COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Curs 4. Etnocentrismul şi derapajele comunicării interculturale

Etnocentrismul a fost definit şi descris în cele mai diverse formule. Se pare

însă că termenul „etnocentrism” a fost utilizat pentru prima dată de W.G.
Summer în 1907. Conform „Dicţionarului de etnologie şi antropologie”,
etnocentrismul desemnează o atitudine colectivă ce constă din „repudierea
formelor culturale: morale, religioase, sociale, estetice, mai diferite de cele ale
unei societăţi date”1. Într-o altă definire a etnocentrismului, sociologul Anthony
Giddens caracterizează etnocentrismul ca reprezentând judecarea altor culturi
prin comparaţie cu cea căreia îi aparţii2. Având în vedere diversitatea
raportărilor, nu este surprinzător că, frecvent, oamenilor provenind dintr-o cultură
le este greu să înţeleagă ideile sau comportamentul altor culturi. „În situaţia în
care celelalte culturi sunt judecate în raport cu propria cultură, când modul
propriu de viaţă este considerat singura cale normală de a gândi, simţi şi
acţiona, avem de-a face cu fenomenul de etnocentrism”3.
Într-o altă abordare, etnocentrismul se referă la raportarea la propriul grup
sau la propria cultură într-o manieră narcisistă, privind ca negativ ceea ce este
diferit. Sociologul Ioan Mihăilescu afirmă că acesta întăreşte coeziunea socială a
grupurilor, dar totodată provoacă şi tensiuni în cadrul aceluiaşi grup. Pot apărea
astfel efecte pozitive, dar şi negative. În cazul efectelor negative, avem de-a face
cu fenomenul de etnocentrism radical.

1
Bonte, P. Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 220.
2
Giddens, Anthony, „Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, p.33.
3
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 52.

1
 Încercând o clarificare conceptuală a terminologiei specifice, constatăm că
etnie provine din grecescul ethnos, care înseamnă rasă, popor, naţiune, trib4. Un
termen aparent ambiguu dar care pare a fi de la sine înţeles, din moment ce se
vorbeşte frecvent de frontiere etnice, de conflicte interetnice, de relaţii interetnice,
de societăţi multietnice etc. Specialiştii în domeniul studiului etniilor au
inventariat până acum mii de etnii, dintre care aproximativ 600 „constituie
mari actuale sau potenţiale state naţionale. Mereu se pot constitui noi grupe în
etnii şi pot cere autodeterminarea – de regulă un proces conflictual.” 5 Se cuvin a fi
făcute totuşi nişte distincţii clare între conceptele corelative de etnie, popor,
naţiune, trib, rasă. Din păcate însă, n-a existat niciodată un acord al majorităţii
comunităţii ştiinţifice cu privire la definirea acestora.
Având o abordare care priveşte perspectiva comunicării interculturale, un
autor german, Dieter Kramer, face următoarele clarificări conceptuale: aşa cum
„naţiunea poate fi definită ca etnia devenită stat”, cultura reprezintă
ansamblul obiectivărilor etniei.6 Iar un altul, Gerhard Maletzke, susţine că
„Spectrul obiectivărilor culturale este amplu şi divers; el cuprinde ceea ce creează
omul, de la filosofie, religie, artă, muzică, literatură, mituri şi până la obiecte ale
vieţii cotidiene, precum haine, bijuterii, case, etc.” 7
Este evident că există o lipsă de limpezime în clarificarea conceptuală a
terminologiei referenţiale, manifestându-se o suprapunere – de multe ori chiar
o sinonimie – a termenilor concept de „etnie” şi „naţiune”, dar cu toate
acestea în cultura românească conceptul de „etnie” a fost puternic valorizat.

4
Gilles Ferreol, Guy Jucquois (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Editura Polirom, Iaşi,
2005, p. 283.
5
Dieter Kramer, Anderssein, ein Menschenrecht. Zur Diskussion um kulturelle Vielfalt in Zeiten der Globalisierung,
în vol.: Andreas Cesana, (Hg.), Interkulturalität. Grundprobleme der Kulturbegegnung, Gutenberg Universität,
Mainz, 1999, p. 7.
6
Dieter Kramer, op. cit., p. 10.
7
Gerhard Maletzke, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen,
Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996, p. 43.

