Tema VIII: Politica naţională şi relaţiile interetnice

1. Conceptul de naţiune: abordarea germană şi franceză. Primordialism, constructivism,

instrumentalism.

2. Conceptul de rasă, etnie, minoritate naţională. Raportul etnie –naţiune.

3. Procesele etnice în lumea contemporană.

4. Structura etnică şi particularităţile relaţiilor etnice în Republica Moldova.

1. Cuvîntul ,,naţiune” provine din latinescul nascor – „a se naşte” şi se utiliza încă în Roma
antică, semnificând poporaţii mici. Acest termen se utiliza în paralel cu cel grecesc etnos
semnificând un trib (o comunitate de oameni) care aveau o rudenie comună, exterior asemănător,
vorbeau o limbă comună şi locuiau pe un teritoriu comun. Mai tîrziu, acest termen se va utiliza
pentru caracterizarea câtorva grupuri etnice care s-au contopit formând o nouă entitate socială.

În esenţă, naţiunea reprezintă o comunitate de oameni, adică un grup de indivizi care au

ceva(mai multe trăsături ) în comun. Problema apare cînd se încearcă definirea a ceea ce este
„comun”: sângele, limba, psihologia - deci factorii etnici, sau această comunitate este statul,
cetăţenia - adică factorii politici.

Teoria naţiunilor şi a naţionalismului a fost dominată de două probleme principale 1.

Prima problemă este antropologică şi politică, şi se referă la definiţia socială a naţiunii. Ce

fel de comunitate este naţiunea? Are ea un caracter etnocultural, fiind o comunitate definită prin
descendenţă (reală sau fictivă), ai cărei membri sunt legaţi de la naştere prin relaţii de rudenie,
istorie şi limbă comune? Sau naţiunea este o comunitate socială şi politică, bazată pe teritoriu
comun şi locuire în comun, pe drepturi de cetăţenie şi drept cutumiar, indivizii putând alege liber
dacă vor sau nu să-i aparţină?

A doua problemă este istorică şi sociologică, şi se referă la locul naţiunii în istoria

umanităţii. Ar trebui să considerăm naţiunea o comunitate imemorială, în continuă evoluţie,
avîndu-şi rădăcinile într-o lungă istorie de conexiuni şi cultură comună? Sau este mai degrabă

1
Cercetătorii evidenţiază şi o a treia problemă - etică şi filosofică. Ea priveşte rolul naţiunii în viaţa oamenilor. Ar
trebui să considerăm naţiunea ca pe un scop în sine, o valoare absolută ce nu poate fi măsurată prin intermediul nici
unei altei valori sau ar trebui să privim naţiunea ca pe mijloc de a ajunge la alte scopuri şi valori, valori imediate,
dependente de timp, loc, şi context şi mai ales de condiţiile epocii moderne?
1
un „construct”social recent, artefact cultural, produs tipic al unei epoci istorice, condiţie specifică
a epocii moderne? 2

În funcţie de criteriul antropologic şi politic, există două abordări de bază privind esenţa
naţiunii: abordarea civică, adică franceză, şi cea germană, adică etnică.

Abordarea franceză a naţiunii (civică): naţiunea reprezintă cetăţenii unui stat, indiferent de
limba vorbită, culoarea pielii, religie. Abordarea franceză pune accentul pe existenţa statului de
drept, a relaţiei contractuale între indivizi şi stat, care se respectă reciproc, având obligaţii
simetrice. În consecinţă, un Thierry Henry fiind de culoare, se consideră francez. În SUA şi UE
paşapoartele nu conţin capitolul „naţionalitate”, acest moment considerîndu-se personal, intim.
Membru al naţiunii este considerat orice individ, care posedă cetăţenia statului. Această abordare
este astăzi predominantă, împărtăşită de ONU, unde naţiunea e percepută ca un stat, sau cetăţenii
unui stat.

Abordarea germană, etnică, îşi are originile în tradiţiile romantismului german. Din
această perspectivă, naţiunea este o comunitate naturală, care are la bază un fundament etnic,
(sânge, rasă, limbă, cultură, obiceiuri, tradiţii, psihologie şi conştiinţa provenienţei comune). Din
abordarea germană, naţiunea este o comunitate naturală, cu care te naşti, şi care-ţi marchează
destinul şi comportamentele.

Din perspectiva franceză, ea este o construcţie politică, ce posedă un stat de drept, în cadrul
căruia diferenţele etnice sunt mai degrabă nişte clivaje culturale, subnaţionale3.

Din perspectiva istorică şi sociologică, evidenţiem două curente de bază în definirea

naţiunii: primordialismul şi constructivismul.

Obiect al discuţiilor dintre reprezentanţii acestor curente îl constituie următoarele probleme:

— reprezintă naţiunea o comunitate de oameni obiectivă, naturală, perenă, deci, în afara timpului
istoric, sau, mai degrabă, este o comunitate, construită de elite şi stat?

— naţiunea este deţinătoarea unor calităţi obiective, primare, primordialiste (rasă, sânge, limbă,
obiceiuri, teritoriu) sau naţiunea este mai degrabă o comunitate imaginată, bazată pe percepţia
subiectivă de către individ a apartenenţei sale la un stat şi comunitate socială, ce îşi găseşte
expresie în conştiinţa naţională?

2
Smith, A. Naţionalism şi Modernism. Chişinău: Epigraf, 2002, p. 21.
3
Reeşind din aceasă clasificare, unii autori vorbesc despre naţiuni civice sau politice (SUA, Franţa, Canada,
Australia, Marea Britanie, Elveţia, Belgia) şi etnice (China, Japonia, Coreia, Germania, România).
2
 Abordarea primordialistă

Primordialismul consideră, că prototipurile naţiunii au existat dintotdeauna, chiar de la

începutul istoriei omenirii. Pentru adepţii primordialismului, naţiunea este un organism, o
entitate ce există obiectiv, care nu depinde de percepţia subiectivă a indivizilor ce aparțin unei
comunităţi de oameni. Formele mai radicale ale primordialismului consideră comunitatea
naţională ca fiind „primară” şi într-o anumită formă existentă în afara timpului istoric, fiind o
categorie veşnică, şi totodată, ca fiind formată în baza unor legături de singe. Respectiv, indivizii
care aparţin unei comunităţi naţionale, deţin din start un set de calităţi culturale şi rasial-
biologice, care le condiţionează comportamentele. Scopul central al cercetărilor primordialiste
constă în depistarea unui fundament etnic „autentic” al naţiunii şi a factorilor obiectivi care
condiţionează apariţia acesteia. În consecinţă, pentru primordialişti, naţiunea este o comunitate în
care prevalează comunitatea de sînge, limbă, cultură, identitate fizică sau rasială, istorie şi în
consecinţă, originea de la un strămoş comun. De aceea, naţiunea este un produs al unei identităţi
existente etnice. Formele mai moderate ale primordialismului pornesc nu de la fundamentul
biologic, dar cultural, social-economic, lingvistic, religios sau de altă natură socială, care
determină în mod obligatoriu apartenenţa la o naţiune.
În viziunea filosofului şi istoricului evreu Hans Kohn „Naţiunea este un organism cu
caracter fix şi neşters, imprimat membrilor săi de la naştere şi de care ei nu se pot desprinde
niciodată”4. Naţiunile şi caracterul lor sunt organisme ce pot fi uşor identificate prin diferenţele
lor culturale. Indicatorii culturali sunt: limba, religia, îmbrăcămintea, pieptănătura, obiceiurile
etc. Dacă se pierde conştiinţa naţională, datoria naţionaliştilor constă în „redeşteptarea” acesteia.
Modernizarea a fost doar un catalizator de difuziune a etnonaţionalismului pe întreg globul.
Cercetătorul Walker Connor susţine că legătura naţională este fundamental psihologică şi
nonraţională. Respectiv, naţiunea este un grup de oameni care simt că au legături de descendenţă.
Acesta este grupul cel mai mare ce poate impune loialitate unei persoane pe baza sentimentului
unor legături de rudenie; este, din această perspectivă, o familie extinsă. El citează o serie de
conducători naţionalişti, de la Hitler şi Mussolini la Mao Zedong şi Ho Shi Min, care au apelat la
legăturile de rudenie pentru a-şi mobiliza conaţionalii. Cu alte cuvinte naţiunea este o formă mai
dezvoltată a grupului etnic.
Cercetătorul român C. Rădulescu-Motru definea astfel naţiunea: „Fundamentul unei naţiuni
îl constituie: înrudirea de sânge, viaţa cu tradiţii şi influenţe comune, corelaţiunile strânse cu
pământul şi multe alte legături de minte şi de inimă, stabilite în decursul unei lungi convieţuiri

4
Kohn, H. The Idea of Nationalism. Ed. II. New York: Collier-Macmillan, 1967.
3
între locuitorii unei ţări”5
În cadrul abordării primordialiste, avem următoarele concepţii:

Concepţia socio-biologică a naţiunii6.

Sociobiologia, consideră, că grupurile etnice şi naţiunile ar trebui privite ca forme ale grupurilor
de rudenie extinse, fiind derivate din tendinţele genetice reproductive. Unul din principalii
exponenţi al sociobiologiei, Pierre Van den Berghe consideră că naţiunea este o suprafamilie
formată din triburi înrudite, şi naţiunile trebuie tratate ca grupuri de descendenţă la fel ca şi
grupurile etnice7. Naţionalismul este prelungiurea mecanică a unei identităţi culturale
preexistente. O serie de tendinţe universale orientează comportamentele colective: ataşamentul
faţă de persoanele cu care ne înrudim, agresivitatea faţă de străini, nevoia de ancorare teritorială.
Nu este vorba despre trăsături dobândite, ci despre date inerente naturii umane, înscrise în noi
din fragedă pruncie şi fără vreun scop prestabilit în psihologia indivizilor. Mobilizarea naţională
serveşte la perpetuarea grupului şi la conservarea identităţii sale8.
Concepţia culturologică. Naţiunea –„dat cultural”. Adepţii acestor concepţii, consideră că
naţiunea reprezintă o comunitate culturală, care are la bază un „dat cultural” preexistent,
primordial. Anume conştientizarea de către indivizi a unor valori comune, a religiei, a unităţii
lingvistice creează unitatea naţională. De exemplu, la evrei nu a existat nici teritoriu, nici stat, ba
chiar nici limbă comună, dar aceasta nu le-a încurcat să se constituie ca naţiune. Fapt ce s-a
datorat religiei iudaice, care fiind un „dat cultural”, conserva nişte ritualuri, obiceiuri, valori, care
asigura cristalizarea unei identităţi naţionale comune, indiferent de stat şi de limba vorbită de
evrei. Edward Shils a făcut clar distincţia dintre legăturile civile ale statului modern pe de o
parte, şi legăturile primordiale din cadrul grupului familial, religios și etnic. Legăturile
primordiale de rudenie şi religie au rămas vitale chiar şi în cadrul societăţilor moderne, seculare,
aşa cum dovedesc simbolurile lor şi ceremoniile publice. Clifford Geertz, consideră, că în Asia şi
Africa, statele noi, au apărut în baza unor societăţi mai vechi. Aici, statele moderne au apărut pe
fundamente teritoriale, coloniale şi politice, dar populaţiile lor aveau nu atât legături civile ale
unei societăţi raţionale, cât legături primordiale care au apărut în baza limbajului, obiceiurilor,
rasei, religiei şi altor „daturi”(semne) culturale. Anume aceste realităţi culturale explică putera
continuă a etnicităţii.

