ideal, pentru a arăta că naţiunea nu poate fi concepută decât în
Naţiunea în teoriile sociologice si politice
în teoria sociologică dominantă, naţiunea este definită cu ajutorul
proceselor de suprapunere a sistemelor culturale, economice şi politice,
în cadrul aceluiaşi spaţiu ecologic (cultură, piaţă, suveranitate) şi de inte-
grare a „culturilor inferioare" de către o „cultură superioară" standar-
dizată, omogenă şi sprijinită de puterea centrală. Astfel, masele nu mai
sunt excluse de la cunoaşterea rezervată odinioară castelor de cărturari, ci
chemate să beneficieze măcar de urmele acesteia, prin sistemul
învăţământului obligatoriu necesar pentru asigurarea mobilităţii sociale şi
geografice impuse' de o piaţă a muncii deschisă şi anonimă [Gellner]. în
aceste condiţii şi numai în aceste condiţii, naţiunea poate fi înfăţişată ca
fiind rodul asocierii dintre o „cultură" comună observabilă în mod
obiectiv şi „voinţa" unei categorii de persoane de a alcătui o naţiune şi de a-
şi impune anumite drepturi şi îndatoriri reciproce, pe baza adeziunii
comune. Prin urmare, Marcel Mauss defineşte naţiunea drept „o soci-
etate integrată din punct de vedere material şi moral, cu o putere cen-
trală stabilă, permanentă, cu frontiere clar stabilite, cu o relativă unitate
morală, mentală şi culturală a locuitorilor care se supun în mod
conştient statului şi legilor acestuia". Formula de mai sus, profund
marcată de istoria franceză şi sociologia durkheimiană, evidenţiază pro-
cesul de unificare culturală şi interconectarea reţelelor de sociabilitate,
observate printre altele în complexul domeniu al demografiei, în care
relativa şi uneori întârziata unificare a „tiparelor (patterns) naţionale"
(„naţionalismul demografic") face parte dintr-un ansamblu sistemic ce
cuprinde integrarea prin intermediul pieţei, construcţia naţională şi
construcţia de stat [Watkins].
Statul şi, pe o scară mai largă, procesul politic de monopolizare a
violenţei fizice legitime şi de acumulare a unei puteri sociale autonome
faţă de structurile sociale de putere „date" (familiale, tribale, de clan,
aristocratice etc.) sunt uneori considerate ca fiind miza şi factorul cheie
de constituire a naţiunilor. Naţiunea este o „comunitate de limbă"
[„speech community'', von Mises], „ceea ce trimite în mod constant la
relaţia cu puterea politică" [Weber, p. 427].
în teoria politică, „naţiunea este gruparea politică văzută ca o mulţime
de indivizi şi, în acelaşi timp, în contextul relaţiilor cu alte naţiuni, indi-
vidul politic" [Dumont, p. 379]. De asemenea, poate fi definită drept „o
colectivitate existentă în cadrul unui teritoriu determinat în mod clar,
supusă unei administraţii unitare, constante şi controlate de aparatul de
stat intern si de celelalte state": Giddens [p. 116] defineşte astfel tipul
legătură cu statul naţional şi nu pentru a afirma, de exemplu, că
nu exista decât o singură naţiune în Algeria franceză, în perioada
administrării Algeriei coloniale de către Franţa, deoarece exista un
singur stat francez. Statul naţional, diferit de statul medieval şi de
statul monarhic-oligarhic [Bendix], este un sistem politic în care
funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt
centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în
principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare,
la viaţa politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea
guvern-societate.
Noţiunile de naţiune şi cetăţenie, asociate în mod frecvent, nu se
suprapun. Să ne gândim prin ce se disting principiile întemeiate pe inte-
grare/asimilare, pe respectarea particularităţilor aflate la baza con-
vieţuirii comunităţilor culturale, fără să le uităm pe cele întemeiate pe
respectarea istoriei unui popor... Cu toate acestea, cetăţenia, care este în
Franţa o noţiune filozofică — în alte părţi, cetăţenia (citizenship) este
adesea desemnată prin termenul de naţionalitate —, poate fi mai
cuprinzătoare (cetăţenia europeană, „noua" cetăţenie disociată de
naţionalitate) ori mai restrânsă decât naţionalitatea definită de drept
(după unii, cetăţenia este cuprinsă în categoria naţionalităţii).
Sub presiunea factorilor transnaţionali, precum imigrarea, regiona-
lizarea sau globalizarea, cetăţenia naţională trebuie să cedeze teren unor
cetăţenii mai cuprinzătoare ori mai restrânse, în plus, modelele statale
de integrare a cetăţenilor, întemeiate adesea pe criteriile istorice ale
formării naţiunii (dreptul pământului/dreptul sângelui), sunt ridicate la
un grad mai mare de convergenţă (imperative demografice, edificare a
cetăţeniei europene cu drepturi reciproce), în sfârşit, există cazuri în
care poţi avea o anumită cetăţenie fără a avea o naţionalitate, si invers.
Se cuvine aşadar să lămurim aceste definiţii şi să depăşim sche-
matizările prin compararea modelelor de asociere dintre cetăţenie şi
naţionalitate.
Ce este naţiunea?
înainte ca naţionalismul să le contrapună, naţiunea a fost asociată
:etăţeniei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XK-lea,
laţiunea şi cetăţenia păreau complementare. Conceptul modern de
laţiune a apărut, se pare, la Valmy, la data de 20 septembrie 1792, când
"ranţa a învins Prusia şi s-a strigat „Trăiască naţiunea!", simbolul fiind :el
al apărării cetăţeniei şi al afirmării suveranităţii naţionale. Mişcarea
naţionalităţilor din anul 1848, care a zguduit mai ales Italia şi Austro-
Ungaria, este legată şi ea de aspiraţia către cetăţenie şi naţionalitate.
Abia la sfârşitul secolului al XK-lea, ideea de naţiune se va împărţi,
mai întâi în Franţa, în naţionalismul popular, definit de Jules Michelet şi
întruchipat de Comuna din Paris (1871), şi un naţionalism antiparla-
mentar, protecţionist, chiar xenofob, cu tendinţe regionaliste (Maurice
Barres) sau elitist-conservatoare (Charles Maurras).
în 1882, celebra definiţie a lui Ernest Renan (Ce este naţiunea?)
rezolvă problema naţiunii şi a cetăţeniei, propunând, în cadrul unui contract
social revizuit, o osmoză între cetăţenie şi naţiune: „Naţiunea este un
suflet, un principiu spiritual, o voinţă de convieţuire." Existenţa sa este
„un plebiscit permanent". Şcoala republicană a lui Jules Ferry a
contribuit şi ea la această fuziune, întreruptă ulterior de Acţiunea
franceză* si regimul de la Vichy, Distincţia pare acum desăvârşită prin
cetăţenia locală de reşedinţă, disociată de naţionalitate, prin cetăţenia
europeană şi ascensiunea micro- şi macronaţionalismelor cu tendinţe de
purificare etnică în Est şi preferinţe naţionale (francezii „de sânge") ori
regionale (Italia, Belgia) în Vest. în plus, se naşte un paradox între
cetăţenia europeană din Vest şi fragmentările naţionaliste din Est, însă cu
legături de contaminare între cele două elemente. Europa pare bântuită de
un naţional-populism construit împotriva cetăţeniei. [Cu privire la
definiţiile naţiunii, vezi şi articolele de la paginile 12 şi 59.]
lităţii, care pune accentul pe voluntariat, au readus la ordinea zilei
compromisul republican al naţionalităţii-cetăţenie, sistematizat la
finele secolului al XK-lea.
în 1870, Numa-Denis Fustei de Coulanges arăta într-o scrisoare
de răspuns adresată profesorului Mommsen: „Nici rasa, nici limba
nu determină naţionalitatea, ci comunitatea de idei, de interese, de
sentimente, de amintiri si de speranţe. Iată ce înseamnă patria!"
Dreptul francez al naţionalităţii decurge dintr-un echilibru între
dreptul pământului si dreptul sângelui. Dreptul pământului, stabilit în
timpul Vechiului Regim si rămas valabil până la Revoluţie, a fost
înlocuit de ' Napoleon, în Codul civil, cu dreptul sângelui. Cu toate
acestea, dreptul naţionalităţii a fost mereu modificat prin adăugiri
succesive ale dreptului pământului, deoarece, în cea de-a doua jumătate
a secolului al XDC-lea, trebuia „să fie făcuţi francezi din străini". La
ora actuală, este reglementat prin legea din 22 iulie 1993, care a fost
precedată de o lungă dezbatere, începând din 1986. în urma
insinuărilor extremei drepte, legate de fabricarea, în temeiul
articolului 44 (dobândirea automată, la vârsta de optsprezece ani, a
naţionalităţii franceze pentru tinerii născuţi în Franţa din părinţi
străini), de „francezi pe hârtie", de „francezi fără ştirea şi fără voia lor",
guvernul lui Jacques Chirac desemnase, în 1987, o

Fragilul echilibru francez

Spre deosebire de mulţi dintre vecinii săi europeni, Franţa face o dis-
tincţie între naţionalitate si cetăţenie. Naţionalitatea este dată de locul
naşterii (jus soli) si de origine (jus sanguinis) şi se deosebeşte de
cetăţenie, care este non-etnicizată, individualistă şi universalistă. Cu
toate acestea, relaţiile dintre cetăţenie şi naţionalitate constituie un
subiect de dezbatere, deopotrivă vechi şi recent.
într-adevăr, Franţa, care a cunoscut începând din secolul al XVIII-lea
un deficit demografic, a fost o ţară care a atras mână de lucru si soldaţi,
practicând o filozofie asimilaţionistă în jurul mitului omogenităţii
naţionale şi al comunităţii politice anterioare fluxurilor de populaţie.
în 1993, reforma constituţională privind aplicarea Tratatului de la
Maastricht, din 1992 (cetăţenia europeană), şi reforma Codului naţiona-
Raţiune şi cetăţenie, un cuplu de asociati-rivali 49

comisie a înţelepţilor. Aceasta a evidenţiat o răsturnare a clivajelor ideo-

logice: la stânga şi în mediul asociativ „beur", se pleda pentru cetăţenia de
locuire ca bază a naţionalităţii, legitimată de integrarea locală şi de
socializarea prin şcoală, în termeni pe care nu i-ar fi contestat naţionaliştii şi
tradiţionaliştii din secolul al XK-lea (pământul, rădăcinile, chiar strămoşii
care au luptat pentru Franţa). La dreapta erau evocate, în vederea respingerii
dobândirii automate a naţionalităţii, încălcarea contractului social, a dorinţei
de convieţuire atât de dragă lui Ernest Renan, în termeni familiari pentru
republicanii din secolul precedent, în lipsa unui consens clar, reforma a fost
abandonată în 1988, pentru a fi apoi reluată în 1993, la iniţiativa lui Charles
Pasqua, pe atunci ministru de interne.
Acordarea naţionalităţii franceze copiilor de străini născuţi în Franţa va
fi legată de voluntariat şi supusă anumitor condiţii (domiciliul copiilor şi al
părinţilor, lipsa condamnărilor penale mai mari de şase luni). Au fost impuse
cerinţe mai stricte pentru dobândirea naţionalităţii prin căsătorie (doi ani)
sau prin efectul dublului drept al pământului (cinci ani de locuire pentru
părinţii copiilor franco-algerieni). începând cu data de l ianuarie 1994,
locuitorii din fostele colonii nu mai sunt francezi din naştere.
Naţionalitatea apare astfel în Franţa, mai mult ca oricând, drept con-
secinţa unei integrări deja realizate şi nu, ca în 1889, drept condiţia unei
viitoare integrări. Dorinţa de a combate fraudele, care apare ca fiind dictată
de preocuparea de a satisface o opinie publică îngrijorată, riscă să afecteze
o integrare fragilizată de şomaj si de afirmări identitare mai exclusive.
Reforma Codului naţionalităţii ar putea oare constitui un răspuns la criza
cetăţeniei? Dacă Franţa şi-a restrâns pentru prima dată dreptul pământului,
atrasă de voluntariatul unei naţionalităţi contractuale pentru nou-veniţi, alte
ţări europene par să se fi orientat spre o mai mare convergenţă între dreptul
pământului şi dreptul sângelui, fără a se putea vorbi totuşi de o armonizare
între cetăţenie şi naţionalitate în Europa.

Naţiunea germană precedă statul

Ţară a dreptului sângelui prin excelenţă, Germania a început să-şi
întredeschidă timid porţile în faţa anumitor elemente din dreptul pământului.
Ea se consideră înainte de toate ca fiind ţara unui popor care aparţine nu
unui teritoriu stabilit, ci unei istorii, unei limbi şi unei culturi
 îşi creează statul: naţiunea apare aşadar ca o unitate culturală,
:
50 • » • • > ! Naţiuni şi perpetuată
naţionalisme

comune. De altfel, teritoriul său s-a deplasat în timp de la Est la Vest,

iar definiţia etno-culturală se înscrie în definiţia germană a naţiunii.
Pentru a îndemna Prusia învinsă să pornească la luptă
împotriva armatelor napoleoniene, Johann Fichte recurge, în
Cuvântări către naţiunea germană, din 1807, la un naţionalism
metafizic, chiar xenofob, întemeiat pe apartenenţa la rasa germană.
Heinrich von Treitschke (1834-1896) va defini mai târziu un
naţionalism statal, dogmatic şi popular, care explică spaţiul vital pentru
rasa germană şi prefigurează panger-manismul.
Una dintre particularităţile dreptului german al naţionalităţii
constă în cele trei principii fundamentale: atribuirea naţionalităţii la
naştere se bazează exclusiv pe descendenţă; naturalizarea,
excepţională, nu se acordă în mod discreţionar, ci doar atunci când
solicitantul este bine integrat în societatea germană; dreptul
naţionalităţii a fost întotdeauna propriu nu numai fostei RFG, ci
întregii Germanii.
Articolul 116 din Legea fundamentală din 1949 face distincţia între
cetăţenii germani şi cei care au fost admişi pe teritoriul Reichului în con-
figuraţia sa de la 31 decembrie 1937, ca refugiaţi de origine germană sau
expulzaţi (grupul respectiv îi include pe germanii veniţi din ţările
Europei de Est, Aussiedler, dar exclude coloniile germane instalate în
Statele Unite ori în America Latină), si se combină cu o legislaţie din
1947 privitoare la persoanele strămutate, ceea ce relativizează impor-
tanţa dreptului sângelui. De vreme ce Constituţia le acordă în mod vir-
tual drepturile celor de naţionalitate germană, naturalizarea nu le
afectează prea mult statutul. Aceştia reprezintă totuşi peste jumătate din
numărul anual de naturalizări. Astfel, cincisprezece milioane de refugiaţi
de origine germană au venit în Germania Federală după 1945, din care
zece milioane din regiunile vestice ale Poloniei imediat după cel de Al
Doilea Război Mondial (1945-1947). Germania apare ca un pământ al
făgăduinţei pentru persoanele de etnie germană, cu o concepţie etnică
asupra naţiunii şi o rată de naturalizare printre cele mai scăzute din
Europa de Vest. Una dintre consecinţele concepţiei germane asupra
naţionalităţii este reticenţa în a admite dubla naţionalitate, subiect în
plină dezbatere, mai ales pentru persoanele originare din Turcia, aflate
la a doua generaţie.
Nu statul reprezintă naţionalitatea germană, ci naţiunea germană
 (onorific) al Commonwealth-ului. (N.t.)