2
 Având în vedere şi planul istoriografic, constatăm că un reputat cercetător -
Ioan-Aurel Pop - invocă natura solidarităţilor etnice medievale. Aceasta se afirmă
din confruntarea cu străinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine şi obiceiuri.
Conceptul de etnic desemnează pentru lumea medievală o comunitate umană ce
precede naţiunea modernă, ai cărei membri îşi asumă o origine comună, folosesc
aceeaşi limbă, locuiesc pe un teritoriu relativ compact, împărtăşesc o spiritualitate
comună, au aceleaşi interese şi aspiraţii şi dovedesc o „conştiinţă etnică” ce-i
uneşte.
Să fie vorba de o confuzie conceptuală? Mai degrabă este o accepţiune
terminologică, însuşită de istoriografia română, care a practicat o interpretare
subiectivă a conceptului de naţiune. În aprecierea lui Andrei Cornea, înrudirea unor
termeni ca Popor, Neam, Etnie a favorizat, pe fondul dezvoltării târzii a conştiinţei
naţionale, o înţelegere restrictivă a colectivităţii proprii: „[…] Poporul se rezumă la
etnie, ceea ce înseamnă, imediat, eliminarea din corpul său a minorităţilor
naţionale” 8.
Termenul ,,etnicitate”, corelativ termenului-concept de etnie, este mai amplu
tratat în literatura de specialitate mondială. Provenind tot din sfera etnologiei şi
antropologiei, s-a impus mai întâi în spaţiul cultural anglo-saxon, fiind preluat,
începând cu anul 1970, în scrierile de specialitate. Noţiunea de „etnicitate”
(ethnicity) a fost, se pare, consacrată în 1953 de sociologul american David
Riesman. Având în vedere diversitatea etnică a S.U.A., scopul folosirii noului
termen era înlăturarea sensului peiorativ al particularităţilor de culoare, de limbă,
de religie sau chiar de origine a anumitor grupuri umane: negri, hispanici ş.a. 9.

8
Andrei Cornea, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 149.
9
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, prefaţă de Al. Zub, Iaşi,
Institutul European, 1997, p. 23.

3
 Referindu-se la clasificarea popoarelor şi relaţiile dintre grupuri 10,
termenul de etnicitate este intens folosit, de la sfârşitul anilor '60 ai secolului
al XX-lea, pentru a desemna un „tip de conflicte şi de revendicări calificate ca
«etnice»”, apărute atât în societăţile dezvoltate, cât şi în cele ale Lumii a treia, la
naţiunile zise plurietnice sau la cele presupuse omogene cultural. Wallerstein, în
1960, şi Gordon, în 1964, studiind societăţile din Africa de Vest, respectiv din
America, au utilizat termenul de „etnicitate” pentru a desemna sentimentul
apartenenţei la un popor sau comunitate (sense of peoplehood) al subgrupurilor din
societatea americană sau sentimentul loialităţii (feeling of loyalty) manifestat cu
privire la noile grupuri etnice urbane de africani detribalizaţi. Dar, după Pierre van
den Berghe, acest tip de solidaritate, bazat pe relaţii de rudenie, în virtutea
descendenţei comune, pe reciprocitate şi coerciţie, este valabil şi pentru societăţi
mult mai mari, cum sunt naţiunile 11. Un studiu al lui Walker Connor arăta că
etnicitatea şi etnonaţionalismul care stau la baza construcţiei statului-naţiune sunt
bazate pe elemente de rudenie, datorate unei ascendenţe comune, dar şi pe legături
psihologice, fortificate în baza aceloraşi elemente ale originii 12.
Având în vedere cele două noţiuni enunţate, cea de etnie şi etnicitate,
corelate cu termenii de popor şi naţiune, constatăm că etnocentrismul
„desemnează poziţia celor care consideră că felul lor de a fi, de a acţiona sau
de a gândi trebuie să fie preferat tuturor celorlalte”. Fiind însoţit de sentimentul
apartenenţei organice a individului la un grup şi de conştiinţa superiorităţii
valorilor acestuia în raport cu celelalte, etnocentrismul este de regulă asociat cu
„intoleranţa şi cu xenofobia, cu rasismul şi cu stigmatizarea”13.

10
Thomas Hylland Eriksen, Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives, London, Boulder, Colorado,
Pluto Press, 1993, p. 4.
11
Pierre van den Berghe, Race and Ethnicity: a sociobiological perspective, în „Ethnic and Racial Studies”, 1978,
Vol. 1, no. 4, pp. 401-411.
12
Walker Connor, A nation is a nation, is a state, is an ethnic group, is a …, în loc. cit., 1978, I, no. 4, pp. 378-400.
13
Gilles Ferreol, Guy Jucquois, op. cit., p. 285.

4
 Etnocentrismul este, în abordarea unui alt autor german - Jörn Rüsen,
strategia culturală „de a dobândi identitate colectivă prin distingerea unui
grup de celelalte, astfel încât spațiul social al propriei vieţi să fie radical
delimitat ca spaţiu comun şi familiar de spaţiul vieţii celorlalţi.” 14 Constatăm
adeseori o astfel de abordare antinomică care rezidă în dualismul „noi” şi
„ceilalţi” şi dobândeşte o justificare axiologică. Mai precis, valorile pozitive
sunt întotdeauna de partea „noastră”, cele negative sunt proprii „celorlalţi”.
Din perspectiva oricărui tip de etnocentrism, lumea se împarte nu doar într-un
spaţiu familiar şi unul străin, ci şi în „omenesc” şi „barbar-neomenesc”, în
„civilizat” şi „sălbatic”, în „luminos” şi „întunecat”. 15 Alţi autori definesc
etnocentrismul drept „tendinţa inconştientă de a privi alte popoare din perspectiva
propriei comunităţi şi de a face din propriile valori şi norme standarde de
apreciere”16. Din acest punct de vedere, tot ceea ce nu corespunde etaloanelor
noastre axiologice este considerat inferior.
Concluzionăm constatând că în toate definiţiile date etnocentrismului
este prezentă ideea că propria cultură reprezintă măsura tuturor lucrurilor.
Aceasta este însoţită totodată de o apreciere exagerată a propriilor valori şi de
tendinţa de subapreciere a valorilor care stau la baza unei culturi străine,
considerată ab initio inferioară.
O supraapreciere a propriei culturi şi o subestimare a culturilor străine a
condus în ultimă instanţă la faptul că popoarele sau seminţiile străine nu puteau fi
desemnate drept „comunităţi omeneşti”, străinul nu era considerat om în înţelesul
deplin al cuvântului. Chinezii, de pildă, spuneau despre huni: „Aceşti barbari sunt
ca nişte animale”17, sau grecii afirmau că barbarii romani în afara chipului nu au
14
Jörn Rüsen, Ethnozentrismus und interkulturelle Kommunikation, în vol.: Interkulturalität. Grundprobleme der
Kulturbegegnung, ed. cit., p. 27.
15
Ibidem.
16
Gerhard Maletzke, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen,
Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996, p. 23.
17
Ibidem, p. 25.