5
Rădulescu-Motru, C. Etnicul romănesc. Naţionalismul. Bucureşti: Editura Albatros, 1996, p. XI.
6
Falger V., Gobineau J., Meiners H. au pus primele repere teoretice ale acestei abordări. În lucrările lor, care de fapt
aveau un caracter speculativ pronunţat, ei puneau accentul pe comunitatea rasială a indivizilor, comunitatea de
sânge, prevalarea factorilor genetici în constituirea unei naţiuni. În latura extremă, această concepţie va ajunge la
rasism, la ideea luptei între rase și a purităţii rasiale.
7
Smith, A. Op. cit., p. 155.
8
Ferreol, Gilles, Jucquois, Guy. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale. Bucureşti: Polirom, 2005, p.
475.
4
 Concepţia marxistă.
Marx şi Engels au perceput naţiunile în stilul tradiţei romantice germane, privind
naţiunea ca o comunitate de „limbă şi afinităţi naturale”.
Cea mai populară definiție marxistă a națiunii a dat-o Iosif Stalin, în lucrarea
„Марксизм и национальный вопрос”: ,,O naţiune este o comunitate de oameni, dezvoltată
istoric, de limbă, teritoriu, viaţă economică şi trăsături psihice manifestate într-o cultură
comună”9, apărută în capitalism.
Pentru marxism, naţiunea este un produs al epocii moderne, al dezvoltării relaţiilor marfă –
bani şi a producţiei de mărfuri care au favorizat crearea pieţei comune, au impulsionat contactele
între indivizi. Acest lucru a favorizat dezvoltarea limbii naţionale şi topirea dialectelor, iar şcolile
moderne apăreau ca necesitate mereu crescândă în forţe de muncă specializate, dar care paralel
răspândeau nişte stereotipuri naţionale, valori comune etc. Armata naţională modernă genera
spiritul comunităţii. Naţiunea, în viziunea marxistă, este un produs al capitalismului, al
centralizării şi uniformizării vieţii politice, sociale şi economice, al revoluţiei burgheze. Naţiunea
constituie o comunitate care este secundară claselor şi care este comunitatea organizată teritorial
și statal. Naţiunile, respectiv, se structurau în naţiuni care pot crea state (naţiunile propriu-zise) şi
poporaţiile, care nu erau încă pregătite pentru formele de viaţă statală.

Un adept al primordialismului de tip marxist, profesorul din Sankt Petersburg, Lev

Gumilev, consideră că comunitatea etno-socială trece prin câteva stadii: triburile – poporaţia –
naţiunea – poporul – omenirea. La momentul actual, forma principală a etnosului e naţiunea10.

Prin urmare, concepţia marxistă priveşte naţiunea în plan formaţional(în funcţie de

formaţiunea social-economică): în sclavagism şi feudalism avem poporaţiile, în capitalism -
naţiunile, în socialism - naţiunile socialiste, în care lipsește lupta de clasă şi exploatarea unui om
de către altul.

Abordarea primordialistă este predominantă în rândurile cetăţenilor simpli, avându-şi

originile încă în Biblie, literatura epică, în care poporul era privit ca fiind format din urmaşii unui
strămoş comun.

Primordialismul în opinia savantului francez Alain Policar, are o reputaţie destul de

proastă. Şi totuşi, multe dintre criticile care i se aduc în mod obişnuit par exagerate. În primul
rând, trebuie să-i recunoaştem meritul de a furniza câteva argumente acelora care, purtaţi de
valul optimismului evoluţionist, prevedeau dispariţia, odată cu modernitatea triumfătoare a

9
Сталин, И.В. Сочинения. Т. 2. 1907-1913. Москва, 1946, стр. 296.
10
Мальцев, В. Основы политологии.Москва,1997, стр. 142.
5
sentimentelor identitare excesive. În plus, acuzaţia de naturalism, se bazează pe o interpretare
pripită. Această acuză este valabilă în cazul tezelor neodarwiniste ale lui Pierre Van den Berghe,
pentru care etnicitatea constituie o metodă de selecţie a celor înrudiţi. Legăturile primordiale se
nasc din socializare şi nu sunt „mai eterne” decât cultura. În plus, aşa cum sugerează Dominique
Schnapper, dacă afirmi că indivizii au tendinţa de a sacraliza legătura etnică, nu înseamnă că şi
cercetătorul împărtăşeşte sentimentul de sacralizare. În sfîrşit, drept dovadă a importanţei teoriei
primordialiste, este că cea mai mare parte a concepţiilor ulterioare s-au dezvoltate pornind de la
ea11. Tentativa unor primordialişti de a explica originea genetică comună se loveşte de mai mule
probleme. În primul rînd, majoritatea naţiunilor lumii sunt polietnice, doar trei naţiuni mari fiind
relativ unitare etnic: Coreia, China şi Japonia. În al dolea rând, căsătoriile mixte duc la apariţia
unor noi identităţi, distrugând unitatea etno-genetică. Or, aceste fenomene s-au desfăşurat pe
parcurs de secole. În al treilea rând, practic nu există naţiuni cu o descendenţă etnică perpetuă:
chinezii de azi (hani), ca şi grecii, egiptenii, turcii etc nu au nimic în comun cu vechii chinezi,
egipteni, greci. Nici în plan lingvistic, cultural, religios sau cel puţin antropologic. În al patrulea
rând, însuși etniile permanent apar, se schimbă, se descompun (de exemplu, afro-americanii din
SUA au toate trăsăturile unei noi etnii).

La momentul de faţă, adepţii primordialismului sunt foarte puţini, mult mai populare fiind
în acest sens constructivismul şi instrumentalismul.

Abordarea constructivistă. Părinţii fondatori ai constructivismului sunt Ernest Gellner, Eric

Hobsbaum, Benedict Anderson. În viziunea constructiviştilor, naţiunea şi identitatea naţională
sunt create de stat şi elite politice prin uniformizarea legilor, instituţiilor politice, prin
învăţământul general asigurat de stat, serviciul militar obligatoriu, toate acestea având ca rezultat
crearea conştiinţei naţionale, a sentimentului solidarităţii şi unităţii naţionale. Elitele politice,
prin mobilizarea continuă a poporului la acţiuni de protest, revoluţii sau războaie de eliberare
naţională, contribuie la structurarea conştiinţei naţionale, la apariţia senzaţiei de „comunitate” şi
chiar „fraternitate”.

E. Gelner, consideră că în procesul de tranziție de la societatea tradițională, agrară la cea

modernă, industrială, s-au produs metarmofoze profunde. Aceste metamorfoze sunt legate de
apariția naționalismului, prin care Gellner înțelege un principiu politic, esența căruia constă în
faptul că unitatea politică și cea națională trebuie să coincidă, ceea ce de facto semnifică
contopirea statului cu „cultura națională” și apariția națiunilor care sunt construcții politice. În
așa mod, națiunile moderne apar în procesul de tranziție de la societatea agrară la cea modernă,

11
Gilles Ferreol, Guy Jucquois. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale. Bucureşti, Polirom, 2005, p.279
6
la baza căreia se află producția industrială. Statul este creatorul central al naţiunii, fiindcă doar
prin recunoaşterea drepturilor şi a obligaţiilor stabilite de stat, grupurile de indivizi devin
naţiune12. Pentru Gellner, identitatea naţională este pur şi simplu identificarea cetăţenilor cu o
cultură „înaltă”, publică, urbană, iar naţiunea este expresia acelei culturi „înalte” în sfera socială
şi politică. Naţionalismul la rândul lui, poate fi considerat o aspiraţie de a obţine şi a păstra o
astfel de cultură „înaltă” şi a o face congruentă cu statul. Gellner subliniază adeseori natura
inventată, chiar artificială, a unei părţi însemnate din cultura înaltă a modernităţii, confecţionată
de intelectualitate şi transmisă la mii de şcolari prin intermediul unor manuale şi cursuri
standardizate. Statul prin omogenizarea culturii, creează națiunea. „Naţionalismul nu este o
deșteptare a conştiinței de sine a națiunilor, el inventează naţiunile acolo unde acestea nu există”
- conchide Gelner.

În viziunea lui P. Brass, „etnicitatea şi naţionalismul nu sunt noţiuni obiective, ci mai

degrabă construcţii sociale (social constructs). Acestea sunt nişte creaţii ale elitelor care
denaturează, iar uneori fabrică materialele din culturile acelor grupuri pe care aceste elite se
străduie să le reprezinte, cu scopul apărării propriei bunăstări, pentru a obţine avantaje politice
sau economice pentru grupurile date şi pentru sine”13.

Astfel, constructiviştii subliniază ideea că o nouă identitate naţională poate fi formată în

afara oricărui context etnic. Naţiunea nu este un dat obiectiv, ci subiectiv. Doi indivizi aparţin
aceleiași naţiuni doar atunci când ei își recunosc reciproc apartenenţa lor la aceeaşi Naţiune 14.
Deci, individul nu poate fi obiectiv, membrul unei naţiuni, fără să ştie acest lucru.
Benedict Anderson, la fel afirmă, că naţiunea e o „comunitate imaginată”, 15 care se
„inventează” în procesul activităţii umane, cu ajutorul unor instrumente şi programe speciale:
armata, şcoala, mass-media şi arta.
Istoricul Eric J. Hobsbawm, urmărind evoluţia ideilor despre naţiune, a determinat trei
condiţii pentru afirmarea acesteia: conducerea politică comună, teritoriu comun şi istorie
comună. Naţiunile nu vin dintr-un trecut foarte îndepărtat care ar legitima prin vechime
divergenţele lor16, nu apar odată cu istoria, fiind un produs al perioadei moderne. În viziunea lui
E. Hobsbawm, criterii obiective, în baza cărora s-ar putea de afirmat că o comunitate de oameni
formează naţiunea - nu există. Toate criteriile care pot fi aplicate pentru a declara că un anumit

12
Гелнер, Э. Нации и национализм. Москва, 1991, c. 35.
13
Празаускас, А. Этнонационализм, многонациональное государство и процессы глобализации. //
Полис, 1997, № 2, c. 97.
14
Кара-Мурза, С. Что такое нация? // www.contr-tv.ru/common/2028
15
Benedict Anderson. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London: 1983,
р. 49.
16
Hobsbawm, E. J. Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Chişinău: ARC, 1997, p. VIII.
7
grup este o naţiune (limba, etnicitatea, teritoriul, cultura) - sunt foarte schimbătoare, difuze cu
sens ambiguu şi multiplu. Respectiv, orice grup numeros de oameni care se consideră naţiune,
este naţiune17. Alţi constructivişti îl completează pe Hobsbawm, declarând că anumite trăsături
pot fi selectate (limba, religia) în calitate de simboluri pentru a diferenţia naţiunea sau etnia de
alte comunităţi, şi a o consolida. În aceeaşi cheie, Leonid Mosionjnic consideră că conştiinţa
etnică, sau naţională, care se materializează în existenţa unui nume prin care se identifică
naţiunea (canadieni, americani, elveţieni, etc) reprezintă esenţa, criteriul fundamental al
existenţei unei naţiuni18. Acest postulat constructivist este fundamentat de numeroase exemple.
Astfel, au existat naţiuni şi etnii fără de teritoriu permanent (еvreii), stat (curziii, bascii,
corsicanii), unitate rasial-antropologică (evreii etiopieni - falaşii, anthropologic sunt mai aproape
de africani decât de aşchenazi (evreii din Europa Centrală şi de Est). Există Naţiuni fără o limbă
unicală (columbienii, cubanezii, panamienii, care vorbesc limba spaniolă), sau cu o limbă în curs
de dispariţie (în Irlanda, 90% populaţie vorbesc limba engleză, doar 10% limba irlandeză; tătarii
din Crimeea vorbesc în limba rusă, şi doar o minoritate –în limba tătaro-crimeiană; în Scoția
limba scoțiană e puțin vorbită, comparativ cu engleza, chiar dacă e promovată). Tentativa
primordialiștilor de a declara că limba - este nucleul unei națiuni e dubioasă. Există naţiuni
bilingve (Canada, Cipru, Irlanda, Belarus, Norvegia, Finlanda), trilingve (Belgia, Luxemburg,
Bosnia și Herțegovina) şi chiar cu 4 limbi de stat (Elveţia). Nemții și austriecii vorbesc germana,
englezii, australienii, americanii - engleza, spaniolii și columbienii - spaniola, portughezii și
brazilienii portugheza, formând totuși națiuni diferite. În sec. XIX, Richard Bӧckh, pornind de la
criteriul lingvistic, a fost nevoit să-i includă pe evreii asckenazi (evreii din Europa Centrală şi de
Est, diferiţi de evreii şefarzi prin religie şi pronunţie) la germani, din moment ce „idiş” este fără
doar şi poate un dialect german, derivat din germana medievală. Mai mult, în Germania, Italia,
Franţa, Spania, China etc, în cadrul aceluiaşi grup etnic existau atâtea dialecte, care făceau
imposibilă comunicarea reciprocă. De aceea a fost nevoie de construcţia limbii literare,
naţionale, înţeleasă de majoritatea noii „naţiuni”, care se forma din materialul etnic existent.