ffa ţiun e şi cetă ţen ie, un cu p lu d e aso cia ţi-riva U 51

Numeroase şi complexe sunt legăturile dintre ceea ce numim

prin descendenţă. Legea din iulie 1990 încearcă totuşi să acorde cu mai
„naţiune" şi ceea ce poartă denumirea de „democraţie", în prezent,
multă uşurinţă naţionalitatea germană, simplificând condiţiile impuse
unor categorii de străini faţă de care „există un interes public pentru „dreptul popoarelor de a-si hotărî singure soarta" este teoretic
naturalizare", cu condiţia ca aceştia să-şi manifeste ataşamentul faţă de recunoscut de comunitatea internaţională, iar acest drept al fiecărei
statul german. Condiţia culturală a fost înlocuită de una politică, în timp naţiuni de a fi independentă, adică de a se constitui într-un stat suveran,
ce se conturează o concepţie mai voluntaristă asupra naţiunii germane. este considerat una dintre condiţiile fundamentale ale democratici. Cu
toate acestea, nu orice stat naţional — a cărui independenţă este mai
Regatul Unit, simbol al dreptului pământului veche ori mai recentă — este neapărat şi un stat democratic. Dar ce
înseamnă, la urma-urmei, un stat democratic?
Regatul Unit, ţară-simbol a dreptului pământului, începe să admită
dreptul sângelui. Naţionalitatea se circumscrie unei definiţii geografice: Pentru mulţi jurişti şi specialişti în ştiinţele politice, forma iniţială a
poporul britanic este considerat rodul unui amestec al cărui teritoriu unui regim democratic este aceea în care nişte cetăţeni, egali între ei, îşi
este Regatul. Până în 1981, Regatul Unit nu avea cetăţenie naţională: aleg reprezentanţi care să guverneze cetatea ori statul. Astfel, de
British Nationality Act stabileşte cinci categorii de locuitori (British citi- exemplu, Dominique Schnapper arată încă de la început, în lucrarea
zen, British dependent tetritories citizen, British overseas citizen, La Communaute des citoyens [1994], că „democraţia modernă s-a
British subject, British protected person), dar numai British citizens născut sub formă naţională. Naţiunea modernă, a cărei idee s-a născut
beneficiază de cetăţenie britanică deplină, cu drept de rezidenţă, în în Anglia începând din secolul al XVI-lea, a apărut după Revoluţia
vreme ce cetăţenii britanici de peste mări nu au dreptul la aceasta în franceză şi Revoluţia americană ca organizarea politică legitimă şi
mod automat. O a şasea categorie, stabilită în 1987, cea a British naţio- universală" [...] „Ideea însăşi de naţiune ca o comunitate de cetăţeni
nals (overseas), se putea obţine în Hong Kong, dar nu implica dreptul de liberi şi egali a luat naştere în Anglia [...]".
rezidenţă pe teritoriul britanic după ce administraţia insulei avea să
treacă în mâinile guvernului chinez, în 1997. Numai cetăţenii din noul
Commonwealth* deja stabiliţi în Regatul Unit vor putea beneficia de
cetăţenie britanică de prima categorie, dacă nu se stabilesc noi măsuri
restrictive cu privire la intrarea imigranţilor de culoare în Regatul Unit,
care devine astfel singura ţară europeană ce limitează dreptul de intrare
pe teritoriul său pentru unii din propriii cetăţeni.
Cu excepţia străinilor si a British protected persons, toţi cetăţenii din
Commonwealth au însă dreptul de a vota la toate nivelurile de alegeri din
Regatul Unit şi au acces la locurile de muncă, inclusiv în serviciile
publice. O astfel de definiţie „în cascadă" a cetăţenilor pare greu com-
patibilă cu cetăţenia europeană. Pentru aceasta din urmă, definiţia unui
British national îi include pe cetăţenii britanici, cam 30 000 de locuitori,
din dependent territories şi o mână de British subjects.
* «Commonwealth of Nations" — Confederaţie (liber consimţită) de state suverane care au
Scut parte din Imperiul Britanic (foste dominicane, protectorate şi colonii) şi care au rămas
sub suzeranitatea formală a coroanei britanice; suveranul Marii Britanii este conducătorul
 O concepţie europeană „importată"? f
Deşi dezvoltă o argumentaţie deosebit de interesantă şi de mare
importanţă politică, D. Schnapper se apropie, în bună măsură, de con-
cepţia juridică tradiţională privitoare la naţiunea franceză, şi anume că
aceasta nu există cu adevărat decât începând de la Revoluţie (cea din
1789), mai precis de când reprezentanţii naţiunii, adică ai unor cetăţeni
egali în drepturi, exercită puterea.
Acest mod de a vedea lucrurile, în afară de faptul că este destul de
schematic în privinţa raţionamentului istoric (căci cum poţi caracteriza
populaţia regatului înainte de 1789?), prezintă inconvenientul de a rezerva
ideea de naţiune şi statutul acesteia, foarte valorizat, numai
populaţiilor europene (sau de origine europeană, cum se întâmplă pe
continentul american, a cărei evoluţie a devenit mai mult sau mai puţin
comparabilă cu aceea a Europei occidentale). Or, a nu recunoaşte exis-
tenţa unor naţiuni decât în statele unde puterea este exercitată de
reprezentanţi ai cetăţenilor înseamnă a limita considerabil extinderea
geografică a fenomenului istoric, sau de fapt o concepţie europeană
importată în diverse ţări în perioada colonială si „grefată" în chip „artifi-
cial" pe nişte tradiţii politice autohtone. Ideea este dezvoltată, de exem-
plu, de Bertrand Badie în mai multe lucrări, în special L'Etat importe.
L'occidentalisation de l'ordre politique [1992].
In afară de faptul că ideea de a rezerva statutul de adevărată naţiune
— democratică şi întemeiată pe baze istorice — numai populaţiilor
„occidentale" ori europene nu este lipsită de pericole (fatalitatea rasială
nu este departe), acest mod de a vedea lucrurile pornind doar de la
Europa ignoră cu obstinaţie cazuri celebre de naţiuni foarte vechi, pre-
cum cele din Japonia, Vietnam, Coreea, Thailanda (nu ne vom ocupa aici
de cazul mult mai complex al Imperiului chinez, în pofida formării şi
expansiunii poporului-naţiune-hanat, şi nici de acela, încă si mai com-
Plex, al Indiei).

Cazul „străvechilor" naţiuni asiatice

Cum să defineşti, până la urmă, unitatea culturală şi politică de care
Populaţia japoneză face dovadă de secole, dacă nu prin termenul de
„naţiune"? Apoi, unitatea şi combativitatea manifestate de sute de ani
de populaţia Vietnamului (sau cel puţin de grupul kinh, majoritar în
56
f'ÎVt ff.: Naţiuni şi naţionalisme Naţiune şi democraţie, o asociere firească? 5
7

ţinuturile de câmpie), mai ales pentru a ţine piept tentativelor repetate
de recucerire ale Imperiului chinez, sunt trăsături caracteristice pentru
o naţiune (sau un „popor"). Or, aceste străvechi naţiuni asiatice, fie că
este vorba de Japonia, de Vietnam, de Coreea sau de Siam, a căror uni-
tate — spun istoricii — datează de mai bine de o mie de ani, nu s-au con-
stituit în cadrul unei evoluţii democratice, ci sub regimuri de tip „feu-
dal", care s-au menţinut până în secolul al XK-lea si chiar mai mult [vezi
analiza detaliată a cazului japonez, p. 121].
Definirea naţiunii ca „o comunitate de cetăţeni liberi si egali", după
exemplul Angliei, Franţei sau Statelor Unite, care cunosc această expe-
rienţă începând din secolul al XVIII-lea, trece cu vederea alte două ca-
racteristici fundamentale ale fenomenelor naţionale, atât din Europa, cât
şi din Asia de Est: voinţa comună de apărare în faţa pericolului invaziilor
străine şi cea de a avea o guvernare asigurată de localnici, şi nu de
„străini". Ideea de străin, mai mult sau mai puţin diabolizaţă, este de
secole inseparabilă, în chip contradictoriu, de aceea de naţiune; aşa s-a
întâmplat cu mult înainte ca aceasta din urmă să fie clar exprimată si ca
termenul să fi dobândit sensul contemporan, aşa cum bine subliniază
Colette Beaune [Naissance de la nation France, 1985].
Ideea de străin şi mai ales cea de naţiune sunt legate de teritoriu.
Străinii si pericolele potenţiale pe care le reprezintă se află dincolo de o
zonă de frontieră (marcă), mai mult sau mai puţin precisă, iar aceasta
este considerată ca delimitând teritoriul naţiunii. Evident că acest mod de
a vedea lucrurile, consideraţiile deopotrivă teritoriale şi politice, care nu
sunt nici spontane, nici neapărat unanime, sunt nişte „reprezentări"
făurite, pentru fiecare naţiune, în diverse epoci si în contexte istorice
extrem de diferite, de clerici, de bonzi (intelectuali, cum am spune
astăzi), asociaţi în diverse grade unor forţe politice. Acestea au fost treptat
răspândite în teritoriu de reţele religioase, politice, lingvistice, co-
merciale etc., fiind receptate într-o măsură mai mare sau mai mică, apoi
apărate pentru valorile care le sunt asociate, de populaţii tot mai nume-
roase (cu tot regresul din unele perioade).
In funcţie de ţări, reprezentarea naţiunii (nu suntem prea departe de
faimosul discurs al lui Renan din 1882 — „Ce este naţiunea?"), pe care o
putem numi azi „geopolitică" (de vreme ce este vorba de rivalităţile din-
tre puteri, legate de teritorii), a apărut în perioade diferite, sub regimuri
politice de tot felul, şi la concurenţă cu alte reprezentări geopolitice, ca
de pildă a imperiului sau a naţiunilor formate cu mult înainte. Situarea în
timp a primelor apariţii ale acestei idei, în medii politice de regulă încă
restrânse, nu este suficientă: trebuie să ţinem seama, în funcţie de epoci, şi
de gradul ei de răspândire în rândurile populaţiilor controlate.
;î
Exemplul edificator al Franţei
Cazul naţiunii franceze este deosebit de interesant, datorită apariţiei
acestei idei destul de devreme, în secolele XIII-XVI, în special în timpul
profundei crize create de Războiul de o sută de ani, când partizanii drep-
tului de succesiune feudal — si deci ai regelui Angliei — s-au opus
apropiaţilor Delfinului*, adepţi ai unui drept nou, întemeiat mai mult sau
mai puţin pe un principiu naţional. Ideea a început să se răspândească,
mai întâi la nivelul vârfurilor sociale, în pofida fărâmiţării feudale şi mai
ales a marii diversităţi a limbilor şi graiurilor folosite. Relativa unitate
lingvistică a Franţei nu datează decât de la sfârşitul secolului al XDC-lea
şi apare mai curând ca o consecinţă decât ca o cauză a unităţii naţionale.
Mai era mult până la unitatea lingvistică, dar ideea de unitate naţională
cunoscuse o mare răspândire atunci când luptele politice din timpul
Revoluţiei franceze au dus la proclamarea principiului (după promulga-
rea sa în Anglia şi Statele Unite) „naţiunii suverane" şi deţinătoare a pu-
terii de stat, exercitate prin reprezentanţi, în ciuda importanţei sale sim-
bolice şi juridice, aceasta a fost doar una dintre etape în formarea şi
evoluţia naţiunii franceze şi nicidecum, aşa cum susţin unii, actul de
naştere al naţiunii sau al statului naţional. Formarea lor treptată a
început cu multe secole în urmă; rămânea de înfăptuit unificarea eco-
nomică şi culturală, precum şi dezvoltarea practicilor democratice, căci,
în pofida principiilor proclamate, egalitatea efectivă şi libertatea de
exprimare erau încă departe.
în funcţie de ţări, epoci şi regimuri politice, după cum a fost vorba de
regate feudale, precum Japonia şi Vietnamul, ori de republici parla-
mentare, ca Franţa ori Anglia, ceea ce numim astăzi „naţiune" şi „stat
naţional" prezintă vechimi comparabile, având însă semnificaţii istorice
cu totul diferite: numitorul comun este legătura, pentru o mare parte
a
populaţiei, cu un teritoriu ce trebuie apărat, în comun, împotriva
* Titlu care, după anul 1349, îl desemna pe urmaşul la tronul Franţei (în general, fiul cel
mai mare al regelui). (N.t.)
 ; Naţiuni şi nationalisme caracterul comunitar (în sensul de Gemeinschaft) al naţiunii, care ar
decurge în chip aproape nemijlocit din apartenenţa la un grup lingvistic
atacurilor străine. Posibilitatea sprijinirii pe o mare parte a populaţiei în sau chiar etnic [liauzu**].
faţa ameninţărilor din afară întăreşte substanţial puterea statelor Dezbaterea continuă şi în zilele noastre pe tărâmul ştiinţelor sociale
naţionale, fie ele feudale ori democratice, în momentul confruntării cu [Hutchinson, 1987]. în Franţa, Marcel Mauss a încercat să preia
nişte state lipsite de unitate naţională.
Dacă unele naţiuni s-au format destul de devreme, ca idee şi ca 'Articolul are la bază un studiu al aceluiaşi autor, publicat în 1991, în Gil DELLANOI,
Pierre-Andrâ TAGUIEFF (coord.), Theories du nationalisme. Nation, nationalite, ethnidte, Ia
mişcare politică, ceea ce a înlesnit extinderea teritorială a statelor Editions Kime (col. „Histoire des idees, theorie politique et recherches en sciences sociales",
respective, altele au apărut mai târziu, fie pe teritorii vecine, fie pe ace- coordonată de R-A. Taguieff). Vezi, de asemenea, excelenta antologie a teoriilor asupra naţiunii
(m engleză) realizată de J. Hutchinson şi A. D. Smith [1994]. (Nota ediţiei franceze)
leaşi teritorii, ceea ce a dus la izbucnirea a numeroase conflicte. Aşa s-a
** Referinţele între paranteze drepte trimit la bibliografia generală, p. 161 şi urm.
întâmplat într-o parte a continentului european, în special în Balcani, din
secolul al XK-lea şi până în zilele noastre. Se pare că multe părţi ale
Africii negre*, care a rămas extrem de fărâmiţată etnic mai ales din pri-
cina urmărilor comerţului cu sclavi practicat până la sfârşitul secolului al
XK-lea, încep să cunoască, cu multă întârziere, procesul de formare şi
expansiune a naţiunilor, ceea ce pune problema frontierelor prea largi
ori prea strâmte moştenite din epoca colonială [vezi articolul de la p. 75].

Câteva teorii despre naţiune*

CHRISTOPHE JAFFRELOT

După o lungă perioadă în care a fost dominat de istorici,

studiul naţionalismului a devenit un domeniu de
cercetare extrem de atractiv pentru sociologie şi
ştiinţele politice, cel puţin în ţările anglo-saxone.