5
nimic omenesc în ei. Acelaşi lucru îl vor spune romanii despre germani şi
exemplele ar putea continua. O asemenea concepţie asupra străinului justifica
lichidarea acestuia fără ca aceasta să producă dileme de ordin moral sau religios.
Acest aspect este comun tuturor etnocentrismelor duse la extrem, din Antichitate şi
până la epurările etnice de astăzi.
Principiile abordărilor conceptuale în privinţa raportărilor etnocentrice nu s-
au schimbat radical de-a lungul timpului. În perioada modernă şi contemporană,
etnocentrismul s-a manifestat şi se manifestă ca naţionalism. Sentimentul
apartenenţei naţionale nu este în sine ceva negativ, ci doar exacerbările
acestuia, însoţite de ura faţă de alte naţiuni sau popoare, desemnate prin
sintagma „naţionalism extremist”. Ca formă a etnocentrismului,
naţionalismul extremist nu recunoaşte toleranţa ca valoare esenţială a
convieţuirii într-un spaţiu multietnic şi multicultural.
Specialiştii etnologi consideră că naţionalismul a fost mai întâi un fenomen
european,18 dar a devenit treptat unul care poate fi observat pe întreaga planetă, atât
la statele naţionale puternice, cât mai ales la cele constituite relativ recent şi care
încearcă astfel să-şi contureze cât mai pregnant propria lor identitate naţională.
Etnocentrismul este o concepţie profund înrădăcinată în sufletul omenesc.
Din contradicţia sa cu ideea egalităţii dintre oameni, proclamată pe toate
continentele, a rezultat „relativismul cultural”. 19 Din această perspectivă, nu există
culturi majore şi culturi minore, ci culturile sunt prin esenţa lor diferite, unice
şi irepetabile în ordinea istorică, de aceea nu suportă comparaţii. Această
concepţie, care presupune principiul toleranţei şi al respectului pentru valorile
celuilalt, îşi are originea în Iluminism.

18
Gerhard Maletzke, op. cit., p. 26.
19
Ibidem.

6
 Ne raportăm la un subiect potenţial conflictualist iar „problema
etnocentrismului este o radicală provocare a comunicării interculturale: ea
reprezintă abisul de netrecut dintre diferenţa culturală şi discursul transculturalist
sau chiar universalist. Întrebarea gravă pe care o ridică provocarea
etnocentrismului sună astfel: cum se poate întemeia şi afirma propria particularitate
culturală, care reprezintă o condiţie spirituală pentru supravieţuirea fizică?
Totodată, cum putem să depăşim limitele acestei particularităţi spre a preveni
conflictul dintre diferitele culturi?”20 Răspunsul facil, aflat la îndemână, îl
reprezintă dialogul cultural. Însă şi această cale este relativă şi priveşte
disponibilitatea de a dialoga, gradul de civilizaţie şi educaţie al actanţilor,
deschiderea lor spre a accepta un posibil compromis, în lipsa unor adevăruri
ultimative sau soluţii alternative. Vorbim azi în exces de conflictul culturilor sau al
civilizaţiilor care este, din păcate, o realitate tristă a lumii contemporane. Însă,
constatăm că există şi un amplu şi fructuos dialog al culturilor.
Adeseori, pentru fiecare grup social, omenirea ia sfârşit la frontiera sa
lingvistică, etnică, chiar la frontiera de clasă sau de castă. Însă o astfel de centrare a
unei etnii pe ea însăşi, poate conduce la intoleranţă manifestată sub mai multe
forme. O formă extremă (extremistă) poate genera negarea şi distrugerea altor
culturi şi a altor popoare, adică etnocidul şi genocidul, sau la rasism, justificat prin
teorii pseudoştiinţifice. O formă atenuată a etnocentrismului constă în
recunoaşterea diversităţii culturale şi asumarea cu generozitate a acesteia.
Sociologul Anthony Giddens constată inechivoc: ,,Toate culturile au fost
etnocentriste într-o oarecare măsură”21. Această atitudine a popoarelor a
alimentat nenumărate conflicte etnice de-a lungul timpului. În primă instanţă, în
perioada expansiunii europene, atitudinile etnocentriste au fost răspândite în rândul