Nici religia nu este un factor cheie, valabil în toate cazurile, pentru identificarea naţională,
naţionaliştii temându-se a împărţi monopolul puterii cu reprezentanţii religiei. De exemplu,
albanezii, sunt divizaţi în multiple religii, chiar dacă teritoriul populat de ei este restrâns (diferite
forme de islamism, ortodoxie şi romano-catolicism). Conceptul unei singure naţiuni poate

17
Hobsbawm, E. Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent: program, mit, realitate. Chişinău: ARC, 1997, p.
11.
18
Мосионжник, Л. Человек перед лицом культуры. Кишинев, 2002, с. 369
8
transcende, depăşi diferenţele culturale vizibile, cum sunt clivajele dintre catolici şi luterani în
interiorul naţiunii germane19.

Totuşi, religia, în unele cazuri, poate fi un instrument în crearea unor naţionalităţi diferite,
fiindcă ajută la evidenţierea unor diferenţe, cum este cazul croaţilor şi a sârbilor, divizaţi de
romano-catolicism (cu scrierea latină) şi de ortodoxie (cu scriere chirilică), deşi ei au o limbă și o
cultură comună. Catolicii şi protestanţii în Irlanda de nord, polonezii, sârbii şi croaţii, maroniţii,
sikhii, sinhalezii, karenii şi șhiiţii persani sunt printre multiplele comunităţi entice, la baza cărora
se află diferenţierea pe criterii religioase20.

Religia, impunând credințe și ritualuri diferite, poate conserva diferenţele, deci favoriza
edificarea naţiunii (irlandezii catolici, înconjuraţi de englezii protestanţi; lituanienii catolicii,
separaţi de ruşii ortodocşi şi de germanii luterani; moldovenii şi muntenii ortodocşi, invadaţi de
turcii musulmani luptau sub steagul ortodoxismului pentru a-şi salva identitatea etnică). Religia
permite diferenţierea de unii vecini, dar nu şi de alţii (lituanienii catolici sunt vecini cu polonezii,
la fel catolici).

Elementul genetic (sau relaţia de rudenie în cadrul naţiunii) este la fel discutabilă. În
intrepretarea lui Lev Gumilev, (adept al primordialismului), turcii moderni sunt un aliaj format
din amestecul hoardelor de turcmeni, gazi, curzi, seldjuci (Selgiucizi), tătari, cercheşi, ieniceri luaţi
din ţările ortodoxe. Comun au doar limba turcă, introdusă în armată (creată şi ea artificial - notă
BŢ). Acest amalgam etnic s-a contopit în sec XVI-XVIII, într-un popor numit turc, în cinstea
marilor luptători ai stepei ce locuiau un mileniu în urmă. Respectiv, etnonimul nu reflectă
realitatea, dar pretenţiile şi tradiţiile21. Acelaşi lucru s-a produs în Franţa, unde bretonii, bascii,
bavarezii s-au integrat în naţiunea franceză, precum galii, scoţienii, normanii francofoni în
naţiunea britanică. Poporul rus şi german s-a format din zeci de comunităţi etnice etc. Diverse
grupuri entice erau cu violenţă subjugate hegemoniei naţiunii în apariţie. În Franţa rezistenţa
violentă faţă de aceste procese a construcţiei naţionale nu au încetat nici astăzi (rezistenţa
violentă în Corsica, rezistenţa civiă în Britania, sau rezistenţa culturală în sudul Franţei)22.
În concluzie, după câte observăm, nu există un unic criteriu sau „dat obiectiv” pentru a
defini naţiunile şi chiar etniile, valabil şi acceptabil în toate cazurile. Totuşi, naţiunea nu poate
19
Walker, Connor. Ethnonationalism: the quest for understanding. Princeton University Press, 1994, p. 43.
20
Smith, A. D. National identity. University of Nevada Press, 1993, p. 7. „Comunităţile religioase sunt frecvent
relaţionate putenic de comunităţile etnice, şi chiar coincid cu acestea, chiar dacă „lumea religioasă” încearcă să
depăşească hotarele etnice. Armenii, evreii, (Monophysite Amhara) oferă exemple clasice de asemnea coincidenţă,
la fel ca şi poporul Copt pînă la invazia arabă în Egipt” (Smith, A. National Identity, p. 6).
21
Гумилев, Л.Н. Этногенез и биосфера земли. Ленинград: Издательство ЛГУ, 1989, c. 76.
22
Scherrer, Ch. P. Ethnicity, nationalism, and violence: conflict management, human rights, and multilateral
regimes. Ashgate Publishing, Ltd., 2003, p. 10.
9
exista fără conştiinţă naţională şi nume. Naţiunea, ca şi etnia sunt entităţi construite, lipsite de un
fundament obiectiv natural, fiind un produs al activităţii oamenilor la diferite niveluri ale
societăţii. Acele trăsături ale culturii care par a deosebi un grup de altul sunt selectate în calitate
de simboluri pentru a uni grupul şi a-l deosebi de „străini” (marcatori etnici). Lor li se oferă
sensul de semne de apartenenţă la etnie (naţiune). Scriitorii şi savanţii inventează istoria
naţiunii23, simbolurile şi miturile (mitul provenienţei nobile a poporului, mitul despre vechimea
naţiunii, rolul ei enorm în istoria omenirii, ,,unitatea” de neam), aleg din multiplele dialecte şi
idiomuri acela, care este răspândit oficial prin şcoli, armată, biserică, ziare, literatură, teatre. De
exemplu, în Spania catalona a devenit oficială, în Italia –florentina, în India –hindi, deşi existau
şi alte zeci de limbi şi dialecte. În Franţa, în 1789, doar 50% populaţie vorbea franceza, şi doar
12% în mod corect. În nordul şi sudul ţării nimeni nu vorbea această limbă. Dar important era că
elita, care deţinea puterea politică, poseda limba franceză. Astfel, în Europa, în 1800 existau 16
limbi standarte, cu propriul scris, în 1900 - 30, în 1937 -53 24. Deci, limba literară la fel era o
construcţie artificială, apărută în sec XIX. Apariţia unor state noi, duce la apariţia unor limbi şi
naţiuni noi. Chiar şi azi, prin emisiuni gen „Vorbim corect”, elitele încearcă să uniformizeze
limba. De exemplu, limba turcă contemporană este o limbă creată prin decret prezidenţial.
Primul preşedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat să fie scoase din uz
toate cuvintele de provenienţă persană şi arabă. Acestea alcătuiau mai mult de o treime din
vechea limbă turcă. Grafia latină, conform aceluiaşi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii
popoarelor musulmane.
În majoritatea cazurilor, naţiunile erau create de un grup de intelectuali, numiţi şi
„deşteptători”, scopul cărora era „deşteptarea naţiunii”. În România e vorba de Şcoala Ardeleană,
în Cehia, filologul Václav Hankou și poetul Josef Linda în 1817-1818, au fabricat manuscrisele
de la Královédvorsk şi Zelenohorsk, fundamentale pentru afirmarea naţionalismului ceh. O
întreagă generaţie de scriitori sârbi din sec. XVIII-XIX, au elaborate mitul despre lupta de la
Kosovo (1389), în care majoritatea faptelor descrise - (fapta eroică a lui Miloş Obilici, ţarul
Lazăr etc.) - sunt invenţii. Poetul scoțian James Macpherson a creat în 1760 ,,Epopeea populară
celtică” și ,,Poemele lui Ossian”, care descriu faptele de vitejie ale unor eroi epici scoțieni.
Majoritatea materialelor evident au fost prelucrate, modelate de autor, ca mai apoi să fie
prezentate drept creații populare veritabile. Scopul era evident - renașterea spiritului scoțian.
Există suficiente cazuri, când nu doar limba, miturile, simbolurile, istoria, dar și tradițiile sunt

23
Istoria are drept scop de a crea conştiinţa apartenenţei la o naţiune, a inocula ideea unor evenimente, destine
istorice, strămoşi comuni.
24
Кара-Мурза, С. Демонтаж народа. Москва: Алгоритм, 2008. с. 103.
10
inventate. De exemplu, fusta scoțiană purtată de bărbați, a fost inventată de un englez,
popularizată de amatorii culturii galice, fiind asociată în prezent cu clanurile galice din Scoția.
Un rol important în construirea națiunii și etniei îl au miturile proveninenței, cu
sacralizarea pământului poporului, mitul „poporului ales”. Mitul poporului ales cu credinţa în
misiunea etnică specială, oferită comunităţii de Dumnezeu, a fost foarte important în
consolidarea, susţinerea şi direcţionarea identităţii etnice perioade lungi de timp, oferind şi
posibilitatea de mobilizare a poporului, restabilirea demnităţii sale şi autoîncrederii 25. Aceste
mituri adesea erau introduse în manualele de istorie.

Liderii inguși declară, că satul Angușt în regiunea Prigorod este „protopatria ingușilor”,
mulți intelectuali găguzi, pentru a-și demonstra vechimea și perpetuarea în Bugeac, afirmă că
găgăuzii provin de la oguzi, care au invadat Europa de sud-est şi Asia Mică în sec. XI.
Intelectualii osetini insistă asupra tezei că alanii, care aveau propria statalitate medievală, sunt
strămoșii osetinilor, numind teritoriul respectiv Osetia-Alania. Problema e că și alte popoare
caucaziene pretind la descendența nobilă alană. Intelectualii cazahi declară că de fapt cazahii
sunt urmașii lui Genghiz-Han, Școala Ardeleană declara că românii, sunt descendenţii direcți ai
romanilor. În acest scop, în limba română, cuvântul România se scria cu „â”, nu „î”, unele oraşe
deţin şi echivalentul romanic, gen Cluj-Napoca. Or, la acest titlu pretind și italienii. Naționaliștii
ucraineni declară că ucrainenii se trag din ucri, ei au creat Rusia Kieveană, cu care rușii nu au
nimic comun, iar cazacii, care există de la Nistru până la Volga sunt ucraineni.