Dacă noţiunea modernă de naţiune se conturează în Anglia secolului al

XVI-lea, dezbaterile fondatoare ale teoretizării sale au loc în principal în
secolul al XK-lea, ducând la versiuni contradictorii răspândite pe tot
continentul european [vezi articolul de la p. 21]. Una din aceste dezbateri
este cea dintre autorii francezi (Ernest Renan, Denis Fustei de Coulanges)
şi cei germani, care se revendică de la concepţiile lui Johann Herder şi ale lui
Johann Fichte. Cei dintâi, care se inspiră din valorile Revoluţiei franceze
din 1789, definesc naţiunea ca fiind o construcţie universalistă rezultată din
asocierea unor fidelităţi individuale; ceilalţi pun accentul mai ales pe
 60 Naţiuni şi nationalisme
abordarea lui Renan, înfăţişând individul ca pe o unitate de bază a
naţiunii, cu excluderea oricărui corp intermediar [Mauss, 1969]. Pe
aceeaşi linie, Louis Dumont contrapune naţionalismul francez, univer-
salist, naţionalismului german, de tip „etnic" [Dumont, 1966, 1983 si
1991]. Pierre Birnbaum caută totuşi să demonstreze că, după războiul
din 1870, „naţionalismul de tip francez" era specific în primul rând celor
ce nu împărtăşeau valorile Republicii şi considerau catolicismul drept
soclul identităţii naţionale [Birnbaum, 1993].
Recitirea lui Renan şi a lui Fichte a lărgit perspectiva, evidenţiind
zonele de suprapunere dintre cei doi autori: primul acorda cu certitu-
dine tradiţiei colective un loc mai important decât s-a afirmat
[Introducerea lui J. Roman la Renan, 1992]; cel de-al doilea acorda o
mare atenţie educaţiei, ca mijloc de integrare într-o naţiune până la urmă
mai puţin închisă decât pare [Introducerea lui A Renaut â Fichte, 1992].
Dezbaterea franco-germană, reluată în prezent, în special în cadrul unei
reevaluări a codurilor naţionalităţii în jurul temei — foarte simplificatoare
[vezi articolul de la p. 44] — „dreptul pământului"/„dreptul sângelui",
aproape că încetase la începutul secolului al XX-lea şi în perioada dintre
cele două războaie mondiale, sub influenţa marxismului.
Abordarea marxistă tradiţională tinde să descrie naţionalismul în ter-
menii confruntării dintre imperialism şi anticolonialism, ceea ce trimite la
acţiunea claselor capitaliste sau a burgheziei autohtone în propriul
interes economic, sub acoperirea unei ideologii naţionale instrumentale
prin excelenţă. Această vulgata alimentează scrierile lui Lenin si ale lui
Roşa Luxemburg pe tema respectivă, dar dintr-o perspectivă evident
diferită [David, 1978].
Otto Bauer, si el marxist, a fost primul care a recunoscut forţa senti-
mentului naţional [La Social-Democratie et la question des nationaUtes,
1907], dar nu a avut adepţi la acea vreme. Persistenţa atitudinii marxiste
clasice, conform căreia naţionalismul, rămăşiţă a trecutului, avea să
dispară, se regăseşte chiar la Eric Hobsbawm, în anii şaptezeci
[Hobsbawm, 1977]. Mai recent, unii autori marxişti, constatând greşeala
reprezentată de subestimarea fenomenelor naţionalitare, au încercat să
refacă teoria. Reintegrată într-un cadru mondial de către Tom Nairn
[1981], aceasta se inspiră cu bună ştiinţă din noţiunea de economie
globală [Balibar si Wallerstein, 1988]. Totuşi, naţionalismul nu este văzut
adesea decât ca un procedeu ideologic folosit de statele dominante
Câteva teorii despre naţiune 61
pentru a cimenta solidaritatea propriei populaţii ori pentru a-şi întări con-
trolul asupra ei. Naţiunea ar fi, prin urmare, o producţie strategică a
statelor încadrate într-o ordine mondială ierarhizată.
înainte de declinul tezelor marxiste din ştiinţele sociale, îndată după
sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în momentul afirmării unei
noi generaţii de nationalisme, o dată cu începutul decolonizării, nume-
roşi sociologi şi politologi încearcă să reînnoiască teoria despre naţiune,
încă din anii cincizeci, în lumea anglo-saxonă se răspândesc modele care
recurg la instrumentele sociologiei politice. De atunci, producţia literară
pe marginea subiectului s-a dezvoltat neîntrerupt, cu precădere în
Regatul Unit şi în Statele Unite.
Teoriile respective pot fi grupate în jurul a trei paradigme: a moder-
nizării, a permanenţei şi a răspândirii sau făuririi ideologiilor naţionaliste.
Naţiunea ca produs al erei industriale
Şcoala
construcţiei naţionale Cflation-building^
într-o lucrare de pionierat din 1953, Karl Deutsch îşi exprima dorinţa
de a construi „un model conceptual al proceselor de naţionalism şi
naţionalitate; [...] care să asambleze elementele cunoscute si să uşureze
întrucâtva anticiparea evenimentelor şi controlul acestora" [Deutsch,
1969, p. 86]. Comunitatea naţională se întemeiază, postulează autorul, pe
intensitatea interacţiunilor dintre membrii săi. Nivelul comunicării poate
fi măsurat în funcţie de rata urbanizării, de proporţia populaţiei active din
sectoarele secundar şi terţiar, de citirea presei, de numărul de studenţi,
de migranţi, de legături poştale stabilite între persoane... Aceşti indica-
tori reflectă o „mobilizare" socială mai mare sau mai mică, adică o inte-
grare în reţelele de comunicare, care pot fi mai mult sau mai puţin
dense. Analiza lui K. Deutsch se bazează în mod evident pe opoziţia din-
tre societatea tradiţională şi societatea industrială. Modelul nu cuprinde
însă nici o referire la sentimentul naţional în afara manifestărilor sale
instituţionale (statul) sau „materiale" (reţeaua rutieră, mijloacele de
comunicare cu folosirea unei singure limbi etc.); prin urmare, nu ne per-
mute să deducem natura conştiinţei naţionale.
Lucrările lui Benedict Anderson — bazate în mare parte pe procese-
le de comunicare — le completează pe cele ale lui K. Deutsch si chiar se
 62 Naţiuni şi nafionalisme
substituie acestora, datorită abordărilor stimulatoare. Ambii acordă o
mare importanţă dezvoltării tehnicilor de editare şi apariţiei unui aşa-
numit „capitalism editorial". Avântul presei creează astfel sentimentul
apartenenţei la o „comunitate imaginară", trezind în acelaşi moment ace-
leaşi gânduri în mintea membrilor unei culturi naţionale, al cărei limbaj
delimitează frontierele [Anderson, 1983, p. 39].
Principala critică la adresa lui K. Deutsch este legată de convingerea
acestuia că modernizarea va duce la dispariţia particularităţilor etnice şi
la asimilarea grupurilor minoritare de către grupul dominant, proces
observat îndeobşte în Europa [Deutsch, 1963, p. 7-8, si 1969, p. 162].
Autorul se dovedeşte a fi etnocentrist atunci când presupune că
grupurile etnice vor urma acelaşi proces de integrare naţională ca şi
statele naţionale din Europa; pe de altă parte, unii analişti au arătat că
„dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi de transport duce la întărirea
conştiinţei culturale a grupurilor, membrii acestora devenind mai
conştienţi de diferenţele existente între ei şi ceilalţi" [Connor, 1972,
p. 329]. Walker Connor conchide că adepţii teoriei „Nation-building" au
încercat să considere statul drept cadrul natural al naţiunii, care urma să
beneficieze de un transfer de fidelitate în detrimentul „sentimentelor
comunitare", al „regionalismelor" etc., deşi tocmai acestea constituiau
adevăratele naţionalisme.
M odernizare şi conflicte
Ernest Gellner a anticipat aceste critici, valorificând etnicitatea şi
conflictele interetnice legate de modernizare. Primul aspect al modelu-
lui propus de el se înscrie în contextul „tranziţiei" societăţilor tradi-
ţionale la societăţi industriale [Gellner, 1989, p. 22-23]. La cele dintâi,
autorul observă o „diferenţiere culturală" pronunţată mai ales în mediile
ţărăneşti, datorită modului de viaţă autarhic al comunităţilor, eterogeni-
tatea culturală constituind principalul obstacol în calea formării naţiunii.
Apariţia societăţii industriale duce la omogenizare culturală. Logica
economică a acestui tip de societate implică într-adevăr o creştere per-
manentă a productivităţii, de unde si necesitatea unei extreme mobilităţi
profesionale, deci o polivalenţă ce presupune o solidă pregătire gene-
rală: „Numai un sistem educaţional modern, «naţional», este în măsură
să asigure un asemenea nivel de competenţe." [Gellner, 1989, p. 55]
Câteva teorii despre naţiune 6
3
Procesul de construcţie naţională avansează, prin urmare, în ritmul
absorbţiei, în sistemul educaţional, de populaţii periferice care au înţeles
că învăţarea limbii dominante şi pregătirea generală constituie condiţia
ascensiunii lor sociale si a capacităţii de a-şi apăra drepturile în faţa
administraţiei. Omogenizarea culturală generează astfel conştiinţa
naţională.
Dacă dimensiunea minimă a unei naţiuni este definită astfel prin
scara minimă a unui sistem educaţional eficient, dimensiunea sa maximă
este condiţionată de ponderea acelor „culturi preexistente". Cel de-al
doilea aspect al modelului este formulat mai clar în Thought and
Change. E. Gellner analizează cazul — foarte frecvent — al repartiţiei
inegale a resurselor economice pe cuprinsul teritoriului unui stat. O
populaţie originară dintr-o zonă defavorizată migrează spre zonele cele
mai dezvoltate, unde o etnie dornică să-şi păstreze monopolul conferit de
situaţia sa privilegiată exercită o discriminare faţă de respectiva popu-
laţie, pe motivul inferiorităţii rasiale ori culturale. Membrii populaţiei dis-
criminate — emigraţi sau rămaşi pe loc — dezvoltă un sentiment
naţional care îşi va afla vârful de lance în intelectualitatea naţională si
masa de manevră în masele muncitoare [Gellner, 1964 şi 1994]. Fără a se
departaja de abordarea istorică, E. Hobsbawm aplică un raţionament
analog în cazul studierii dimensiunii lingvistice a naţionalismelor
[Hobsbawm, 1990].
în acelaşi spirit, Paul Brass pledează pentru o abordare „instrumen-
talistă", aplicabilă tot în cazul statelor multietnice. în acest cadru, contro-
lul statului este miza unei competiţii acerbe între elitele etnice. Pentru
a-şi pune mai bine în valoare interesele, acestea caută să-şi mobilizeze
„propria" comunitate prin manipularea simbolurilor identităţii [Brass,
1985, p. 28]. în cursul acestui proces se constituie identitatea etnică,
fenomen evolutiv, întrucât contextul schimbător în care se desfăşoară
strategia elitelor necesită o adaptare permanentă la noile cerinţe sau la
noile alianţe. Maleabilitatea identităţilor naţionale face obiectul unei
dezbateri, cum vom vedea, cu „primordialistii".
W. Connor s-a ridicat împotriva interpretării naţionalismelor în ter-
menii conflictelor sociale, arătînd că pot apărea mişcări naţionaliste inde-
Pendent de orice discriminare de ordin economic, atunci când populaţia
s
e bucură de o oarecare prosperitate [Connor, 1984, p. 4] (exemplul cata-
lanilor, malaezienilor, croaţilor sau slovenilor). Critica, îndreptată în
 Naţiuni şi naţionalisme
parte împotriva lui E. Gellner, nu poate fi acceptată
decât în mică măsură, pentru că este de fapt vorba de
aceeaşi interpretare, dar pe dos: în ambele cazuri, la
originea naţionalismelor se află clivajele socio-eco-nomice.
Critica formulată de Anthony D. Smith la adresa tezelor
lui E. Gellner se dovedeşte mai solidă. Principalul reproş
este că acestea nu reţin din societăţile agrare
„premoderne" decât „etniile aristocrate" în care cultura de
vârf nu pătrunde niciodată dincolo de categoria cărturarilor
si a guvernanţilor. Prin contrast, Smith subliniază existenţa,
de-a lungul istoriei, de „etnii demotice", în care „o singură
cultură etnică pătrunde, în proporţii diferite, în cea mai
mare parte a păturilor populaţiei" [Smith, 1986, p. 77].
Omogenitatea culturală provine aici din faptul că popoarele
respective se consideră „alese".
Evoluţiile de mai sus se înscriu în cadrul strădaniilor lui A
D. Smith , de a demonstra că naţionalismul are
antecedente etnice anterioare perioadei moderne. Această
abordare „perenialistă" reia însă două paradigme: una care
aduce naţiunile la statutul de „dat" etnic, alta care ana-
lizează reinterpretarea ideologică a acestora.
Naţiunea, un „dat" natural?
Una din principalele mize ale dezbaterii este răspunsul
la întrebarea: grupul etnic este un „dat" sau mai curând o
construcţie? Pentru autorii menţionaţi mai înainte, este
vorba de o construcţie, cel puţin în parte.
Poziţia „primordialistilor", reprezentată iniţial de Clifford
Geertz [Geertz, 1963], este opusă. Ca şi în cazul —
contemporan — al şcolii „Nation-building", miza părea să fie
reprezentată, pentru autor, de tensiunea dintre aspiraţia către
avantajele societăţii moderne (progresul material,
reformele sociale, cetăţenia etc.) şi pregnanţa „legăturilor pri-
mordiale" [ibid., p. 109], precum legăturile de sânge, limba,
religia etc. Pesimismul curentului, care contrastează cu
optimismul adepţilor teoriei „Nation-building"', provenea
din caracterul ireductibil al elementelor culturale si fizice
„date", în special în cazul „naţiunilor tinere": „Cu toate că
poate fi atenuată, tensiunea dintre sentimentele primordiale
şi politica civilă nu va fi probabil niciodată complet
eliminată. Puterea elementelor „date" de loc, de limbă, de
sânge, de concepţie despre lume şi de mod de viaţă, care
modelează noţiunea de bază pe
65
Câteva teorii despre naţiune
care individul o are despre sine şi despre apartenenţa sa
indisolubilă, are rădăcini adânci în temeiurile iraţionale
ale personalităţii sale." [ibid., p. 128].
Abordarea „primordialistă" a fost repede denunţată ca
„fixistă" de către unii autori care subliniază caracterul
dinamic al identităţii etnice, referindu-se însă cel mai
adesea la date culturale — precum confruntarea cu
Celălalt —, ceea ce le deosebeşte de teoriile cu privire la
conflict, de sorginte materialistă.
Fredrik Barth se numără printre primii autori care au
demonstrat că „materialul uman organizat în cadrul unui
grup etnic nu este imuabil" [Barth, p. 21; vezi şi traducerea
în franceză a textului lui Barth în Poutignat si Streiff-
Fenart], dar se defineşte mai curând în funcţie de o „graniţă"
care poate fi supusă în timp multor schimbări. Acestea pot
corespunde unor logici culturale şi ecologice (schimbările de
activitate, precum sedentarizarea, pot modifica până la urmă
identitatea etnică) ori unor mobile sociale (ca fenomenele de
aculturaţie pe care le implică trecerea de la un statut social la
altul, pentru un grup ori un individ). Sunt mutaţii care nu
duc totuşi la o veritabilă sinteză culturală, graniţa etnică
rămânând o linie de departajare indispensabilă între „ei" şi
„noi". Dihotomia a fost elaborată din punctul de vedere al
studierii naţionalismelor (şi nu doar al etnicităţii) de către alţi
autori, ca W. Connor, fiind la originea conceptului de
„etnonaţionalism" [Connor, 1973, p. 3].
Inconsistenţa lucrărilor lui W. Connor vine din faptul că
autorul nu face nici o deosebire între „epoca etniilor" şi cea
a naţiunilor. Or, între cele două există un fel de ruptură,
reflectată într-o anumită îndepărtare de identitate şi în
explozia ideologiei. Aceasta ne aduce la ultimul şi, singur, cel mai important
criteriu pentru protonaţionalism — conştiinţa apartenenţei,
trecute sau viitoare, la o entitate politică stabilă. Cel mai bun
liant protonaţional este să fii ceea ce jargonul sec. al XX-lea a
numit „naţiune istorică", mai ales dacă statul cadru pentru
viitoarea naţiune a fost asociată cu un Staatsvolk — popor al
statului, ca ruşii, englezii sau castilienii. Trebuie făcută aici
însă o distincţie clară între efectele directe şi indirecte ale
naţiunii, în istoria ei.

în majoritatea cazurilor, „naţiunea politică", care formulează

termenii a ceea ce va deveni ulterior poporul-naţiune, nu
include iniţial mai mult de o fracţiune mică a locuitorilor
unui stat — adică elitele privilegiate sau nobilii. Cînd
nobilimea franceză a descris cruciadele drept gesta Dei
perfrancos, nu aveau intenţia să asocieze triumful crucii cu
mulţimea norodullui şi nici măcar cu acea mică parte a
hexagonului ce purta acest nume la sfirşitul sec. al Xl-lea.
Majoritatea celor ce se considerau descendenţi ai francilor,
credeau că populaţia pe care o conduceau provenea din
descendenţi ai celor cuceriţi de franci. Acest punct de
vedere a fost răsturnat, în scopuri democratice, de Republică
— în toate manualele de şcoală se accentua ideea că
„strămoşii noştri" erau galii, nu francii; ea a fost reafirmată,
în scopuri reacţionare şi eugenice, de astă dată, de către
reacţionarii postrevoluţionari de exemplu, contele Gobineau.
Acest „naţionalism" al nobililor ar putea, desigur, fi
considerat protonaţional, atîta timp cît „cele trei elemente:
naţio, fidelitas (politică) şi commanitas, deci categoriile de
naţionalitate, loialitate politică şi comunitate politică, erau
deja unite în conştiinţa socio-politică şi în sentimentele unui
grup existent în societate (einer gesellschqftllchen Gruppe)"*9
Aici îşi au originea şi anumite forme ulterioare de
naţionalism, în ţări ca Polonia şi Ungaria, unde ideea unei
naţiuni a maghiarilor sau a polonezilor se împacă foarte bine
cu situaţia că o mare parte a locuitorilor ţinuturilor coroanei
Sf. Ştefan sau ale Dietei poloneze nu erau maghiari sau
polonezi în nici unul din sensurile actuale ale naţiunii. Dar
aceşti plebei nu contau cu nimic mai mult decît cei ce erau,
întîmplător, maghiari sau polonezi. Ei se aflau, prin
definiţie, în afara „naţiunii politice". Şi, oricum, acea naţiune
nu trebuie nicicum confundată cu naţionalitatea modernă.50
Evident, conceptul şi terminologia „naţiunii politice"
puteau eventual fi extinse la o naţiune ce ar presupune şi
masa locuitorilor ţării, dar aceasta s-a întîmplat, probabil,
mult mai tîrziu faţă de pretenţiile acelui naţionalism
retrospectiv. Legăturile între cele două clase sociale erau,
oricum, indirecte. Avem multe mărturii istorice că oamenii
obişnuiţi se puteau foarte bine identifica, într-un fel, cu ţara
şi poporul, prin intermediul conducătorului suprem, rege
sau ţar — vezi cazul Ioanei d'Arc — dar e puţin probabil
ca ţăranii să se fi identificat cu o „ţară" constînd din
comunitatea nobililor, prin definiţie, însăşi ţinta
nemulţumirii lor. Dacă se întîmpla să fie loiali unui anumit
nobil şi să fie ataşaţi de e< ca stăpîn, asta nu însemna că se
identificau cu interesele restu-
49
şi ceea ce Tom Nairn, imitîndu-1, numeşte Ukraina (de la
iniţialele UK, ale Regatelor Unite).
5
Pentru evoluţia conştiinţei britanice, vezi Raphael Samuel (ed.
Pa'"" otism: The Marking and Unrnarktng of British National Identity, 3
voi., W1' dra, 1989, dar şi Linda Colley, Whose nation? Class and
nation^ consctousness in Britain 1750-1830, în Post & Present, 113,
noiembrie 19°^ p. 97-117 şi Imperial South Wales, în Gwyn A. Williams,
The Welsh i' History, Londra şi Canberra, 1982, sau Tom Nairn, The
Enchanted Britain and (te Monarchy, Londra. 1988, partea a Il-a.
86

tat cu o ameninţare serioasă a legitimităţii sau coeziunii sale

st cînd nici un fel de forţe subversive nu erau destul de
puternice vechile legături socio-politice degradate impuneau
formularea a noi forme de loialitate civică („religia civică", în
termenii lui Rous. seau), odată ce alte loialităţi potenţiale erau
acum capabile de expresie politică. Ce stat se putea considera
însă în deplină securitate în perioada revoluţiilor,
liberalismului, naţionalismului, democratizării şi mişcărilor
clasei muncitoare? Sociologia care s-a dezvoltat în ultimii 20
de ani ai secolului era, în primul rînd sociologie politică şi
problema coeziunii socio-politice a statelor se afla în centrul
atenţiei ei. Dar statele pretindeau o „religie civică"
(patriotismul), odată ce ele cereau mai mult decît pasivitate
simplă de la cetăţenii lor. „Anglia", după cum le-a spus Nelson
marinarilor săi înaintea luptei de la Trafalgar, „aştepta ca
fiecare om să-şi facă datoria".
Şi dacă, din întîmplare, un stat nu reuşea să-şi
convertească cetăţenii la noua religie înainte ca ei să-i asculte
pe evanghelistii rivali, putea să se considere pierdut. Irlanda,
cum a înţeles Glad-stone, a fost pierdută de Imperiul britanic
îndată ce democratizarea votului, în 1884-1885 a demonstrat
că totalitatea virtuală a locurilor în parlamentul catolic din
insulă ar putea aparţine unui partid irlandez (deci
naţionalist). Regatele Unite s-au menţinut totuşi pentru că
celelalte naţionalităţi au acceptat naţionalismul statal al
Marii Britanii, care a evoluat spre binele lor în secolul al
XVTII-lea şi care încă îi uimeşte pe teoreticienii unui
naţionalism mai ortodox.5 Imperiul habsburgic, o combinaţie
de „Irlande", n-a fost atît de norocos. Aici stă marea diferenţă
între ceea ce Robert Muşii numea Kakania (de la literele „K"
şi ..K". prescurtări ale cuvintelor germane „imperial şi regal")
 (Jn patriotism statal nu este neapărat ineficient — însăşi exis-
ta si funcţiile statului modern implică locuitorii
respectivului f t în afacerile lui şi, inevitabil, creează un
„peisaj" procedural u instituţional diferit de orice alt cadru
de acelaşi tip şi specific
pentru vieţile locuitorilor, pe care le şi determină.
Simplul fapt că
l există doar pentru cîteva decade, mal puţin chiar decît
lungimea unei vieţi omeneşti, poate să fie de ajuns pentru a
stabili o identificare cel puţin pasivă cu un nou stat naţional.
Dacă n-ar fi aşa ar fi trebuit să ne aşteptăm ca
fundamentalismul şiit revoluţionar din Iran să aibă
repercusiuni asemănătoare în Irak, ca şi în Libanul divizat,
pentru că majoritatea populaţiei musulmane, neaparţinînd
grupului kurzilor, care deţine şi majoritatea locurilor sfinte,
aparţine aceleiaşi credinţe ca şi iranienii. Totuşi simpla Idee a
unui stat naţional laic şi suveran în Mesopotamia este chiar
mai recentă decît aceea a statului evreu teritorial. Un exemplu
extrem de eficacitate potenţială a patriotismului de stat este
loialitatea finlandezilor faţă de Imperiul ţarist, pentru o mare
parte din secolul al XLX-lea, pînă cînd politica rusificării, după
1880, a produs o reacţie antirusească. în timp ce în Rusia nu
găseşti prea uşor monumente ale familiei Romanov, o statuie
a ţarului Alexandru al II-lea, liberatorul, încă se află în piaţa
cea mai mare din Helsinki.
S-ar putea merge şl mai departe. Ideea originală,
popular-revoluţionară de patriotism, se referă mai degrabă la
stat decît la naţiune, fiind legată de însuşi poporul suveran,
adică de statul care îşi exercita puterea în numele lui.
Etnlcitatea sau alte elemente ale continuităţii istorice erau
nerelevante pentru „naţiune" ln acest sens, iar limba conta mai
ales din punct de vedere pragmatic. „Patrioţii", în sensul
original al cuvîntului, erau opusul c elor care credeau în
„ţara mea, fie ea bună sau rea", numiţi de
r
Johnson, ironic, „răzvrătiţi care împiedică funcţionarea
normală a guvernului". 7 Revoluţia Franceză, care pare să fi
folosit
rr
nenul în maniera americanilor şi, mai ales, a revoluţiei
olan-

