ISTORIE

RELIZAT:GAVTILIȚĂ PETRU
ISTORIE
Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de
identificare comună pentru un grup de oameni.

Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică:

naționalismul se referă la Dreptul strămoșesc care definește comunitățile
istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o
legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul
pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde
a defini statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de
populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli
 ISTORIE
Ideile naționaliste au apărut inevitabil la sfârșitul secolului XVIII, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională
care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii
aflate sub stăpânire străină, nefiind suverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi precum Germania, Italia, România.

În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism,
caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea
secolului, cel de-Al Doilea Război Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului
de către regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo
nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor vecine, ci unor cercuri, dar, prin extensie, și unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care
doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșu păstrează însă ideea că dreptul neamului
justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat.[5] Abia la sfârșitul
secolului XX, prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele intolerante și
antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri culturali care continuă să promoveze un naționalism xenofob.[6]
 ISTORIE Naționalism în România

Naționalismul romantic în România a apărut în secolul XIX și s-a manifestat atât în

principatele române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc
pe plan literar al mișcării italiene Risorgimento a fost mișcarea literar-politică "Deșteptătorii
neamului", în frunte cu poetul Vasile Alecsandri, ce milita pentru emanciparea națională a
românilor și avea un caracter patriotic. Acest naționalism romantic era caracterizat prin grija
pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei
naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială,
ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau desființarea privilegiilor
tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau românii, și egalitatea românilor de
pretutindeni, atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepția romilor,
bulgarilor, rutenilor sau lipovenilor), cât și între ei.