COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Curs 3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE

Limbajul verbal – caracteristici şi funcţii

Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două tipuri
de limbaje: cel verbal şi cel nonverbal, care în situaţiile concrete de interacţiune sunt folosite
simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependenţă între cele două. O serie de studii
realizate de lingvişti, antropologi, cercetători ai comunicării evidenţiază diferenţe culturale atât în
ceea ce priveşte modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj, semnificaţiile care se acordă
respectivelor mesaje, precum şi în ceea ce priveşte predominanţa comunicarii verbale sau
nonverbale, într-o cultură sau alta.

Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacţie de

răspuns din partea receptorului) precum şi un feed-forward (construirea şi comunicarea mesajului
de către emiţător în aşa fel încât să se obţină reacţia dorită de acesta), Thomas Scheidel (1972)
distinge scopurile comunicării verbale: schimbul de informaţii şi idei, contactul intelectual şi
emoţional între interlocutori, influenţa. La întrebarea cum şi de ce oamenii folosesc limbajul verbal,
autorul răspunde prin enumerarea unor efecte şi caracteristici ale acestui tip de limbaj:

1. prin limbaj putem să ne îmbunătăţim adaptabilitatea la mediu

2. stabilim o ordine, o selecţie în percepţiile şi cunoştinţele noastre

3. creem, definim, redefinim, distingem categorii şi concepte, denumim/denotăm diferitele

aspecte ale realităţii, situaţii, sentimente etc.

4. etichetăm categorii şi le tramsmitem celor cu care interacţionăm

5. creem semnificaţii, cu ajutorul cărora putem manipula, simbolic, seturi de categorii şi

concepte, deopotrivă concrete şi abstracte

6. limbajul verbal este „economic”, deoarece ne permite să folosim cuvintele în locul

entităţilor

7. limbajul ne ajută să dezvoltăm şi să comunicăm înţelesurile conotative ale cuvintelor şi

conceptelor

8. cu ajutorul limbajului verbal putem gândi şi comunica cu alţii despre evenimente trecute,
prezente şi viitoare
1
 9. limbajul verbal este flexibil

10. utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi şi relaţiona punctele comune ale conceptelor
şi înţelesurilor care pot îmbunătăţi eficienţa comunicării referitoare la noi, la alţii, la context
etc.

După D. Kabagarama (1993), principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt: eficienţa
(un număr limitat de sunete se referă la o mulţime de obiecte, concepte, experienţe) şi
productivitatea (aceleaşi cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a produce semnificaţii diferite).

Limbaj verbal - comunicare - cultură

Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală, Samovar şi
Porter (2003) evidenţiază relaţia de reciprocitate şi interdependenţă dintre limbaj şi cultură:
„Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de cultura respectivului, pentru că
limbajul nu este numai o formă de conservare a culturii, ci şi un mijloc de a împărtăşi
cultura. În sens fundamental, limbajul este un sistem simbolic organizat, general cunoscut,
învăţat, folosit pentru a reprezenta experienţa din cadrul unei comunităţi geografice sau
culturale. Cultura ne învaţă deopotrivă simbolurile şi ceea ce ele reprezintă: obiectele,
evenimentele, experienţele şi sentimentele primesc diferite denumiri, deoarece o anumită
comunitate de oameni sau cultură a decis în mod arbitrar să le numească într-un anumit fel.”

Că orice limbă este un sistem arbitrar de semne şi simboluri, respectiv că aceleaşi obiecte,
concepte, realităţi, deci aceleaşi semnificaţii sunt exprimate prin cuvinte diferite în diferitele limbi
este un fapt cunoscut şi general acceptat. În termenii semioticii, este vorba despre semnificanţi
diferiţi ai aceloraşi semnificaţi. Culturile au nu numai diferite simboluri pentru a defini concepte,
evenimente etc., ci şi diferite înţelesuri ale aceluiaşi simbol/concept, cum sunt cele de libertate,
putere, acţiune, securitate socială ş.a. Referitor la rolul comunicării verbale, Edward Sapir
afirmă că oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă, ci şi prin limba culturii lor, prin care
conceptualizează lumea înconjurătoare. Pentru a evidenţia caracterul cultural al structurii
gramaticale a unei limbi, Harry Hotjer arată că gramatica limbii indienilor Navajo din
America de Nord accentuează mişcarea şi direcţia, deoarece ei percep universul într-o
continuă mişcare. Astfel, ei spun: „Cineva îşi pune hainele pe el”, pe când în engleză se spune:
„Cineva se îmbracă” (apud Kabagarama,1993). Faptul că oamenii utilizează limbajul în mod
diferit de la o cultură la alta este evidenţiat şi de M. W. Lustig: „în tradiţia arabă modelele
limbajului verbal accentuează creativitatea artistică prin folosirea unor figuri retorice, ca repetiţia,
metafora iar zâmbetul, care însoţeşte vorbirea, este evaluat pozitiv”. Spre deosebire de cea arabă,
cultura japoneză încurajează o comunicare verbală minimă, fapt ilustrat şi de proverbul ,,De gura ta
vei pieri” (apud Samovar, Porter, 2003). De asemenea, oameni care trăiesc în aceeaşi arie
geografică şi culturală pot folosi limbajul în moduri care diferă de cultura dominantă, cum este
cazul afro-americanilor din SUA.

2
 La relaţia limbaj – comunicare – cultură se referă şi studiul cercetătoarei americane Mary
Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a comunica în interacţiunile
sociale, exprimându-şi experienţa şi totodată creând experienţă... Cuvintele reflectă atitudinile,
convingerile, punctele de vedere ale vorbitorului... Limbajul exprimă, simbolizează şi îmbracă
realitatea culturală... Comunicarea nu poate exista fără limbaj iar limbajul are nevoie de procesul de
comunicare pentru a angaja oamenii în interacţiuni sociale... Atât limbajul cât şi comunicarea
reflectă cultura”.

Autoarea trece în revistă câteva perspective critice despre relaţia limbaj – comunicare.
Punctul de vedere al lingviştilor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf este unul determinist. Sapir
afirma că lumea reală este în mare parte construită pe habitudinile de limbaj inconştiente ale
grupului. Ambii cercetători, care au studiat limbajele triburilor băştinaşe din America de Nord,
consideră că limba şi categoriile ei – gramatica, sintaxa, vocabularul – sunt unicele categorii prin
care putem experimenta lumea. Prin urmare, limbajul influenţează şi modelează felul în care
oamenii percep lumea şi cultura lor.

Diversitatea în ce priveşte categoriile limbajului duce la diferenţe culturale în gândire şi

percepţiile despre lume, fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”. Aceasta evidenţiază relaţia
de influenţă reciprocă dintre limbaj şi cultură: „Nu toţi observatorii sunt conduşi de aceeaşi evidenţă
fizică spre aceeaşi imagine a universului, doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt
similare sau pot, într-un anumit fel, să fie echilibrate... Disecăm natura după linii trasate de limbajul
nostru nativ. Distingem categorii şi tipuri din lumea fenomenelor nu pentru că le observăm la faţa
locului, ci prin intermediul sistemelor lingvistice din mintea noastră. Organizăm natura în concepte,
le acordăm semnificaţii, în mare măsură deoarece suntem părtaşi la un anumit tip de convenţie de a
o organiza într-un anumit fel – o convingere care uneşte comunitatea noastră lingvistică şi e
codificată în modelele limbii noastre” (apud Johnson, 2003).

Un alt cercetător, R.Brown este în parţial dezacord cu ipoteza Sapir-Whorf, considerând că nu

limbajul determină concepţia despre lume a indivizilor ce aparţin unei culturi. În opinia sa, oamenii
categorisesc lumea lor prin „etichetare”, folosesc limbajul pentru a „eticheta” un obiect, o idee, un
proces ş.a.m.d. în funcţie de importanţa şi utilitatea pe care acestea le au pentru ei. Poziţia lui
Brown susţine, totuşi, ideea relativităţii lingvistice, deoarece categoriile perceptuale care sunt
uzuale sunt adesea etichetate iar cele neutilizate pot fi neetichetate, este de părere Fong (2003).