În viziunea lui Benedict Anderson, mass-media a oferit un mecanism foarte important în

formarea reprezentărilor despre unitatea naţională, însuşi geneza naţiunilor datorându-se apariţiei
„capitalismului de tipar”. Statul a jucat un rol enorm în integrarea unor populaţii de origini etnice
şi culturale diferite, vorbitoare de idiomuri diferite, prin intermediul organizării unor instituţii
moderne care creează şi reproduc poporul. La ele se referă armata şi şcoala. În sec XIX serviciul
militar şi instruirea (care în feudalism erau apanajul aristocraţiei) au devenit de masă, ceea ce
permitea unificarea limbii, obiceiurilor, tradiţiilor, mentalităţilor şi conştiinţei naţionale,
unificarea diferitor poporaţii. În Franţa, după Revoluţia Franceză, republica a tipărit milioane de
cărţi care erau oferite gratis pedagogilor şi elevilor. Manualul standard scris de Lavisse era
studiat de toţi copiii francezi de diferite vârste şi mesajul său referitor la grandoarea franceză şi

25
Athena, S. Leouss Encyclopaedia of nationalism. Transaction Publishers, 2001, p. 21. Apelînd la idea de popor
ales, elitele pot arăta propriului popor şi lumii întregi imaginea unei naţiuni cîndva măreţe, supuse astăzi opresiunii
şi chiar exilului , dar care în viitorul apropiat va fi restabilit în locul bine meritat în economia morală a lumii.
Sionismul, nationalismul grecesc, Irlandez, elveţian, arab, sikh, hindu -indian, burmanez, japonez au operat cu
asemnea categorii

11
la integritatea teritorială (după pierderea Alasaciei şi Lorenei în favoarea Prusiei, în urma
războiului franco-prusac) a devenit un element important al conştiinţei naţionale franceze pentru
generaţiile următoare. Manualele erau create de specialişti cu un scop clar - uniformizarea
naţională.

De fapt, şi răspândirea ziarelor ar fi fost imposibilă fără sistemul poştei de stat. Astfel,
şcoala, mass-media, armata, creau sentimentul de comunitate. De aceea toate popoarele europene
care au avut propriul stat, au devenit naţiuni, rolul statului fiind crucial în acest sens. În viziunea
constructiviştilor, existenţa naţiunilor moderne (anume a naţiunilor și nu a etniei) fără de stat,
este practic imposibilă. Or, în cel mai rău caz, aceste naţiuni au avut în perioada medievală
propria statalitate (cazul scoţienilor), care a favorizat cristalizarea unor elemente comune.

Masssimo d’Azeglio la prima întrunire a parlamentului Italiei declara: ,,Am construit

Italia, acum să-i formăm pe italieni”26. În România, marele istoric Nicolae Iorga recunoştea în
1931: ,,Noi suntem un popor în curs de alcătuire”27. Deci, nici un fel de naţiuni preistorice,
veşnice, nu existau şi nu există. Toate au fost construite, procesul fiind în desfăşurare.

Dacă e să simplificăm schema, atunci primordialiștii consideră că națiunea e un fenomen

obiectiv (gene, landșaft), iar constructiviștii - cultural (educație, instruire, mass-media, religie).

Neoprimordialiștii în critica constructivismului declară, că multe națiuni s-au creat în baza

unui fundament etnic preexistent. Oricum, pentru mulți constructiviști, și etnia este o construcție,
datorată existenței statului premodern sau cel puțin, amintirii despre stat (cazul evreilor, care au
avut în antichitate propia statalitate, sau a croaţilor, care în sec. IX-XII aveau propriul stat, apoi
au nimerit sub ocupaţia ungară, ulterior habsburgică şi turcă.). Cehii, având propriul stat din sec.
X, când se cristalizează ca etnie, în sec. XVII, îşi pierd statul. Nici cele trei secole de
germanizare nu au putut anihila poporul(care?) deja format. Englezii îşi obţin statalitatea în sec.
IX, dar se omogenizează ca popor în sec XIV, odată cu asimilarea normanilor francofoni.

Instrumentalismul. În colecția de articole „Etnicity. Theory and Experience”, Harward,

1975, sub redacția lui N. Glazer și D. Moynihan grupul etnic era definit ca o comunitate, unită
prin interese, iar etnicitatea ca o modalitate, instrument de satisfacere a intereselor de grup și de
mobilizare în lupta politică. Asemenea interpretare a căpătat denumirea de instrumentalism.
Adepții lui explică conservarea etnicității în necesitățile oamenilor de a depăși înstrăinarea,

26
Hobsbawm, E. Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent: program, mit, realitate. Cişinău: Ed.ARC, 1997,
p. 47.
27
Iorga, N. Credinţa mea. Bucureşti, 1931, p. 127; citat din Hobsbawm, E. Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în
prezent: program, mit, realitate. Cişinău: Ed. ARC, 1997, p. XIV.
12
specifică societății de consum moderne, valorilor de consum și a pragmatismului. Asemenea
intrepretări se intersectează cu teoria afilierii și a necesităților compensatorii și cu teoriile
psihologice vizând comunicarea de grup. Mobilizarea etnică e explicată prin necesitatea de a
modifica stratificarea socială existentă, dorința de a penetra în straturile superioare ale societății,
divizarea pieții, pentru ce e nevoie de participat în realizarea puterii. Grupul etnic e capabil să
susțină oamenii în realizarea acestor necesități, și să-i mobilizeze în această direcție.

2. Caracteristicile distinctive ale națiunii. Naţionalismul şi Şovinismul.

Printre primordialişti există mulţi care consideră naţiunea nu altceva decât etnosul
organizat statal28. În viziunea lui Alexandr Sevastianov, nu fiecare popor(etnie) este naţiune, ci
doar acel care deţine statalitatea şi suveranitatea. Dacă de comparat naţiunea cu naţionalitatea,
poţi avea o naţionalitate (adică apartenenţă etnică) fără să aparţii la vreo naţiune, ci doar la un
popor, poporaţie sau trib.

Politologul rus Iordanskii consideră că naţiunea este o comunitate de oameni democratică,

contradictorie, dinamică, etnic neunitară, dar care se grupează în jurul unui etnos ce posedă o
limbă naţională ca mijloc de comunicare, dar cu o răspândire locală şi a altor limbi, lipsită uneori
de spaţiu propriu, dar mai des posedând un teritoriu naţional care conţine enclave (oaze) populate
de alte naţiuni, ce formează aşa enclave pe teritoriul altor naţiuni; care are o cultură ce reprezintă
o simbioză organică a etniilor integrate, care îşi conştientizează comunitatea trecutului,
prezentului şi viitorului, precum şi individualitatea spirituală 29. Naţiunea este un fenomen social-
istoric, care apare în timpul lichidării, fărâmiţării feudale şi formării statului centralizat;
dezvoltării relaţiilor capitaliste, care distrug economia naturală specifica poporaţiilor, întăresc
legaturile economice între diferite regiuni, formează piaţa naţională, îndeamnă naţiunea la
contacte externe, care o fac dependentă de acestea. Spre exemplu, poporaţia japoneză a trăit
secole în izolare şi nu a avut nevoie de contacte. Astăzi naţiunea japoneza nu supravieţuieşte însă
fără aceste contacte.
Politologul rus A.G. Agaev consideră că limba, teritoriul, legaturile culturale şi
gospodăreşti nu sunt calităţi ale naţiunii, ci doar condiţii favorabile pentru geneza şi dezvoltarea
ei. Etnia capătă forma naţiunii doar atunci când apare necesitatea de autodeterminare politică,
culturală, economică, psihologică. Naţiunea înseamnă un popor al statului modern, statalitatea

28
Оль, П. А., Ромашов, Р. А. Нация. (Генезис понятия и вопросы правосубъектности). СПб: Изд-во
Юридического ин-та, 2002, с. 5.
29
Иорданский, В. Этнос и нация. // МЭ и МО. Москва, 1992, № 3, с. 87.
13
fiind o trăsătură importantă a naţiei, excepţii în acest caz fiind curzii, bascii și corsicanii, dar
aceștia luptă activ pentru suveranitatea naţională etc.
Trăsăturile de bază ale naţiunii:

Factorii materiali:

1. Statalitatea. Chiar dacă etnia nu are statul propriu, dar luptă pentu acesta, cum e
cazul curzilor, bascilor, corsicanilor, putem vorbi despre formarea naţiunii.
2. Teritoriul.
3. Unitatea vieţii economice, sociale (lipseşte fărâmiţarea feudală, autarhia,
economia naturală, fiind prezentă piaţa unică, standardele naţionale unice: impozite, licenţe etc).
Factorii spirituali:

 Conştiinţa naţională.
 Limba naţională literară. 
 Forme naţionale ale culturii profesionale: teatru, cinema, literatura, pictura.
 Caracterul naţional, unitatea psihologiei.
 Un destin istoric comun.

Instituţiile sociale:
 Presa, televiziunea.
 Şcoala modernă; universităţile.
 Armata naţională.
Din aceste trăsături reiese că „Naţiunea este o comunitate umană, membrii căreia sunt uniţi
prin legături materiale (teritoriu, stat, interese economice comune) şi spirituale (tradiţie, istorie,
cultură) și au conştiinţa că formează o entitate.”30

Care este raportul dintre factorii obiectivi (statalitate, teritoriu, resurse) şi subiectivi
(tradiţii, istorie comună, spirit naţional, caracter naţional)? Printre trăsăturile menţionate mai sus,
vom adăuga că, deşi factorii materiali şi spirituali sunt nucleul unei naţiuni, oricum naţiunea are
nevoie de instituţii sociale şi de conştiinţă socială care sunt canale de reproducere a naţiunii.
Anume şcoala, universităţile, armata, mass-media reprezintă puternice instituţii de integrare a
naţiunii, de cultivare a valorilor şi a spiritului naţional. Dacă aceste canale lucrează în favoarea
altei naţiuni, naţiunea va dispare. Conştiinţa socială este un canal de mobilizare a spiritului
naţional în perioadele dificile (criză, război). Numai datorită conştiinţei sociale a fost posibilă
refacerea economică a RFG, Japoniei după Al Doilea Război Mondial.
30
Ferreol, G. Op. cit., p. 134
14
 În viziunea politologului rus I. Kudreavţev, „naţiunea nu este un concept integral „real”,
material, obiectiv, nici invers, total subiectiv, spiritual. Ea reprezintă o sinteză structurală a
elementelor obiective şi subiective31.