pa(i , ePfesiunea a descurajat, fără îndoială, exprimarea unor astfel de

sim-lran . w Iralî- Pe de altă parte, succesul temporar al armatelor
revoluţionare
ţne invadatoare nu au reuşit să le încurajeze. f0r „,Cf- Hugh
Cunningham, The language of patriotism, 1750-1914, în His-
Work
shop Journal, 12, 1981, p. 8-33.
 NAŢIUNI $1 NAŢIONALISM DIN 178O PÎNĂ ÎN PREZENT
deze din 1783 , îl considera pe patrioţi ca fiind aceia care-
şţ arătau dragostea de tară prin dorinţa de a o reînnoi şi
reforma prin revoluţie. Acea patrie căreia îi erau loiali era
opusul uneia existente sau preexistente; ea era naţiunea
creată prin alegerea politică a membrilor ei care, în acest
proces, renunţau la sau îşj schimbau vechile loialităţi. Cei
1200 din Gărzile Naţionale, veniţi din Languedoc, Dauphine şi
Provence, la 19 noiembrie 1789, lîn-gă Valencia, au făcut un
jurămînt de credinţă naţiunii, legii şj regelui, declarînd că,
de atunci înainte, nu mai aparţineau provinciilor sus-numite, ci
numai Franţei. Cum remarca Lavisse10, faptul că „naţiunea a
consimţit ea însăşi" a fost contribuţia Franţei la istoria
universală. Conceptul revoluţionar al naţiunii constituit de
opţiunea politică deliberată a cetăţenilor potenţiali este,
desigur, încă păstrat în forma lui pură în Statele Unite,
pentru că americanii înşişi vor aşa. Nici conceptul francez al
„naţiunii" ca analog unui plebiscit („un plebiscit de fiecare
zi", cum îl numea Renan) nu şi-a pierdut caracterul său
esenţial politic. Naţionalitatea franceză însemna cetăţenie
franceză: etnicitate, istorie, limbă vorbită acasă erau toate
nerelevante pentru definiţia „naţiunii".
Mai mult, naţiunea în acest sens — ca grup de cetăţeni,
ale căror drepturi le confereau un rol important în ţară şi
determinau statul să devină, într-o anumită măsură, „al
nostru" — nu era doar un fenomen al regimurilor
revoluţionare şi democratice, deşi regimurile
antirevoluţionare şi nedemocratice o recunoşteau destul de
greu. De aceea guvernele beligerante au fost atît de mirate în
1914 cînd popoarele lor s-au grăbit să ridice armele, într-un
acces de patriotism.
însuşi actul democratizării politicii, al transformării
supuşilor în cetăţeni, tindea să producă o conştiinţă
populistă care, văzută dintr-o anumită lumină, e greu de
deosebit de patriotismul
J. Godehot, La Grande Nation: iexpanston revolutlonnaire de la France
dans le monde 1789-1799, Paris, 1956, voi. I, p. 254 albtdem, l, p. 73.
10
Citat în Pierre Nora (ed.) Leş Lteux de Memolre II, în La Nation, P^15'
1986, p. 363.
11
Marc Ferro, La Grande Guerre 1914-1918, Paris, 1969, p. 23; A. °'
fner, The working dasses, British naval plâns and the coming of the Gre
War, în Post & Present, 107, mai, 1985, pp. 225-226.
l PERSPECTIVA GUVERNAMENTALĂ
ţjOnalist, chiar şovinist. Dacă „ţara" este, într-un fel, „a
mea", atunci ea este mult preferată celorlalte ţări, ale
străinilor, mai ales cînd acolo nu sînt asigurate adevăratele
drepturi cetăţeneşti. „Englezii născuţi-liberi" ai lui E.R
Thompson, acei britanici ai sec. al XVIU-lea, care nu vor fi
niciodată sclavi, se considerau mult diferiţi de francezi. Aceasta
nu însemna că îşi dovedeau cumva simpatia pentru clasele
conducătoare sau pentru guvernele din ţara lor, iar acestea
puteau foarte bine suspecta loialitatea militanţilor din clasele
inferioare. Pentru ei, bogaţii şi aristocraţia, care-i exploatau
pe oamenii de rînd, erau mult mai prezenţi — şi în mod
constant — decît cei mai nesuferiţi străini. Conştiinţa de clasă,
pe care o dobîndiseră muncitorii din multe ţări în ultimii
ani dinainte de 1914, implica — nu mai e nevoie s-o amintim —
invocarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi, astfel, un
patriotism potenţial. Conştiinţa politică de masă sau
conştiinţa de clasă implicau un concept de „patrie" sau
„pămînt strămoşesc", cum o demonstrează istoria
iacobinismului, dar şi a altor mişcări, ca, de exemplu,
chartismul, pentru că mulţi chartişti erau atît împotriva celor
bogaţi, cît şi a francezilor.
Ceea ce făcea, însă, acest patriotism populist-democratic
şi iacobin extrem de vulnerabil era condiţia subalternă, atît
obiectivă, cît şi — la clasa muncitoare — subiectivă a acestor
mase de cetăţeni, în statele în care s-a dezvoltat, agenda
politică a patriotismului era stabilită de guverne şi de clasele
conducătoare. Dezvoltarea conştiinţei de clasă şi politice
printre muncitori i-a învăţat să ceară şi să-şi exercite
drepturile politice. Paradoxul tragic a fost aici că tocmai
situaţia care i-a învăţat să şi le exercite [-a aruncat şi în
masacrul reciproc din primul război mondial — S1 asta de
bună voie. Dar e semnificativ că guvernele beligerante au
apelat la sprijin, în acest război, nu doar pe baza unui patrio-
lsrn OI
"t>, a gloriei şi a eroismului, ci printr-o propagandă adre-
sată cetăţenilor civili. Toţi marii beligeranţi au prezentat
războiul Ca fund defensiv, ca pe o ameninţare din afară a
drepturilor civile P culce propriei ţări sau zone şi au învăţat
să-şi prezinte scopu-
e
Uneori destul de inconsistent) nu numai ca pe încercări
de „ ^nare a acestei ameninţări, ci şi de transformare socială
a ţării m Dresul cetăţenilor mai săraci („case pentru eroi").
Democratizarea putea ajuta astfel la rezolvarea problemei
 ob-
erii
tegitimităţii de către state în ochii propriilor cetăţeni, chiar
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ lN PREZENT
acest sens, „naţiunea" şi „clasa" sînt inseparabile. Dacă
acceptam că, în practică, conştiinţa de clasă avea o
dimensiune naţional-civică şi conştiinţa naţional-civică sau
etnică avea dimensiuni sociale, atunci este posibil ca
radicalizarea clasei muncitoare în Europa, după primul
război mondial, să fi accentuat conştiinţa naţională
potenţială.
Cum altfel am putea explica extraordinarul succes al partide-
lor de stînga în ţările nonfasciste, în recîştigarea sentimentelor
naţionale şi patriotice în timpul perioadei antifasciste? Cu
greu am putea nega că rezistenţa în faţa Germaniei naziste în al
doilea război mondial a avut tendinţa de a apela aut la
sentimentele naţionale, cît şi la speranţele de eliberare şi
reînnoire socială. Pe la mijlocul anilor '30 mişcarea comunistă
s-a rupt deliberat de tradiţiile Internaţionalelor a Il-a şi a IlI-a,
care abandonaseră simbolurile patriotismului — chiar şi acelea
asociate cu trecutul revoluţionar socialist, cum ar fi imnul
Marseillaise9 încercările ulterioare de recucerire a acestor
simboluri şi de împiedicare a „armatelor diavolului" să
monopolizeze cele mai frumoase marşuri, au avut aspectele lor
bizare, mai ales privite din afară şi retrospectiv, ca atunci cînd
Partidul Comunist din SUA a declarat — fără succes — că
mişcarea comunistă este americanismul sec. al XX-lea. Totuşi,
rolul comuniştilor în rezistenţa antifascistă a făcut pretenţiile
lor patriotice destul de plauzibile, mai ales după 1941 —
aceasta într-o măsură destul de mare ca să-1 sperie pe
generalul De Gaulle.10 Mai mult, atît în interiorul cît şi în afara
mişcării, combinaţia de steaguri roşii şi naţionale era foarte
populară.
E greu de spus dacă avem aici o trezire autentică a
sentimentului naţional în mişcarea de stînga sau este doar acel
patriotism revoluţionar tradiţional, de tip iacobin, apărut
încă o dată pe scena politică, după ce fusese marginalizat
îndelung de antinaţio-
9
Pentru substituirea Internaţionalei cu Marseillaise în Germania şi Fran
ţa, vezi M. Dommanget, Eugene Pottier, Paris, 1971, cap. III. Pentru apelurile
patriotice, vezi Maurice Thorez, France To-day and the People's Front, Lon
dra, 1936, XIX, p. 174-185, mai ales 180-181.
10
Charles De Gaulle, Memolres de Guerre, II, Paris 1956, p. 291-292, şi
Earl Browder, The People's Front (n the United States, Londra, 1937, p-
187-196,249-269. o--.
APOGEUL NAŢIONALISMULUI 1918-1950
nalismul şi antimilitarismul de stînga. Astfel de probleme nu
prea au fost cercetate, din păcate, şi documentele politice
actuale sînt la fel de sărace în informaţii ca şi memoria
contemporanilor. Este însă evident că reunirea revoluţiei
sociale şi a sentimentului patriotic a fost un fenomen extrem
de complex, în aşteptarea unor cercetări amănunţite, vom
schiţa măcar cîteva idei.
Mai întîi, naţionalismul antifascist a apărut în contextul
unui război ideologic internaţional, în care majoritatea claselor
conducătoare naţionale păreau să opteze pentru o apropiere
politică internaţională de dreapta şi de statele identificate cu
ea. Astfel, partidele de dreapta s-au debarasat de patriotismul
xenofob, ce le servise odată atît de bine. Cum spuneau
francezii: „Mai bine Hit-ler, decît Leon Blum". Expresia putea
să însemne: mai bine un german decît un evreu, dar se putea
interpreta foarte uşor şi ca: mai bine o ţară străină decît a
noastră. Astfel, a fost mai uşor pentru mişcarea de stînga să
ia înapoi steagul naţional, cînd dreapta şi-a slăbit strînsoarea.
De asemenea, în Marea Britanic, a fost mai uşor pentru
mişcarea de stînga să se opună politicii de conciliere cu Hitler,
decît pentru conservatori, care nu puteau să nu-1 considere ca
un bastion împotriva bolşevismului mai mult decît o
ameninţare la adresa Imperiului britanic, într-un fel, patri-
otismul antifascist ar putea fi considerat o parte a triumfului
unui anumit fel de internaţionalism.
în al doilea rînd, atît muncitorii, cît şi intelectualii au ales
internaţionalismul, dar unul capabil să întărească şi
sentimentul naţional. Cercetările recente ale comunismului
britanic şi italian din anii '30, au subliniat rolul mobilizării
antifasciste în atragerea tinerilor intelectuali şi muncitori şi,
mai ales, al Războiului Civil din Spania.11 Ajutorul dat Spaniei
n-a fost doar un act de solidaritate internaţională, ca acele
campanii antiimperialiste din India sau Maroc, mult mai
restrînse. în Marea Britanic, lupta contra fascismului îi privea
pe britanici, în Franţa, pe francezi, dar, după luna iulie 1936,
frontul ei principal a devenit Madridul. Problemele interne
ale fiecărei ţări deveniseră, accidental, discutate într-
Hywel Francis, Miners Against Fascism: Wales and the Spanlsh Civil
w
<*r. Londra, 1984; Paolo Spriano, Storia del Partita Comunista Italiano,
voi. IU, Torino, 1970, cap IV.
142
143
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN APOGEUL NAŢIONALISMULUI 1918-
PREZENT 1950