Studii mai recente, din anii 1990, ale cercetătorilor C. Kramsch şi J.B.Caroll infirmă şi ele, parţial,
ideea relativităţii lingvistice, susţinând că aceasta priveşte doar un aspect al diferenţelor în limbaj şi
cultură, respectiv înţelesul şi valoarea conceptelor diferă la indivizii din diferite culturi. Deoarece
limbajele şi sistemele de comunicare sunt concepute diferit, acest lucru influenţează percepţiile şi
interpretările despre evenimente (apud Johnson, 2003).

3
 Problematica limbajului şi a relaţiei sale cu cultura i-a preocupat şi pe unii antropologi. George
Herbert Mead, unul dintre fondatorii perspectivei „interacţionismului simbolic” în teoria
socială considera, în opoziţie cu teoriile behavioriste, că oamenii utilizează limbajul pentru a crea
situaţii şi a indica acele lucruri care ajung să fie importante, semnificative în raport cu realitatea. În
concepţia lui Mead, limbajul are un rol formativ, deoarece e o acţiune simbolică, ce creează
substanţa culturii (apud Johnson, 2003). O poziţie asemănătoare o are şi antropologul Clifford
Geertz, care a evidenţiat rolul simbolurilor în cultură. Simbolurile sunt împărtăşite de către o
comunitate culturală prin limbaj. Ele exprimă valori, norme, moravuri, concepţii, comportamente
etc. în relaţie cu lumea iar împărtăşirea lor de către membrii unei comunităţi, prin interacţiuni
simbolice, le conferă o identitate culturală. De aceea, pentru a înţelege o cultură, trebuie să putem să
înţelegem „modurile de exprimare” sau „sistemul simbolic” utilizat de participanţii la comunicare
(apud Johnson, 2003).

Limbajul verbal ca discurs cultural

În studiul său despre dimensiunile culturale ale discursului, Fern Johnson (2003), evidenţiază,
de asemenea, rolul limbajului în interacţiunile umane: „Culturile, ca sisteme complexe, sunt
compuse din numeroase şi diferite sisteme simbolice care generează înţelesuri. Limbajul leagă între
ele aceste sisteme într-un mod special şi serveşte ca principal sistem de înţelegere pentru contactele
dintre oameni.” Studiind diversitatea de limbaje din cultura SUA, Johnson propune 6 axiome ale
limbajului, înţeles ca resursă culturală :

1. „Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”.

Comunicarea culturală are loc atunci când participanţii împărtăşesc cultura, cea interculturală atunci
când participanţii la comunicare nu împărtăşesc în întregime unul sau altul dintre modelele sau
discursurile culturale. Comunicarea este, prin urmare, un element inerent al culturii.

2. „Indivizii posedă o cunoaştere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”.

Oamenii utilizează şi urmează reguli, învaţă cultura lor, însuşindu-şi seturi de reguli care le
ghidează comportamentul, prin urmare, limbajul înseamnă cunoaştere.

3. „În societăţile multiculturale, ideologia grupurilor culturale dominante produce

modele/reguli culturale abstracte, artefacte şi practici culturale ale limbajului care trec sub tăcere
sau marginalizează alte grupuri culturale”. Axioma evidenţiază relaţia dintre ideologia dominantă şi
marginalizarea culturală.

4. „Grupurile care au fost dominate, subjugate, marginalizate, care sunt obiectul

prejudecăţilor, discriminărilor şi care se află în poziţii de inferioritate de orice fel, posedă o
conştiinţă şi o cunoaştere mai explicită despre componentele culturii proprii, precum şi a sistemelor
culturale ale altora”. Axioma evidenţiază „cunoaşterea” culturală a celor marginalizaţi.

4
 5. „Cultura şi discriminările ei sunt transmise de la o generaţie la alta (sunt fondate
istoric) precum şi în mod constant reînnoite şi schimbate (inovate)”. Ceea ce face ca o cultură să
reziste sunt fundamentele ei istorice. Cu toate acestea, culturile sunt mai degrabă dinamice decât
statice, deoarece oamenii se adaptează permanent împrejurărilor, noilor idei, inovaţiilor. Îndeosebi
generaţiile tinere sunt cele care aduc schimbări în cultură, în privinţa valorilor, comunicării,
formelor de exprimare etc. Această axiomă evidenţiază relaţia dintre istoricitate şi inovaţie în
cultură.

6. „În societăţile multiculturale, culturile se influenţează unele pe altele, inclusiv în ce

priveşte sistemele discursive”. Apropierea dintre oameni din diferite culturi sau subculturi
determină influenţe mutuale între acestea. Interinfluenţele culturale includ şi procesul „contactului
prin limbaj” (language contact).

Limbajul verbal şi discriminarea

La chestiunea marginalizării şi discriminării grupurilor culturale minoritare de către cele
majoritare, pe baza diferenţelor de limbaj, se referă studiul lui Aaron Castelan Cargile (2003). O
arie de cercetare numită „atitudini de limbaj” (language attitudes) a fost dezvoltată de lingvişti,
psihologi, cercetători ai comunicării, pentru a a afla dacă şi când limbajul influenţează impresiile şi
reacţiile faţă de ceilalţi, într-o cultură multietnică şi multirasială ca cea din SUA.

Unele dintre acestea au evidenţiat că ascultătorii judecă caracteristicile personale şi sociale ale
vorbitorilor, bazându-se pe felul în care „sună” limbajul lor. Astfel, subiecţi americani albi, de
origine anglo-saxonă tind să îi considere mai puţin inteligenţi, mai săraci, mai puţin educaţi, cu un
status inferior pe cei care nu au un „accent standard” (anglo-saxon) şi la care detectează în vorbire
accente spaniole, germane sau afro-americane. Cargile citează, în acest sens, concluziile unor
cercetări şi experimente referitoare la atitudinile cu privire la diferenţele în vorbire. Într-un studiu
publicat în 1979, G.D. Bishop a constatat că femeile albe americane evaluează pe colegele lor afro-
americane ca fiind mai puţin responsabile şi mai puţin dezirabile ca coechipieri, atunci când cele
din urmă vorbesc o engleză americană „neagră”, în opoziţie cu cea „albă”. Un rezultat asemănător l-
au obţinut H. Giles şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1995, când respondenţii de origine
anglo-saxonă au considerat pe cei cu accent hispanic ca fiind mai puţin educaţi şi cu status inferior
faţă de cei care vorbeau cu accent anglo-saxon (apud Cargile, 2003).

Prejudecăţile şi atitudinile referitoare la limbaj stau la baza unor discriminări a fost ilustrat şi de
un studiu din 1985 publicat de F. Henry şi E. Ginzberg. Aceştia şi-au propus să investigheze
modurile în care angajatorii unor companii reacţionează atunci când au de a face cu vorbitori de
engleză americană cu accente diferite, care au solicitat telefonic informaţii despre posturi publicate
în ziar. Au constatat că subiecţii care au vorbit cu un accent nonstandard au fost informaţi adesea că
posturile erau deja ocupate iar mai mulţi dintre cei care vorbeau cu accent standard au fost invitaţi

5
să se prezinte la interviu, după ce celorlalţi li se comunicase că posturile sunt ocupate. (apud
Cargile, 2003).

La întrebarea de ce există asemenea atitudini, Cargile avansează următoarele explicaţii:

atitudinile există pentru că oamenii trebuie să se adapteze unei lumi pline de nesiguranţă şi să
reacţioneze la ceilalţi în lipsa unor informaţii despre ei; comportamentele necesită evaluare dar
rareori avem timpul, ocazia sau abilitatea să ne bazăm evaluările pe informaţii complete despre
ceilalţi. Astfel încât, ne comportăm pe baza prejudecăţilor, care pot fi incorecte, dar constituie
singura bază pentru comportamentele spontane. Privite ca o bază a comportamentelor, atitudinile
sunt absolut naturale şi necesare pentru supravieţuirea noastră dar sunt problematice deoarece se
sprijină pe discriminări. S-a constatat că atitudinile discriminatoare privitoare la limbaj apar atunci
când membrii unui grup dominant vin în contact cu cele minoritare din punct de vedere al originii
etnice sau culturale. Deoarece cultura americană a favorizat, din punct de vedere al limbajului,
modalitatea anglo-americană, celelalte forme de vorbire sunt discriminate. Cu toţii avem atitudini
discriminatoare cu privire la vorbire, adaugă Cargile, dar cel mai important lucru este să
conştientizăm aceasta, să încercăm să depăşim prejudecăţile printr-un plus de informaţie despre
interlocutori, pentru ca să ne modificăm, în final, atitudinile discriminatoare.