20
Jörn Rüsen, op. cit., p. 28.
21
Giddens, Anthony, op. cit., p. 237

7
coloniştilor, care considerau că aveau misiunea de a civiliza restul lumii. Nu este o
coincidenţă faptul că apariţia rasismului s-a produs în epoca de început a
colonialismului, când ideea opoziţiei dintre alb şi negru era larg acceptată.
Sentimentul că exista o diferenţă esenţială între popoarele albe şi negre, dar şi
inventarea şi difuzarea conceptului de rasă în sine, au dus la apariţia rasismului
modern.
În acest sens, pot fi invocate câteva exemple de popoare care au avut de
suferit de pe urma naţiunilor etnocentriste: africanii transportaţi în Brazilia la
mijlocul sec. XIX, negrii din Africa de Sud din timpul apartheidului, sclavii,
hispanicii şi asiaticii din Statele Unite ale Americii. Un exemplu interesant îl
constituie negrii din Africa de Sud - aceştia au fost aduşi din alte părţi ale Africii
de către olandezi. Cu toate că sclavia a fost abolită în 1830, rasismul născut din
etnocentrism s-a manifestat în continuare ani de-a rândul: au fost introduse noi taxe
pentru negrii, s-a instituit un sistem de segregare şi au fost create „vetrele”, aşezări
în care negrii au fost mutaţi, la câteva mile depărtare de albi, în care aceştia îşi
puteau exercita drepturile refuzate în Africa de Sud albă.
Etnocentrismul şi grupul închis sunt întâlnite împreună frecvent. ,,Închis” se
referă la procesul prin care grupurile îşi menţin graniţele care le separă de alte
grupuri. Aceste graniţe sunt formate prin mijloace de excludere, care duc la
acutizarea diviziunilor, între un grup etnic şi altul. Aceste proceduri includ
limitarea sau interzicerea căsătoriei interetnice, restricții aplicate relaţiilor
economice sau contactele sociale între grupuri, cum ar fi comerţul, şi separarea
fizică a grupurilor (ca în cazul ghetto-urilor etnice). Afro-americanii din Statele
Unite au trăit toate cele trei proceduri de excludere: căsătoriile interrasiale au fost
ilegale în unele state, segregaţia economică şi socială a fost întărită prin lege în
Sud, iar segregaţia prin ghetto-urile de negri mai exista încă în majoritatea oraşelor
mari.
8
 Contele Joseph Arthur de Gobbineau este uneori numit părintele
rasismului modern, din cauza introducerii celor 3 rase (albă, neagră şi galbenă).
Ideile sale au fost preluate de Adolph Hitler pentru ideologia partidului său nazist 22,
iar nazismul a reprezentat o naţiune etnocentristă în varianta cea mai radicală
presupunând superioritatea unei rase pure, cea ariană. Aceasta avea menirea
de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler
considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.
Hitler era convins că „alterarea sângelui şi deteriorarea rasei reprezintă singurele
cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat
naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat
pleavă”23. Acest tip de etnocentrism extremist a avut ca rezultat genocidul evreilor.
Sociologul francez de notorietate internaţională – Raymond Boudon, în
„Tratatul de Sociologie”, vorbeşte despre motivele predispunerii maselor la
comportamente extremiste. ,,Conform lui Kornhauser (...), masa în ansamblul său
nu este predispusă în mod egal la adoptarea unor comportamente extremiste.
Mişcările de masă, recrutează aderenţi şi simpatizanţi din toate clasele sociale dar,
aşa cum o confirmă exemplul privilegiat al naţionalism-socialismului, intelectualii
neintegraţi, micii comercianţi şi meşteşugari, agricultorii ce deţin modeste ferme
familiale sunt în mod deosebit vulnerabili la propagandă şi sunt atraşi, în proporţii
şi mai mari, către ele. (...) masele sunt puţin sau prost integrate societăţii globale,
centrelor de comunicare şi putere, confruntându-se cu suferinţele ca şi cu
pericolele izvorâte din marginalitatea socială” 24. Un punct de vedere interesant în
raport cu înţelegerea fenomenului care a permis naşterea nazismului.
Uneori grupuri care au putere egală îşi întăresc reciproc liniile de
demarcaţie: membrii lor nu se amestecă între ei, dar nici unul dintre grupuri nu-l
22
Ibidem, p. 241.
23
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nazism.
24
Boudon, Raymond, „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.325.

