Tema 5.

Comunicarea interculturală
1. Comunicare și cultură
2. Conceptul de comunicare interculturală
3. Elemente ale comunicării interculturale
4. Niveluri ale comunicării interculturale
5. Șocul cultural
6. Comunicarea interculturală nonverbală
7. Cultura media, un suport pentru comunicarea interculturală
8. Comunicarea ca mediere interculturală
9. Metode şi tehnici de comunicare din perspectiva interculturală

„Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; Х

fără ea, orice tip de cultură moare.
În consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii
în care este integrată”
(John Fiske)
1. Comunicare și cultură
Comunicarea este un lucru esenţial, vital în viaţa noastră. Deoarece comunicarea este un
element al culturii s-a spus deseori despre comunicare si cultură ca sunt inseparabile. Așa cum scria
Alferd G. Smith în prefața cărții sale, Comunicarea si cultura, cultura este un cod pe care-l învățăm
și-l împărtășim, iar învățarea și împărtășirea presupun comunicare. Comunicarea presupune coduri și
simboluri care trebuie să fie învățate și împărtășite. Orice model cultural și orice simplu act de
comportament social implică comunicare. Pentru a fi înțelese, cele doua trebuie sa fie studiate
împreună. Cultura nu poate fi cunoscută fără studiul comunicării, și comunicarea poate fi înțeleasă
doar prin înțelegerea culturii pe care o susține. Procesul de comunicare reprezintă nu numai o
dimensiune intrinsecă și definitorie a culturii, ci este vital pentru existența omului și pentru
desfășurarea tuturor activităților care produc și reproduc viața societăților [Georgiu, p. 183].
Fiind o realitate fundamentală a vieții umane, comunicarea este și elementul central al
culturii, întrucât aceasta este alcătuită dintr-un ansamblu de limbaje și sisteme de semne. Astfel,
comunicarea poate fi cercetată din perspective multiple: antropologice, istorice, sociologice, tehnice,
simbolice, psihologice etc. Comunicarea apare ca fiind integrată în substanța vieții sociale și
culturale, caracteristica principală fiind interrelaționarea dintre toate aceste elemente. Prin
interacțiunile la care participă, membrii unei comunități construiesc un sistem de norme, reguli și
valori, prin care se raportează unii la alții, la context și la sensul acțiunilor sociale.
În funcție de sensurile pe care le acordăm noțiunilor de cultură și comunicare, raportul dintre
ele poate fi interpretat în mod diferit. „Comunicarea implică producerea și interpretarea semnelor,
fiind astfel o acțiune ce întemeiază universul cultural, ca univers al semnelor prin care omul traduce
non-textul naturii în textul culturii, în limbaje umane. Omul îşi construiește relația cu lumea
obiectelor si cu natura prin intermediul relațiilor sale complexe cu semenii, prin interacțiuni
intersubiective, în contextul cărora se fixează semnificațiile conferite situației si realității. În aceste

1
relaţii cu semenii și cu lumea, omul utilizează semne, care ajung să creeze o realitate secundă, pe
care o numim cultură (și pe care o opunem adesea naturii primare). Această natură secundă,
umanizată, este creată prin intermediul funcției simbolice, funcție pe care omul si-a amplificat-o
continuu, inventând noi forme de semnificare și de comunicare simbolică. Chiar funcțiile strict
practice și instrumentale ale limbajului natural sunt posibile și se exercită eficient numai prin
intermediul funcțiilor sale simbolice intrinseci și subiacente, funcții care nu devin «vizibile» (decât
pentru teoreticianul culturii sau al limbajului) și operează în mod inconștient, pentru utilizatorii
obișnuiți, în sensul că ei le consideră «naturale» ca făcând parte din mecanismul firesc al existenței
lor. Așadar, baza unității dintre cultură si comunicare poate fi găsită în funcția simbolică, specifică
existenței umane” [Georgiu, p. 187].
În plan particular, comunicarea verbală, ca şi cea nonverbală, ţine de o anumită competenţă a
relaţionării sociale, fiindu-i specifică punerea în relaţie a propriului referenţial valoric cu un altul
diferit cultural, prin decodificare şi recodificare a mesajului cultural. Pentru a putea pătrunde în
semnificaţia unui mesaj cultural, diferit de cel propriu, trebuie să avem noi înşine un inventar –
„concept” – de abilităţi comunicaţionale, în funcţie de care să decodificăm şi să recodificăm, astfel
încât mesajul „negociat” de către interlocutori să aibă un sens împărtăşit de toţi. Însă, sensul
comunicării apare dintr-o anumită contextualizare [Mucchielli, p. 34] – spaţio-temporală, senzorială,
relaţională sau/şi culturală (ceea ce se spune are sens în funcţie de normele invocate sau construite în
timpul schimbului).