ca în cazul populaţiei tamil din Sri Lanka — o minoritate 23

Barth (ed.J, Ethnic Groups, p. 33-37.
cu foarte mulţi reprezentanţi în administraţia publică şi în
învăţă-mîntul superior, în timpul dominaţiei britanice, iar
154
apoi persecutată de majoritatea ceiloneză, mai ales prin
adoptarea limbii ceiloneze ca singura oficială, în 1956. Dacă
hindi ar fi fost limba a 72% în loc de 40% din populaţia
Indiei, tentaţia de a elimina engleza, ca limbă oficială, ar fi
fost mai mare, dar mai mare ar fi fost şi pericolul
separatismului în India.22 Totuşi, naţionalismul teritorial e un
caz special şi limitat. Nici în Sri Lanka aspiraţiile separatiste
nu le-au înlocuit pe cele federaliste, decît la 25 de ani după
cîştigarea independenţei, în general, există o convieţuire
competitivă, uneori combinată cu diferite tipuri de autonomie.
Şi cu cît societatea se urbanizează şi se industrializează, cu
atît sînt mai artificiale încercările de a limita nişte comunităţi
etnice, ac-ţionînd la nivel macro-economic, la un teritoriu dat.
încercarea sud-africană de acest tip a fost corect
interpretată ca un proiect de perpetuare a opresiunii rasiale
şi nu ca un exerciţiu clasic de formare a naţiunii pentru
africani, cum se pretindea.
Totuşi, cum subliniază Barth 3, relaţiile de grup în astfel
de societăţi polietnice/tribale sînt diferite şi mai puţin stabile
decît cele din societăţile tradiţionale. Grupurile care aparţin
societăţilor moderne sau mai avansate au trei strategii
posibile de aplicat (poate nu perfect diferenţiate). Membrii
lor pot încerca să treacă drept cetăţeni ai societăţii avansate,
să fie asimilaţi şi unii dintre ei pot chiar să reuşească. Dar
comunitatea, în totalitatea ei, va fi „lipsită de o sursă a
diversificării interne şi va rămîne, probabil, un grup
conservator, cu un nivel scăzut, în cadrul sistemului social
mai larg". O altă alternativă ar fi să accepte statutul de
minoritate şi să încerce să reducă acest handicap, dar să-şi
păstreze caracterul specific „în sectoarele auxiliare", în felul
acesta, nu vor putea însă apărea o societate polietnică şi nici
asimilarea eventuală în societăţile industriale. Ultima
posibilitate ar fi ca
2
Vezi Sunil Bastian, Uniuersity admission and the naţional question;
Charles Abeysekera, Ethnic representatton in the higher state serulces, în
Ethntcity and Social Change in Sri Lanka (lucrări prezentate la un
seminar organizat de Asociaţia pentru ştiinţe sociale, decembrie, 1979),
Dehiwala, 1985, p. 220-232, 233-249.
grupul să-şi accentueze identitatea etnică, „folosind-o pentru
a-şi dezvolta noi poziţii şi structuri neîntîlnite în vechea lor
societate sau neadecvate acolo". Aceasta este strategia care,
din punctul de vedere al lui Barth, e aptă să genereze
naţionalismul etnic post-colonial sau o posibilă creare de noi
state deşi, cum am subliniat, nu acesta este scopul sau
implicaţia necesară ale respectivei strategii, în orice caz, nu ne
ajută cu nimic în analiza noastră dacă plasăm toate aceste
modalităţi de supravieţuire a grupului etnic sub acelaşi titlu
— de „naţiune" sau „naţionalism", fie că e vorba de cei din
Quebec, de greci, de migranţi baltici, de indieni, ucraineni sau
scoţieni, pentru a aminti doar cîteva exemple.
în al doilea rînd, relaţiile inter etnice tradiţionale erau
adeseori stabilizate prin dezvoltarea lor într-un anumit
segment al diviziunii sociale a muncii, astfel încît „străinul"
avea o funcţie specifică şi, oricare ar fi neînţelegerile între
„noi" şi comunitatea lui, aceasta ne este mai mult
complementară decît concurentă. Luate în sine, astfel de
segmente etnice ale muncii se dezvoltă natural, chiar şi în
istoria industrializării şi urbanizării occidentale, în parte
pentru că există ocupaţii specifice, pe care trebuie să le
exercite cineva, dar mai ales pentru că reţeaua de ajutor reci-
proc neoficial a emigranţilor din anumite regiuni îi pune în
legătură pe aceştia cu prieteni, rude sau clienţi din ţara de
origine. Astfel, pînă astăzi, în New York, e de aşteptat să
întîlneşti coreeni prin băcănii şi indieni mohawk lucrînd la
structura de rezistenţă, printre constructorii de zgîrie-nori,
indieni ca vînzători de ziare, iar în restaurantele indiene,
personalul este de obicei format din imigranţi din Sylhet — o
zonă din Bangladesh.
Avînd în vedere faptul că „sistemele polietnice
tradiţionale sînt mai ales economice" (Barth), este de mirare
că mişcările din acele state, care accentuează identitatea
etnică, sînt rareori interesate de acest tip de diviziune socială,
ci mai degrabă de poziţia competitivă a grupului lor, printre
celelalte, în cadrul statului. Majoritatea mişcărilor considerate
naţionaliste şi postcoloniale reflectă instabilitatea relaţiilor de
grup, bazate pe o preponderenţă a Puterii politice şi nu pe
diviziunea reală etnoeconomică a muncii.
Nemulţumirile şi conflictele etnice sînt deci vizibile în
lumea din afara zonei originare a naţionalismului şi pot părea
uneori că se potrivesc modelului „naţional".
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PIN A ÎN PREZENT
Trebuie să amintim însă din nou că aceasta nu este
„problema naţională" la care se refereau marxiştii şi în
funcţie de care au fost refăcute hărţile statelor. Extinderea
naţionalismului dincolo de regiunile originii sale impune şi o
analiză care să o depăşească pe cea originară a fenomenului.
Schimbarea este dovedită şi de apariţia spontană a unor
termeni noi — ca acela de etnie (pentru grupul etnic sau
naţionalitate).24 Lucrul acesta a fost bine înţeles pînă la urmă,
deşi primii observatori ai naţionalismului nonocci-dental,
fiind conştienţi că „ne confruntăm cu un fenomen diferit de
naţionalismul european", considerau totuşi „inutil" să evite
termenul, „în vederea adoptării sale de către toată lumea".25
Cu toate acestea, fie că termenul e folosit sau nu, fenomenul
ridică probleme noi din anumite puncte de vedere. Unul
dintre acestea poate fi menţionat pe scurt, ca o concluzie a
acestui capitol: limba.
Nu este deloc clar dacă sistemul clasic al naţionalismului
lingvistic continuă şi aici — adică un idiom etnic devine o nouă
limbă standard, „naţională", care va deveni ulterior
oficială. (Chiar în cazul limbilor standard de mult stabilite a
apărut o tendinţă recentă de disipare prin transformarea
unor subvariante sau dialecte în mijloace posibile ale educaţiei
şcolare — de exemplu, „engleza negrilor" sau idiomul francez,
puternic anglicizat, joual, al claselor inferioare din Montreal).
în scopuri practice, multilingvismul este inevitabil în
majoritatea statelor astăzi, fie pentru că emigrările formează
colonii etnice în toate marile oraşe occidentale, fie pentru că
majoritatea statelor noi au atîtea limbi reciproc neinteligibile,
încît mijlocirea unei limbi naţionale (sau, de preferat,
internaţionale) este necesară, pentru a nu mai pune la
socoteală cîte o modestă „lingua franca". (Papua — Noua
Guinee, cu mai mult de 700 de limbi pentru o populaţie de
2,5 milioane,
Tresar de la Langue Francalse, voi. VIII, Paris, 1980, înregistrează
cuvîntul „etnie" în 1896, dar nu şl în 1956; Anthony D. Smith, The
Ethnlc Orlgtns of Nattons, Oxford, 1986, foloseşte termenul extensiv, dar îl
consideră neologism francez, înainte de 1960 termenul poate fi întîlnlt
doar sporadic, ca o bizarerie.
25
John H. Kautsky, An essay in the politics of development, în John
Kautsky (ed.), Pollttcal Change in Underdeveloped Countrtes:
Naţionalism and Communism, New York, Londra, 1962, p. 33.
APOGEUL NAŢIONALISMULUI 1918-1950
ar putea fi considerată un caz extrem). Este clar aici că limba
cel mai uşor de acceptat ar fi una fără identificare locală
etnică — jargonul; bahasa, în Indonezia; limbile de circulaţie
internaţională, cum ar fi engleza, care ar putea explica
„remarcabila flexibilitate lingvistică a elitelor indoneziene şi
lipsa de implicare emoţională faţă de limba maternă"26, nu se
aseamănă cu aceea întîlnită în mişcările naţionaliste europene.
Diferită este şi politica recensămintelor moderne, multietnice,
din Canada, dacă o comparăm cu situaţia din Imperiul
habsburgic (vezi mai sus p. 98-99). Ştiind că emigranţii,
dacă li se cere să aleagă între etnicitate şi cetăţenia
canadiană, se consideră canadieni şi, cunoscînd influenţa
limbii engleze, grupurile de presiune etnice se opun între-
bărilor din recensăminte referitoare la limbă sau
autoidentificare. Pînă nu demult, recensămintele insistau
asupra originii etnice pe linie paternă şi respingeau răspunsul
„american" sau „canadian", cu excepţia amerindienilor.
Această etnicitate contrafăcută de recensăminte, impusă la
început de canadienii de origine franceză pentru a umfla
cifrele în legătură cu răspîndirea lor în afara zonei Quebec, le-
a fost de folos şi conducătorilor imigranţi, etnic diferiţi, odată
ce ascunde faptul că, din 314.000 de etnici polonezi, în 1971,
doar 135.000 considerau poloneza ca limbă maternă şi abia
70.000 o mai vorbeau acasă. Cifrele sînt comparabile pentru
ucraineni.27
Pe scurt, naţionalismul etnic şi cel lingvistic pot să
meargă uneori în sens opus şi amîndouă îşi pot pierde azi
dependenţa de autoritatea statului. Multilingvismul sau
bilingvismul, analog relaţiei din sec. al XlX-lea dintre limbile
de cultură/ ale statului şi dialectele subalterne, sînt deja
termeni curenţi şi nu mai presupun competitivitate. Tendinţa
de a conferi limbilor populare statut de limbi standard,
alături de limbile de circulaţie internaţională — spaniola în
America Latină, franceza în anumite părţi ale Africii Şi, mai
gernerală, engleza (limba învăţămîntului mediu în Filipine Şi
în Etiopia, cel puţin înainte de război) — nu trebuie
înţeleasă
N. Tanner, Speech and society among the Indonesian elite, în
J.B. Pride şi J. Homes (ed.), Sociolingulsttcs, Harmondsworth, 1972, p.
127.
27
Robert F. Harney, So great a herltage as ours. Immtgration and the
survival of the Canadian polity, Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 68-69,
83-84.
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT
Cît despre URSS, ea nu s-a prăbuşit, cum preziseseră
sovie-tologii, datorită tensiunilor naţionale interne , oricît ar
fi fost ele de importante, ci datorită dificultăţilor economice.
Glasnost, condiţia necesară, conform conducătorilor
reformişti, pentru pere-stroika, a reintrodus libertatea
cuvântului şi a opiniei, slăbind sistemul central de comandă,
pe care se bazau atît regimul, cît şi societatea. Eşecul
perestroikăi, deteriorarea crescîndă a condiţiilor de viaţă
pentru cetăţenii de rînd, au subminat încrederea într-un
guvern unic al uniunii, considerat răspunzător de aceasta, şi
au încurajat sau chiar au impus soluţii regionale şi locale ale
problemelor. Putem spune că, înainte de venirea lui
Gorbaciov, nici o republică sovietică nu-şi propusese
separarea de URSS, cu excepţia ţărilor baltice şi, chiar acolo,
independenţa era doar un vis. De asemenea, nu se poate
afirma că uniunea era susţinută doar de teamă şi
coercitiune, deşi acestea opreau, într-o oarecare măsură,
izbucnirea tensiunilor etnice din regiunile mixte, în lunga
perioadă cît a fost Brejnev la conducere, autonomia regională
nu era o iluzie, în plus, cum ruşii nu au încetat să se plîngă,
majoritatea celorlalte republici o duceau chiar mai bine decît
Republica Rusă. Dezintegrarea naţională a URSS şi, uneori,
chiar a unor republici constitutive multinaţionale, este
consecinţa şi nu cauza evenimentelor de la Moscova.
Paradoxal, mişcările naţionaliste, destul de puternice
pentru a submina regimurile existente, sînt mai puternice în
Occident, unde astfel de tensiuni zguduie state dintre cele mai
vechi: Regatele Unite, Spania, Franţa, chiar Elveţia, în mai
mică măsură, pentru a nu mai aminti de Canada. Secesiunea
unor regiuni ca Scoţia sau Quebec este o problemă de pură
speculaţie în prezent (1992). în afara centurii roşii euro-
sovietice, secesiuni importante au apărut rareori, de la cel de
al doilea război mondial, iar o separaţie paşnică este aproape
necunoscută. Totuşi, secesiunea celor două regiuni, mai sus
amintite, poate fi discutată astăzi ca o posibilitate, lucru ce nu
se putea întîmpla acum douăzeci şi cinci de ani.
6
Helene Cartere d'Encausse, L'emplre eclate, Paris 1978: Idem, La
Glo-Ire des nations, ou La Fin de l'empire sovlettque. Paris, 1990.
164
NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA
II
Oricît de puternic astăzi, naţionalismul nu mai este,
totuşi, forţa politică şi istorică ce a urmat Revoluţiei Franceze
şi a durat pînă la sfîrşitul colonialismului imperialist, după al
doilea război mondial.
în lumea „dezvoltată" a secolului al XlX-lea, crearea unui
număr de „naţiuni", care combinau statul naţional şi
economia naţională, a fost principalul factor al transformării
istorice şi a fost considerat ca atare, în lumea „dependentă"
din prima jumătate a secolului al XX-lea şi, mai ales, în zona
colonială, mişcările de eliberare şi independenţă naţională au
determinat definitiv emanciparea politică a unei mari părţi a
globului prin eliminarea administraţiei imperiale şi a
dominaţiei militare, situaţie care ar fi părut de neconceput cu
o jumătate de secol în urmă. Dacă, în teorie, aceste mişcări
de eliberare naţională, din lumea a treia, erau modelate după
naţionalismul occidental, în practică, statele pe care încercau
să le fondeze erau, cum am văzut, entităţi complet neomogene
etnic şi lingvistic, opunîndu-se standardului statului naţional
occidental. Cu toate acestea, ele se asemănau, de Jacto, cu
naţionalismul occidental al perioadei liberale. Amîndouă erau
unificatoare şi urmăreau emanciparea, deşi în cel de al doilea
caz aşteptările au fost mai mari decît realizările.
Faza actuală de afirmare a grupurilor „etnice",
separatiste, nu are nici un program pozitiv de lucru. Acest
lucru este demonstrat prin faptul că, în sprijinul oricărui
proiect istoric, trebuie recreat modelul original al lui
Mazzini, referitor la statul naţional omo-gen-etnic şi lingvistic.
(Fiecare naţiune are un stat — doar un stat pentru fiecare
naţiune.) O astfel de situaţie este complet nerealistă în
contextul dezvoltărilor lingvistice şi culturale de la sfîrşitul se-
colului al XX-lea.
Definiţia lui Mazzini ar fi şi nerelevantă pentru
problemele secolului XX, pentru care nu oferă nici o
soluţie generală sau
Războaiele de diferite feluri, folosite de supraputeri, cu excepţia celor
nucleare şi chimice/biologice, au fost cu mult mai puţin avantajoase decît
ar fi
încercat istoria interbelică să ne convingă — de exemplu, cele din Coreea şi
Vietnam.......................................................................... ••••.,; •
165
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT 166
locală, cu rare şi fericite excepţii. Ea mai mult complică
rezolvarea acestor probleme.
Totuşi, forţa sentimentelor, care îndeamnă grupuri de
„noi" să obţină o identitate etnolingvistică împotriva
ameninţării „lor", a străinilor, nu poate fi negată, mai ales în
acest secol, cînd un grup imaginar, britanic — „noi" — a
luptat într-un război dement împotriva unui grup simbolic,
argentinian — „ei" — pentru a păstra o păşune mlăştinoasă,
undeva în sudul Atlanticului şi cînd xenofobia a devenit
ideologia cea mai răspîndită în întreaga lume. Gata oricînd să
se transforme în rasism, xenofobia, fenomen mai general în
Europa şi America de Nord, în anii '90, chiar decît în zilele
fascismului, se dovedeşte şi mai puţin un program istoric
decît naţionalismul lui Mazzini. într-adevăr, ea nici nu se
pretinde a fi mai mult decît un strigăt de groază şi de furie.
Chiar simpatizanţii romantici ai independenţei suverane a
cîtorva popoare mici se feresc să insiste asupra
caracteristicilor Frontului Naţional al lui M. Le Pen — de
lanus — cu două feţe. Majoritatea dintre noi ar prefera să nu
aibă nici măcar o faţă...
Dar care este natura acestui strigăt de groază sau de
furie? Aceste mişcări de susţinere a identităţii etnice par să fie
reacţii ale slăbiciunii şi fricii, încercări de a ridica baricada,
care să ţină în matcă forţele lumii moderne, similare, în acest
caz, cu resentimentele germanilor din Praga, marginalizaţi
de imigraţia cehă, mai mult decît cu acelea ale cehilor ce
avansau. Acesta nu este doar cazul comunităţilor lingvistice
mici, influenţate doar de schimbări demografice modeste,
cum ar fi coastele slab populate ale Ţării Galilor sau Estonia,
unde cei aproximativ un milion de vorbitori ai limbii estone
plasează ţara la limita inferioară, în cadrul celor capabile să
susţină o cultură modernă la toate nivelurile. Nu e de mirare
că problema gravă în ambele regiuni este imigraţia
necontrolată a vorbitorilor de engleză sau rusă, respectiv.
Reacţii similare pot fi însă întîlnite şi la populaţii mai nu-
meroase, a căror existenţă cultural-lingvistică nu este
ameninţată. Exemplul cel mai absurd este aici mişcarea, cu
oarecare influenţă politică în SUA, din anii '80, care urmărea
să declare engleza ca singura limbă oficială din Statele Unite.
Cu excepţia cîtorva zone, unde imigraţia hispanofonă e destul
de numeroasă pentru a fi de dorit, sau chiar necesar, să te
adresezi publicului de aici în limba respectivă, ideea că
supremaţia englezei în Statele Unite ar putea fi pusă în
primejdie este doar paranoia politică.
 NAŢIONALISMUL LA SFlRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

Ceea ce întreţine astfel de reacţii defensive împotriva unor

ameninţări reale sau imaginare este o combinaţie de mişcări
populare internaţionale şi de transformări socio-economice
foarte rapide, fundamentale şi fără precedent, specifice celei
de a doua jumătăţi a secolului XX. Canada franceză poate fi
un exemplu pentru această combinaţie de naţionalism
lingvistic mic-burghez intensificat şi de „şoc al viitorului". Pe
hîrtie, limba franceză, vorbită de un sfert din populaţia
Canadei, o comunitate cît jumătate din cea anglofonă,
sprijinită de bilingvismul oficial al federaţiei, de suportul
culturii franceze şi de cei 130.000 de studenţi din uni-
versităţile francofone (1988), pare a fi în deplină siguranţă.
Cu toate acestea, poziţia naţionalismului din Quebec este
aceea a unui popor împins să se retragă din faţa forţelor
istorice, care ameninţă să-1 copleşească, a unei mişcări mai
degrabă slăbite decît în plin succes, într-adevăr,
naţionalismul din Quebec a abandonat, dejacto, minorităţile
francofone din New Brunswick şi Ontario pentru a se
baricada în interiorul unei provincii autonome sau chiar
separatiste — în Quebec. Sentimentul lor de insecuritate este
dat de credinţa că „pluriculturismul" actual al Canadei este
doar un complot împotriva francofoniei, „distru-gîndu-i
nevoile speciale sub puterea politică a pluriculturismului" şi
este susţinut de preferinţa celor 3,5 milioane de imigranţi,
sosiţi după 1945, de a-şi educa copiii în limba engleză, care le
deschide perspective mai bune pentru cariera lor viitoare, în
America de Nord, decît limba franceză. Totuşi, documentele
dovedesc că imigraţia este mai mică în zona francofonă decît
în cea anglofonă, odată ce, între 1946 şi 1971, doar 15% din
noii veniţi s-au stabilit în Quebec.
în spatele temerilor şi nesiguranţei canadienilor
francezi se află, de fapt un cataclism social, indicat de
criza dramatică a

Leon Dion, The mystery of Quebec (Daedalus, voi. 117/4, toamna

1988, P- 282-318) este un exemplu bun: .Această generaţie noua nu are
aceeaşi dorinţă de a susţine limba franceză ca cei mai în vîrstă pentru că
ea se simte Protejată de decretele referitoare la limba franceză şi pentru că
populaţia anglofonă din Canada şi cei care vorbesc alte limbi sînt tot mai
toleranţi faţă de francezi" (p. 310).
R.F. Harney, So great a heritage as ours. Immtgration and the surival
of the Canadianpolity, Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 75.
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT
bisericii catolice într-o societate, de multă vreme, catolică, conser-
vatoare, ce-şi creşte copiii într-un climat religios, nu numai
în zonele rurale ci şi în oraşe, în cursul anilor '60 frecventarea
bisericilor în provincie a scăzut de la 80% la 25% şi
natalitatea din Quebec este una dintre cele mai scăzute în
Canada. Orice s-ar afla în spatele acestei transformări
uimitoare a moravurilor din Quebec, ea creează, în mod
normal, o generaţie dezorientată, în căutare de noi
certitudini, care să le înlocuiască pe cele vechi, pierdute. S-a
afirmat chiar că această creştere a separatismului militant
este un surogat al catolicismului tradiţional, pierdut. Pre-
supunerea — greu de verificat — nu este totuşi neplauzibilă,
mai ales pentru autor, care a observat o mişcare naţionalistă
galeză, complet netradiţională, prin plăcerea de a merge prin
baruri şi a consuma alcool, a tinerei generaţii din nordul Ţării
Galilor; dacă bisericile se golesc, predicatorul şi profesorul nu
mai sînt vocile comunităţii şi declinul angajării publice în
favoarea cumpătării a făcut să dispară şi modalităţile cele mai
simple ale indivizilor de a-şi demonstra apartenenţa la o
comunitate şi o cultură puritană. Mobilitatea naturală a
populaţiei şi schimbările economice intensifică această stare
de dezorientare, uneori accentuată şi de dezvoltarea
naţionalismului local.11 Oriunde am locui, într-o societate
urbanizată, întîlnim străini, oameni dezrădăcinaţi, care ne
amintesc de pierderea legăturii propriei noastre familii
cu strămoşii.
în cazul societăţilor ex-comuniste occidentale, această
dezorientare socială este intensificată de viaţa grea pe care o
duc majoritatea locuitorilor. Naţionalismul sau etnicitatea —
pentru a-1 cita
10
Gerard Pelletier, Quebec: dţfferent but In step wtth North America,
Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 271; Harney, So great a heritage as
ours, p. 62.
Naţionalismul din Quebec a produs în anii '70 un exod al afacerilor
din Montreal, pînă atunci cel mai mare oraş canadian şi centru de
afaceri, în avantajul oraşului Toronto. Oraşul se confruntă acum cu un
destin mult mai modest, ca centru regional pentru Quebec şi estul
Canadei. Totuşi, impactul mult mai mic al limbilor minoritare în
Montreal, faţă de alte oraşe, nu pare să
fi micşorat combativitatea lingvistică, în Toronto şi Vancouver, protestanţii
englezi, albi, nu mai formează majoritatea, dar în Montreal francezii sînt 66%.
Cf. Alan F.J. Artibise, Canada as an urban natton, Daedalus, voi. 117/4,
toamna, 1988, pp. 237-264.
168
NAŢIONALISMUL LA SflRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA
pe Miroslav Hroch, în scrierile sale despre Europa Centrală
contemporană — este „un substitut al factorilor de integrare
într-o societate ce se dezintegrează. Cînd societatea se
destramă, naţi-
12
unea apare ca o ultimă garanţie".
în economiile socialiste şi ex-socialiste, conduse, după
expresia lui Janos Kornai, de „economia deficitului" ,
etnicitatea, ca şi rudenia sau alte reţele de posibilă
reciprocitate şi protecţie, are, dintr-o dată, o funcţie mult
mai concretă. Ea le conferă „membrilor unui grup un
avantaj asupra pretenţiilor altora, din alte grupuri"
asupra unor resurse deficitare; „ceilalţi" sînt definiţi, invers,
drept aceia ale căror pretenţii vin în urma alor „noastre".
Acolo, unde societatea şi guvernul se dezintegrează complet, ca
în fosta URSS, „străinul" nu mai are nici o şansă. „Oraşele,
republicile îşi închid porţile, apărîndu-se de emigranţi";
cartelele alimentare împart piaţa în mici economii separate
şi „protejează resursele... faţă de străini".
Totuşi, în societăţile postcomuniste, identificarea etnică
sau naţională este, înainte de toate, un mod de a defini
comunitatea celor nevinovaţi şi a-i identifica pe cei vinovaţi,
responsabili de problemele „noastre"; asta se întîmplă mai ales
de cînd regimurile comuniste nu mai funcţionează ca ţapi
ispăşitori. Cum spunea cineva despre Cehoslovacia: „Ţara
roieşte de diferenţe. Fiecare îşi întinde degetul spre ceilalţi,
numindu-i în diferite feluri". Dar această situaţie este
universală, nu doar postcomunistă. „Ei" sînt cei care pot fi —
şi trebuie să fie — acuzaţi de toate incertitudinile,
M. Hroch, Naţionale Bewegungen friiher und heute. Ein
europăischer Vergleich, 1991 — nepublicată — p. 14. Hroch insistă că
renaşterea aparentă a vechilor agitaţii naţionale în Europa Centrală şi de
Est nu este continuarea unei vechi tradiţii ci un fel de tradiţie reinventată.
Aşa cum patrioţii cehi din sec. al XTX-lea se îmbrăcau în haine de luptători
husiţi, şi patrioţii mişcărilor naţionale contemporane est-europene se
îmbracă în hainele patrioţilor din sec. al XIX-lea(p. 11).
J. Kornai, The Economics ofShortage, Amsterdam, 1980.
14
Katherine Verdery, Lucrare nepublicată asupra Naţionalismului şt
a Drumului spre democraţie, p. 36.
Caroline Humphrey, „Icebergs", barter and the mafia tn provincial
Kussta, în Anthropology Today, 7 (2) 1991, p. 8-13.
Andrew Lass, citat de Verdery, în Naţionalism and the Road to De-
mocracy, p. 52.
 NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN
PREZENT