Factori materiali obiectivi ale

naţiunii: Statul, teritoriul, resursele Instituţiile sociale:

Conştiinţa Armata,

socială şcoala,

Factorii subiectivi, spirituali: universităţile,

Spiritul naţional, tradiţiile, istoria, biserica,

Caracterul naţional, conştiinţa naţională

Când ambele componente (care) sunt în echilibru putem conchide că naţiunea este
puternică şi stabilă: e starea de integritate, desăvârşire a naţiunii. Atunci când factorii subiectivi-
spirituali sau obiectivi-materiali lipsesc, vorbim despre o naţiune neintegră, nedeplină. Când
factorii obiectivi lipsesc, vom avea o „naţiune a spiritului” cu o conştiinţă naţională proeminentă,
dar lipsită de statalitate. Dacă factorii subiectivi pe care îi deţine o naţiune reuşesc să mobilizeze
destule forţe necesare pentru constituirea statului naţional, naţiunea va deveni „deplină” şi
autoconştiinţa ei se va normaliza; dacă nu, atunci naţiunea, devenind „neintegră”, „nedeplină”,
va trece în opoziţie radicală faţă de acele forţe şi instituţii care nu i-au oferit posibilitatea să se
manifeste ca naţiune pe deplin. De obicei, naţiunea dată e în opoziţie cu statul pe teritoriul căruia
locuieşte (vezi curzii, bascii, scoţienii). Primele state centralizate europene din secolele XVIII-
XIX nu erau naţiuni clasice. Populaţia acestora nu era un „subiect colectiv” care şi-ar fi dictat
voinţa statului; statul nu era o instituţie suprasocială care ar unifica întreaga populaţie pe baza
unui „spirit naţional” comun; lipsea identificarea cetăţenilor cu deţinătorii puterii în baza
„unităţii de sânge”. Aceste state prenaţionale au reuşit, prin noua politică a centralizării, să
asigure o uniformizare relativă a statului, moment asigurat de birocraţie, armată, prefecturi,

31
Кудреавцев, И. Национальное Я и политический национализм. // Полис, 1997, № 2, с. 85.
15
departamente etc. Răspândirea principiilor democratice a devenit o premisă pentru transformarea
acestor state în state naţionale32.

Raportul naţiune – poporaţie (etnie)

1. Dacă e să pornim de la abordarea primordialistă, că Etnia este o categorie naturală (landşaft,

mediu geografic, tradiţii, limbă, religie), atunci, omul se naşte cu ea, nu o alege. Naţiunea e o
categorie social-istorică, este apartenenţa individului la o comunitate statală, socială, culturală.
Spre deosebire de etnos, apartenenţa la care este un dat obiectiv, apartenenţa la o naţiune este o
realitate socială, în sensul că individul îşi poate alege naţiunea din care face parte. Poporul poate
fi definit ca un fapt natural, naţiunea - ca o comunitate civilizată.

2. Naţiunea este o comunitate organizată statal. Mai simplu, „Naţiunea este o totalitate de
indivizi, care au o patrie comună"33. Etnia poate să fie lipsită de propria statalitate, sau să o
posede într-un cadru premodern (perioada antică sau medievală).

3. Naţiunea se formează în rezultatul unităţii (uniformizării) spaţiului economic, cultural,

social, care favorizează dezvoltarea legăturilor comerciale între diferite grupuri etnice. Pentru
poporaţie e specifică fărâmiţarea feudală, economia naturală, autoizolarea.

4. Naţiunea, de obicei, reprezintă mai multe grupuri etnice. Poporaţia, sau etnia reprezintă o
singură unitate etnică sau grup.

5. Naţiunea posedă o limbă literară, înţeleasă de toţi membrii ei. La fel, ea poate vorbi două şi
mai multe limbi: o parte de irlandezi vorbesc engleza, alta – irlandeza; scoţienii – engleza şi
scoţiana, indienii – hindi şi engleza. Etnosul, poporaţia, de obicei, vorbeşte o limbă, formată
dintr-o mulţime de dialecte, reprezentanţii cărora aproape nu se înţeleg între ei.

6. Naţiunea, spre deosebire de etnie, are formele contemporane ale culturii naţionale: teatru,
operă, balet, cinematografie, pictură, arhitectură, design artistic, literatură naţională, cu indivizi
cu renume internaţional în domeniu.

7. Naţiunea fiind un produs al modernităţii, are un set de instituţii moderne: şcoala modernă cu
învăţământ general obligatoriu, armată modernă (serviciul militar general sau mai recent, prin
contract), mass-media, stat cu birocraţie modernă.

32
Кудреавцев, И. Указ. Соч., c. 78. Însuşi cuvântul „naţiune” a început să capete sensul contemporan în timpul
Marii Revoluţii Franceze, când a apărut necesitatea de a defini acel „subiect popular”, care a preluat puterea de la
rege. Astfel, democraţia a propus prin forţă să transforme poporul în naţiune, adică subiect al propriului stat.
Oricum, naţiunea franceză era o naţiune politică, nu şi una culturală sau etnică.
33
Семенов, Ю.И. Философия истории. Москва, 1999, c. 42.
16
 8. Etnosul se cimentează pe conştiinţa provenienţei comune (trecut). Naţiunea, prin
comunitatea viitorului, prin menirea sa istorică, prin ideea naţională.

9. Naţiunea se desprinde de etnos (popor) atunci când supuşii de ieri, înstrăinaţi de la

problemele ţării, devin cetăţeni care conduc (Declaraţia Universala a Drepturilor Omului în
Franţa), influenţează direct sau indirect deciziile politice. Deci, naţiunea e o comunitate
democratică.

10. Poporul (etnosul) este o entitate pasivă, este de obicei un obiect al relaţiilor internaţionale.
Naţiunea este activă, deţine propria „voinţă” în sensul capacităţii de impunere a propriei decizii
atât subiecţilor ce o compun, cât şi celora care se află peste hotarele sale. Naţiunea are
capacitatea de autodeterminare, îşi alege singură formele de existenţă (de exemplu, statul).

Minoritate naţională este naţiunea care se afla pe teritoriu statal străin. De obicei,
minorităţile îşi au ziarele, cărţile naţionale, dar literatura de baza o citesc în limba naţiunii
majoritare, la fel se realizează și educaţia; sunt incluşi mai larg în activitatea organizaţiilor
atotnaţionale decât a celor locale; cunosc doua limbi (vezi polonezii, armenii etc. în Franţa) dar
din motiv ce nu fiecare poate asimila două limbi, două culturi, apare un sentiment de inferioritate
socială. Foarte des, acest lucru favorizează asimilarea, adică pierderea limbii şi culturii naţionale
proprii. Mulţi politologi evită însă conceptul de minoritate națională, fiindcă este ofensator,
preferând pe cel de „Comunitate naţională”.

Mulţi istorici şi politologi, în special constructivişti, consideră că Naţiunea este un produs al

naţionalismului. În esenţă, Naţionalismul este o ideologie şi politică de preamărire şi glorificare a
propriei naţiuni, atribuindu-i o misiune specială în istorie, drepturi deosebite (la un anumit
teritoriu, resurse, statalitate). Ideologia naţionalismului constă din următoarele axiome:

- promovarea valorilor naţionale (statale) faţă de cele ale persoanei;

- prevalarea culturii naţionale faţă de alte culturi.

Ca regulă, naţionalismul naţiilor mici este o reacţie de apărare împotriva naţionalismului

naţiilor mari. Explozia naţionalismului la finele sec. XVIII a fost cauzată de schimbările social-
politice, situaţii internaţionale ce au atras ostilitatea faţă de străini.

Cauzele sociale ale apariţiei naţionalismului:

1. Rezistenţa grupurilor tradiţionale era ameninţată de ansamblul modernităţii, clasele noi şi
netradiţionale se dezvoltau rapid în societăţile urbane ale ţărilor dezvoltate.

17
 2. Migraţiile masive. Naţionalismul apare în momentul când este ameninţat grupul etnic
autohton.
3. Crizele sociale. Nemulţumirile maselor sunt coagulate de elitele conducătoare, care
declanşau conflictele etnopolitice.

Naţionalismul poate apărea în două ipostaze :

- politic se manifestă în lupta pentru un stat naţional, drepturi naţionale etc.;

-etnic care degenerează deseori în șovinism şi xenofobie (exacerbarea rasei, purităţii de

sânge, a tradiţiilor etc.).

Naţionalismul poate uşor degenera în şovinism, rasism, xenofobie (ura faţă de străini).
Şovinismul este o forma de naţionalism de pe poziţiile naţiei mari şi puternice. Dacă
naţionalismul poate fi atât ofensiv cât şi defensiv - șovinismul este numai ofensiv. Naţionalismul
proslăveşte propria naţiune - șovinismul dispreţuieşte alte popoare. Naţionalismul este o
încercare de a întări barierele naţionale - șovinismul are tendinţa de a înăbuşi celelalte naţiuni.

Naționalismul se bucură de o reputație proastă în Occident. Unii politologi (Stephen Van

Evera) consideră, că naționalismul, în special când caracterizează națiunile lipsite de stat, are o
probabilitate mare de a demara războiul, fiindcă solicită schimbări radicale. Lupta pentru
independență națională și libertate poate produce războaie de secesiune, care pot degenera în
conflicte internaționale34.

3. Conceptul de etnie, poporaţie, rasă. Procesele etnice contemporane.

Politicienii, oamenii de rând și chiar cercetătorii operează cu termenul abstract de popor, care
semnifică națiune, dar mai frecvent, are sensul de etnie, sau etnos. Definirea etniei este un obiect
de discuție în stiințele sociale între constructiviști și primordialiști.

Cercetătorul francez Gilles Ferreol consideră că Etnia, este o grupare de indivizi care au
aceeaşi origine şi care posedă o tradiţie culturală comună.35 Alți cercetători, completează
definiția, afirmând că etnia (din l.greaca etnos - popor) reprezintă o comunitate stabilă de
oameni, constituită istoric pe un anumit teritoriu, care posedă particularităţi generale şi relativ
34
Michael Edward Brown, Nationalism and ethnic conflict, MIT Press, 2001, 491pag., p.31
35
Ferreol, G. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Polirom, 1997 p. 69
18
stabile de limbă, cultură, mod de viată, psihologie, precum şi conştiinţa unităţii şi deosebirii de
alte formaţiuni de acest tip - autoconştiinţa etnica. 36 Donald Horowitz, în tradiția primordialistă,
consideră că legăturile de rubedenie se află la originea afilierii etnice. John Armstrong în
„Nations before Nationalism” susţine că conştiinţa identităţii etnice a devenit o forţă
predominantă în constituirea structurilor politice independente. Naţiunile existau şi în perioada
premodernă - naţiunile moderne fiind o continuare a vechilor identităţi etnice sau evoluînd din
acestea (de ex. continuitatea este observată la comunităţile armene, evreieşti).

Pentru alți teoriticieni, etnicitatea semnifică un fenomen de clivaj în cadrul unei naţiuni - de
obicei, în cadrul unui stat naţional; ca şi regionalismul, este considerată un fenomen
„subnaţional”. Ernest Gellner, într-o tradiţie constructivistă, evită termenul însuşi, atribuind
adjectivul „etnic” celui de „naţional”, atunci când vorbeşte despre graniţe sau folosindu-l
interşanjabil cu conceptul de „cultură”, cu excepţia cazurilor în care pare să descrie un grup
rasial.37

O definiţie primordialistă importantă a etniei este oferită de Antony Smith. În viziunea sa,
comunitățile etnice sau etniile - sunt populaţii umane, diferenţiate atât de membrii săi, cât şi de
indivizii din afară, ca având următoarele atribute:

1. numele etnic, sau etnonimul (a common name)

2. mitul provenienţei comune (a myth of common ancestry)
3. memorii şi tradiţii istorice formate (shared memories)
4.  unul sau mai multe elemente diferite ale culturii comune (a common culture)
5. referinţă la un teritoriu istoric sau Patrie pe care la moment ar putea să nu o deţină (a link
with historic territory or homeland, which it may or not currently occupy)
6. mijloace de solidaritate comună, cel puţin la nivel de elită (a measure of common
solidarity)38
Alain Policar, profesor francez de ştiinţe sociale opinează, că etnicitatea ca noţiune nu este
univocă nici în definiţie, nici în utilizările sale, care par adesea diferite şi contradictorii. În opinia
sa, „în domeniul intelectual francez, conceptul de etnicitate nu se bucură de o reputaţie
favorabilă. Conform opiniei comune, a-l invoca înseamnă a te ralia unei concepţii
„comunitariste” asupra organizării sociale, concepţie opusă tradiţiei franceze, pentru care nu
există decît o legătură directă între stat şi cetăţean. Trebuie să depăşim această prejudecată pentru

36
Андрущенко, В. Социология. Харьков, 1997, c. 436
37
A. Smith. Naţionalism şi Modernism. Chişinău: Epigraf, 2002, p. 57
38
A. Smith. The Ethnic Origins of Nations (Oxford: Basil Blackwell, 1986) pp.22-30
19
a încerca să înţelegem atât utilitatea, cât şi limitele etnicităţii.” 39 Deci, pentru mulți savanți,
operarea și apelul la etnicitate reflectă un atavism politic și intelectual, fiind un rudiment arhaic.