Inter-relaţionarea dintre identităţi culturale diferite poate avea, în funcţie de însuşirea
sensului comunicării, efectul deschiderii, al reciprocităţii, sau efectul „încapsulării culturale”
[Văduva], specific blocajului comunicaţional. De aceea, semnalele şi gesturile verbale/nonverbale
trebuie să se încadreze într-o secvenţă conversaţională eficientă (cea mai scurtă propoziţie trebuie să
fie inteligibilă/purtătoare de sens pentru destinatar).
A comunica reprezintă elementul primar prin care oamenii, ca ființe raționale, fac schimb de
mesaje inteligibile și interacționează complex în spațiul social, care este spațiul intersubiectiv
construit prin intermediul comunicării. Astfel, acest proces complex care ne marchează existența și
legăturile cu ceilalți oameni este compus din mai multe elemente a căror cunoaștere este absolut
necesară pentru realizarea unei comunicări eficiente.
Cel mai bun exemplu de diversitate în comunicare este comunicarea cu străinii, fie că sunt
veniți ei aici, fie că mergem noi în țara lor. Potrivit lui Pierre Casse, „comunicarea este un proces
prin care doi indivizi caută să schimbe un set de idei, sentimente, simboluri și înțelesuri”. Dean
Barnlund definea comunicarea drept „o creație a sensurilor” și preciza că o comunicare este
contextuală și ireversibilă, indiferent de felul ei.
Orice comunicare are loc într-un context social. Ea poate fi verbală sau nonverbală. Pe de
altă parte, comunicarea poate fi directă și nemijlocită sau indirectă, aluzivă. Comunicarea poate fi
interpersonală, de grup sau internă (în instituții și organizații) ori externă (între instituții și
organizații).
De asemenea, comunicarea poate fi intraculturală (în interiorul unei culturi date) sau
interculturală (între diverse culturi). Comunicarea se poate realiza prin gesturi și mimică, dar cel mai
adesea e folosită calea limbii. Limba este calea spre inima culturii. Ea nu reprezintă doar o
abstracțiune, ci o sumă de simboluri, un sistem organizat astfel încât să faciliteze comunicarea, un

2
instrument al comunicării. Limba înseamnă interacțiune socială, pe lângă menirea ei de comunicare
simbolică.
Comunicarea interculturală este adeseori interpretată unilateral și greșit doar ca o comunicare
interpersonală. Ea este mult mai complexă, reprezentând o creație de sensuri împărtășite de oameni
ce aparțin unor culturi diferite. Barierele de limbă, sex, vârstă, rasă, religie etc. sunt depășite într-o
comunicare interculturală. Competența lingvistică, dar și unele calități umane vizate de comunicare
sunt imperios necesare. Mintea deschisă, blândețea inimii sunt cerute în cunoașterea culturilor și în
comunicarea interculturală. A nu cunoaște înseamnă a nu fi în stare să înțelegi. Necunoașterea altor
culturi aprinde teama, pregătește terenul pentru unele exprimări violente, de natură conflictuală ori
amenințări fățișe sau ascunse extrem de periculoase, care pot denatura până la războaie.
A nu cunoaște o altă cultură și alte valori ale vieții unor popoare poate conduce la perceperea
unor atitudini ale celuilalt drept ostile și periculoase, deși ele nu sunt așa. Confruntarea dintre
civilizații a înlocuit climatul tensionat al războiului rece cu opoziția supralicitată dintre est și vest.
• Comunicarea interculturală este fundamentul relațiilor internaționale.
Totodată, ea reprezintă un factor remarcabil de stabilire a condițiilor de dialog și de
deschidere spre problematica înțelegerii, percepute atât cognitiv, cât mai ales existențial. În limba
engleză se folosesc două forme ale aceluiași concept al comunicării interculturale. Astfel, în SUA,
termenul cross-cultural include și semnificația trecerii dincolo de zidurile unor culturi în scopul
dialogului intercultural. Acest termen descrie și interacțiunile interculturale. În Europa se folosește
mai degrabă termenul consacrat, și anume: intercultural communication. În Canada, s-a impus
termenul telecommunication, grație experienței și succeselor în acest domeniu al telecomunicațiilor.