9
domină pe celălalt. De obicei însă, unul dintre grupurile etnice ocupă o poziţie
privilegiată, de putere faţă de celălalt. După dizolvarea comunismului sovietic, un
mare număr de conflicte etnice au izbucnit în republici care făceau parte din fosta
Uniune Sovietică, inclusiv în Rusia. Conflictele etnice au luat amploare în unele
părţi din India şi Sri Lanka. În Rwanda, în Africa, asemenea antagonisme au
produs un război civil tot atât de sălbatic şi de sângeros ca cel din Bosnia, în
Europa. Problema acceptării diversităţii etnice a devenit astfel o problema de
importanță fundamentală pentru societate în ansamblu.
O viziune inedită exprimă sociologul Ioan Mihăilescu prin formularea
dihotomiei etnocentrism – xenocentrism. Termenul de xenocentrism „constă în
preferinţa pentru ceea ce este străin, în credinţa că produsele, normele, ideile
propriului grup sunt inferioare celor produse în altă parte” 25. Xenocentrismul poate
fi de mai multe feluri: total, parţial sau selectiv. Spre exemplu, este unanimă ideea
conform căreia parfumurile franţuzeşti sunt cele mai bune, berea germană e cea
mai bună etc. În anumite cazuri, persoanele xenocentriste părăsesc grupurile din
care fac parte, pentru a se instala în grupurile pe care le apreciază. Însă, de cele mai
multe ori, xenocentrismul se manifestă doar în mod referenţial. Fiecare societate se
caracterizează prin etnocentrism şi xenocentrism, însă în nuanţe diferite.
Determinarea gradului de intensitate în ambele cazuri este mai complicată, dată
fiind complexitatea fenomenelor.
Culturile sunt într-o permanentă schimbare, evoluţie, ele nefiind statice.
Această tendinţă istorică se numeşte evoluţie socioculturală, tendinţă care face
culturile să devină din ce în ce mai complexe şi să manifeste schimbări în sensuri,
dar şi în ritmuri diferite. Ne întrebăm, pornind de la afirmaţia sociologului
Anthony Giddens, conform căreia „toate culturile au fost etnocentriste într-o

25
Mihăilescu, Ioan, op. cit., p. 53.

10
oarecare măsură”26, dacă putem considera poporul român un popor etnocentrist?
Evident, nu putem generaliza, însă în ultimii ani acuzaţii privind xenofobia,
rasismul şi atitudini radicale ale românilor în privinţa maghiarilor, rromilor sau a
altor etnii sunt ades invocate şi speculate de media naţională şi internaţională.
Conform unui studiu al Colegiului de Sociologie ,,Max Weber”, aproape o
treime dintre români susţin afirmaţiile că ,,suferinţa poporului evreu este o
pedeapsă de la Dumnezeu”, iar ,,crucificarea lui Iisus este un păcat pentru care
evreii nu pot fi iertaţi”. Despre romi spun că sunt leneşi şi infractori. Datele au fost
publicate de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi au fost colectate de
Colegiul de Sociologie ,,Max Weber”27.
Cercetarea numită ,,Relaţii interetnice în pragul integrării Europene. Câteva
tendinţe comentate” arată că românii sunt etnocentrici. Opt români din zece
consideră că cei mai mulţi rromi încalcă legile şi 31% afirmă că ,,evreii exagerează
persecuţiile la care au fost supuşi, pentru a obţine avantaje”. Studiul arată că ceva
mai mult de jumătate din populaţie (56%) este caracterizată de o raportare nuanţată
la grupul propriu şi faţă de alte etnii, ceva mai mult de un sfert (26%) se centrează
pe propriul grup etnic, fiind caracterizată de o acceptare necritică a grupului şi de o
exaltare a calităţii de membru, dar fără a agrea soluţii extreme de excludere a celor
consideraţi alogeni. În final, o minoritate considerabil de voluminoasă (18%) este
caracterizată de un etnocentrism exclusivist, însemnând că, pe lângă centrarea
exaltată pe propriului grup etnic, agrează soluţii extreme pentru promovarea
purităţii acestuia. Concluziile cercetării evidenţiază că, din perspectiva ultimilor
ani, tendinţa este de accentuare a raportării negative faţă de diferitele categorii
minoritare şi marginale. Se pare că nu a crescut semnificativ volumul populaţiei cu
prejudecăţi, dar, în schimb, intensitatea da, în sensul că asistăm (practic în cazul
26
Giddens, op. cit., p. 237.
27
Vezi publicaţia Interacţiuni etnice (publicaţie lunară de dialog cultural), Marian Mazarovici - Românii, prea puţin
toleranţi cu alte etnii, nr. 12, decembrie 2006.

11
fiecărei categorii, în legătură cu care am formulat întrebări referitoare la distanţa
socială) la o creştere uşoară a volumului populaţiei care doreşte să impună sau să
menţină la muncă sau în locul unde domiciliază o distanţă faţă de anumite
categorii, în speţă faţă de rromi.
Studiul conchide că, în general, prejudecăţile etnice tind să se intensifice, nu
neapărat în ceea ce priveşte volumul populaţiei care manifestă o anumită reticenţă
în contactele cu minorităţile etnice, ci mai degrabă în ceea ce priveşte intensitatea
cu care aceste prejudecăţi sunt asumate.
Abordând conflictul dintre civilizaţii, Samuel Huntington susţine că în anii
’90 a izbucnit o criză globală de identitate, oamenii întrebându-se ,,cui
aparţinem”, ,,cine nu este ca noi”, adunându-se cu cei care au origini, religie,
limbă şi instituţii similare si distanţându-se de cei care le au diferite” 28. În acest
caz, Huntington face trimitere la identitatea culturală, ca principal factor al
asocierilor şi antagonismelor unei ţări, însă principiul identităţii este valabil şi în
cazul naţionalismului.
Naţionalismul este un factor cultural puternic de definire a identităţii
naţionale, sau în termeni politici, un ,,principiu care statuează ca unitatea
politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente (…) o teorie a legitimităţii
politice care cere ca graniţele etnice să nu le taie de-a curmezişul pe cele
politice şi mai ales, ca graniţele etnice din interiorul unui stat dat să nu îi
separe pe deţinătorii puterii de rest”29.
Etnicitatea este organizată însă, inclusiv în cazul românesc, în jurul unor
clivaje culturale, religioase, atunci când nu este - precum în cazul UDMR-ului în
România - o formă politică născută din opoziţia faţă de definirea statului ca
unul ,,naţional”30. În concluzie, naționalismul etnic reprezintă loialitatea
28
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, 1997, p. 180.
29
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, Antet, Bucureşti, 1994, pp. 9-10.
30
Cristian Preda, Mic dicţionar de gândire politica, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 55.