în sine este ori ostil modalităţilor de viaţă trecute, ori

se ridică pe ruinele lor.
Pe de altă parte, naţionalismul are un avantaj
asupra funda-mentalismului. Caracterul său difuz,
fără conţinut programatic, îi asigură un sprijin
universal potenţial în cadrul propriei comunităţi.
Cu excepţia societăţilor tradiţionaliste, luptînd
împotriva impactului modernităţii, fundamentalismul
pare a fi un fenomen minoritar. Acest fapt poate fi
ascuns fie de puterea regimurilor care îl impun
propriului popor, o doreşte acesta sau nu (ca în
Iran), fie de capacitatea minorităţilor fundamentaliste
de a mobiliza voturi strategice, eficiente în sistemele
democratice (ca în Israel si Statele Unite). Trebuie să
recunoaştem, însă, că astăzi o „majoritate morală"
nu este una reală (electorală), aşa cum o „victorie
morală" (eufemismul tradiţional al înfrîngerii) nu
este una reală. Totuşi etnicitatea poate mobiliza o
mare parte a comunităţii, cu condiţia ca apelurile sale
să rămînă suficient de vagi şi de irelevante. Fără
îndoială că majoritatea evreilor din lume „ţin cu
Israelul", că majoritatea armenilor ar dori
transferarea enclavei Karabahul de Munte de la
Azerbaidjan la Armenia şi că majoritatea flamanzilor
fac tot posibilul să nu vorbească franceza. Această
unitate se fărîmiţează însă imediat ce cauza naţională
se identifică cu lucruri specifice şi nu cu generalităţi:
nu cu Israelul în general, ci cu politica lui Begin, a lui
Shamir sau Sharon, nu cu Ţara Galilor în general, ci
cu supremaţia limbii galeze, nu cu flamanzii
împotriva francezilor, ci cu un anume partid
naţionalist flamand, în acest sens, mişcările sau
partidele angajate într-un program „naţionalist"
separatist sînt, de cele mai multe ori, expresia unor
interese minoritare sau sînt instabile politic. Schim-
bările rapide de componenţă şi şanse electorale,
în cazul scoţienilor, al galezilor sau al celor din
Quebec şi în multe alte cazuri de partide
naţionaliste din ultimii 20 de ani, ilustrează această
instabilitate. Aceste partide încearcă, de obicei, să se
identifice cu un sentiment al diferenţei colective, cu
ostilitatea faţă de
20
între 1958 şi 1974, cele trei partide belgiene principale (în
versiunea lor flamandă) nu au adunat mai puţin de 81,2% de
voturi în Flandra. Vezi A. Zolberg, în M. Esman (ed.), Ethnlc
Conflict In the Western World, Ithaca, 1977, p. 118.
 NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

„ei" şi cu o „comunitate virtuală" a propriei

„naţiuni". Dar ei nu pot fi niciodată singura expresie a
unui astfel de consens naţional.

Mişcările separatiste etnice sînt în continuă

ascensiune şi datorită faptului că, împotriva părerii
comune, principiile creării statelor, după cel deal
doilea război mondial, sînt diferite de cele ce au urmat
primului război mondial şi nu au nimic de-a face cu
principiul wilsonian al autodeterminării naţionale.
Acum încep să acţioneze trei forţe: decolonizarea,
revoluţia şi intervenţia unor puteri străine.
Decolonizarea însemna crearea statelor
independente din arii deja definitivate de administraţia
colonială. Graniţele coloniale fuseseră, desigur, trasate
fără a ţine cont de locuitorii zonei, care nici nu le
cunoşteau, uneori. Ele nu aveau deci nici un fel de
semnificaţie naţională sau protonaţională pentru
populaţie, cu excepţia nativilor educaţi şi
occidentalizaţi, de obicei minoritari. Acolo unde astfel
de teritorii erau prea mici şi împrăştiate, ca în multe
arhipelaguri colonizate, ele erau combinate sau
despărţite, în funcţie de împrejurări şi de politica
reală. Această situaţie a generat şi apelurile constante
şi, de multe ori, inutile ale conducătorilor de state să se
depăşească faza „tribalismului" şi acele situaţii care
erau răspunzătoare de neputinţa locuitorilor Repu-
blicii X de a se simţi, în primul rînd, cetăţeni ai
respectivei republici, decît membri ai altei colectivităţi.
Pe scurt, punctul de vedere al acestor „naţiuni" şi
„mişcări naţionale" era opus acelui naţionalism care
încearcă să unească indivizi ce au în comun o
etnicitate, o limbă, tradiţii culturale şi istorice; este, de
fapt, internaţionalist Acest internaţionalism al
conducătorilor mişcărilor de eliberare colonială, din
lumea a treia, este şi mai evident cînd aceste mişcări
au avut un rol activ în decolonizare, cînd aceasta n-a
fost făcută de sus. Destrămarea, după cîştigarea
independenţei, acelei mişcări, ce acţionase ori păruse că
acţionează în interesul poporului, este mai dramatică.
Uneori, ca în India, unitatea mişcării începe să se
piardă chiar înainte de obţinerea independenţei.
în mod obişnuit, însă, imediat după independenţă,
tensiunile încep să se dezvolte între diferite părţi ale
mişcării (de exemplu, în Algeria, între arabi şi
berberi), între popoarele implicate şi celelalte sau
între atitudinea seculară, emancipată a conducătorilor
şi sentimentele maselor. Totuşi, chiar dacă există
cazuri de state multietnice sau multitribale divizate ori
în pragul secesiunii şi acestea atrag mai mult atenţia
asupra lor — separarea subcon-
174
 NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

tinentului indian în 1947, a Pakistanului sau

autonomiştii tamil din Sri Lanka — să nu uităm că
acestea sînt cazuri speciale într-o lume unde statele
multietnice sau multinaţionale sînt norme. Ceea ce s-a
scris cu treizeci de ani în urmă rămîne, esenţial,
adevărat: „Ţările cu multe grupuri lingvistice şi
culturale, ca majoritatea celor africane şi asiatice, nu s-
au destrămat, iar altele, constituite dintr-un singur grup
lingvistic, ca cele arabe din nordul Africii, nu s-au... unit
încă".
Intervenţia unor puteri din afară nu a fost
naţionalistă nici ca motivaţie, nici ca efecte, decît
întîmplător, poate. Acesta e un lucru atît de evident încît
nu mai necesită exemple. La fel a fost şi impactul
revoluţiei sociale, deşi mai puţin eficace. Revoluţionarii
erau conştienţi de forţa naţionalismului şi angajaţi
ideologic pentru autonomia naţională, chiar atunci cînd
nu era cerută deschis, ca în cazul slavilor lusatieni, a
căror limbă este în retragere, în ciuda eforturilor est-
germanilor de a o susţine. Singurele forme de
aranjamente constituţionale luate în serios de statele
socialiste, după 1917, sînt acelea de federaţie a
naţiunilor şi de autonomie. în timp ce alte texte
constituţionale, acolo unde existau, fuseseră, mult timp,
doar conceptuale, autonomia naţională n-a încetat să
fie operaţională. Totuşi, în măsura în care regimurile nu
se identi-
22
fică, cel puţin în teorie, cu nici una din componentele
naţionale , şi consideră interesele fiecăreia secundare
unui scop comun mai înalt, ele nu sînt naţionale.
Privind în urmă cu melancolie, atît au realizat şi
regimurile comuniste din ţările multinaţionale: au
limitat efectele dezastruoase ale naţionalismului din
interior. Revoluţia iugoslavă a reuşit să împiedice
diferitele naţionalităţi din cadrul frontierelor statale să
se masacreze între ele, pentru o perioadă mai lungă
decît oricare din istoria lor, chiar dacă această
realizare a fost sfă-rîmată acum, din nefericire.
Potenţialul URSS pentru fărîrniţarea naţională, ţinut
sub control atîta vreme, este evident acum. De
Aspiraţiile monopoliste de acest fel duc la aspiraţii
autonomiste sau separatiste ale minorităţilor
ameninţate de naţionalişti şi la ceva ce ar putea fi mai
bine descris ca „libanizare" sau „balcanizare". Turcii
şi ruşii încearcă să se separe de Moldova, sîrbii se
declară independenţi de Croaţia naţionalistă, unele
popoare caucaziene resping dominaţia georgienilor, iar
la Vilnius se aud voci ultraetnice, care se îndoiesc că un
conducător, al cărui nume indică origine germană, ar
putea înţelege cele mai profunde şi mai vechi aspiraţii
ale lituanienilor, într-o lume în care numai vreo duzină
de state, din 180, pot pretinde, în mod plauzibil, că
cetăţenii lor aparţin unui singur grup etnic sau
lingvistic, naţionalismul bazat pe stabilirea unei astfel
de omogenităţi nu e doar indezirabil, ci şi
autodistrugător.
Pe scurt, în formula wilsonian-leninistă, lozinca
autodeterminării, pînâ la un program general de
secesiune, nu poate fi o soluţie pentru sec. al XXI-lea.
Ea poate fi, cel mai bine, înţeleasă ca un simptom al
crizei conceptului de „stat naţional", din sec. al XlX-lea,
prins la mijloc între ceea ce The Economist a numit
,-supranaţionalism" şi „infranaţionalism". 31 Criza
statelor naţionale mari este însă şi criza celor mici, vechi
sau noi.
Nu ne îndoim, deci, de forţa oamenilor, în căutarea
identităţii de grup, pentru care naţionalitatea este o
formă de expresie, dar nu singura (cum o
demonstrează lumea islamică), nici de forţa

reacţiei împotriva centralizării şi a birocraţiei statului în

domeniul economic sau cultural, deci împotriva
imposibilităţii de a-1 controla şi nici de faptul că orice
nemulţumire locală, capabilă să se înfăşoare în steaguri
colorate, consideră că e bine să-şi găsească o justificare
naţională. Scepticii se îndoiesc însă de pretinsa do-
rinţă irezistibilă de a forma state naţionale şi de
utilitatea conceptului sau a programului în sec. al XXI-
lea. Chiar în regiunile în care aspiraţia clasică la
formarea unui stat naţional ar putea fi foarte
puternică, degradarea şi regionalizarea ei au ajuns să o
domine sau chiar să o transforme în opusul ei.
Separatismul statal în cele două Americi sau, cel puţin,
la sud de graniţa canadiană, a scăzut după Războiul
Civil American. E semnificativ că statele învinse în cel
de al doilea război mondial, care au fost supuse unui
important regres — ca o reacţie, probabil, împotriva
centralizării fasciste — nu suferă de pe urma mişcărilor
separatiste din restul Europei Occidentale, cu toate că
documentele arată că Bavaria sau Sicilia au condiţii la
fel de prielnice unor astfel de mişcări, ca şi Scoţia sau
zonele francofone din Bernese Jura. De fapt, mişcarea
separatistă din Sicilia, dezvoltată după 1943, s-a
dovedit de scurtă durată, deşi cîţiva încă îi mai deplîng
dispariţia, ca pe „sfîrşitul naţiunii siciliene".33 Ea a fost
terminată de autonomia regională, instituită în 1946.
Naţionalismul de astăzi reflectă, deci, o criză doar
pe jumătate recunoscută a vechii ideologii şi a
programului wilsonian-le-ninist. După cum am văzut,
chiar unele mişcări naţionaliste vechi, puternice şi
hotărîte, au îndoieli cu privire la independenţa statală,
chiar dacă îşi menţin ţelul totalei separări de statele
cărora le aparţin (ca naţionaliştii scoţieni şi basci, de
exemplu). Vechea şi încă nerezolvaţa problemă
irlandeză ilustrează şi ea această incertitudine.
Republica Irlandeză independentă, insistînd asupra to-
talei autonomii politice faţă de Marea Britanic —
subliniată şi de

„Masca luptei de clasă a activiştilor... (mişcării occitane)

indică faptul că aceste nemulţumiri nu au drept cauză dezvoltarea
economică inegală a regiunii, ci îngrijorările intelectualilor... în
Franţa — William R. Beer, The social class of ethnlc Conflict In the
Western World, în M.J. Esman (ed.), Ethntc Conflict In the Western
World, Ithaca, 1977, p. 158.
33
Marcello Cimino, Fine di una nazlone, Palermo 1977; G.C.
Marino, Storta del separatlsmo siciliano 1943-1947, Roma, 1979.
 NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

păstrarea neutralităţii în cel de al doilea război

mondial — acceptă totuşi, în practică, influenţe
reciproce cu Marea Britanic. Naţionalismului nu i-a fost
greu să se adapteze la situaţia curioasă a cetăţenilor
irlandezi care, în Marea Britanic, se bucură de toate
drepturile cetăţeneşti, de parcă nici nu s-ar fi separat,
avînd, de Jacto, o naţionalitate dublă, încrederea în
programul clasic al unei Irlande unice şi independente
s-a cam stins. Astfel, atît guvernul de la Dublin, cît şi cel
de la Londra ar putea fi de acord în privinţa relativei
dezirabilităţi a unei Irlande unite. Totuşi, destul de
puţini ar mai considera, chiar în Republica Irlanda,
această uniune drept altceva decît soluţia cea mai
puţin proastă dintr-o serie de soluţii proaste. Dacă, într-
un asemenea caz, Ulster-ul şi-ar declara independenţa
atît faţă de Marea Britanic, cît şi faţă de Irlanda,
majoritatea protestanţilor din Ulster ar privi un refuz
ultim al papei drept un rău mai mic. Doar o mînă de
fanatici ar considera această realizare a
autodeterminării naţionale cu mult mai bună decît un
status quo nemulţumitor.
Am putea, de asemenea, detecta o criză a conştiinţei
naţionale la vechile naţiuni din motive similare. Această
conştiinţă, cum a apărut ea în Europa sec. al XTX-lea,
se afla cumva în dreptunghiul format de popor-stat-
naţiune-guvern. în teorie, aceste patru elemente
coincideau, în viziunea lui Hitler (pentru care Volk
înseamnă şi „popor" şi „naţiune"), Germania
însemna „ein Volk, ein Reich, ein Fiihrer", adică un
popor/ o naţiune, un stat, un guvern, în practică, statul
şi guvernul tindeau să fie determinate de criterii politice
tipice perioadei ce a urmat marilor revoluţii din sec. al
XVIII-lea, dar poporul şi naţiunea — de criterii
anterioare celor politice, de folosit în crearea unei
comunităţi virtuale sau imaginare. Politica a avut
întotdeauna tendinţa de a prelua şi remodela astfel de
elemente prepolitice în scopuri proprii. Legătura orga-
nică între cele patru elemente era considerată de la sine
înţeleasă, dar asta nu se mai poate întîmpla în statele
naţionale mari, istorice sau de mult stabilite. Un sondaj
de opinie în Germania Federală, în 1972, poate
demonstra cele de mai sus. 4 Am putea considera că
Germania este un caz extrem, pentru că ea a trecut

în Europa centrală şi orientală, conceptul de naţiune a

fost primit ca o promisiune de independenţă de către
popoarele supuse - Mai întîi, au l'ost mediile cultivate care au
început să redescopere limbile naţionale (abandonînd puţin cîte
puţin latina, franceza şi germana) şi au redeschis în acelaşi
timp 1 gustul pentru istoria trecutului naţional, în secolul al
XVIlI-lea, se codificau limbile poloneză, maghiară, cehă.
Această renaştere culturală unică, îmbinată cu influenţa
Luminilor venite din Franţa, influenţă suferită, nu Iară
neîncredere, în ceea ce priveşte cosmopolitismul proslăvii şi
trăit clc anumiţi mari filosofi de curte -a jucat un rol
determinant în deşteplarea naţiunilor Buropei centrale şi
orientale.
Astfel, Polonia a jucat în întregime cartea Napoleon care s-a
ovedit de/amăgitoare. Ungaria, în schimb, autonomă în inte-1
'orul monarhiei habsburgice, nu vede decît cîţiva iacobini tradu-
c
'nd în ungureşte Marseilleza, dar nu răspunde chemării la re-
volta pe care o va lansa Napolepn în proclamaţia sa din 15 măi

1809. Crearea provinciilor ilire (1809-1813) a lacul din Istria,

din Carniolia si din cea mai mare parte a Croaţiei, teritorii fran-
ceze cu reformele aferente. Limba slovenă devine limbă oficială,
ca şi italiana şi germana. O renaştere culturală se va manifesta
şi la sîrbii din Ungaria. Slavii din Sud. aliaţi în monarhia habs-
burgică provoacă, nu Iară represiune, slavilor din Imperiul oto-
man o renaştere culturală. Trezirea sentimentului naţional îşi
croieşte drum, la fel, şi la românii din Moldova, din Valahia şi
din Transilvania.
Astfel, scrie Hcnry Bogdan', la începutul secolului al XlX-lea.
peste tot în Europa centrală şi orientală, naţiunile - sau mai precis,
elitele lor - erau pe cale să înceapă să-şi conştientizeze originalitatea
unele faţă de altele, redescoperindu-şi limba, cultura, tradiţiile. Puteau
ele, trebuiau ele să răniînă acolo? Sau această emancipare culturală,
acceptată de puteri, risca să ajungă Iu revendicări de independenţă
politică? Dezbaterea era deschisă între cei care rămîncau partizanii
menţinerii structurilor politice tradiţionale şi susţinătorii principiului
naţionalităţilor, după care popoarele aceleiaşi limbi, ale aceleiaşi
culturi şi ale aceleiaşi tradiţii au dreptul la independenţă dacă o
doresc, cu condiţia ca ele să ocupe un teritoriu clar determinat.

Mitul Naţiunii suverane exista peste tot în Europa. El va

suferi multe modificări. De aici vor apare naţionalismele euro-
pene. Ce-şi puteau imagina juriştii faţă de aceste manifestări
ale sentimentelor naţionale?