LIMBAJUL NONVERBAL ŞI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Caracteristici ale comunicării nonverbale

Componentă esenţială a comunicării şi totodată factor de diferenţiere a culturilor, limbajul

nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar, cercetat din perspective diferite :
comunicaţională, antropologică, sociologică, psihologică, istorică ş.a.

Analizând rolul limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal, în comunicarea socială,

sociologul german Karl Delhees (1994) observă: „Iniţial, cercetătorii încercau să explice
diferenţele de exprimare nonverbală prin diverse însuşiri ale persoanelor... Cercetarea modernă nu
mai este atât de mult interesată de personalitatea interioară, cât de dimensiunile sociale,
interacţioniste ale limbajului nonverbal”. Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunţate
de Paul Watzlawick, care stabileşte diferenţa dintre modalităţile de comunicare verbală şi
nonverbală, autorul citat precizează: „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală, în
vreme ce comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Comunicarea digitală combină
nişte semne convenţionale după anumite reguli, spre exemplu cele gramaticale. În comunicarea
analogă însă, nu se folosesc semne convenţionale, ci reale.” (Delhees, 1994).

6
 Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparaţie cu cele ale
comunicării verbale şi distinge aspectele care le diferenţiază:

1. Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete şi reguli structurale, prin
care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru comunicarea nonverbală nu există o ordine
comportamentală fixă, reguli structurale propriu-zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi
interpretate diferit şi sunt echivoce în mare măsură.

2. Conţinutul: Pe cale verbală comunicăm cel mai eficient informaţiile despre lumea exterioară:
persoane, obiecte concrete dar şi concepte, noţiuni abstracte ş.a. Limbajul nonverbal este mai
adecvat transmiterii de atitudini şi sentimente existente faţă de cei cu care interacţionăm.

3. Durata: Comunicarea verbală are un început şi un sfârşit clar defininite. Durata unei comunicări,
a pauzelor dintre mesaje, frecvenţa întreruperilor, succesiunea dintre vorbit şi ascultat se pot
delimita precis în timp. În cazul comunicării nonverbale, durata ei coincide cu durata percepţiei
reciproce a comunicatorilor.

4. Controlul: Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură iar comunicatorul poate
decide ce vrea să spună şi poate prevedea efectele posibile ale mesajelor sale. Comunicarea
nonverbală este dificil de controlat deoarece este în mare măsură inconştientă.

5. Eficienţa: Toţi cercetătorii apreciază că, în diferitele interacţiuni, ponderea cea mai mare o au
semnele şi simbolurile nonverbale faţă de cele verbale. Eficienţa este o variabilă dependentă de
conţinutul comunicării: limbajul verbal este mai eficient în privinţa transmiterii informaţiilor care
privesc aspectul de conţinut al comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în transmiterea
informaţiilor referitoare la aspectul de relaţie dintre parteneri (raporturi de putere, emoţii,
sentimente etc.).

Funcţiile comunicării nonverbale

Funcţiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees (1994), de asemenea, în raport cu
cele ale limbajului verbal :

1. Redundanţa. Preluat din teoria informaţiei, termenul se referă la transmiterea repetată a

aceleiaşi informaţii. Adeseori în interacţiunile sociale este recomandabilă transmiterea unui mesaj
pe două sau mai multe canale sau coduri, pentru o mai mare eficienţă. Atunci când semnalele
nonverbale (gesturi, mimică ş.a.) se referă la acelaşi conţinut al comunicării verbale, acestea sunt
redundante.

2. Completarea. Mesajul în întregul său ia naştere din combinarea semnalelor verbale şi

nonverbale. Atunci când vorbim, facem adeseori mişcări cu mâinile sau alte părţi ale corpului,
gesticulăm, completând ceea ce am comunicat verbal. Spre exemplu, comunicări cu privire la
dimensiunile, volumul unui obiect rămân neînţelese fără anumite gesturi de completare, numite
7
„ilustratori”. Nu numai gesturile şi mișcările fac posibilă completarea, ci şi alte semnale nonverbale
precum îmbrăcămintea, coafura, alte aspecte ale înfăţişării comunicatorului.

3. Sublinierea. „Ţintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin semnale nonverbale,
precum modulaţiile vocii, mişcări ale corpului, contextul fizic, contactul vizual şi alte semnale
nonverbale care sunt utilizate simultan. Spre exemplu, când cineva vea să fie convingător, foloseşte
o mimică şi gestică sporite, poate vorbi mai tare şi mai repede. Prin subliniere, comunicarea verbală
dobândeşte o notă de obligativitate pentru receptor, sublinierea exprimă, de regulă, atitudinea
vorbitorului faţă de ascultător.

4. Coordonarea. Limbajul nonverbal controlează şi ghidează felul în care se desfăşoară

comunicarea verbală. Spre exemplu, dând din cap îl îndemnăm pe interlocutor să ia cuvântul sau îi
semnalăm să îşi încheie comunicarea. O comunicare satisfăcătoare pentru toţi participanţii are loc
atunci când succesiunea comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale, ca gestica,
ţinuta corpului ş.a., prin care vorbitorul îşi exprimă intenţiile sale.

5. Substituirea. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale, deoarece mimica feţei, a gurii,
contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca limbajul vorbit. Există mai multe situaţii
când, de regulă, se recurge la semnalele nonverbale în locul celor verbale :

a. când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experienţe subiective, starea de
spirit a comunicatorului, nuanţe ale relaţiilor dintre partenerii de comunicare

b. în situaţii umane ambivalente, precum dragoste – ură, atracţie – respingere, acceptare –refuz
este preferabil să se folosească semnalele nonverbale

c. anumite convenţii sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului nonverbal în locul celui
verbal

d. când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic, cum ar fi distanţa prea
mare dintre interlocutori

e. când se doreşte ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terţă persoană

f. când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid şi mai eficient decât corespondentul lui verbal

6. Contradicţia. Atunci când nu există concordanţă între ceea ce se comunică verbal şi ceea ce
se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicţie în comunicare. Aceasta derutează pe
interlocutor şi exprimă, în acelaşi timp, tipul de relaţie dintre partenerii de comunicare. Contradicţia
poate fi conştientă sau inconştientă pentru emiţător şi ea se manifestă cel mai adesea prin mimică,
mişcări ale corpului.

8
 Aşa cum precizează Delhees (1994), funcţiile limbajul nonverbal sunt interrelaţionate, se
exercită adeseori simultan, un mesaj nonverbal poate îndeplini mai multe funcţii în cadrul aceluiaşi
act de comunicare.

Pentru Edward Hall, unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea nonverbală şi
relaţia acesteia cu cultura, „lumea comunicării” este una singură, chiar dacă se fac dinstincţii între
cuvinte/verbal şi comportamente/nonverbal: „Cuvintele reprezintă o mică parte din această lume şi
subliniază aspectele unidirecţionale ale comunicării, aşa cum sunt, de exemplu, exprimate în
procese, relaţii antagoniste sau discursuri prin care fiecare se justifică, în timp ce comportamentul
reprezintă cea mai mare parte a comunicării. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor
de afaceri, al oamenilor politici şi al celor ce conduc guvernele lumii noastre. Cuvintele devin
astfel instrumentul puterii. Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a
comportamentului, este patrimoniul oricărui individ şi constituie un fond cultural, care îl
ghidează în toate situaţiile pe care le întâlneşte în viaţă”(Hall,1992).

Prin urmare, comunicarea nonverbală, deşi utilizată de toţi oamenii, este modelată de cultura
căreia îi aparţin indivizii. Din acest motiv, acelaşi semne sau simboluri pot avea semnificaţii diferite
în culturi diferite. Cultura are tendinţa să determine comportamentele nonverbale specifice
referitoare la gânduri, sentimente, stări ale comunicatorilor, de asemenea cultura determină când
este adecvat să comunicăm aceste lucruri, precizează Samovar şi Porter (2003).