2. Conceptul de comunicare interculturală

Comunicarea interculturala inseamna interactiunea directa intre oameni de diferite culturi.

Comunicarea interculturala implica mult mai mult decat intelegerea normelor unui grup, ea
presupune acceptarea si tolerarea diferentelor.
O definitie atotcuprinzatoare asupra interculturalitatii ne ofera Micheline Ray: „Cine spune
intercultural, spune in mod necesar, plecand de la sensul plenar al prefixului inter-, interactiune,
schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectiva.” . Importanta prefixelor din notiunile de
multiculturalism, comunicare interculturala si raporturi transnationale este analizata de Christian
Giordano, care observa ca „prefixele multi-, inter- si trans- poseda intre ele evidente afinitati, dar si
subtile diferente de conotatie” .
Prefixul multi- accentueaza diferenta, chiar separarea dintre culturi, prefixul inter- presupune ca
intalnirea dintre culturi este mai dinamica, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa si negocia
propria apartenenta si propria identitate culturala. Prefixul trans- indica capacitatea personala sau
colectiva de a transcede granitele culturale si frontierele nationale si de a trece de la o apartenenta si
de la o identitate la alta cu usurinta.
Comunicarea interculturala a luat nastere datorita interferentei mai multor notiuni comune, cum ar fi
comunicarea cross cultural, comunicarea internationala sau globala, relatiile interculturale.
Toate aceste notiuni au fost subsumate unui concept mai larg, acela de Comunicare interculturala.
Termenul de comunicare internationala se refera la studiul fluxului de comunicare media intre tari.
O alta acceptiune a termenului vizeaza studiul comparativ al sistemelor comunicationale in masa si
studiul comunicarii intre guverne nationale. Comunicarea internationala se ocupa de
putere, politica, procesul influentei asupra altor natiuni-state.

3
Comunicarea globala face trimitere la studiul transferului informatiilor, datelor, opiniilor si
valorilor, de catre grupuri, institutii si guverne, si la problemele care apar pe baza transferului.
Comunicarea cross cultural se refera in general la compararea fenomenelor intre culturi diferite.
Comunicarea interculturala si cea internationala sunt zone diferite de cercetare; prima incearca sa se
axeze pe individ, ca unitate de masura, pe cand cea de-a doua incearca sa lucreze la nivel macro,
unitatile sale de analiza fiind natiunea, sistemele globale, grupurile, miscarile, dar elementul comun
este preocuparea fata de diferente.
Relatiile interculturale reprezinta un domeniu interdisciplinar, prin care se incearca sa se identifice,
cu ajutorul diferitelor stiinte sociale, dar care impartasesc un interes comun, studiul interactiunilor
oamenilor apartinand diverselor culturi.
Comunicarea interculturală, ca proces complex, are o serie de particularități, care sunt
surprinse în concepte specifice și sunt analizate din perspective teoretice variate. Comunicarea
interculturală pune în discuție o relație umană fundamentală și o temă de reflecție filosofică perenă:
relația dintre noi și ceilalți, care este, până la urmă, o relație între identități culturale diferite. De la
începuturile umanității și până astăzi, oameni aparținând unor grupuri etnice și lingvistice diferite s-
au întâlnit, au făcut schimb de produse și de idei, au colaborat ori s-au confruntat. Astăzi, acest
fenomen are alte dimensiuni și proporții, astfel că el s-a impus ca o tema centrală a gândirii sociale
și angajează dezbateri intense despre un complex foarte larg de probleme: coexistența diferențelor
culturale într-un mediu social interactiv, schimbarea identităților culturale în contextul globalizării,
multiculturalism, multilingvism, etnocentrism și relativism cultural, prejudecăți, stereotipuri și
discriminări, politici privind minoritățile și imigranții, educația interculturală, acceptarea și
protejarea diversităților, toleranța, deschiderea și stimularea dialogului dintre indivizi și grupuri
aparținând unor medii culturale diferite. Aici trebuie să precizăm că poate fi vorba fie de grupuri din
interiorul aceleiași societăți, fie de indivizi și grupuri care provin din societăți și regiuni diferite.