I. în Europa occidentală: de la sentimentul

naţional la naţionalisme

O serie de observaţii trebuie prezentate în funcţie de două

axe. Nu am putea înţelege evoluţia noţiunii de naţionalism în
această parte a Europei iară a aminti evenimentele istorice care
stau la baza acestuia.

1. Evenimentele istorice referitoare la mişcarea naţionali-

tăţilor trebuie văzute ca semmnale de alarmă ale naţionalis-
melor.

A) Mişcările naţionaliste s-au ciocnit multă vreme de sis-

temul Metiernich, cel de la Congresul de la Viena din 1815.
Desigur, revolte, răscoale, chiar mişcări militare nu s-au datorat
elanului naţionalismului: liberalismul constituie şi el o sursă a
puternicelor revendicări din epocă. Autorii Congresului de la
Viena - dintre care Talleyrand în numele unei Frânte desem-
nate totuşi ca sursă a tuturor josniciilor, incluzînd strigătul de
„trăiască Naţiunea! - redecupau Europa după voinţa lor. Nu ne
propunem să revenim asupra acestui episod, dar e bine să
accentuăm rolul succesiv al revoluţiilor în secolul al XlX-lea.
a) Primul val al revoluţiilor, datorat refuzului popoarelor de
a fi supuse din nou puterii absolute, se situează în 1820. El a
fost precedat de o agitaţie în principalele germane, a cărei scop
politic era să obţină Constituţii. Metternich a tăcut ordine, cum
a făcut-o şi pentru primele mişcări revoluţionare, în Spania, "
revoltă 1-a determinat pe regele Ferdinand VII să reinstaurerf
Constituţia acordată în 1812. Franţa a restabilit ordinea îi>
1823, Chateaubriand fiind ministrul afacerilor externe. Austria
va restaura puterea la Napoli şi la Piemont, în Franţa, „carbo'
neria" (copie a carbonarilor italieni) va suscita nenumărat£
..........
...... '••'' " •'• - •• ,
 Naţionalismele europene

L
comploturi care vor ajunge toate la eşec. Acelaşi lucru
a fost şi în Rusia, unde mişcarea decembristă dorea să
stabilească un regim constituţional (1825).
Aceste răzmeriţe, aceste insurecţii, aceste revolte sînt
politice. Ele sînt însoţite deja de revendicări naţionale,
ca în Grecia şi în coloniile spaniole din America.
Mcttemich şi ţarul Alexandru văd în aceasta un fel de
„complot iacobin" al cărui centru ar fi la Paris. Este
vorba, mai curînd de revendicări ale libertăţii, reflex
natural universal. Lupta grecilor împotriva turcilor
(1821-1822), foarte violentă, a fost susţinută de Victor
Hugo, evocînd copilul lui Chio care nu vroia decît
„praf de puşcă şi gloanţe" şi de Lordul Byron, care
a murit la Missolonghi. Sultanul a trebuit să
recunoască independenţa Greciei (Tratatul de la
Adrianopol de la 1829): cu autonomia acordată Serbiei,
a fost primul triumf al mişcării naţionalităţilor. în
acelaşi tratat, sultanul recunoştea autonomia provinciilor
Valahiei şi ale Moldovei, care s-au unificat în 1859
pentru a constitui România, într-o primă înlaţişare.
Tulburările din această regiune vor determina marile
puteri să se intereseze de problemele naţionale. Ştim că
ele au fost una clin cauzele principale ale primului
război mondial.
 b) Al opunea unei unificări a belgienilor
doilea ^ranţa («Anvers, un pistol îndreptat spre Anglia»).
val vine Naţiona-
1Srtu
din il belgian se afla în condiţii favorabile să contribuie la
Franţa for-
în 1830. area unui mic Stat, separat de Ţările de Jos, compus din
Dacă locui-
1 v
Carol al orbind două limbi: franceza pentru valoni, olandeza
X-lea, pentru
care
dorise să
desfiinţe
ze Carta,
a trebuit
să fugă,
el a fost
înlocuit
cu
Louis-
Philippe.
Dar „cei
Trei
Glorioşi
" au fost
despăgu-
biţi de
marii
burghezi
ca
Thiers.
Societăţi
le
republic
ane
reluară
totuşi
lupta, în
timp ce,
pentru o
vreme,
totul se
oprea în
Franţa.
Agitaţia
Parisulu
i
cuprinse
se
diferite
ţări. în
Belgia a
fost cel
mai
mare
răsunet.
Anglia
se
 PAUL SABOURIN

flamanzi. Revolta împotriva Olandei pornea alît din partea fla-

manzilor, cît şi din cea a valonilor. Naţiunea belgiană s-a născut
nu din dorinţa de a vorbi o limbă, ci din voinţa populară a tuturor
locuitorilor. Totuşi limba, element important al naţionalismului
în toate ţările, riscă în curînd să determine Belgia să explodeze
... în timp ce Elveţia, Stat cu mai multe limbi, rămîne stabil.
Evenimente s-au produs, vom vedea, în Italia, în Germania
şi în Europa centrală şi orientală. Pentru naţionalişti, 1830 repre-
zintă speranţa că într-o zi ei vor putea să se elibereze de tirania
monarhiilor, în ciuda durelor restaurări ale ordinei regilor şi
împăraţilor ameninţaţi, legitimitatea învingînd principiul naţio-
nalităţilor. Cu toate acestea, gîndirea unui Mazzini sau a unui
Fichte începea să se răspîndească în Europa.
în unanimitatea care se va naşte spre anii 1830 în favoarea
unei „sfinte alianţe a popoarelor", bazată pe eliberarea naţiuni-
lor, conducînd negreşit la unitatea continentului european,
Mazzini (1805-1872) deţine un loc cu totul special, atîl prin
personalitatea sa, cît şi prin impactul ideilor sale. El a fost
caracterizat, pe drept cuvînt, ca unul din uriaşii istoriei euro-
pene ai secolului al XlX-lea. El a inspirai Manifestul Tinerei
Europe (1834). în 1923, interpretînd sensul primului conflict
mondial, Condenhove-Kalergi scria în Pan Europa:
Războiul mondial a hotârît: Mazzini 1-a învis pe Metternich,
Vestul a învins Estul, principiul liberal pe cel conservator, gîndirea
democratică pe cea autocratică.

în articolul „Europa - Condiţia sa şi viitorul său", publicat

la Londra în 1852, Mazzini declara:
Problema naţionalităţilor, pusă în mod corect, este cea a alianţele'
popoarelor; a echilibrului forţelor construite pe ba/.e noi; a organi/ăr'1
lucrării pe care Europa trebuie să o îndeplinească.
 Naţionalismele europene

Concepţia sa despre naţionalitate este indisolubil legată do

un profund sentiment democratic, opus cosmopolitismului aris-
tocratic al secolului al XVIIl-lea şi a ceea ce acesta însemna pe
plan social şi politic. Naţionalitatea nu este pentru Mazzini o
entitate rasială, ci o comunitate culturală şi etică. Evoluţia unei
Naţiuni trebuie să servească umanitatea.
Dacă Mazzini s-a opus federalismului pentru Italia, aşa cum
îl preconiza adversarul său Gioberti, în schimb, Mazzini nu a
fost defavorabil federalismului la nivel european. El îndeamnă,
în jurămîntul său, la „unitatea morală a Europei". Eşecul revo-
luţiei de la 1848 îi va aduce lui Mazzini sarcasmele lui Karl
Marx. Nu contează! Ideile sale despre Naţiunea democratică şi
Federaţia europeană vor face furori.
în ceea ce-1 priveşte pe Fichte (1762-1814), important teo-
retician al naţionalismului, zdrobirea Prusiei de către Napoleon
I (1805) 1-a determinat să conştientizeze, în ale sale Discursuri
pentru Naţiunea germană, douăsprezece conferinţe pronunţate
la Berlin, în iarna 1807-1808, că naţiunea germană trebuie să
joace un prim rol în umanitate. Căci ea este de esenţă divină.
Naţiunea franceză, latină şi cosmopolită, reprezintă pentru Fichte
antiteza Naţiunii germane, bazată pe „sînge" şi „rasă". Această
certitudine îi oferă o misiune universală. Căci numai poporul
german are „cel mai clar germen de perfectibilitate umană şi
lui îi revine puterea în dezvoltarea umanităţii". Penru a înde-
Plini această misiune, Fichte preconizează să se creeze, printr-o
educaţie impusă, omul nou al noii Naţiuni. Numai statul poate
sa
îndeplinească acest lucru: să separe copiii de părinţi, să plă-
eascâ profesorii care-i vor forma în permanenţă, cele două sexe
re
buind crescute împreună. Se ştie la ce ar putea duce aceste
e r
° 'i... Dar Fichte nu a fost unicul care a propus această teorie
'pic germană; trebuie să adăugăm aici pe Hegel, Herder, List,
avl
Sny, Treitschke şi, mult mai tîrziu, pe Artliur de Gobineau,
 PAUL SABOURIN

Este dificil să conturăm raţionamentul lui Peguy. Pietatea

sa religioasă se îmbină cu naţionalismul. Dar, dacă el se află în
concurenţă cu catolicismul, naţionalismul îl cucereşte:
Chiar dacă sfinţii francezi sînt cei mai mari (...). Este neplăcut,
spune Dumnezeu, că atunci cînd nu vor mai fi aceşti francezi, nu va
mai fi nimeni să-i înţeleagă .

Pentru Peguy, Ioana d'Arc realizează fuziunea între apăra-

rea credinţei creştine şi patrie. Este aici o sursă a gaullismului
...., dar, şi un populism pervertit.
Nu-1 putem evita pe Maurras în galeria portretelor barzilor
naţionalismului. Dar, după cum s-a spus, în naţionalismul fran-
cez există multe naturi diferite. Maurras este un bun exemplu.
Căci el încearcă să reintroducă raţionalul într-un naţionalism
integral, adică să realizeze identitatea între Naţiune şi Rege.
Maurras pretinde să demonstreze în mod ştiinţific ceea ce toc-
mai am enunţat. Cu adevărat, dragostea supremă pentru Naţiu-
ne, regalitatea ca formă perfectă de guvernare sînt postulate.
Există altele, de exemplu, monarhia descentralizată. Aceste cri-
tici faţă de individualismul care aduce cu sine democraţia, Repu-
blica şi parlamentarismul, toate condamnabile, nu rezistă la o
analiză serioasă. Nu trebuie să confundăm efectul cu cauza, într-
adevăr, Maurras este mult mai cunoscut pentru ura sa faţă de
cele patru State confederate, „evreul, metecul, masonul, şi
protestantul" care poluează percepţia sa despre naţionalism. Iii
reprezintă pentru el tot ceea ce a condus Franţa la declin: banul-
rege, individualismul, cosmopolitismul, liber-schimbismul, prin-
cipiile de la 1789, subordonarea Naţiunii internaţionalelor ţfi
socialismului sovietic, pentru că ar 11 fost fondat de Naţiunea
evreiască!

Le mystere des saints innocents, 1912

 Naţionatismele europene

1. Aceste concepţii diferite asupra naţionalismului ser-

Ivesc drept bază, mai puţin sau mai mult. regimurilor politice,
şanele totalitare, al căror epigon, rămîne na/ismul.

A) Salazarismul şi franchismul se arată mai anticomuniste

decît naţionaliştii puri Concepţia lor despre Naţiunea colec-
tivă le conduc la criticarea, ridiculizarea celuilalt colectivism,
cel rău, bazat pe doctrina marxistă, irigînd curente socialiste,
uneori antagonice. De aceea, se sacralizează comunitatea naţio-
nală şi conducătorii săi. Sentimentele religioase sînt conţinute
într-un cult public în folosul puterii existente. Este necesar, de
asemenea, să restaurăm trecutul sub eticheta Naţiunii. Mussolini
de exemplu, face din Imperiul roman un mit mobilizator, creu-
zetul disciplinelor cărora italienii trebuie să se dedice cu fer-
voare, pentru ca un „Stat roman" să fie restaurat. Cu Hitler,
legitimitatea violenţei bazată pe superioritatea rasei trebuie să
se opună violenţei pe care o produce materialismul de clasă,
lată-ne în miezul unui raţionament care vine de departe
-Fichte, Nietzsche, Herder, Hegel, Chamberlain, Gobineau .... -,
formulat, de data aceasta Iară nuanţe, cu argumente sumare
relevînd delirai verbal al extremiştilor. Mein Kampf ( 1924) este
foarte clar, şi ne putem minuna că odată ajuns Hiller la putere,
şefii Statelor ţărilor democratice din Vest nu au citit sau recitit
această capodoperă, de o absurditate atît de periculoasă.
Numai în sînge rezidă forţa sau slăbiciunea omului. Popoarele
care refuză să-şi menţină puritatea rasei lor renunţă în acelaşi timp la
Unitatea sufletului lor .... Dizlocarea fiinţei lor este urmarea firească şi
ineluctabilă a alterării sîngelui lor.

Deci, Statul trebuie să se pună în serviciul acestui naţional-

ra
sism: să protejezi rasa în interiorul /te/t/7-ului, să cauţi în exte-
ri
«r spaţiul vital necesar germanului, superior oricărui altuia.
Ştim ce s-a întîmplat cu aplicarea, punct cu punct, a acestui
 PAUL SABOUR1N

program, al cărui vîrf de cruzime a fost holocaustul. Dar, nu

vedem renăscînd trecutul cu tezele exprimate în mod clar - şi
aplicate - de sîrbii din Bosnia, vi/înd o „purificare etnică", cu
scopul de a constitui Marea Serbie compusă dintr-o singură rasă
pură? Aceste orori nu trebuie, totuşi, să ascundă actele odioase,
comise de alte părţi participante în conflictul bosniac. Tribuna-
lul penal creat de O.N.U. tocmai a învinovăţit pe şeful statului
autoproclamat de Serbia în Bosnia, pe generalul său pentru
„crime de război şi barbarie", ca şi pe un conducător croat!
Singura problemă este să ştim dacă se vrea a-i pedepsi sau să
se negocieze cu ei ...

B) Toţi vor fi ele acord că trebuie separată ideologia

gau/listă, al cărei element motor este dragostea de patrie, dega-
jată de tot prurilul naţionalismului extremist..
a) în tomul V al Memoriilor sale, Michel Debre, Iară îndo-
ială, unul din cei care a resimţit cel mai bine mesajul generalu-
lui, se întreabă asupra gaullismului Iară De Gaulle. Definiţia
este edificatoare:
Expresia cea mai puternică şi în acelaşi timp, cea mai bine adaptată,
cea mai fidelă tradiţiei, şi în acelaşi timp, cea mai nouă din această
îndelungată mişcare, care a făcut din francezi şi din franţuzoaice băr-
baţi şi femei libere, în sînul unui popor mîndru de a fi el-însuşi şi
deschis muncii în comun cu toate popoarele pămîntului ... forma cea
mai modernă a patriotismului1.
Să explicăm rapid cîleva aspecte ale complexei gîndiri
gaulliste. într-adevăr, generalul De Gaulle nu poate fi catalogat
ca discipol al lui Maurras, al lui Barres, Pcguy, nici chiar al lui
Bonaparte. Gaullismul este: •

M. Debre, Memoues 1969-1993, Aîbifr Michel

 \ationalixinele cur o pa n e

o sinteză originală cârc nu este rezultatul unei căutări, ci funda-

mentul iniţial continuat de acolo de unde izvorăşte acţiunea politică:
unirea a trei naţiuni care fac Franţa, c,«a a Vechiului Regim, cea a
Revoluţiei si cea a Marelui Război, sub egida unei credinţe trăită fără
clericalism şi ostentaţie'.

Mistica naţională gaullistă este, desigur, apropiată naţiona-

lismului. Naţiunea este Franţa, „Doamna Noastră Franţa". Aici,
politicul se asociază cu religiosul. Providenţa este cea care
călăuzeşte Franţa în destinul său de întîietate si drept ghid al
altor naţiuni. Dar, gîndirea gaullistă nu cade în excesele naţio-
nalismului: alegerile individuale si libertăţile personale vor fi
întotdeauna obiectul unui respect scrupulos. Totuşi, o critică
sistematică demonstrează rolul nefast al particularismelor, al
feudalităţilor. Tema naţională separată de politic - devine
sacră ca instrument de grupare în jurul unui singur interes vala-
bil: cel al Naţiunii l'rance/e.
b) Apropierea gîndirii gaulliste de naţionalism a margina-
lizat o vreme dreapta zisă „naţionalistă"! Evenimentele războ-
iului din Algeria cu OAŞ nu au permis acestei drepte extreme
să-şi facă intrarea pe scena politică (J.-L. Tixier-Vignancourt
nu a obţinut decît 5,7% din voturi la alegerile prezidenţiale din
1965). Dar, venirea stîngii la putere, în 1981. a coincis cu
apariţia din plin a fenomenului Le Pen. Un mod de scrutin mai
favorabil, reprezentarea proporţională, apoi fapte de societate,
ca imigrarea, care au provocat un şoc cultural şi religios, relaţia
ambiguă a metropolei cu fostele ţări colonizate, toţi aceşti fac-
tori au permis preşedintelui Frontului naţional o veritabilă mani-
festare de forţă cu ocazia alegerii prezidenţiale clin 1995. Muni-
cipalele au conlirmat-o de îndată. Ne ailăm, în prezent, în Franţa
în prezenţa unui naţionalism extrem, nou, eu o bază etnică, liste
0
altă faţetă a naţionalismelor, fascistă şi nostalgică.