Cultura este implicit un fenomen nonverbal, pentru că multe dintre aspectele culturii cuiva sunt
învăţate prin observare şi imitare mai degrabă decât prin instruire verbală explicită. Nivelul primar
al culturii este comunicat implicit, parţial inconştient, prin mijloace nonverbale. De aceea, pentru a
interacţiona eficient în situaţiile de comunicare interculturală trebuie să încercăm să înţelegem
aceste diferenţe, ceea ce este dificil, pentru că, de obicei, nu suntem conştienţi nici măcar de
propriul comportament nonverbal , afirmă Andersen (2003).

Repertoriul semnelor şi simbolurilor nonverbale este vast şi complex, utilizarea şi

semnificaţiile lor sunt datorate în mai mare măsură învăţării culturale decât faptului că ar fi
înnăscute. Cercetarea acestora a dat naştere la domenii de studiu interdisciplinare iar rezultatele lor
sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat răspunsurile la o mulţime de întrebări, inclusiv în ceea
ce priveşte problematica comunicării interculturale.

Kinezica
Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mişcări ale corpului, denumită kinezică de către
Ray Birdwhistell, iniţiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici: este strict codificată;
este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură posedând propriile sale norme în
această privinţă; este integrată într-un sistem plurinivelar, implicând utilizarea spaţiului şi a
timpului, în ce priveşte intensitatea, durata, amplitudinea gesturilor sau mişcărilor; este

9
contextualizată, semnificaţiile ei decurg din contextul în care are loc interacţiunea. (Rovenţa-
Frumuşani, 1999).

Cercetătorii americani Ekman şi Friesen (apud Rovenţa-Frumuşani, 1999) au făcut o clasificare a

repertoriului gestual, distingând următoarele categorii de gesturi :

1. emblemele sunt gesturi convenţionale, specifice unei anumite culturi sau epoci

2. ilustratorii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri: ideografele ritmează sau accentuează
discursul verbal prin mişcări ale mâinilor, capului şi au rolul de a concretiza cursul gândirii;
kinetografele evocă acţiuni concrete, precum a merge, a dormi, a mânca etc.; pictografele sugerează
forma sau mărimea unui obiect

3. gesturile care exprimă expresii afective, regulatorii sunt gesturile de menţinere a

controlului în comunicare, precum mişcările capului, ale corpului care indică dorinţa unui vorbitor
de a obţine aprobarea din partea ascultătorilor, de a lua cuvântul sau de a afirma adeziunea la cele
afirmate de vorbitor

4. body manipulators sunt gesturile şi mişcările de atingere ale corpului sau obiectelor,
determinate de anumite stări emoționale, pe care comunicatorul încearcă, eventual, să le
stăpânească sau să le mascheze.

Aşa cum se poate observa din această clasificare, gesturile îndeplinesc funcţii diferite:
completare, subliniere, coordonare, substituire ş.a. Pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau
involuntare, codificate cultural sau personalizate. Conform lui Birdwhistell, doar mâna poate genera
circa 5.000 de gesturi verbalizate. Mesajele nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact şi
feed-back la fel de mari sau chiar sporite faţă de cele verbale. Gestualitatea defineşte apartenenţa
socială a unui individ, sentimentul de identitate la grup, fiind în directă legătură cu comportamentul.
Toate culturile au sisteme de comunicare gestuală, „convenţii ale gestualităţii”, dictate de modele
culturale: „gestualitatea este determinată şi este reglată de comportamente culturale, cum ar fi
variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc.), religia şi chiar percepţia
timpului.” (Rovenţa- Frumuşani, 1999).

Unele gesturi au acelaşi semnificaţii în mai multe culturi iar altele diferă în această privinţă.
Spre exemplu, acceptarea este semnificată, în majoritatea culturilor, prin mişcarea de sus în jos a
capului iar în Bulgaria prin mişcări de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga a capului, în
Tahiti prin ridicarea sprâncenei. Salutul este semnificat în Franţa prin sărutarea interlocutorului, în
Spania prin îmbrăţişare iar la eschimoşi prin sărutul nazal (Rovenţa-Frumuşani, 1999).

Japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către bărbaţi depinde de
context. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt mai relaxaţi şi mai expresivi faţă de cei din grupul de
apartenenţă dar în afara acestuia, limbajul trupului şi al gesturilor este foarte restrâns. În public, atât
femeile cât şi bărbaţii stau liniştiţi, cu mâinile nemişcate, comportament care e desemnat să abată
10
atenţia de la individ şi să menţină echilibrul social. Una dintre convenţiile gestualităţii la japonezi
interzice să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva, în prezenţa respectivului, doar în absenţa
aceluia sunt permise, pentru a evita ofensarea. Dintre gesturile cele mai frecvente asociate kinezicii,
în cultura japoneză, plecăciunea este o parte repetitivă şi integrată interacţiunilor sociale zilnice,
folosită în numeroase împrejurări şi contexte: când se întâlnşte o persoană, când se întreabă ceva,
când se cer scuze, când se felicită, când se exprimă acordul cu cineva, când se ia rămas bun ş.a.
Gest de supunere, din punct de vedere istoric, plecăciunea e un ritual contemporan, care exprimă
respectul şi indică statusul ierarhic. Convenţiile dictează ca persoana mai tânără să se plece prima,
mai adânc şi mai mult timp iar o plecăciune făcută impropriu poate fi considerată insultă.
Tradiţional, femeile japoneze au mişcări distincte: îşi acoperă faţa cu mâinile sau un obiect, gest
care, iniţial, semnifica umilinţa precum şi intenţia de „dirijare a impresiei”. Unele dintre aceste
gesturi nu se mai practică datorită schimbărilor culturale, ca efecte ale industrializării şi influenţei
modelelor culturale vestice (McDaniel, 2003).

Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual, performat cu mâinile, extrem de bogat şi, în
mod firesc, dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură: când o persoană bate cu
arătătorul drept peste mâna sa stângă doreşte să facă o invitaţie interlocutorului; întinderea braţelor
şi apoi încrucişarea mâinilor semnifică dorinţa de a felicita; dacă cineva îşi întinde palma peste
partea stângă a pieptului înseamnă că îşi dă cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată;
gestul de a-şi muşca arătătorul drept îndoit exprimă furie ş.a.

Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale

În context social, mimica se referă la formele de exprimare ale feţei, pentru a comunica
sentimente, emoţii sau intenţii. Conform lui Delhees (1994), „comunicarea prin mimică serveşte,
mai mult decît oricare alt mijloc, la înţelegerea reciprocă”. Expresiile feţei, foarte numeroase şi
variate, datorită mobilităţii deosebite a muşchilor feţei, pot fi atât involuntare cât şi controlate.

Charles Darwin a fost cel care, în 1862, a postulat universalitatea expresiilor mimice la
oameni. Într-o abordare pur descriptivă, Darwin a surprins caracteristicile mimice ale celor opt
emoţii fundamentale: atenţie/interes, bucurie, nemulţumire/tristeţe, surpriză, teamă, furie/supărare,
scârbă şi ruşine. Acesta a fost convins că mimica are la bază mecanisme înnăscute, fapt confirmat
de unele cercetări interculturale, din a doua parte a secolului XX, care au evidenţiat expresii
elementare ale feţei ce pot fi întânite în diferite culturi. Ekman şi Friesen (apud Delhees, 1994) au
ales subiecţi din patru spaţii lingvistice diferite, Japonia, Brazilia, Chile şi SUA, cărora le-au fost
arătate, pentru a le aprecia, fotografii cu expresii ale feţei în cazul a şase emoţii fundamentale:
supărare, tristeţe, teamă, mulţumire/fericire, surpriză şi scârbă. În ciuda unor diferenţe culturale
majore, persoanele testate au atribuit expresiile respective, în majoritatea cazurilor, aceloraşi
sentimente. Au fost testaţi şi subiecţi din două culturi „primitive”, izolate, din Noua Guinee şi
Borneo, iar modelele mimice ale emoţiilor fundamentale au fost apreciate la fel. Concluzia potrivit
căreia aceste expresii mimice au o bază genetică a fost confirmată şi de studiile lui Eibl-Eibesfeldt,
11
făcute pe copii orbi sau surzi din naştere. Aceştia aveau un comportament expresiv de bază identic
cu copiii văzători, lipsindu-le însă gradaţiile fine ale mimicii iar tipică pentru aceştia era apariţia şi
dispariţia bruscă a expresiei ( Delhees,1994).