12
persoanelor faţă de un anumit grup etnic ori naţional şi identificarea cu acesta.
Apare ca manifestare a uneia dintre cele două dimensiuni ale identităţii ce definesc
de fapt raporturile dintre minoritate şi majoritate în societatea românească:
identitatea națională si identitatea etnică, fiind concomitent o sursă de coeziune dar
şi generatoare de conflictualitate.
Relaţiile minoritate-majoritate pot deveni o sursă de tensiuni sociale într-o
societate multiculturală, întrucât adeseori majoritatea are tendinţa de omogenizare,
mergând până la impunerea unor modele culturale proprii vizând asimilarea
minorităţilor, iar acestea pot ceda sau se pot opune, luptând pentru păstrarea
identităţii lor culturale. Studii privind apariţia conflictelor interetnice au indicat că
printre motivele acestora ar fi faptul că minorităţile sunt concentrate spaţial,
interacţiunile sociale şi economice sunt limitate, au existat conflicte în trecut şi
regimurile sunt în tranziţie de la dictatură la democraţie 31.
Cele peste 20 de minorităţi naţionale din România se raportează diferit la
problematica interetnică, acest lucru ducând la schiţarea a trei profiluri diferite de
minorităţi. Astfel, minorităţile sunt clasificate în funcţie, fie de dimensiunile
respectivelor grupuri, fie de tradiţiile lor, fie de modalităţile de afirmare a
identităţii naţionale sau fie de modul în care fiecare grup etnic îşi percepe nevoile,
determinând împărţirea în: minorităţi maghiare, minoritatea rroma şi celelalte
minorităţi.
În opinia noastră, rămâne de apreciat şi se cuvine analizată opţiunea
pluralismului cultural. Din acest punct de vedere, cea mai potrivită evoluţie este
determinarea dezvoltării unei societăţi realmente pluraliste, în care valabilitatea
egală a numeroaselor subculturi diferite capătă recunoaştere. Statele Unite
reprezintă de multă vreme o societate pluralistă, dar diferenţele etnice au fost în

31
Badescu G.., Kivu M., Prefaţa în Badescu, Kivu, Robodin (ed), Barometrul relaţiilor etnice 1994-2002. O
perspectivă asupra climatului interetnic din România, 2005, p. 10

13
mai mare parte asociate cu inegalităţi decât cu participarea egală, dar independentă,
la comunitatea naţională. În Europa, constatăm tensiuni şi opţiuni similare... Dar
toate acestea pot fi soluţionate prin comunicare interculturală, prin dialog şi
toleranţă.
Nu în ultimul rând, considerăm pertinentă poziţia exprimată de Grigore
Georgiu32, care consideră că în centrul culturii contemporane se află sistemul
mediatic prin care omul se raportează la lume, la societate şi la semeni. Această
experienţă mediatică are multe elemente comune şi familiare pentru oameni din
diverse culturi. Ea funcţionează, astfel, ca un fundal şi ca un suport favorabil
pentru comunicarea interculturală. Teoriile despre comunicarea interculturală se
concentrează aproape exclusiv pe comunicarea interpersonală sau de grup şi pierd
din vedere această dimensiune a culturii media.
În epoca modernă, literatura de ficţiune şi presa scrisă erau sursa care ne
furniza reprezentări şi imagini despre modul de viaţă şi despre problemele cu care
se confruntă oamenii din alte spaţii culturale. Astăzi, această funcţie este
îndeplinită de multe alte forme de comunicare şi de expresie culturală. Să ne
gândim la importanţa deosebită a filmului, ca produs cultural şi vehicul de
comunicare interculturală, care tinde să ia locul de altă dată al literaturii.
Mai mult, tema comunicării şi a interacţiunilor interculturale abundă în
filmele contemporane. Producţiile cinematografice de azi, atât cele de duzină, cât
şi cele care au calităţi artistice recunoscute, înfăţişează în mod expresiv naraţiuni,
situaţii, personaje, acţiuni şi conflicte care se derulează în diferite medii sociale şi
culturale. O analiză care şi-ar propune să sintetizeze imaginile şi stereotipurile cele
mai frecvente, prin care popoarele, grupurile şi naţiunile sunt înfăţişate şi ilustrate