Academicianul rus I. V. Bromlei a propus doua forme ale etnosului:

a) organismul etno-social (tribul,40poporaţia, naţiunea), comuniuni care sunt de

neimaginat în afara unui teritoriu şi a instituţiilor sociale necesare pentru funcţionarea
organismului etno-social;

b) etnicos – totalitatea indivizilor care conştientizează apartenenţa lor la etnosul dat şi care
trăiesc nu doar pe propriul teritoriu, dar şi pe teritoriul altor etnii. Orice rus, oriunde nu s-ar afla,
ce limbă n-ar vorbi, se poate considera o parte a etnicosului rus atâta timp cât se consideră rus.
Însă numai rușii din Rusia formează organismul etno-social al naţiunii ruse, doar la ei
funcţionează pe deplin şcoala rusă de la cea primară la superioară, sistemul propriu de instituţii
culturale și ştiinţifice, propria ramificaţie de mass-media. Deci, naţiunea rusă este o parte a
etnicosului rus, împrăştiat în toata lumea. Există şi etnii care constau în totalitate din grupe
naţionale aflate în mediu etnic străin: ţiganii, spre exemplu. Fiecare etnos care a atins un anumit
nivel al dezvoltării social-economice (adică şi-a format intelectualitatea sa, businessmanii săi,
specialiştii profesionişti calificaţi) şi care are un anumit număr, încearcă să iasă la nivelul
naţiunii, adică să-şi dezvolte şcoala naţională, instituţiile culturale, independenţa statală.
Numărul necesar de doua - trei sute de mii indivizi (chiar dacă s-a atins un nivel economic şi
cultural foarte înalt) este de asemenea o condiţie.

Unii savanţi vorbesc de schema Etnos – Subetnos*(un etnos conţine mai multe
subetnosuri). Superetnosul este o comunitate compusă din mai multe etnosuri, de exemplu,
Lumea Islamică, Comunitatea Culturală Europeană, superetnosul de stepă: kazahii, kirghizii,
uzbecii, turcii, superetnosul rus. Esenţa supertenosului o constituie nu religia, limba şi
stereotipurile comune comportamentale.41 În viziunea savanţilor Gumiliov L.,Ivanov K. atunci
când se schimbă mediul de viaţă a etnosului, landşaftul, se modifică însuşi etnosul, dar în special
stereotipurile comportamentale, ce deteremină apariţia unor subetnosuri în cadrul etnosului. Un
superetnos sunt evreii, fiindcă reprezintă câteva etnosuri aparte. În Izrael, situaţia evreilor

39
Gilles Ferreol, Guy Jucquois. Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale. Bucureşti, Polirom, 2005, p.275
40
Tribul este o formă de comunitate umana, specifică comunei primitive. La baza tribului stau relaţiile gentilice (de
neam), ce determină diferenţierea tribului după teritoriu, limbă, cultură. Tribul unifica câteva ginţi, ce aveau un
teritoriu, limbă, obiceiuri, moravuri comune. Doar apartenenţa la trib permitea individului să fie coproprietar al
averii comune, îi asigura o anumită cantitate din produsul social, îi garanta o participare în viaţa sociala. Înlocuirea
relaţiilor gentilice prin cele marfă-bani, a contribuit la destrămarea triburilor şi unirea lor în poporaţii.

* Supertnosul velicorus a creat în Suberia câteva subetnosuri: cialdonii, indighirii, marcovţi, karimii.
41

Гумилев, Л., Иванов К. Этнические процессы: два подхода изучения.// Социс,1992, №1.c.53
20
europeni (aşkenazi) şi evreilor africani (sefarzi) nemaivorbind deja de falaşi se deosebeşte
radical.

Din această perspectivă, este interesant conceptul de poporație, care în viziunea noastră are
valențe explicative vizibile. Poporaţia este o forma de comunitate culturală, lingvistică,
teritorială, economică, specifică perioadei antice și medievale, în plan istoric fiind anterioară
naţiei. Poporaţia nu este o simplă uniune de triburi, ci o organizare comunitară a oamenilor
calitativ nouă, bazată pe legaturile economice și teritoriale, existenţa proprietăţii private și a
claselor antagoniste, o limba nouă, bazată pe legaturile economice şi conştiinţa apartenenţei
etnice. Poporaţia există şi azi nu doar in ţările subdezvoltate, dar şi în cele industrializate: Marea
Britanie - galii, normanii, uceşii; Franţa - bretonii, corsicanii; Russia - evencii, iukaghirii, ciukcii,
etc. Poporaţiile mai mari se pot consolida în naţiuni, edificându-și sau luptând pentru propria
statalitate și cultură națională.

Primordialiştii operează des şi cu termenul de rasă. Rasa ar desemna un grup definit printr-
un ansamblu determinat de caractere morfologice ereditare, în timp ce etnia s-ar referi la
grupurile care împărtăşesc un ansamblu de caractere psihice transmise prin tradiţie. Şi într-un
caz, şi în celalalt, aceste caractere sunt considerate a fi în esenţă „date obiective” şi ar avea o
acţiune cauzală asupra comportamentului şi „destinului” populaţiilor respective. 42 Majoritatea
savanţilor vorbesc de 5 rase mari: albă (europizii), galbenă (mongoloizi), neagră, (negroizi)
roşie (indienii americani) şi aborigenii (australoizi populaţia băştinaşă a Australiei, Oceaniei).
43
Oricum, termenul de rasă are prea puţin valenţe ştiinţifice, fiind mai mult „o categorie de
excludere şi ucidere”, indiferent ce criterii „ştiinţifice” ar sta la clasificarea acesteia: biologice
(negri, albi, mongoloizi,), lingvistice (arieni, semiţi, turanici,) sau de altă natură.

Desigur, a defini etnicitatea este complicat. Trăsăturile obiective ale etniei oferite de
primordialişti, nu sunt valabile pentru toate etniile. A spune că etnia e o comunitate naturală,
membrii căreia provin de la un strămoş comun, la fel e dubios. Constructiviştii oferă zeci de
cazuri de etnii construite, procesul fiind şi astăzi în desfăşurare. Orice diferenţă culturală minoră
poate duce la apariţia unor noi etnii. Un exemplu clasic e URSS. Aici avem exemple multiple de
politică statală orientată la edificarea popoarelor. Multe poporaţii şi popoare din Rusia au primit
în anii 20-30 ai sec. XX teritoriu şi instituţii politice (statale). Au fost oficial întărite şi
înregistrate numele diferitor etnii, fiind înregistrată şi identificarea naţională (etnică) a
cetăţenilor. Unele popoare nu aveau denumire proprie (azerbaijanii îşi ziceau turci, tadjicii –
musulmani vorbitori de persană). A fost creat scrisul pentru 40 de limbi (dacă luăm în calcul
42
Rex J. Rasă şi etnie. Bucureşti, 1998, p.10.
43
Авдеев В., Севастьянов А. Раса и этнос. Москва: Книжный мир, 2008. -160 с. С. 59
21
dialectele atunci pentru 57). Fiecărui popor i s-a format o cultură „naţională” ca formă: etnografii
înscriau poveştile şi cântecele populare, arheologii studiau antichitatea, istoricii scriau istoria,
folcloriştii adunau pe bucăţi epopeele naţionale (eposul). În tempouri accelerate se pregătea
intelectualitatea artistică: pictorii, muzicanţii, artiştii de operă şi balet, regizorii. Mai anevoios
decurgea procesul de alipire a poporaţiilor la un anumit teritoriu (vezi Carabahul de Munte). În
1934, din 2443 de raioane existente în URSS, doar 240 erau naţionale. Se produce unirea unor
grupuri etnice înrudite. În perioada sovietică au apărut popoare mai mari: Mordva, Komi, Avarii,
Hakaşii. Formarea unor grupuri etnice şi a limbilor lor nu s-a finisat nici astăzi. Avarii, spre
exemplu, se divizează în 15 grupuri subetnice, astel încât doi avari din două sate diferite nu se
înţeleg reciproc. Limba dargină constă din 15 dialecte, limba cumâcă –din 5 dialecte. 44 Un
exemplu clasic de construcţie etnică este poporul tadjic, creat în anii 20 a sec. XX, cu o
conştiinţă naţională şi cultură dezvoltată. Deşi cuvântul tadjic încă în sec. VIII semnifica arab
(ostaş al califului), el nu avea semnificaţie etnică până în 1918. Părinţii tadjicilor la acea perioadă
declarau: ,,eu sunt musulman, sunt de limbă persană”. În 1924 a apărut Republica Autonomă
Tadjică în componenţă Uzbekistanului, în 1924 - prima revistă în limba tadjică, în 1929 - primul
teatru dramatic tadjic, 1931 - Universitate Pedagogică din Tadjikistan, cu o singură facultate şi
12 profesori, în acelaşi an - Universitatea Agrară. Dacă în 1921 erau 31 de şcoli în Tadjikistan,
cu 904 elevi, atunci în 1929 erau deja 307 şcoli cu 12000 elevi. 45 Respectiv, etnia reprezintă un
grup de oameni, care au conştiinţă etnică comună şi anumite trăsături culturale comune (acestea
diferă de la un caz la altul - la unii limba, la alţii religia, tradiţiile, obieciurile, teritoriul comun
etc).

Procesul de construcţie şi formare dar şi de dizolvare a unor etnii şi naţiuni este complex,
realizându-se în cadrul unor procese multivectoriale. Interacţiunea etniilor care conduce la
schimbarea esenţei lor sunt procese etnice. Exista procese etnice evoluţioniste şi de transformare.

Procesele etnice evoluţioniste se exprimă prin modificări esenţiale a oricărui dintre

elementele de bază ale etniei şi, in special, al limbii, culturii precum şi modificarea structurilor
sociale (de clasă şi profesionale).

Procese etnice de transformare cuprind schimbările care duc la modificarea apartenenţei

etnice, etapa finală fiind schimbarea conştiinţei etnice. Procesele de transformare pot fi:

- de integrare (unificare),
- dezintegrare (dezbinare).
44
Сергей Кара-Мурза. Демонтаж народа. Москва, Алгоритм, 2008. с.421-422
45
Сергей Кара-Мурза. Демонтаж народа. Москва, Алгоритм, 2008. с.407

22
 Procesele de unificare pot fi de trei forme:
1. consolidare,
2. asimilare,
3. integrare.
Consolidarea înseamnă contopirea câtorva popoare înrudite după limbă şi cultură într-o
noua etnie mai numeroasă (consolidarea interetnică) sau unificare internă a poporului pe contul
nivelării deosebirilor între grupele ce o compun (consolidarea internă). Exemple de consolidare
interetnică pot servi unirea triburilor slave şi formarea poporaţiei ruse; consolidarea internă a
poporului, ştergerea deosebirilor între bavarezi, saxoni s. a. poporaţii în secolul XIX-XX. Aceste
procese sunt caracteristice pentru etniile tinere.