În acelaşi timp, repertoriul mimic, care depăşeşte emoţiile fundamentale, evidenţiază, dincolo
de predispoziţiile universale, diferenţe culturale în exprimarea emoţiilor. Este ceea ce precizează şi
Friesen: „noi am găsit evidenţa universalităţii în expresiile spontane şi în expresiile deliberate. Noi
am postulat reguli de manifestare (display rules) – prescripţii culturale despre cine poate să
dezvăluie o anumită emoţie, cui şi când – pentru a explica modul în care diferenţele culturale pot
ascunde universalitatea expresiilor şi am arătat experimental cum apar acestea” (apud Chelcea et
alţii, 2005). Prin urmare, „la întrebarea dacă expresiile faciale sunt universale sau cultural specifice,
nu există un răspuns tranşant, deoarece diferitele aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât şi
cultural specifice” (Chelcea et alii, 2005).

Dintre expresiile faciale, zâmbetul ocupă un loc aparte între formele de exprimare nonverbală,
fiind cel mai important gest de salut şi o invitaţie la comunicare. Formele în care apare sunt foarte
variate şi exprimă emoţii şi sentimente diferite: bucurie, simpatie, prietenie dar şi antipatie. De
aceea, există şi în limba română numeroase adjective care califică zâmbetul: larg, cuceritor,
prietenos, dezarmant, stânjenit, nesigur, fals, nervos etc. „Limba română are circa 360 de epitete
pentru a clasifica estetic zâmbetul şi aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile
şi particularităţile psihice ale persoanei care râde” (Chelcea et alii, 2005).

Zâmbetul exprimă şi sentimente confuze. Când oamenii zâmbesc din obligaţie, abordează un
zâmbet prefăcut, încremenit, cazuri în care se păstrează unele elemente ale zâmbetului autentic iar
altele lipsesc. Acest fel de zâmbet ia naştere în urma existenţei simultane a unei atitudini de
simpatie şi a uneia de antipatie, în acest caz lipseşte concordanţa între adevăratul sentiment şi
imaginea noastră ( Delhees, 1994). După cum se ştie, există unele profesii, precum cea de vânzător,
recepţioner, stewardesă şi altele, în care zâmbetul este o obligaţie profesională.

Ekman a identificat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate, cele „naturale” se deosebesc de
cele „false” prin faptul că durează mai mult şi în performarea lor participă atât muşchii feţei cât şi
cei ai ochilor.(Chelcea et alii, 2005).

Deşi este o expresie universală, zâmbetul se supune, de asemenea, unor prescripţii culturale. În
cultura albilor din clasa de mijloc din SUA, funcţionează stereotipul că, încă din copilărie, fetiţele
sunt învăţate să zâmbească, pentru a părea fericite şi pentru a face plăcere celorlalţi, remarcă
autoarele americane Deborah Borisoff şi Lisa Merril (2003), într-un studiu despre diferenţierile
comportamentelor nonverbale în funcţie de gen. În cultura femeilor afro-americane din aceeaşi ţară,
care sunt mai puţin înclinate să zâmbească des, „feminitatea” are alte semnificaţii. În general,
femeile sunt mai expresive decât bărbaţii iar expresiile lor sunt decodificate mai exact decât ale
celorlalţi. De asemenea, remarcă autoarele, în cultura nord-americană, zâmbetul este folosit ca

12
„mască” pentru a obţine aprobarea cuiva care deţine puterea, astfel încât se aşteaptă ca subordonaţii
să zâmbească superiorilor. Membrii superiori ai ierarhiilor zâmbesc mai puţin şi, în general, îşi
dezvoltă în mai mică măsură sentimentele pe cale nonverbală, afişând expresii neutre, impasibile,
prin urmare au o mai scăzută predispoziţie spre deschiderea de sine. La vârste mici, între băieţi şi
fete au fost constatate puţine diferenţe în ce priveşte zâmbetul dar, pe măsură ce cresc, băieţii
zâmbesc tot mai puţin. Conform lui Judith Hall: „aceasta sugerează că socializarea, presiunea sau
modelarea socială le induce băieţilor să îşi reducă emoţiile exprimate de faţă” (apud Borisoff,
Merril, 2003). „Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate mai mare decât bărbaţii conţine
cel puţin un sâmbure de adevăr” afirmă Septimiu Chelcea (2005), bazându-se pe rezultatele
cercetărilor unor autori diferiţi. Acestea converg spre concluzia că femeile „au o capacitate
superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoţii” (B.W. Eakins, R.G. Eakins, 1978, LaFrance,
C. Mayo, 1979, apud Chelcea et alii, 2005) şi că „femeile transmit mai exact semnalele emoţiilor
negative, în timp ce bărbaţii transmit mai exact semnalele despre emoţiile pozitive” (Zaidel,
Mehrabian, 1969, apud Chelcea et alii, 2005).

În cultura japoneză, există prescripţii culturale diferite de cele din majoritatea culturilor vestice,
în privinţa comunicării prin expresii faciale. De regulă, japonezii nu îşi exprimă în public stările
emotive, ci abordează expresii placide şi o ţinută neutră, un uşor zâmbet, ceea ce constituie o parte a
etichetei sociale, menită să menţină armonia socială. Pentru oamenii din această cultură e de
neiertat să tulburi pe cineva cu propriile stări negative (McDaniel, 2003).

Ar fi geşit să se considere zâmbetul ca o formă mută sau mai slabă a râsului, deoarece, în
evoluţia omului, zâmbetul apare mai devreme decât râsul. Şi copiii nevăzători din naştere zâmbesc
spontan, deşi nu au posibilitatea de a observa şi copia aceste modele de exprimare la alţii (Thomson
1941, apud Delhees, 1994). Eibl-Eibesfeldt (1987, apud Delhees, 1994) a studiat zâmbetul, râsul şi
plânsul ca forme de exprimare mimice la copiii nevăzători şi fără auz din naştere. În cazul copiilor
care văd şi aud, dispoziţia ulterioară de a zâmbi este determinată de evoluţia lor socială şi
emoţională iar deosebirile apar în urma feed-back-ului social pe care îl primesc în interacţiunile cu
persoanele de referinţă.

„Dacă este adevărat că fiinţele umane moştenesc zâmbetul şi râsul de la primate, tot atât de
adevărat este şi faptul că normele culturale ne impun când şi în legătură cu ce ne este permis să
râdem sau să zâmbim”. (Chelcea et alii, 2005). Pentru japonezi, râsul poate avea variate înţelesuri.
Poate semnaliza bucuria dar poate fi şi o formă de mascare a unor stări şi emoţii precum
stânjeneală, tristeţe sau chiar supărare. În situaţiile din urmă, râsul este destinat să menţină armonia
situaţională şi să prevină orice fel de dezacord interpersonal (McDaniel, 2003).

Ca şi în cazul zâmbetului, există numeroase forme de râs, în funcţie de starea de spirit, de

expresie şi de intensitate şi nu numai emoţiile pozitive, ci şi cele negative se exprimă prin râs.
Numeroasele variante ale râsului sunt constituite din diverse elemente. Morris (1978, apud Delhees,
1994) a identificat 12 elemente constitutive ale râsului. Pe o scală crescătoare, l punct este atribuit
13
râsului „nemişcat”, interior, (cu gura închisă, fără nici un sunet, fără vreo mişcare a corpului) iar
maximum, 12 puncte are râsul necontrolat, zgomotos, care scutură tot corpul. Cele mai uzuale
forme de râs sunt cele cu un punctaj mediu, de 6-8 puncte. Râsul, ca şi alte tipuri de comportament,
se dezvoltă în procesul de socializare şi învăţare culturală, care le indică indivizilor când şi cum este
adecvat să râdă.

Oculezica sau comportamentul vizual

O mare parte din comunicarea nonverbală se desfăşoară prin intermediul contactului vizual
(eye contact). „Ochii sunt în comunicarea socială emiţători şi totodată receptori ai semnalelor
vizuale. Comportamentul vizual este un canal de comunicare important, deoarece exprimă foarte
multe despre relaţiile interumane. Contactul vizual indică faptul că suntem dispuşi să comunicăm...
Îndreptarea privirii spre o persoană este o formă de contactare şi este legată de aşteptarea ca celălalt
să reacţioneze la ea” (Delhees, 1994).