Tot mai mulți oameni au posibilitatea de a circula de la un capăt al lumii la celălalt și de a
cunoaște alte moduri și stiluri de viață. Ramificațiile tentaculare ale firmelor multinaționale,
întâlnirile frecvente ale oamenilor de afaceri, migrația forței de muncă, mobilitatea studenților între
universități cu tradiții și programe educaționale diferite, colaborarea specialiștilor și a cercetătorilor
în cadrul unor proiecte științifice transnaționale, evenimentele politice, artistice și sportive cu impact
global, turismul și alte forme de interacțiune interculturală au facilitat contactele ocazionale sau de
durată dintre indivizi diferiți din punct de vedere cultural. E firesc să presupunem că toți acești
actori, după ce își consumă stările inițiale de curiozitate, de uimire sau contrarietate, sunt interesați
să-și adecveze comportamentul la normele și valorile dominante din noile medii sociale. Vor să
înțeleagă ceea ce văd din peisajul locurilor și a orașelor vizitate.
Indivizii și grupurile care interacționează în această arenă globală, multi și interculturală,
sunt actori sociali cu identitate și personalitate, dar care trebuie priviți în complexitatea lor, din
perspectiva unor determinări sociale, culturale, geografice sau (geo)politice. Identitatea lor e dată de
caracteristici individuale (bio-psihologice, profesionale etc.), dar și de factori modelatori trans-
individuali, de ordin social, istoric și cultural, pe care indivizii respectivi nu-i pot controla și de care
ei nu sunt adesea conștienți. În interacțiunile lor practice și atât de variate cu ceilalți, dintr-un
context cultural străin, ei sunt purtătorii unei culturi, ai unui model cultural nativ, pe care l-au
interiorizat prin educație, socializare, mod de viață, obiceiuri, ritualuri, practici cotidiene. Imigranții,
de exemplu, se confruntă cu situații și probleme speciale de adaptare și de comunicare.
Comportamentul lor, în toate aspectele, este orientat de valorile, normele și reprezentările dominante
ale societății în care s-au format, dar, odată ajunși într-un nou mediu social, ei trăiesc un adevărat
4
șoc cultural, se confruntă cu multiple bariere de comunicare, cu numeroase probleme de adaptare și
integrare.
Conjuncția teoriilor despre cultură și comunicare este și o oglindă a actualei conjuncturi
istorice și socioeconomice, pe care am descris-o în linii generale. Din combinația acestor factori
multipli s-a născut noua disciplină, comunicarea interculturală. Mulți teoreticieni îi conferă un statut
academic distinct, cu argumente pertinente și bine documentate. Noua disciplină are un domeniu de
cercetare relativ bine circumscris (teme, probleme și situații de interes sub raport științific și practic)
și a dobândit în ultimele decenii un loc particular în programele de studiu ale universităților din
întreaga lume. Există multe publicații specializate și asociații internaționale în domeniu. Disciplina a
atins un grad de maturitate, de sistematizare și de instituționalizare și a acumulat deja o arhivă
impresionantă de observații, date, descrieri, narațiuni, informații, studii de caz, abordări teoretice,
metodologii de analiză și interpretări variate privind specificitatea situațiilor și a proceselor de
comunicare interculturală.
Ca disciplină, comunicarea interculturală a apărut pe de o parte, din necesitatea clarificării
teoretice a unei realități noi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, spre a oferi un anumit sprijin practic
în vederea unui comportament adecvat la întâlnirea cu celălalt.
Până la constituirea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze
comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienței de a trăi pentru un timp în
cadrul unei culturi străine. Există în acest sens o literatură vastă şi fascinantă, plină de reflecții
profunde şi de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. În afara acestor scrieri, care țin
mai degrabă de literatură decât de știință, anumite aspecte ale comunicării interculturale au fost
tratate, încă din secolul al IXX-lea în cadrul unor discipline precum antropologia, etnologia,
filosofia istoriei şi istoria culturii.
Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată de
etnologul şi semioticianul american T. H. Hall (1959) şi a cunoscut o largă răspândire. În analiza
culturii pe care o întreprinde, cercetătorul american pleacă de la un model semiotic. În concepția sa,
partenerii de dialog folosesc nu doar limbajul, ci şi o serie de expresii nonverbale, precum tonul,
mimica, gesturile. În fiecare cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea etc. sunt
însoțite de gesturi, de expresii faciale şi tonuri specifice. În cazul în care acestea nu sunt corect
interpretate, comunicarea este ratată. De aceea „una dintre problemele-cheie ale comunicării
interculturale o reprezintă comunicarea eronată („miscommunication”) sau chiar neînţelegerile
(„misunderstandings”)[după Râmbu, p. 2].