Asimilarea – disocierea, topirea unui etnos sau a unei părţi a lui într-un etnos mai
numeros. În lumea contemporană, procesele de asimilare se desfăşoară mai intensiv în ţările
dezvoltate: Italia, Marea Britanie, Suedia, etc.

Integrarea este un proces de interacţiune în interiorul statului sau la nivel interstatal a

câtorva popoare, care se deosebesc puternic unul de altul prin limbă şi cultură şi, ca efect,
formează artificial trasaturi comune. În rezultat, nu se formează naţii, ci doar comunităţi
interetnice. Dar aceste comunități nu posedă trăinicia necesară, fapt demonstrat de ruinarea
imperiilor: Austro-Ungar, Otoman, URSS, Iugoslavia. Chiar şi în SUA, politica de integrare e
considerată neeficientă, deoarece fiecare etnie din SUA îşi păstrează trăsăturile etnice şi
identitatea naţională (în SUA sunt 197 de etnii, şi anume 23,3% sunt de origine americană; 23%
germanii; 15% englezi; 9,6% africani; 6% mexicani; 3,8% polonezi, 4,1% francezi).

Procesele de consolidare există doar la superetnii. Procesele de transformare, dezbinare se

manifestă în separatism teritorial (Quebec în Canada, Bascii în Spania, Kurzii în Turcia,
Corscicanii în Franța, Scoțienii în Marea Britanie,).

Diferenţierea etnică presupune separarea unui grup etnic dintr-o comunitate etnică în
rezultatul evoluţiei etnice (Germania-Austria). În lumea modernă, locuiesc peste 3500 etnii: în
Europa – 300 etnii; India – 150 de etnii; Indonezia – 150 de etnii; în Rusia – peste 180 de etnii;
continentul American – 600 de etnii; Vietnam – 80 etnii; Africa, Australia, Asia – 2600 triburi,
popoare, naţiuni. Nu întotdeauna frontierele statului coincid cu cele etnice. Pe glob, sunt state
unde există probleme naţionale: Azerbaijan – 55% de azerbaijani trăiesc în Iran; Kazahstan –
38% sunt kazahi, în rest este populat de alte naţionalităţi.

23
 Asistăm la un proces de globalizare în proporţii, dar care are efecte duble: pe de o parte, se
produce omogenizarea şi chiar dispariţia multor deosebiri religioase, lingvistice, etnice; pe de
altă parte, globalizarea provoacă eşuarea unor proiecte statale, apariţia unor noi etnii, ca reacţii la
tentativa de omogenizare şi deznaţionalizare.

Procesele de transformare etnică sunt în plină desfăşurare. Dacă în sec. XVIII-XIX apariţia
statului modern a favorizat apariţia unor naţiuni moderne, atunci în sec. XXI, scindarea sau
slăbirea statului şi a structurilor sale etno-naţionale, duce la apariţia unor noi etnii şi naţiuni.
Mulţi autori atestă apariţia unor noi etnii în lume: afro-americanii în SUA, cazacii în Rusia şi
Ucraina, etc. Muntenegrenii, consideraţi etnici sîrbi, azi, în urma scindării Serbiei, îşi zic
munenegreni, având şi propriul lor stat. Scindarea Sudanului în 2011, pe criterii religioase,
inevitabil va duce la apariţia unor noi comunităţi etno-naţionale, fiind de fapt şi un produs al
apariţiei uor asemenea comunităţi. Astăzi, integritatea Canadei este ameninţată de Quebec, de
eschimoşi şi algonchini. În SUA anumite triburi indiene solicită suveranitate, ca şi populaţia din
Hawai, care nu este inclusă în relaţii contractuale. Acelaşi lucru se întîmplă cu populaţia maori în
Noua Zelandă, şi aborigenii în Australia, cu rutenii în Ucraina. În toate cazurile, populaţiile
“băştinaşe”, cer statului dreptul la autodeterminare. 46 Fenomene similare se întâmplă și în Belgia,
Spania, Franţa, Marea Britanie, Rusia, Moldova, Georgia, unde anumite comunităţi entice şi
politice pretind la suveranitate şi la faptul, că reprezintă comunităţi naţionale distincte.

Procesele de transformare şi evoluţie etnică continuă, creează structuri etnice complexe în

majoritatea statelor lumii. După componenţa etnică exista trei grupuri de ţări:

1. unitare – unde prevalează o etnie (Franţa, Germania, România, Bulgaria, China). Există
ţări sterile din punct de vedere etnic: Japonia – 99,9% japonezi; Armenia; Koreea;

Doar 10% din statele lumii au o relativă omogenitate etnică, 47 existând o relativă
coincidență a hotarelor națiunii cu cele ale statului. Dar necătând la aceasta, majoritatea statelor
lumii sunt considerate state - națiuni.

46
Dreptul la autodeterminare reprezintă un principiu fundamental al dreptului internaţional care într-o formă
explicită a fost prima dată formulat de către preşedintele SUA W. Wilson la finele Primului Război Mondial. Acest
principiu conţine următoarele componente: alegerea liberă de către popor a orânduirii statale, inclusiv separarea şi
formarea unui stat independent; libertatea de a alege instituţiile şi simbolurile de stat; independenţa în rezolvarea
problemelor economice, socio-culturale ale dezvoltării sale. Formele de manifestare a dreptului la autodeterminare:
Separarea – ieşirea naţiunii din componenta formaţiunii multinaţionale sub acţiunea manifestării voinţei poporului.
Unirea – unirea unui popor cu alte popoare în limitele unui stat în bază federativă, confederativa sau autonomizare
în condiţiile unui stat unic (în Republica Moldova – autonomia Gagauziei). Acţiunea principiului dreptului la
autodeterminare a popoarelor este limitat de principiul integrităţii teritoriale a statelor, fapt ce face acţiunea primului
principiu foarte restrânsă.

47
Walker Connor Ethnonationalism: the quest for understanding, Princeton University Press, 1994, 234 pag, p.40
24
 1. bivalente – doua etnii de bază (Afganistan, Pachistan, Iran);
3. polietnice – nu prevalează nicio etnie (Iugoslavia, fosta URSS - 46,7% rusi, Indonezia,
Filipine).

În concluzie, vom afirma, că procesul de apariţie a unor noi etnii şi comunităţi naţionale e
în continuă desfăşurare, globalizarea, deficitul resurselor, democratizarea fiind adesea un
catalizator în plus pentru emergenţa diferitor discursuri etnocentrise şi naţionaliste.

4. Structura etnică şi particularităţile relaţiilor interetnice în Republica Moldova

În cadrul URSS, relaţiile interetnice, pe la mijlocul anilor 1980, au devenit foarte
tensionate. Sistemul sovietic se baza pe un mecanism complex de construcţie a naţiunii sovietice,
care se manifesta în cîteva aspecte: a) diminuarea rolului limbilor locale; b) utilizarea obligatorie
a limbii ruse în şcolile şi instituţiile superioare de învăţământ dar şi în cele de stat; c) promovarea
în structurile de conducere în fucţie de criteriul etnolingvistic.

Important este şi acel fapt, că în URSS doar 15 din 104 naționalități aveau republici,
celelalte 89 nu o aveau și nici nu au obținut-o. Aceste naționalități lipsite de statalitate cu un
total de 25,6 milioane populație, alcătuiau 10% din populația totală a URSS. Unele din aceste
naționalități (tătarii, cecenii, ingușii, osetinii luptă aprig pentru propria statalitate48. Printre
popoarele cu propria statalitate republicană erau şi moldovenii, care la 2 august 1940 au obţinut
propria republică unională - RSSM. Dar prezenţa moldovenilor în structurile de vîrf ale puterii,
până la mijlocul anilor 70 ai sec. XX era redusă. Problema se agrava şi pe motiv că populația
băştinaşă adesea ocupa funcţii inferioare, era antrenată în activităţi „neprestigioase”. Structura
populaţiei ocupată în RSSM era următoarea: în industrie erau antrenaţi în 1987 doar 48%
moldoveni, în transport şi comunicaţii 52%, în agricultură 79%. Acest fapt explică parţial de ce
la finele anilor 80, conflictul naţional, care a izbucnit în URSS, în condiţiile RSSM avea
elemente de clasă: „polemica satului şi oraşului”, „a industriei şi agriculturii”, „a celor ce
lucrează în câmp şi a celor care mută hârtiile”. 49 Au apărut actori politici care declarau că
moldovenii sunt săraci datorită minorităţilor naţionale, şi că dacă minorităţile vor părăsi
Moldova, ţara va trăi mult mai bine. FPM (Frontul Popular din Moldova) a ieşit cu un mesaj
naţionalist moldovenesc, în esenţă şi sloganul „Unire moldoveni!”, mobilizând zeci de mii de
cetăţeni la mitinguri. Trezirea conştiinţei naţionale a populaţiei majoritare din RSSM, s-a soldat
în 1989 cu adoptarea legilor care prevedeau trecerea limbii moldoveneşti la grafia latină; limba
moldovenească este anunţată ca limbă de stat, limba rusă - limbă de comunicare interetnică. Până
48
Michael Edward Brown, Nationalism and ethnic conflict, MIT Press, 2001, 491pag., p.33
49
Солонарь, В. Молдавия: национальная политическая культура. //Рабочий класс и современный мир,
1990,№ 4, c.64
25
la acest moment, în RSSM în şcoli se preda în limba rusă şi mai puţin în cea română
(moldovenească), acelaşi lucru fiind valabil şi pentru universităţi, unde instruirea în limba de stat
se făcea doar la specialităţile pedagogice şi de artă. Situaţia bulgarilor şi găgăuzilor era şi mai
proastă: în limba bulgară şi găgăuză apărea doar un ziar republican şi unica emisiune televizata
Pe unda Bugeacului.

Aceste schimbări lingvistice promovate de Frontul Popular din Moldova, şi în special

trecerea la grafia latină şi adoptarea tricolorului românesc la 27 aprilie 1990, ca şi Podul de flori
(6 mai 1990) au speriat minorităţile etnice, care au interpretat aceste demersuri ca acţiuni de
românizare și ameninţare a propriei identități etnice. În iulie 1990, la Congresul al II-lea, FPM
preia mesajul naţionalist românesc şi ideea de unire a celor două state, fapt ce a impulsionat
naţionalismul rus, găgăuz şi bulgar. Această decizie, de fapt, a slabit Frontul Popular.

La 19 august 1990, se proclamă Republica Găgăuză şi la 2 septembrie 1990 - Republica

Transnistreană. La 26-28 octombrie 1990 va fi organizat „marşul voluntarilor” moldoveni în
Găgăuzia pentru „a restabili ordinea constituţională”. Vărsarea de sânge a fost evitată datorită
intervenţiei unor regimente militare unionale. Pentru a tempera manifestările separatiste, în iunie
1991, a fost adoptată „Legea despre cetăţenia Republicii Moldova”. Practic toţi indivizii care
locuiau pe teritoriul RM la momentul adoptării legii au primit cetăţenia, spre deosebire de
exemplu de ţările Baltice (Letonia), unde o bună parte din etnicii ruşi nu aveau cetăţenie.