J.-C. Chabot, Op. cil., p. 109

 PAUL SABOURIN

Acest extremism violent, xenofob se aseamănă cu eveni-

mentele care se produc, în fiecare lună, în fosta Germanie de
Est. în Europa occidentală există, de atunci, un neo-naţiona-
lism de tip nazist sau fascist. Fenomenul capetelor rase se întinde
în întreaga Europă. Violenţa în stadioanele de fotbal, sport popu-
lar prin excelenţă, nu trebuie să masche/e profunzimea unui
rău care cucereşte Europa măcinată de şomaj, sursă a derivelor
de tot felul. Or, Europa este nehotărîtâ în alegerea ce o are de
făcut pentru combaterea focarelor de nelinişte: o mai bună inte-
grare prin Uniunea europeană sau reîntoarcerea la prolecţio-
nism? Naţiunile Europei comunitare pot ele să determine eşecul
Uniunii europene prin lipsă de imaginaţie, nestiind să canali-
zeze diferitele naţionalisme într-o structură, în acelaşi timp preg-
nantă şi .deschisă, de politici economice şi sociale comune,
succeptibile să combată cauzele revoltelor marginalizaţilor
manipulaţi de sloganuri absurde?
c) Revenirea naţionalismelor în Europa se accentuează după
1989 sau mai curînd, se tac văzute, în plină lumină. Există reale
motivaţii în legătură cu aceasta. Astăzi, naţionalismele euro-
pene nu sînl numai un tel de subprodus al erei comuniste, căci
ele sînt prezente în toate democraţiile occidentale, societăţi
industriale şi dezvoltate. Desigur, pentru că separările ideolo-
gice şi-au pierdut din valoare, pentru că Statul este în criză
pretutindeni, căci politica corespunde din ce în ce mai mult
aspiraţiilor etnice. De asemenea, pentru că mecanismele insti-
tuţionale liberale se dovedesc a face o slabă impresie în faţa
violentelor revendicări, lată pentru ce modelele multiculturalc.
regionaliste, federaliste sau integraţioniste (Uniunea europeană)
sînt toate supuse unor critici aspre în măsura în care niciuna nu
pare să poată rezolva criza în care se adîncesc puţin cîte puţin
Statele-naţiuni. Conflictele din periferiile multi-etnice se asea-
mănă toate, în proporţii gradate, celor inter-etnice ale fostei
 Naţionalismele europene

lumi comuniste, mai ales după căderea imperiului Sovietelor.

Paradoxul derutant la care asistăm azi este cel al unei imense
tentative de omogenizare, de uniformizare a lumii europene,
venită de pe continentul american, care provoacă astfel, efectul
contrar: căutarea pătimaşă a diferenţei, a deosebirii, a recu-
noaşterii. Ceea ce este esenţial pentru indivizi, este chiar mai
mult pentru naţiuni.
De aceea, nu trebuie să credem că revenirea naţionalismelor
nu se produce numai în Europa centrală şi orientală. Toţi
observatorii văd că bastioanele revendicărilor naţionale conti-
nuă să-şi arate forţa. Le numim micro-naţionalisme, căci sursa
lor este cel mai adesea, regională, deci în interiorul unui Stat-
naţiune considerai drept mai mare şi mai puternic. Aceste miş-
cări, vechi, au revenit la viaţă după aproape de un secol, fie în
Marea-Britanie. în Franţa, în Belgia ... Sînt ele micro-naţiona-
lisme identitare în măsura în care grupul uman la care se referă,
gîndeşte — poate, greşit - că grupul majoritar vrea dispariţia sa
ca identitate socială? Trebuie să distingem, astfel, în Europa
occidentală revendicările catalanilor şi ale flamanzilor de cele
ale bascilor, scoţienilor, galczilor sau corsicanilor. Fostul regio-
nalism era o nostalgie, un romantism, celebrat de Mistral sau de
barzii celţi. Dar, Statul, englez, francez, spaniol, nimicea aceste
regiuni sub aspra tiranie a centralizării. Astăzi, regionalismul
este o aşteptare de recunoaştere: cea a Identităţii, unică şi auten-
tică, a popoarelor interesate. Fran9ois Thual rezumă înlr-un mod
foarte clar diferitele progrese ale acestor naţionalisme iden-
titare'.
Că revendicările se fac în numele unui trecut, în numele unei
limbi, în numele amîndoura în acelaşi timp, că este vorba de o dorinţă
de autonomie, că este vorba, pe faţă, de o dorinţă de independenţă, a

1
F. Thual, Leş conjlits iclentilaires, Ellipsc. 1995, pp. 15 1-152
 PAUL SABOURIN

lism autoritar (adesea legat de tradiţiile de avangardă) si de naţiona-

lism etnic. Generalul Jaruzleski, după ce încercase mai întîi să-l imite
pe Pilsudski, a curtat Biserica şi pe „naţional-realistii" iviţi din tradiţia
Democraţiei naţionale, pe Roman Dmowski care conducea înainte de
război. Ceauşescu filtra episodic cu ideologia fascistă a Gărzii de Fier.
Am putut discerne aceeaşi tendinţă sub o formă atenuată, în reconci-
lierea regimului Germanici de Est cu autoritatea prusacă.
Exploatarea naţionalismului etnic a devenit explicită, fie că era în-
toarsă spre interior (discriminare faţă de minorităţile naţionale, antise-
mitism), sau spre exterior (împotriva unui Stat comunist vecin). Retro-
spectiv, campania antisemită lansată de partidul polonez, după eveni-
mentele din martie 1968, constituie, poate, primul antecedent impor-
tant al acestui fenomen, în Cehoslovacia, Husak a jucat cartea slovacă
pentru a eîştiga un minimum de susţinere în politica sa de normalizare,
aplicînd tactica „divide pentru a domni". Represiunea minorităţilor
priveşte astăzi, în principal, pe ungurii din România si pe turcii din
Bulgaria.

Experienţa comunistă în ţările din Kuropa centrală şi orien-

tală ne permite să constatăm practici de guvernare foarte diferi-
te între diversele „democraţii populare". Moştenirea totalitară a
contribuit totuşi la deformarea sentimentului naţional, maltra-
tîndu-1 cu siguranţă, dar, de asemenea, întreţinîndu-1, cînd era
vorba de a legitima puterea în fiinţă. Apărut ca reacţie la piedi-
cile impuse de regimul decăzut, naţionalismul contemporan
exprimă deopotrivă frustrările şi aspiraţiile timpului prezent: să
apari pe scena europeană afirmîndu-ţi o identitate recunoscută
de toate ţările.

. Tipurile de naţionalisme central europene invită la

reflexii multiple şi complexe Mulţi conducători politici occi-
dentali au crezut perenă ideea conform căreia, atît în Europa
centrală cît şi în Balcani, a existat o potrivire totală şi simplă
între teritoriu, Stat şi Naţiune. Această reprezentare, aproape
 Naţiunalismele europene

mitică, explică ceea ce gînditorul maghiar Istvan Bibo numeşte

„mizeria micilor State ale Huropei de Hsl". Acesl decalaj a
frînat şi jenează încă, manifestarea sistemelor democratice la
estul Europei. De acolo provin durabilele urmări ale confu/iei
foarte frecvente între conceptele de „cetăţenie" si de „naţionali-
tate", şi dificultatea de a stabili o definiţie viabilă şi satisfăcă-
toare a noţiunii de „minoritate naţională".

A)S-a vorbit despre „era nouă" ele după 1989 pentru

ţările din Europa centrală şi orientală Alîlea scrieri au fost
consacrate acestei noi imagini a lumii, încît vom formula
numai cîteva observaţii.
a) Cortina c/e fier militară şi ideologică intersecta la Vest
ţările cuprinse înlre Germania şi Rusia .sovietică, în ciuda
autorităţii poliţieneşti şi cea a Partidului, aceste ţări „captive"
lămîneau din punct de vedere cultural şi istoric, europene. Iile
se identificau cu Europa şi îşi apărau culturile lor, pătrunse, din
punct de vedere istoric, de cele din Vest, şi mulţi autori din Est
au repus în cauză, după 1989, concepţii instituite solid în Vest,
după care Comunitatea europeană s-ar reduce numai la politi-
cile sale economice ... Europa era şi rămîne, pentru un număr
din aceste ţări, referinţa lor culturală fundamentală. Dacă Estul
are nevoie din punct de vedere economic de Vest, Vestul se
hrăneşte, de asemenea, din culturile Estului. Pentru că „Estul
este sufletul Europei, aici a fost ocrotită ideea de Europă, ca
cultură"'. Implozia sistemului comunist s-a datorat mai multor
cauze: epuizarea ideologiei constituie un element important pe
care deja anumite regimuri au căutat să-1 reînoiască prin pro-
dusul de substituire care era naţionalismul; Jaru/elski imitîndu-1
P£ Pildsudski, Ilonecker apelînd la Luther şi Frcderic cel Mare,
'•-eauşescu cinsu'ndu-1 pe eminentul Tilulescu ...1989 a făcut să

J. Rupnik, Op. cit., p. 12

 PAUL SABOURIN

iasă în relief acesle contorsiuni, de un comic demn de dispreţ.

O altă cauză a prăbuşirii a fost, în mod evident, de ordin eco-
nomic, în faţa reformelor necesare să se întreprindă, elitele
comuniste s-au divizat, acccnluîndu-se procesul de dezinte-
grare. Dar, din punctul nostru de vedere, „deşteptarea popoare-
lor" a fost esenţială: ea împingea la evoluţii ce trebuiau să ducă
la dezastru.
Ne putem întoarce la prima vizită a Papei în Polonia în 1979. El
revenea în ţara sa în calitate de veritabil suveran spiritual al Naţiunii,
şi efectul său eliberator asupra conştiinţelor a fost esenţial pentru a
înţelege originea mişcării Solidaritatea. Istoricul ceh Vilem Precan
vorbeşte de „revoluţia morală provenită din mişcarea Drepturilor
omului în anii 70 ca preludiu la ieşirea din sistemul totalitar si la
manifestarea unei culturi civice. Tentativele de auto-organizarc ale
societăţii în Polonia, în Ungaria sau în Cehoslovacia, în jurul valorilor
şi proiectelor democratice au pregătit depăşirea cadrului avut în
vedere de elitele gorbacioviste ale reformei în socialism.
După cum, în timpul Primăverii popoarelor de la 1848, intelec-
tualii au fost purtătorii de cuvînt ai aspiraţiilor naţiunilor lor, tot aşa
popoarele au fost cele care au tăcut istoria si au respins frontierele
posibile la Gdansk, la Berlin sau la Praga. In timpul „toamnei popoa-
relor" în 1989, în RDG, în Cehoslovacia (şi într-o anumită măsură în
Bulgaria), unitatea lor împotriva aparatului corupt a fost cea care a
determinat răsturnarea regimurilor, începînd cu gerontocraţii stalinişti
în frunte cu Honeckcr, Husac şi Jivkov. Manifestaţiile de la Timişoara
şi de la Bucureşti au fost detonatorul căderii lui Ccauşescu. Au fost
autentice ridicări populare, chiar dacă clemente ale vechiului aparat au
încercat să le confişte in folosul lor1.

Marile momente depăşite, ţările recent eliberate au cunos-

cut imediat durerile unei naşteri duble: o democraţie veritabilă'
un sistem economic liberal. Or pretutindeni apăruse o opoziţi6
între liberali, deschişi spre Uniunea europeană, şi susţinătorii

' J . Rupnik, Op. cil., p. 3

 Naţionalismele europene

populismului naţionalist, repliaţi în ei-însişi. Totuşi, trebuie să

ne ferim de a reduce acest fenomen la o faţă-în-faţă între
Democraţie şi Naţionalism, deşi resurgenţa conflictelor inter-
etnice, războiul din Bosnia au pătat imaginea naţionalismelor
în Est.
b) Ce sens putem atribui acestor naţionalisme? Reprezintă
ele afirmarea abruptă a unei identităţi ba/ată pe rasă, „purifi-
carea etnică" regăsindu-se întrucîtva în soluţia finală? După
Coudenhove-Kalergi, gîndim că sentimentul naţional este un
fenomen de cultură, de educaţie si că rasa nu poate ti decît unul
din elementele sale, care poale ii stăpînit. Sentimentul de apar-
tenenţă la o rasă nu poate fundamenta un naţionalism deschis şi
tolerant. Aceasta înseamnă să confunzi patria CLI copii de ori-
gini diverse şi un teritoriu închis, unde nu ar avea dreptul să
trăiască decît o rasă pură. Este astfel pentru această primă
cauză. Dar pentru altele? Un naţionalism ba/al pe ideea de
clasă, de religie, de limbă? în fosta U.R.S.S. şi ţările balcanice,
există afirmări mai mult sau mai puţin clare ale acestor diferite
elemente. Derive au apărut, ic? şi colo. lacînd din naţionalism,
excluderea diferenţei, excluderea celuilalt. Statele baltice, care
au primit primele preţioasa lor independenţă, se apropie de
această formulare, căci sufocate de U.R.S.S.-ul lui Stalin, ele
aveau şi au încă şi azi, nevoia să-şi afirme identitatea, sub dez-
aprobarea juridică obişnuită a ţărilor libere. Ar fi nepotrivit să
facem reproşuri guvernelor Lituaniei, Estoniei, Letoniei ... Este
curentă opunerea în cercurile intelectuale europene a naţiona-
lismului expansiv, universalist, chiar imperialist al Europei occi-
dentale clasice, cu cel al popoarelor care aparţin fostelor imperii
europene, care exprimă un refuz dublu: a aparatelor statale şi
e
litelor cosmopolite care le-au fost impuse. Aceasta este şi unul
"in sensurile rupturii cu blîndeţe a Federaţiei cehoslovace la
sfîrşitul lui 1992, analizată dinainte de Vaclav Havcl, cu o lină
tristeţe:
 PAUL SABOUR1N

cipiul de intangibilitatc a frontierelor, recunoscut de numeroase

tratate, a bătut în retragere pe numeroase terenuri. Sînlem de-
parte, Iară îndoială, departe de Stalul-naţiune după moda occi-
dentala... Dar, liuropa comunitară are o percepţie eronaţi
asupra caracterului tragic al naţionalismului la Est: dînd drcp
exemplu, simple staturi ale renovării federalismului tăcut dt
ruşine de sloveni, croaţi şi, în felul lor, de sîrbi, ea a pierdu
orice influenţă asupra problemei iugoslave. Ar fi timpul a
Europa de Vest să fi ascultat incantaţiile oamenilor politici ş
ale intelectualilor ţărilor din Est: zgomotul furtunii naţionaliste
răsună la frontierele voastre; la ce serveşte mica Europă dact
ea nu poate împiedica ca instabilitatea să cîstige teren?
b) înscăunarea a ceea ce numim în ştiinţele sociale „post-
modernitate", anunţă reîntoarcerea a ceea ce D. Wolton rezumi;
prin formula celebră a „bandei celor patru: Naţiunea, istoria
religia, identitatea". Dar, după cum o scrie .1. Rupnik',
acest raport între religie şi naţionalism în Europa cere doui
remarci. Dacă, din punct de vedere istoric, naţionalismul moderr
apare odată cu secularizarea politicului, ci păstrează o legătură strîns;
cu religia în imperiile multinaţionale: protestantismul în Europa cen-
trală (incluzînd Naţiunea germană) faţă de catolicismul habsburgic, ş
mai ales ortodoxia în Balcani (România, Bulgaria, Serbia, Grecia îr
particular) faţă de otomani. După împărţirea Poloniei, la sfirsitul seco-
lului al XVlII-lea, între Rusia ortodoxă si Prusia protestantă, Biserici
catolică a devenit depozitarul ideii naţionale. Acest rol, ca l-a regăsii
sub comunism, iar Lituania mai mult decîl în Slovacia sau în Croaţia
Aceasta este de altfel, azi, una din diferenţele între catolicismul de \t
Estul şi de la Vestul continentului. La Vest, el răinînc foarte legat de
identitatea naţională, respectiv de impulsul naţionalist. La Vest, demo-
craţii creştini rămin stîlpii ideii europene, ai cărei primi inspiratori ai

1
J. Rupnik, Le i-evcil des nationalismes, în: J. Rupnik (coord.),
dechirement des natiom, Seuil, p. 16
 A alionalimnule eu r o p tj n c

fost, a doua zi după război. In Franţa, votul catolic din Bretania şi din
Alsacia a „salvat" Maastrichtul!

Rămîne o întrebare: venirea noilor State obsedate de naţio-

nalism este ea compatibilă cu stabilirea durabila a democraţiei?
S-a observai că în prima fază de dezagregare a unui imperiu şi
a unui sistem, suveranitatea naţională coincide cu suveranitatea
populară. Dar, problema este de a şti dacă, într-un al doilea
stadiu, început din plin, nu nc-am alia în iată unei combinaţii
de naţionalism şi autoritarism. F.ste o adevărată dilemă. Ea a
fost deja formulată la sfirşitul ultimului război de Istvan Bibo,
cel mai bun specialist în apariţia naţional-populismului, la sfir-
şitul unei rupturi sau a unui soc1:
Fascismul există în germene peste tot acolo unde, ca urmare a
unui cataclism sau a unei iluzii, cauza Naţiunii se separă de cea a
libertăţii, acolo unde o zguduitură istorică oarecare va provoca o frică
cu convulsii văzînd că libertatea ameninţă cauza Naţiunii.

Statele europene nu au putui, iară excepţie, să rezolve pro-

blemele naţionalismclor lor. Organizaţiile internaţionale o vor
face ele, mai bine?

1
Misere des petits Etats de l'Europe de l'Ext, Paris,
L'Harmattan, 1986, p. 115
PAUL SABOURIN 1
lui Părinte, în ianuarie 1991 a Ibst explicată ca o manifestare a voinţei sale de a arăta că trebuie ştearsă din minte
ideea că Religia era duşmanul numărul unu al Regimului. Doamna Carrcre d'Encausse a ţinut un cu toiul alt
discurs':
Acestui om curajos şi lucid, în general, îi lipseşte ceva: înţelegerea faptului naţional, în acest sens, el este urmatul lui Lcnin pentru
care Naţiunea, condamnată de Istoric, nu avea decît un interes strategie.

Astăzi, în ochii naţiunilor expuse la tulburări din-Est, surorile lor din Uniunea europeană rămîn arhetipuri. Ar fi o
greşeală să credem că Europa este văzută înlr-o manieră negativă de ţările din Est. Din punct de vedere polilic şi
istoric. Uniunea apare ca simbol al unei realităţi de acum înainte, ireversibile: ea a adunai naţiuni decise să pună
capăt luptelor lor fratricide, cu scopul de a face faţă sfidărilor secolului al JCXI-lea; pentru aceasta, ea a construit
instituţii tot alîl de eficace, pe cil poale li o operă omenească. Ea poale servi ea „model" în multe privinţe: adunare de
naţiuni care-şi modelează destinul cu scopul de a scăpa de orice hegemonie intenţionată; acţiune internaţională ca
interpretă a ambiţiilor comune a Europelor; filosofic politică nouă care se depărtează de „faptele prinţilor", aţîţători la
război, pentru a acorda naţiunilor care o compun un pact social ce exclude forţa. Mai mult. este model a unor instituţii
care se modifică de azi pe mîine, desigur, nu tară dificultăţi şi extinderea în ţările din Est este una serioasă, dar, în
respeclul naţiunilor care doresc să contribuie la aceasta. Fără îndoială, faptul cel mai pozitiv pentru ţările Europei
centrale şi orientale esle că, prin unica sa prezenţă, prin programele sale continue. Europa de Vest a minai din interior
dogma marxist-leninistă despre contradicţiile imperialismului şi a contribuit, în lolali-lale, la înfrîngerea istorică a
blocului comunist. De aceea, nu

„Pouvoirs", nr. 57, 1991