Autorul german diferenţiază două tipuri fundamentale de comportament vizual la oameni:

îndreptarea privirii spre cineva şi îndepărtarea privirii, care pot lua, la rândul lor, diverse forme şi
pot exprima diferite intenţii, stări interioare, sentimente, atitudini. Contactul din priviri e utilizat
deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorinţă
sau respingere iar, de regulă, mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda
diferenţelor culturale, este de părere Delhees (1994), în formele sale de bază, limbajul vizual este la
fel de inteligibil ca şi comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăţi în decodificarea
exactă, nuanţată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit sentimente pozitive sau
negative, respectiv de simpatie sau antipatie.

Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moştenirii noastre biologice iar privirea,
ca semnal social, apare de timpuriu în viaţa copilului. Contextul şi particularităţile unei persoane
joacă un rol decisiv în comportamentul vizual. Importanţa contactului vizual în relaţiile interumane
se evidenţiază şi în salutul din privire, care cunoaşte o mare varietate. Conform lui Eibl-Eibesfeldt
(1987, apud Delhees, 1994) ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse
popoare, gest tipic uman şi probabil înnăscut, care are ca scop iniţierea sau confirmarea unei relaţii
de prietenie între diferite persoane.

Argyle şi Dean (1965, apud Chelcea et alii, 2005) au evidenţiat, în urma experimentelor că,
în relaţiile interpersonale, oamenii tind către un echilbru şi, conform distanţei interpersonale, adoptă
un anumit model de contact vizual. De asemenea, cei doi autori americani, considerând că feed-
back-ul şi nevoia de afiliere sunt subiacente privirii, au formulat „teoria conflictului afiliativ”,
conform căreia ne aşteptăm să existe un echilibru al intensităţii privirii unei persoane aflate în
relaţie cu o alta, echilibru conferit atât de situaţia concretă cât şi de distanţa socială dată. Argyle şi
Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul de intimitate al

14
interacţiunii. Cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de alţii, cu atât contactul vizual este mai
redus iar privirile au o durată mai mică. (apud Chelcea et alii 2005).

Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la alta. Edwin
McDaniel (2003) consideră că, în cultura japoneză, oculezica reflectă „temele culturale” ale
ierarhiei, echilibrului social şi umilinţei. În Japonia tradiţională, contactul din privire este considerat
grosolan, ameninţător şi lipsit de respect, cu observaţia că, în interacţiunile cu străinii, această
regulă nu mai este îndeplinită. Copiii japonezi sunt învăţaţi să nu privească în ochi ci să îşi fixeze
privirea asupra gâtului persoanei cu care interacţionează . Când face parte dintr-un public, individul
care priveşte alături sau stă tăcut cu ochii închişi comunică atenţia sau aprobarea faţă de vorbitor. În
mod normal, la japonezi, contactul din privire este evitat, dar în cazul în care un subordonat este
admonestat de un superior, cel dintâi iniţiază contactul vizual, ceea ce indică reguli ierarhice. În
această cultură, evitarea contactului cu privirea, în mod simultan, accentuează ideea de umilinţă şi
menţinere a ierarhiei, caracteristice Japoniei tradiţionale.

În majoritatea culturilor europene şi în cea americană contactul cu privirea este considerat un

semn de politeţe şi bună creştere. În cultura SUA, apar deosebiri şi în această privinţă: indivizii albi
privesc interlocutorii mai mult când îi ascultă iar afro-americanii atunci când li se adresează. În
unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în vârstă. În ţări precum
Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să privească în ochii profesorilor. În ţările
arabe, funcţionează tabuu-ul privitor la femei, cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe
bărbaţi (apud Chelcea et alii, 2005). Acest lucru face trimitere la relaţiile de putere, diferenţele de
status social şi, implicit, inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi.

Referitor la această chestiune, Borisoff şi Merril (2003) remarcă plurisemnificaţiile contactului

din privire: ameninţare agresivă, invitaţie sexuală, dorinţă de a comunica onestă şi deschisă şi, în
viziunea teoriilor mai noi, metaforă a puterii. Privirea e legată de status şi putere, ca şi de gen,
precum o arată şi Judith Hall (1984, apud Borisoff, Merril, 2003): ,,Bărbaţii dominanţi privesc pe
ceilalţi mai mult în timp ce vorbesc şi relaţionează mai puţin în timp ce ascultă. Cei subordonaţi
privesc mai mult când ascultă şi relaţionează mai puţin când vorbesc”. În privinţa
comportamentului vizual dominant atunci când interlocutorii sunt femei, studiul lui Ellyson şi
colaboratorii (1972, apud Borisoff, Merril, 2003) a evidenţiat că, pe când femeile cu un status
relativ înalt privesc la fel de mult timp când vorbesc şi ascultă, subiecţii femei cu status mai scăzut
privesc în mod semnificativ mai mult în timp ce ascultă decât atunci când vorbesc. Nancy Henley
(1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a încercat să diferenţieze între atenţia faţă de superiori pe care o
manifestă subordonaţii şi privirea celor dominanţi. A observat că femeile şi indivizii subordonaţi
privesc mai mult la ceilalţi dar îşi pleacă ochii când sunt priviţi, fapt ce a condus-o la concluzia că
ambele comportamente sunt indicatori ai supunerii.

Diferenţele culturale în privinţa contactului vizual şi importanţa cunoaşterii acestora în

comunicarea interculturală sunt puse în lumină de Borisoff şi Merril (2003) : „În orice discuţie
15
despre comunicarea nonverbală este important să nu se interpreteze comportamentul într-o manieră
etnocentrică... Există culturi în care contactul din privire direct între bărbaţi şi femei este considerat
drept invitaţie sexuală şi, din acest motiv, este de evitat în societăţile aşa-zis civilizate....Din cauza
aşteptărilor şi interpretărilor diferite ale comportamentelor, există posibilitatea unor neînţelegeri în
interacţiunile dintre persoane de sex opus şi în comunicările interculturale”.

Haptica sau contactul cutanat

Această formă de comunicare nonverbală, în care este implicat simţul tactil şi nu numai, are
importanţa şi semnificaţiile sale în interacţiunile interumane, făcând trimitere la ideea de intimitate,
relaţii de putere, status social. Ca şi comunicarea prin contactul vizual, cea tactilă este relaţionată cu
problematica comunicării spaţiale, precum şi cu alte mijloace şi semne.

Acest tip de comunicare i-a interesat de timpuriu pe unii oameni de ştiinţă, îndeosebi în
legătură cu procesul de socializare al copiilor iar pe baza acestor cercetări s-a ajuns la o serie de
concluzii: „Contactul cutanat dintre mamă şi copilul nou-născut se realizează încă din primele
momente de viaţă ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităţilor copilului, în
primul rând a degetelor de la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanată a
copiilor are frecvenţa cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani, fetiţele fiind privilegiate faţă de
băieţei. Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Există copii care
resping îmbrăţişarea mamelor (non-cuddlers), copii care doresc îmbrăţişarea (cuddlers) şi, desigur,
o categorie intermediară” (Chelcea et alii, 2005).

Autorul citat precizează că, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de tabuuri legate de
atingerea corpului. Aminteşte, în acest sens, studiul lui Sidney M. Jourard (1966), care a încercat să
stabilească care sunt zonele de contact cutanat permise părinţilor, prietenilor de acelaşi sex şi de sex
opus, pe baza declaraţiilor subiecţilor intervievaţi, 168 de studenţi şi 140 de studente. Din analizarea
răspunsurilor acestora, a rezultat o „hartă” a corpului uman masculin şi feminin, care sugerează că
femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbaţii, că majoritatea contactelor cutanate sunt
permise prietenilor de sex opus, că nu există diferenţe în funcţie de sex în ceea ce priveşte zonele de
contact cutanat cu părinţii iar zonele cele mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, braţelor,
umerilor şi ale feţei. Deşi acest studiu are unele limite şi rezultatele sale nu pot fi generalizate, „are
meritul de a fi relevat că atingerea corpului altuia este reglementată social şi cultural, la fel ca şi
contemplarea acestuia” (Chelcea et alii, 2005).

Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a realizat un studiu despre relaţia dintre
atingere şi statusul socio-economic, sex, vârstă şi a ajuns la concluzia că persoanele cu status mai
înalt ating mult mai des persoanele cu status inferior. De asemenea, în SUA, în diadele feminine s-a
observat o frecvenţă mai mare a atingerilor cutanate decât în cele de bărbaţi. Noţiunile de atingere şi
distanţă personală „confortabilă” sunt în mare măsură determinate cultural, precizează Borisoff şi
Merril (2003).

16
 În ce priveşte convenţiile tactile în cultura japoneză, studiile despre îngrijirea maternă au
arătat că atingerile sunt foarte dese între mamă şi copil dar, după vârsta copilăriei, în contextele
publice, atingerile scad semnificativ, deoarece adulţii trebuie să se conformeze standardelor sociale
de neatingere. Pentru adulţi, atingerea e acceptabilă în interacţiunile intragrup dar, în afara grupului
de apartenenţă, atingerea e neobişnuită, cu excepţia spaţiilor foarte aglomerate, cum sunt cele din
unele mijloace de transport în comun din Japonia. Aceste convenţii reflectă afinitatea intragrup şi
echilibrul social, ca „teme culturale” specifice (McDaniel, 2003).

Comunicarea tactilă şi studiul acesteia, haptica, evidenţiază considerabile variaţii

interculturale iar studiile recente au relevat mari diferenţe în ce priveşte atingerea, ca frecvenţă,
localizare, tip, precum şi în manifestări publice ori private (Andersen, 2003). În analiza variabilei
culturale apropiere (immediacy), autorul precizează că acele comportamente de apropiere şi căldură
interpersonală sunt acţiuni care semnalizează apropierea fizică, intimitatea, disponibilitatea pentru
comunicare şi se exprimă prin zâmbet, atingere, contact vizual, distanţe mai apropiate, vocalizare
mai animată.

Culturile care prezintă o considerabilă apropiere interpersonală sau „imediateţe” au fost

etichetate drept „culturi de contact”, deoarece oamenii din aceste ţări tind să stea mai aproape unii
de ceilalţi şi se ating mai mult (E.T. Hall, 1966, apud Andersen, 2003). Oamenii din culturile cu
contact slab tind să stea separaţi şi se ating mai puţin (Patterson, 1983, apud Andersen, 2003). Este
interesant, adaugă Andersen (2003), că, în general, culturile de contact sunt localizate în ţările mai
calde, mai apropiate de ecuator iar cele cu slab contact se găsesc în climatele mai reci, mai depărtate
de ecuator. Cercetările au indicat că aşa-numitele culturi de contact cuprind: în special ţările arabe,
inclusiv nordul Africii; regiunea mediteraneeană, respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi
Spania; evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu; est-europenii şi ruşii; virtual, toate ţările
din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de
contact.

În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de nord, incluzând Scandinavia,
Germania şi Anglia; americanii de origine britanică; anglo-saxonii albi, care au constituit cultura
primară a SUA; virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Indonezia, Coreea, Filipine,
Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem.
Studiul referitor la atingerea în public, al lui McDaniel şi Andersen (1998, apud Andersen, 2003)
sugerează că cea mai mare diferenţă este între asiatici, care rareori se ating în public şi, virtual,
orice altă cultură care manifestă un mai mare grad al atingerii în public. Studiile lui Barnland
(1978), Jones (1994) arată că, în mod distinct, China şi Japonia sunt culturi nontactile (apud
Andersen, 2003).

Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea atingerii. Există
tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de noncontact: în Thailanda, zona

17
capului e sacră, de neatins; în Coreea tinerii nu au voie să atingă umerii celor în vârstă (Chelcea et
alii, 2005)

„Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărţire, este un tip de atingere corporală cutanată
puternic socializată şi îndelung studiată. Există reguli culturale şi sociale care reglementează această
formă specializată de atingere: cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când o
persoană este prezentată unui grup) şi, mai ales, cum se salută prin strângerea mâinii.” (Chelcea et
alii, 2005). În majoritatea culturilor europene, salutul prin strângerea mâinii este iniţiat, în
interacţiunile interpersonale, de persoana mai în vârstă sau, dacă persoanele sunt de sex opus, de
femei. Când există un grup de persoane, mâinile se strâng pe rând: femeile între ele, apoi femeile şi
bărbaţii, bărbaţii între ei. Această formă de contact tactil este în strânsă legătură cu contactul vizual,
apropierea spaţială, zâmbetul, alte gesturi şi expresii mimice.

În unele culturi, strângerea mâinii ca formă de salut este înlocuită de alte tipuri de performări
nonverbale. În India, pentru a saluta pe cei mai în vârstă, copiii învaţă regula „namaste”: privirea
plecată, înclinarea în faţa celuilalt, adoptarea unei poziţii de supunere, chiar de rugăciune. Acelaţi
ritual, numit „wai”, este învăţat de copiii din Thailanda. Eschimoşii şi populaţiile indigene din
insula Samoa şi Filipine se salutau atingându-şi nasurile, la fel şi populaţia maori din Noua
Zeelandă (Axtell, apud Chelcea et alii, 2005). Conform lui Herbert Spencer (apud Chelcea et alii,
2005), aceasta reprezenta mai mult decât o formă de salut căci, prin simţul olfactiv implicat în acest
act, indivizii aveau posibilitatea să se identifice şi să se recunoască ca făcând parte din acelaşi grup
etnic. La japonezi, strângerea mâinii este înlocuită adesea de plecăciune.

Autoatingerile sunt, după Delhees (1994), „gesturi autoreferenţiale” care „transmit informaţii
despre starea în care se află persoana respectivă, dacă de exemplu se simte frustrat, se află într-o
situaţie conflictuală, este nesigur, îi este teamă etc.” Cercetători ai comportamentului le numesc
„acţiuni atavice” (Tinbergen Lorenz, apud Delhees, 1994) iar Ekman şi Friesen (1972, apud Delhes,
1994) „adaptori”. Ele constau în atingerea de către vorbitor a unei părţi a corpului său şi servesc
exprimării de sine. Intensitatea lor este diferită în funcţie de starea emoţională şi personalitatea
comunicatorului, despre care transmit, în mod neintenţionat, mesaje.

Ca toate celelalte forme ale comunicării nonverbale, semnificaţiile acestora sunt dictate de
reguli culturale. Atingerea nasului cu degetul arătător semnifică, în Marea Britanie, confidenţialitate
iar în Italia, avertizare prietenească. În Arabia Saudită şi în Mexic, lovirea uşoară şi repetată a
nasului cu arătătorul şi cu degetul mijlociu depărtate în V, cu palma îndreptată spre faţa celui care
face gestul este un semn de insultă. În Franţa, rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul
mare şi arătător semnifică invitaţia sau dorinţa de a consuma alcool iar autoatingerea nărilor cu
vârful indexului şi al degetului mare comunică uşurinţa de a face un anumit lucru. În Japonia, când
o persoană vorbeşte despre sine, adesea îşi atinge vârful nasului cu extremitatea degetului arătător.
A duce arătătorul la mustaţă, în Iran, are aceeaşi semnificaţie cu gestul, întâlnit şi la noi, de a bate
obrazul cu arătătorul, pentru a arăta că cineva „nu are obraz”.(Chelcea et alii, 2005).
18
 Uneori, acelaşi gest are semnificaţii diferite: în Italia, răsucirea arătătorului în obraz
semnalează celorlalţi apropierea unei fete drăguţe iar în Germania acelaşi gest semnifică „Eşti
nebun!”. (Chelcea et alii, 2005). Acelaşi mesaj se transmite, la noi, prin răsucirea degetului arătător
de la mâna dreaptă la tâmpla dreaptă. Ca şi în cazurile altor gesturi, semnificaţiile autoatingerilor
diferă şi sunt reglementate cultural în funcţie de părţile corpului care se ating.

Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica

Denumită de Scherer (1982, apud Delhees, 1994) „comunicare vocalică”, paralingvistica se
ocupă de analiza fenomenelor vocalice, care însoţesc şi sprijnă vorbirea, aflându-se într-o relaţie de
reciprocitate cu aceasta.