În sintagma „comunicare interculturală” el desemnează, în opinia majorităţii specialiştilor,
apartenenţa protagoniştilor unui proces de comunicare la culturi diferite. „Interculturale sunt toate
acele raporturi în care participanţii nu se raportează exclusiv la propriile lor coduri, convenţii,
puncte de vedere şi forme de comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenţii,
puncte de vedere şi forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite şi/sau definite ca străine”. Pe
lângă „comunicare interculturală” se utilizează în literatura de specialitate şi conceptul de
„comunicare internaţională”. Ele nu trebuie însă confundate. „Într-un caz se întâlnesc indivizi
aparţinând diferitelor culturi, în celălalt, oameni aparţinând diverselor naţiuni. Dacă naţiunea şi
cultura s-ar suprapune, atunci n-ar exista nici o dificultate conceptuală. Dar acest acord nu apare în
nici un caz totdeauna şi pretutindeni” [dup[ R\mbu, p. 2]. Sunt cunoscute situaţii în care oameni care
aparţin aceleiaşi culturi sunt despărţiţi de frontiere naţionale, precum curzii. Pe de altă parte,
convieţuiesc în acelaşi stat populaţii care aparţin unor culturi diferite.

5
 Există astăzi mai multe discipline care au ca obiect de studiu „străinul”, „celălalt”,
„alteritatea”: etnologia, antropologia culturală cu diversele ei ramuri, etnopsihanaliza, barbarologia,
xenologia etc. Comunicarea interculturală nu înlocuieşte nici una dintre aceste discipline, ci
reprezintă o completare firească a lor. Ea a intrat mai întâi în atenţia lingviştilor, oarecum sub forma
unei interogaţii provocatoare: cât de bine trebuie să-ţi însuşeşti o limbă străină ca sa nu-ţi mai fie
străină? În urma cercetărilor întreprinse în Europa în această direcţie, începând cu anii `80 ai
secolului trecut, au luat naştere o serie de discipline sau ramuri noi ale unor discipline precum:
germanistica interculturală, romanistica interculturală, psihologia interculturală, istoria interculturală
a ştiinţei, pedagogia interculturală, filosofia interculturală. Din cercetările care cad în sfera
comunicării interculturale nu putea lipsi religia care a reprezentat şi reprezintă încă un element
important al construcţiei identitare.
Ca expresie, „comunicarea interculturală” este utilizată astăzi cu multiple semnificaţii.
Există, de pildă, dispute între specialişti dacă învăţarea organizată a unei limbi străine, simpla
receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în categoria comunicării interculturale.
Oricât de diferite ar fi definiţiile date conceptului de „comunicarea interculturală”, două elemente
sunt subliniate de majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare
care se desfasoară între persoane conştiente de diferenţele lor culturale şi, în al doilea rând,
comunicarea este una interpersonală, directă, nemijlocită. Aducem spre exemplificare o serie de
definiții [după Râmbu, p. 3]:
 „Dacă există o situaţie de comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări
culturale, atunci această interacţiune poate fi desemnată drept comunicarea interculturală”
[Ulrike Litters, 1995]. Această definiţie se întâlneşte cel mai des în literatura de specialitate.
 „Comunicarea dintre […] două persoane din două grupuri evident diferite este desemnată
drept comunicarea interculturală” (Ernst Apeltauer, 1997).
 Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre naţiuni sau culturi constituie obiectul de
studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane” (Hans-Jürgen, 2003).
 De aceea, comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât şi
vizuală, precizează un autor german. (Jens Loenhoff, 1992).
 Un alt cercetător defineşte comunicarea interculturală drept „comunicare între reprezentanţii a
două (sau mai multe) culturi diferite” şi o distinge de comunicarea internaţională:
„Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, şi în cadrul unei naţiuni, şi anume
între reprezentanţii diferitelor etnii, aşa cum comunicarea internaţională poate avea loc şi în
cadrul aceluiaşi spaţiu cultural” (Michael Schugk, 2004).
Constantin Cucoş (2000, p.136), la rândul lui, defineşte comunicarea interculturală ca un „schimb
sau tranzacţie valorică însoţit de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri
care fac pate din culturi diferite. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal,
comportamental, fizic, obiectual, organizaţional”.