32
Georgiu, Grigore, Comunicarea interculturală – probleme, abordări, teorii, ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2010, p.
152

14
în filmele de azi, ar putea construi o hartă a diferenţelor culturale, a percepţiei lor şi
a interpretărilor date acestor diferenţe.
Etnocentrism versus alteritate
Atitudinile de etnocentrism şi alteritate culturală sunt strâns legate de
conceptul de identitate culturală. Identitatea culturală presupune conştiinţa
apartenenţei la o colectivitate culturală şi în acelaşi timp conştientizarea diferenţei
faţă de alte colectivităţi, resimţite ca „străine”. Ea se sprijină atât pe factori
obiectivi, cât şi subiectivi. Între factorii obiectivi se numără: originile etnice,
moştenirea istorică, limba, religia ş.a. Factorii subiectivi există în conştiinţa
membrilor unei colectivităţi, sub forma unor reprezentări sociale, care permit
comunităţii să se definească şi să se facă recunoscută între altele. Identitatea
culturală este fundamentală în tranzacţiile interculturale, deoarece nu poate exista
comunicare efectivă fără identitate şi fără identificare. Ea constituie în acelaşi timp
o barieră în comunicare, pentru că poate implica un registru de comunicare
prestabilit şi ritualizat.
Conştiinţa identităţii culturale determină, în mod firesc până la un anumit
punct, o atitudine etnocentrică. Etnocentrismul, definit de Sumner (1940, apud
Samovar, Porter, 2003) ca „acel fel de a vedea lucrurile prin care propriul grup este
în centrul tuturor lururilor iar celelalte grupuri sunt raportate la acesta”, este o
caracteristică a oricărei culturi, necesară existenţei şi perpetuării ei şi totodată o
atitudine dobândită prin procesul de învăţare culturală.
Atitudinile de etnocentrism şi alteritate sunt opuse şi interdependente.
Etnocentrismul e determinat de faptul că părerile, judecăţile noastre despre
altul/alţii (lat. alter – altul) sunt întotdeaua de natură proiectivă şi nu pot avea ca
fundament şi punct de referinţă decât propria noastră cultură. Montaigne afirma:
„Fiecare numeşte barbarie ceea ce nu obişnuieşte el”. Etnocentrismul presupune
implicit că tot ceea ce aparţine culturii proprii este firesc, „natural”. Este reacţia
15
normală faţă de alteritate, faţă de ceea ce este sau pare, din multiple perspective,
diferit de ceea ce suntem noi: valori, norme, comportamente, mod de a gândi, de a
comunica, de a trăi.
Etnocentrismul caracterizează deopotrivă culturile tradiţionale, ca şi cele
moderne, este o trăsătură culturală universal răspândită, atitudinea inerentă oricărei
afilieri la un grup sau comunitate socio-culturală. Este acel mecanism psihologic
care distinge şi separă ceea ce este „al meu” de ceea ce este „al tău”, apropiaţii de
străini, cei de „aici” de cei de „dincolo”.
A recunoaşte însă pe „altul/celălalt” ca fiind totodată asemănător şi diferit faţă
de „mine” presupune a relativiza propriul sistem de valori, a depăşi atitudinea
etnocentrică şi a recunoaşte alteritatea. Nu e posibil să-i cunoşti pe „alţii” decât
cunoscându-te pe tine, ceea ce Tzvetan Todorov numea „acest banal adevăr că,
ignorându-te pe tine însuţi nu îi poţi cunoaşte pe alţii iar a cunoaşte pe celălalt şi pe
sine e unul şi acelaşi lucru” (apud Samovar, Porter, 1991). A înţelege faptul că nu
există criterii unice de a judeca şi a evalua alte culturi, înseamnă conştientizarea
„relativităţii culturale”, cum o numeşte Jack Haloran, un prim pas spre depăşirea
etnocentrismului absolut. Mijloacele prin care oamenii pot realiza aceasta sunt
toleranţa şi respectul, dorinţa de a cunoaşte şi a înţelege pe ceialaţi: „Este nu numai
posibil, ci chiar de dorit să compari, să evaluezi şi să judeci multe practici culturale
nu pe baza unui etnocentrism naiv sau cu prezumpţia posedării unor standarde
absolute, ci dintr-o perspectivă multiculturală” (Haloran, 1983).
Referindu-se la etnocentrismul americanilor, autorul îl defineşte ca
„sentimentul, credinţa că atitudinea noastră este singura cale naturală, normală”.
Nu numai etnocentrismul exagerat este dăunător, ci şi idealizarea alterităţii şi
implicit subevaluarea propriei identităţi culturale, atunci când se consideră că
valorile, atitudinile, comportamentele altora sunt, în principiu, superioare.
Idealizarea alterităţii, numită de Todorov un „elogiu în necunoaştere”, care îmbracă
16
uneori forma „exotismului”, privilegiază pe „alţii” şi „altundeva”, un fel de paradis
pierdut şi îndepărtat, construit din dorinţe şi vise, care dobândeşte dimensiuni
mitice (apud Samovar, Porter, 1991).
Prejudecăţi şi stereotipuri în comunicarea interculturală
Etnocentrismul se manifestă deopotrivă în forme pasive şi active. Formele
pasive sunt expresii simplificate şi elemente ale reprezentărilor sociale, care se
manifestă mai ales ca prejudecăţi si stereotipuri. Prejudecăţile influenţează
procesele de comunicare, prin faptul că angajează o atitudine negativă, faţă de un
grup sau faţă de membrii unui grup, atitudine bazată pe o generalizare eronată şi
rigidă. Sunt modalităţi de evaluare preluate mecanic şi care oferă un sistem de
explicaţii împărtăşite în cadrul unui grup social, etnic, național, religios.
Prejudecăţile apar în diferite grupuri culturale, menţin o situaţie de fapt şi
acţionează ca bariere psihologice.
Stereotipurile (din gr. stereos – fix, typos – caracter) sunt generalizări
învăţate, de obicei negative, în legătură cu un grup şi care rămân fixate în minte şi
sunt vehiculate de indivizi. Numite şi „substitute ale observaţiei”, ele apar spontan,
din dorinţa de a schematiza şi raţionaliza, în principiu fiind necesare deoarece
răspund unor necesităţi de facilitare a cunoaşterii. Stereotipurile descriu anumite
situaţii, generalizându-le şi neţinând cont, în fapt, de obiectul căruia li se aplică.
Aşa cum arată Sarbaugh (1979), în comunicarea interculturală,
conştientizarea diferenţelor dintre culturi, în ce priveşte modelele de comportament
şi convingeri, se datorează adeseori unor stereotipuri, bazate pe ceea ce se învaţă în
cursul diferitelor experienţe de viaţă. Ele reprezintă tendinţa de a schematiza şi
generaliza caracteristicile unei categorii sau grup. Lipsa de informaţie sau
informaţia fragmentară fac posibil ca oricine să creeze stereotipuri. Deşi suntem
forţaţi să ne bazăm pe stereotipuri cu privire la situaţii, persoane sau grupuri, în