Există două categorii de mijloace de exprimare paralingvistice. Din prima categorie fac parte
caracteristicile vocii: registrul vocal, volumul, tempo-ul, ritmul şi rezonanţa. Din a doua categorie
fac parte diferitele forme de exprimare a sunetelor, precum râsul, oftatul, plânsul, căscatul,
mormăitul, fluieratul, gemetele şi sunetele „parazite” precum „ăă”, „îî” etc., numite şi „eşecuri de
vorbire”. Un caz aparte îl constituie pauzele în vorbire. (Delhees, 1994). După părerea
cercetătorului german, acestea au fost relativ puţin studiate, în comparaţie cu alte forme ale
comunicării nonverbale. Peter Andersen (2003) constată, de asemenea, că paralimbajul sau vocalica
a fost mai puţin analizată din perspectiva comunicării interculturale.

Mijloacele de exprimare paralingvistică au o funcţie metacomunicativă implicită, ele indică

modul în care trebuie înţeleasă comunicarea verbală. Decodificarea şi interpretarea mesajelor se
face în corelaţie cu alte forme ale comunicării nonverbale, precum gestica, mimica, ţinuta etc.
Emoţiile, intensitatea lor, stările de spirit ale comunicatorului sunt semnalizate de aceste mijloace ce
însoţesc comunicarea verbală şi pot avea funcţii diferite: de completare, substituire, coordonare ş.a.
„Multe dintre caracteristicile para sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicaţii
despre regiunea geografică, despre grupul de apartenenţă şi chiar despre statusul social al
individului” (Chelcea et. alii, 2005).

În cultura japoneză, utilizarea paralimbajului reflectă „temele culturale” ale ierarhiei,

echilibrului social şi empatiei (McDaniel, 2005). Japonezii apelează în mare măsură la semnale
vocalice în conversaţiile lor şi le însoţesc, în mod constant, de gesturi restrânse ca amplitudine,
unice din punct de vedere cultural, numite aizuchi. Frecvent, atât vorbitorul cât şi ascultătorul emit
semnale vocalice, precum hai, su, an, ii ş.a., care au, după părerea autorului amintit, o motivaţie
culturală: poziţia în ierarhia socială este precizată prin ajustarea tonului vocii; acest tip de feed-back
indică faptul că ascultătorul acordă atenţie vorbitorului, ceea ce ajută la menţinerea unor relaţii
sociale pozitive între interlocutori. (McDaniel, 2003).

Diferenţe culturale în privinţa folosirii şi semnificaţiilor semnalelor paravocalice au fost

evidenţiate de studiul lui S. White (1989, apud McDaniel, 2003), care a înregistrat conversaţii în
limba engleză dintre americani şi nativi japonezi. Analiza acestora a arătat că participanţii japonezi
19
au folosit în măsură semnificativ mai mare decât americanii semnalele vocalice ca şi feed-back, în
postura de ascultători. Aceasta a sugerat că japonezii sunt mai sensibili şi mai atenţi la punctele de
vedere şi sentimentele interlocutorilor, demonstrează o sporită empatie.

Ca forme de comunicare nonverbală, pauzele în vorbire sau tăcerea au un rol semnificativ în

interacţiunile umane, sunt totodată influenţate de specificul cultural. „Rolul esenţial al tăcerii în
procesele de comunicare ale japonezilor este atribuit neîncrederii generale faţă de cuvinte şi
subliniază atenţia acordată intenţiilor celuilalt (empatie). Tăcerea este considerată o virtute, ca şi un
semn al respectabilităţii şi al încrederii” (McDaniel, 2003). În această cultură, tăcerea este
plurisemnificantă: poate semnala, cu tact, dezaprobarea, ori neacceptarea, existenţa unei dileme, ca
şi răgaz pentru a formula un răspuns sau o părere, deferenţa faţă de interlocutorul mai în vârstă.
Conversaţiile japonezilor sunt, de asemenea, caracterizate de scurte pauze şi întreruperi, care sunt
atent urmărite de receptor .

Olfactica
Rolul comunicarii prin intermediul mirosurilor, în lumea animală, este cunoscut încă din
Antichitate. Considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai zoologiei, datorită cercetărilor
întreprinse împreună cu elevii săi, Aristotel observase, spre exemplu, atracţia fluturilor pentru
anumite mirosuri. Entomologul francez Jean Henri Fabre a demonstrat, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, că anumite specii de fluturi masculi sunt atraşi de mirosul emanat de femele (Chelcea et
alii, 2005). Astăzi, etologii studiază „feromonii”, numiţi şi „socio-hormoni”, datorită rolului lor în
organizarea vieţii gregare. Termenul de „feromoni” a intrat în vocabularul ştiinţelor biologice în
1959 şi se referă la substanţele volatile şi odorante secretate de animale. „Feromonii” au fost
identificaţi atât la insecte cât şi la mamifere şi ei servesc pentru apărare, grupare, orientare în spaţiu
şi, mai ales, pentru identificarea partenerilor sexuali (Chelcea et alii, 2005).

În structura genetică umană a fost identificată o formaţie numită major histocompatibility

complex (MHC) care a dus la supoziţia că şi oamenii utilizează feromonii ca semnal olfactiv pentru
recunoaşterea similarităţii genetice. Cercetările lui N. Nicolaides (1974) şi R. Lewis (1984) au
evidenţiat că fiecare individ posedă un miros distinctiv, o „semnătură chimică” şi un mecanism de
recunoaştere olfactică a similarităţii genetice, în care feromonii au un rol imortant (Chelcea et alii,
2005). Experimentele realizate de C. Wedekind şi colaboratorii (1995) au ajuns la concluzia că
femeile preferă bărbaţii în funcţie de MHC-ul lor, prin urmare comunicarea olfactică influenţează
alegerea partenerului de cuplu. De asemenea, o serie de cercetări din domeniul medicinii dar şi al
psihologiei şi sociologiei au evidenţiat că mirosul are un rol primordial în legătura afectivă dintre
mamă şi copil (Chelcea et alii, 2005). La întrebarea dacă semnificaţiile semnalelor olfactive sunt
înnăscute sau dobândite nu se poate da un răspuns tranşant. Se poate însă lua în consideraţie
constatarea generală că, deoarece relaţiile sociale se bazează parţial pe procesele fiziologice,
comunicarea olfactivă este un mecanism care trebuie avut în vedere (Chelcea et alii, 2005).

20
 „Aplicaţiile studiilor asupra sensibilităţii olfactive şi a rolului mirosurilor în viaţa socială,
inclusiv în comunicarea nonverbală, nu sunt deloc nesemnificative... Ele sunt oarecum dificil de
realizat şi pentru că nu s-a reuşit până în prezent o clasificare adecvată a mirosurilor... Variabilitatea
aprecierii mirosurilor de la o persoană la alta şi de la o cultură la alta ridică un obstacol, nu uşor de
trecut, în încercarea de a clasifica mirosurile” (Chelcea et alii, 2005).

În ce priveşte utilizarea de către oameni a mirosurilor obţinute prin procedee chimice, respectiv
parfumurile şi alte produse de acest gen, asemenea obiceiuri au o tradiţie milenară, atât în civilizaţia
europeană cât şi în cele extraeuropene. Peter Andersen (2003) remarcă faptul că, în ciuda unor
cercetări aplicate la stimulii olfactivi, există puţine studii privitoare la efectele acestora în
comunicările interpersonale, cu atât mai puţin în cele interculturale. Din acest punct de vedere,
cercetătorul consideră că americanii sunt cultura cu cea mai mare aversiune pentru mirosuri : „În
timp ce oamenii din cele mai multe părţi ale lumii emit mirosuri corporale naturale, culturile din
cele mai avansate societăţi utilizează o mulţime de cosmetice pentru a le elimina sau a le înlocui cu
alte mirosuri naturale”.

Edwin McDaniel (2003) consideră că utilizarea semnalelor olfactive reflectă, în cultura

japoneză, echilibrul social, observând, că există puţine informaţii sigure cu privire la atitudinea
japonezilor faţă de mirosuri. Un studiu al lui Y. Kashara (1986, apud McDaniel, 2003) sugerează că
propensiunea japonezilor pentru curăţenie determină preferinţa acestora pentru un mediu inodor.
Deşi nu există dovezi cocludente în acest sens, „tradiţia aproape rituală de a se îmbăia frecvent şi
dorinţa de a evita ofensa personală par să dea credibilitate acestei supoziţii „(McDaniel, 2003).

21