A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face, cum se spune în
literatura de specialitate, înseamnă a conferi acestui concept o semnificaţie prea restrânsă. În sfera
sa, afirmă cei care optează pentru o semnificaţie mai largă, intră nu numai dimensiunea
comunicativă a relaţiilor interpersonale, ci şi „comunicarea interculturală mediatizată în diferitele ei
forme, căreia i se acordă o importanţă sporită în toate domeniile: aceasta înseamnă forme de
reprezentare mediatică a comunicării interculturale în film, televiziune, radio, internet şi alte
mijloace de comunicare în masă” (Hans-Jürgen Lüsebrink, 2005)

6
 Ca disciplină, comunicarea interculturală se încadrează în rândul ştiinţelor culturii, alături
de antropologia culturală, etnologie, etnlingvistica, etnopsihanaliza.
3. Elemente ale comunicării interculturale
Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din felurite
motive, ei aduc cu sine, inconștient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalităţile de
prezentare şi comunicare specifice culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice şi
necunoașterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăți , nereușite , chiar
conflicte ce duc la comunicări ineficiente.
Principalele elemente culturale care pot afecta situațiile de comunicare interculturală sunt :
elementele perceptuale, cele socioculturale precum şi procesele verbale şi nonverbale.
Elementele perceptuale
Percepția este procesul prin care un individ selectează, evaluează şi organizează stimulii din
lumea exterioară. Fiecare dintre noi experimentăm orice din lume nu așa cum este ea, ci ceea ce
receptorii noștri senzoriali înregistrează. Există o relație strânsă între percepție şi cultură. Lumea,
ceea ce numim realitate se vede, se aude, se simte, se gustă deoarece cultura noastră ne oferă
criteriile acestor percepții. Prin urmare, oamenii se comportă într-un anumit fel pentru că astfel
percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învățate ca o parte a experienței lor culturale,
care este diferită. Un exemplu, în acest sens, este oferit de Samovar şi Porter (2003): pentru modelul
de percepție şi comportamentul perceptiv al nord-americanilor un criteriu important îl constituie
mărimea şi costul unui obiect iar pentru japonezi culoarea.
Percepția socială este procesul prin care oamenii construiesc realitatea socială, prin
atribuirea de înțelesuri/semnificații obiectelor sociale şi evenimentelor întâlnite în mediul lor. Acesta
este un aspect foarte important al comunicării, în general, şi al celei interculturale, deoarece
individul se formează şi se dezvoltă din punct de vedere cultural prin asimilarea unor serii de
percepții, care îl ajută nu numai să determine care stimuli exterioare îi îmbogățesc cunoașterea, ci şi
ceea ce influențează aspectele sociale ale percepțiilor, respectiv construcția socială a realității, prin
atribuirea de înțelesuri acestor stimuli.
Elementele socioculturale – sunt cele care influențează direct percepțiile şi comunicarea.
Dintre acestea, valorile reprezintă credințe sau convingeri constante cu privire la faptul că un anumit
mod de conduită este preferabil altuia, din punct de vedere personal sau social. Dincolo de valorile
individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din teme sau subiecte filosofice mai ample
şi care sunt o parte a mediului cultural. Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar şi Porter
(2003) consideră că cele mai importante valori culturale care influențează comunicarea
interculturală sunt cele care privesc: individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană,
știința şi tehnica, progresul şi schimbarea, competiția, munca şi distracția, egalitatea, rolurile de gen,
natura şi mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia interpersonală.
Principalele instituţii prin care se transmit aceste valori sunt biserica, familia, statul. Având
un conținut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate de comportamente, de normele
comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le urmeze. Valorile „desemnează ceea ce e
de dorit”, fiind o componentă importantă a oricărei culturi. Adeseori valorile unui grup cultural pot
veni în conflict cu valorile altui grup. Spre exemplu, individualismul, competiția şi câștigul sunt
valori centrale ale culturii americane, în timp ce în culturi asiatice, precum cele chineză, coreeană,
japoneză, solidaritatea de grup, așa-numitul „colectivism” opus „individualismului” constituie o
valoare esențială, centrată pe relațiile interpersonale sau cele intragrup.