Acest lucru însă nu a calmat spiritele. În 1992, va izbucni războiul transnistrean, care de
facto, a fost pierdut de Republica Moldova. Ca efect, pe malul stâng al ţării s-a format o enclavă
politică necontrolată de Chişinău şi care are toate atributele formale ale statalităţii: guvern,
parlament, armată, vamă, monedă. Conflictul, indirect, a întărit autonomia administrativă şi
teritorială a Gagauz-Yeri, care totuşi, rămânea în componenta RM fiind guvernată de propriile
legi, condusă de Başcan şi Adunarea Populară. Legislaţia moldovenească stipulează dreptul
Găgăuziei la autodeterminare în cazul în care se va modifica statutul internaţional al RM.
Constituţia adoptată în 1994, stipula pentru regiunea Transnistriei un „statut special”, în
componenţa RM. La 22 octombrie 1999, nu și fără presiunile Bulgariei, s-a format judeţul
Taraclia, în care bulgarii reprezintă apr. 55% (32.000 din 59000 populaţie a raionului). Motivul
etnic la formarea judetului a fost utilizat pentru perpetuarea aflării la conducere a lui Kiril
Darmancev și a altor lideri bulgari.50

În 1994 PDAM şi blocul Socialiştilor au schimbat imnul „Deşteaptă-te române”, în „Limba

noastră”. Tot în 1994 tricolorul moldovenesc capătă stema care reprezintă acvila, pentru a-l
50
Fruntasu Iu. O istorie etnopolitica a Basarabiei. 1812-2002.Chsisinau, 2002, p.342
26
deosebi de cel al țării vecine. În 2003, PCRM va adopta „Concepţia politicii naţionale”, în care
românii sunt declaraţi minoritate naţională, introduce proiecte pilot, gen istoria integrată.

În 1990, în RSSM, structura etnică era una foarte pestriţă: moldoveni - 64%, ucraineni-14,
8%, ruşi-14%, găgăuzi-3%, bulgari-2%, existând comunităţi importante evreieşti, ţigăneşti,
germane, etc. Deci peste 1/3 populaţie, sau 36% erau minorităţile/comunităţile etnice. În scurt
timp situaţia se va modifica dramatic. Ciocnirile etnice, mesajele xenofobe, disponibilizările
masive de la serviciu pe criterii naţionale, războiul de pe Nistru au dus la anumite consecinţe.

Deja în 2005, datele recensământului atestau că populaţia majoritară a Republicii Moldova

o constituiau moldovenii - 75,8%, români s-au declarat-2,2%, ucraineni-8,4%, ruşi-5,9%,
găgăuzi - 4,4%, bulgari -1,9% restul etniilor-1%.51 Numărul ruşilor și ucrainenilor s-a redus de
două ori (de fapt, în recensământ nu a participat populaţia Transnistriei). Ţara a fost părăsită
definitiv de unele comunităţi etnice cum ar fi evreii și nemţii.

Situaţia interetenică din republică rămâne și astăzi tensionată, în pofida unor progrese
vizibile atinse în această sferă, (există grupe cu predare în limba bulgară, găgăuză, rusă în școli și
universități; televiziunea transmite emisiuni în română, rusă, bulgară, găgăuză; administraţia
publică locală şi centrală e obligată să răspundă la petiţiile adresate şi în limba rusă; în parlament
există traducere sincronizată în rusă; documentele se tipăresc în două limbi). Etniile devin adesea
un motiv pentru amestecul ,,statelor – patrii” în treburile interne ale RM, cu pretextul apărării
drepturilor naţionale, (ex., Bulgaria a făcut presiuni diplomatice vizibile, cerând formarea
judetului Taraclia; Rusia sprijină direct regimul din Transnistria, cere protecţia dreptului
populaţiei rusolingve, România sprijină mass-media şi anumite partide; oferă ca şi Rusia,
paşapoarte „conaţionalilor”).

Moldova a rămas, afirmă politologul american, Charles King ,,unica ţară în Europa de Est
în care disputele majore există între elitele politice şi culturale vizavi de bazele identităţii
naţionale. Doar în Moldova există o clară distincţie între grupurile ce deţin puterea, membrii
cărora au diferite viziuni în problema ce înseamnă a fi membrul unui grup etnic, care a dat
numele ţării.52 Ca efect, RM actualmente e divizată pe criterii etnice. Există mulţi autori care
considera ca în RM, după 1991, puterea s-a format pe principiul etnic, adică, elita sovietică a fost
înlocuită de etnoelită: la Chişinău, structurile de stat sunt controlate de moldoveni, în Găgăuzia-
de găgăuzi, în Transnistria - de ruşi şi ucraineni.

51
Hadârcă,N. Totalurile recensământului populaţiei: Republica Moldova îmbătrâneşte // Timpul de dimineaţă,
2005, 5aprilie, Nr.209.
52
King Ch. The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture. Stanford, 2000, p. 229
27
 La momentul de faţă, Republica Moldova se confruntă cu câteva probleme grave de ordin
naţional. Pe de o parte, asistăm la lipsa unei idei naţionale care ar uni întreaga populaţie a
republicii, pe de altă parte, există o puternică scindare a conştiinţei naţionale atât la nivel de elită
cât şi mase. La nivelul elitelor politice avem câteva curente care interpretează diferit esenţa
problemei naţionale. Primordialiştii sau adepţii naţiunii etnice, se împart în Moldova în două
mari grupuri:

1. „românişti” („unionişti”)

2. „moldovenişti”
Primordialiştii unioniști sunt reprezentaţi de PL, PNL, PNR, Uniunea Scriitorilor,
Forul Democratic, MURM (Mişcarea Unionistă din Republica Moldova) o parte a
intelectualităţii umanitare (preponderent profesori de istorie, limbă şi literatură română, etc).
Aceştia consideră că limba vorbită de populaţia majoritară a ţării e româna şi, respectiv, naţiunea
este română. Naţiunea românilor s-a constituit în cadrul mai multor state, treptat. Cu toate că
Moldova a fost separată în 1812, conştiinţa naţională a supravieţuit. În rezultatul supremei
necesităţi a urmat statul unitar din 1918. Conştiinţa unităţii era completată şi de miturile
„descălecării” care implică descendenţa din acelaşi trunchi cu românii din Transilvania, apoi o
istorie şi o cultură comună, în care sunt cuprinse limba şi religia. Cu privire la aspectul romanic
al limbii se ştia încă din sec. XVII. Apariţia Republicii Moldova ca stat independent e un moft al
istoriei, nefiind legitim pe plan internaţional fiindcă este o consecinţă a pactului Molotov -
Ribbentrop.
Primordialiştii moldovenişti sunt reprezentaţi de unele fracţiuni din PCRM, Mişcarea
Naţional-Democrată, PSRM, Partidul Popular Socialist (PPS), unele asociaţii obşteşti (Scutul
Moldovenesc, Voievod), unii istorici (Vasile Stati, Sergiu Nazaria, Emil Ciobu), politologi şi
jurişti (Nicolae Chirtoacă, ) care consideră că moldovenii nu sunt doar un grup etnic aparte, dar
formează şi o naţiune aparte, care vorbeşte limba moldovenească. Argumentele sunt simple:
moldovenii au markeri sau identificatori naţionali – propriul stat, recunoscut internaţional,
existent încă din 1359. Or, statul este elementul şi trăsătura fundamentală a naţiunii. În plus,
moldovenii au conştiinţa naţională, exprimată prin recensământul din 2004, în care 75%
populaţie îşi zic că sunt moldoveni. Sondajul organizat în 1992 de William Crowther, a depistat
că 87% din etnosul majoritar, se consideră moldoveni.53 Cum afirmă Liah Greenfeld, identiatea
naţională, ţine de percepţie. Dacă o anumită identitate nu semnifică nimic pentru o comunitate,
înseamnă că această comunitate nu are nimic comun cu această identitate. 54 Un alt identificator

53
Charles King „The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture”. Hoover Press, 2000, p.159
54
Liah Greenfeld Nationalism: five roads to modernity. Harvard University Press, 1993, р.13
28
naţional şi etnic este religia otrodoxă de rit vechi. Poporaţia moldovenească, în viziunea
moldoveniștilor, s-a format la mijlocul secolului XIV, fiind o ramificaţie a volohilor care
contactau frecvent cu slavii de Est, populaţie rusă veche, stabilită în zona Carpaţilor în sec.VI-
VII.55 Termenul de moldovean este surprins de o mulţime de documente şi nu are nimic comun
cu afirmaţia unor istorici, că ar fi o invenţie stalinistă.

Modernizarea separată desfăşurată în Basarabia, Muntenia şi Moldova, au dus la formarea

naţiunii moderne moldoveneşti. Mitul descălecării invocat de românişti, este un mit al formării
statului, nu şi a naţiunii sau etnosului. Unirea principatelor din 1859 nu era un produs al
aşteptării maselor, ci a unei părţi din elite. În 1857-1866 a existat mişcarea separatistă
moldovenească. După unirea din 1918, nerecunoscută internaţional, în Basarabia au fost mai
multe răscoale (Hotin, Tatarbunar). Republica Moldova nu este un produs al Pactului Molotov-
Ribbentrop, cel puţin pentru că acesta a devenit nul din 22 iunie 1940.

Constructiviştii sunt prezenţi în forma „stataliştilor”, „pragmaticilor”, reprezentaţi de PDM,

unii lideri din PCRM, PLDM, PPCD, o parte a birocraţiei care, deşi recunosc că limba e romană,
sau spun că e identică cu moldovenească, evită să discute etnicitatea moldovenilor-,
considerându-le irelevante. Republica Moldova trebuie să-şi consolideze statalitatea, să devină
un stat modern, să edifice o naţiune politică, în care toţi cetăţenii, indiferent de originea etnică
trebuie să se identifice cu statul în care locuiesc. În acest caz e concludent exemplul Austriei,
cetăţenii căreia, din punct de vedere etnic, sunt nemţi, din punct de vedere naţional – austrieci.

Cum afirmă O. Serebrian, în Republica Moldova, ,,ca şi în Austria sau Cipru, noţiunea de
naţionalist nu se suprapunea cu cea de patriot, or naţionalist în cazul moldovenilor înseamnă
naţionalism românesc şi antipatriotism moldovenesc. Statele în care noţiunile de patriotism şi
naţionalism sunt antagoniste (Austria, Cipru, Moldova) sunt sub aspect geopolitic nişte produse
efemere, orice mare cataclism geopolitic punându-le la încercare existenţa.” 56 Lipsa unei
identităţi naţionale clare la cetăţenii republicii serveşte temei pentru manipulările politice
exercitate cu iscusinţă de către unele forţe politice care speculează problemele naţionale şi
sentimentele naţionale pentru a-şi creşte capitalul politic.

Concluzii:

Emergenţa naţiunilor în cadrul Europei a coincis cu procesul de modernizare, revoluţie

industrială, formarea statelor moderne. În fiecare caz aparte nu a existat un factor determinant, ci
mai degrabă un grup de factori: fie înrudirea de rasă, fie religia, fie limba sau statul. Oricum
55
Mokhov, N. Moldavian Nationality Formation.Outlines of History.Kishinev. 1986, p. 7
56
Serebrian. O. Va exploda Estul? Geopolitica spaţiului pontic. Cluj-Napoca; Editura Dacia, 1998, p.119
29
importantă este prezenţa conştiinţei naţionale, sesizarea comunităţii. În afara spaţiului european,
naţionalismul era stindardul deşteptării naţionale şi factorul puternic al mobilizării naţionale a
popoarelor la lupta pentru un „loc sub soare”.

30