17
interacţiunile interculturale este indicat să se ia în considerare caracteristicile
individuale ale celor cu care comunicăm.
Este evidentă legătura dintre prejudecăţi şi stereotipuri, aşa cum o arată
Gordon Allport (apud Kabagarama, 1993), care defineşte stereotipul ca o
„convingere exagerată asociată unei categorii (grup de oameni, grupuri rasiale,
etnice, religioase) având rolul de a justifica prejudecăţile, care iau adesea forma
generalizărilor”. Discriminările, care derivă din prejudecăţi, sunt moduri de
comunicare şi relaţionare socială prin care membrii unui grup îşi atribuie o imagine
de superioritate faţă de alţi membri sau alte grupuri. Pentru a-şi justifica
prejudecăţile şi atitudinile discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile
dominante, folosesc stereotipurile. În comunicarea socială şi interculturală,
prejudecăţile şi stereotipurile reflectă relaţiile care se instaurează între grupurile
socio-culturale. Spre exemplu, o relaţie de conflict între două ţări antrenează de
obicei reprezentări negative, de o parte şi de alta şi care se exprimă prin
stereotipuri.
Formele active ale etnocentrismului, precum rasismul, xenofobia, ţin de
comportament iar stereotipurile şi prejudecăţile servesc la justificarea unor acţiuni
şi raporturi existente între diferite grupuri rasiale, etnice, religioase, culturale.

Bibliografie:

Bădescu G.., Kivu M., Prefaţa în Badescu, Kivu, Robodin (ed), Barometrul
relaţiilor etnice 1994-2002. O perspectivă asupra climatului interetnic din
România, 2005.
Bonte, P. Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
18
Boudon, Raymond, „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Dieter Kramer, Anderssein, ein Menschenrecht. Zur Diskussion um kulturelle
Vielfalt in Zeiten der Globalisierung, în vol.: Andreas Cesana, (Hg.),
Interkulturalität. Grundprobleme der Kulturbegegnung, Gutenberg Universität,
Mainz, 1999.
Gellner, Ernest, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, Antet,
Bucureşti, 1994
Giddens, Anthony, „Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000.
Gilles Ferreol, Guy Jucquois (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor
interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia
Dram, prefaţă de Al. Zub, Iaşi, Institutul European, 1997.
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Antet, Bucureşti, 1997.
Maletzke, Gerhard, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen
Menschen verschiedener Kulturen, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996.
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.
Preda,Cristian, Mic dicţionar de gândire politica, Bucureşti, Humanitas, 2004.
Thomas Hylland Eriksen, Ethnicity and Nationalism. Anthropological
Perspectives, London, Boulder, Colorado, Pluto Press, 1993.
Pierre van den Berghe, Race and Ethnicity: a sociobiological perspective, în
„Ethnic and Racial Studies”, Vol. 1, no. 4, 1978.

Internet:
http://www.interactiunietnice.ro/articol.php?id=203&name=Rom%C3%A2nii,
%20prea%20pu%C5%A3in%20toleran%C5%A3i%20cu%20alte%20etnii

19
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nazism

20