc de Berry,
titlu care tradus în limba română sună mult mai puțin impresionant: Cele mai bogate ore ale
Ducelui de Berry. Orele se referă la faptul că volumul reprezintă de fapt un volum de rugăciuni
care trebuiau să fie rostite la anumite ore ale zilei.
Les Tres Riches Heures du Duc de Berryeste renumit, în principal, datorită miniaturilor (ilustrații)
foarte reușite, pictate de frații Limbourg. Volumul a reprezentat lucrarea lor cea mai ambițioasă,
neterminată în anul 1416 și ale cărei detalii, cele mai cunoscute, sunt cele 12 picturi de calendar,
cu care volumul debutează. Tablourile prezintă, mai degrabă, viziunea curteanului din secolul al
XV-lea, ilustrând un peisaj liniștit și foarte plăcut, în care țăranul apărea rustic dar cam stângaci,
chiar amuzant.
În ciuda intențiilor religioase, Cartea Orelor nu conține picturi religioase, ci referiri la conflictul
desfășurat în Franța, de către regele Henric al V-lea al Angliei. La fel ca multe alte capodopere ale
epocii medievale târzii, Les Tres Riches Heures du Duc de Berry, pare să reflecte, prin intermediul
tuturor detaliilor redate cu o foarte fină acuratețe, pofta pentru un trai dus într-o lume idilică,
nobilă.

Pigmenți amestecați cu ulei

În anii 1430, a început să se dezvolte un stil foarte diferit, în Țările de Jos (Belgia și Olanda de
astăzi), regiune cunoscută atunci sub denumirea de Flandra și care îi aparținea Ducelui de
Burgundia. La fel ca și în Italia, Flandra era o țară cu orașe prospere, fapt considerat de mulți
critici, ca fiind motivul principal care a făcut ca arta provenită din acea regiune să fie mult mai
fermă, mai puțin conștient-aristocrată. Și, la fel ca în Italia, perioada de înflorire a artei flamande
a coincis cu perioada unui progres tehnic important – apariția picturii în ulei. Pigmenții amestecați
cu ulei aveau o luminozitate pe care tempera, cel mai des utilizată în cazul picturilor mari, nu o
putea atinge, în vreme ce tempera, ca de exemplu în cazul frescelor, trebuia aplicată rapid și se
preta doar la un tratament grosier, pictura în ulei putea fi realizată, strat cu strat, atâta timp cât îi
lua pictorului pentru a reda detaliat toate efectele dorite. În secolele următoare, un artist aflat în
căutarea perfecțiunii, a apelat întotdeuna la acest procedeu de lucru.

Școala flamandă
Școala de pictură flamandă a fost fondată de către Robert Campin, însă cei mai iluștrii
reprezentanți ai ei au aparținut unei generații vitoare. Jan van Eyck (1390-1441) a fost primul mare
pictor în ulei european și un portretist de o mare virtuozitate. Marea lui abilitate de a exprima jocul
de lumini, pe diferite obiecte, a fost posibilă doar datorită noilor vopsele cu care el lucra.

Puțin mai tânărul Rogier van der Weyden (1399-1464) a fost și el, la rândul lui, un artist cu un
talent deosebit. Mai puțin preocupat de detalii decât van Eyck, el a folosit culori mai bogate, mai
puternice realizând tușeuri mai ferme și o foarte rafinată modelare, creându-și astfel un stil distinct.
El era capabil să exprime o gamă foarte variată de emoții, de la liniștea absolută până la mânia
violentă.

Școala flamandă a continuat să producă generații întregi de artiști talentați și multe din
caracteristicile ei au fost imitate în decursul secolului al XV-lea, de pictori din întreaga Europa.
Doar după anul 1500, influența școlii flamande a fost înlocuită de o mișcare care devenise
puternică cu mult timp înainte, de cealaltă parte a Alpilor: Renașterea italiană.