7
 Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” şi sunt de două tipuri: proscriptive,
care dictează ce nu trebuie făcut şi prescriptive, ce indică ceea ce trebuie făcut. Din categoria
normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme proscriptive, de interzicere a unor
comportamente şi afectează, în general, existenţa şi stabilitatea unei culturi. Unul dintre riscurile
grave în comunicare interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.
Atitudinile sunt definite ca „predispoziţii individuale de a evalua un simbol, un obiect, aspect
al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă”, cu observația că, în general,
oamenii au tendinţa de a respinge lucrurile care nu le plac şi de a le accepta pe care care le plac.
Există, de regulă, o atitudine favorabilă faţă de ceea ce e considerat, în cultura proprie, plăcut, util,
satisfăcător şi o atitudine nefavorabilă faţă de ceea ce e considerat neplăcut, inutil, nesatisfăcător.
Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât şi nonverbal, prin mimică, gestică, mișcări şi posturi
ale corpului ş.a. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele), cât şi una
cognitivă (când devin credințe sau convingeri). Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică
formează sisteme de valori.
Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem să
le atingem şi de percepțiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o cultură accentuează
prietenia şi cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate şi bunăvoință iar dacă o cultură se
bazează pe competiție şi individualism, un străin ar putea fi privit cu suspiciune, chiar ostilitate şi
agresivitate.
Concepția despre lume (worldview) , cu diferențe notabile de la o cultură la alta, este un alt
element critic al tranzacțiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea culturală către lucruri
precum Dumnezeu, natură, viaţă, moarte, univers şi alte teme filosofice legate de „ființare”. Aceasta
ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini atemporale şi reprezintă fundamentul oricărei culturi,
pe care o influențează la un nivel profund, cu efecte subtile şi dificil de relevat. Concepția despre
lume influențează chestiuni foarte diferite, de la felul cum îi vedem pe ceilalți, la cum ne petrecem
timpul ş.a. Credințele religioase reprezintă doar unul dintre factorii diferențiatori ai concepției
despre lume.
Din perspectiva științelor comunicării, concepția despre lume este una dintre „lentilele” prin
care oamenii văd realitatea şi restul lumii. Concepția despre lume se formează începând cu prima
copilărie şi se dezvoltă odată cu maturizarea biologică, prin experiențele în contact cu mediul fizic şi
activitățile din mediul social, prin procesele de dezvoltare cognitivă, învățare socială, socializare.
Concepțiile despre lume diferă în funcţie de vârsta indivizilor, în concordanță cu dezvoltarea
mentală proprie unei anumite vârste.
Organizarea socială , un al element şi factor de influență al comunicării interculturale este
definită ca „maniera în care o cultură se organizează şi e legată direct de instituțiile acelei culturi,
care pot fi formale sau informale” [după R. Pascu, p. 19]. Cele mai importante instituţii ale
organizării sociale sunt: familia, școala/sistemul de educație instituționalizată, comunitatea.
4. Niveluri ale comunicării interculturale
Comunicarea interculturală urmează, așadar, trendul globalizării economice și al rețelelor
informaționale în curs de multiplicare. Sub presiunea acestor forțe, asistăm la un trafic
comunicațional intens între spații culturale diferite, proces prin care sunt transmise și preluate
modele, valori, idei, comportamente, stiluri de viață. Sistemul mediatic, privit în complexitatea sa,
dar și unele procesele socioeconomice cu vector integrativ au contribuit la amplificarea acestui
fenomen. Angajați în variate situații existențiale de comunicare interculturală, actorii sociali

8
(indivizi, grupuri, organizații etc.) se manifestă ca purtători ai unor echipamente culturale relativ
diferite, formate din credințe, atitudini, interpretări, modele de comportament și strategii de acțiune.
Orice situație de comunicare interculturală presupune o interacțiune complexă, care se
desfășoară concomitent la nivel instrumental și la nivel simbolic, prin care actorii implicați parcurg
un proces de cunoaștere a Celuilalt și de acomodare reciprocă, de reinterpretare a situației care îi
cuprinde și de construcție a unor semnificații împărtășite. Formarea unui sistem de semnificații
comune, prin mijloacele și circuitele comunicării interculturale, reprezintă suportul indispensabil al
unei cooperării sociale eficiente în ordine practică.
Comunicarea interculturală poate îmbrăca mai multe forme:
1. Comunicarea interrasială intervine atunci când sursa și receptorul sunt din alte rase.
Comunicarea interrasială poate să fie sau nu interculturală iar dificultățile majore întâlnite în cadrul
acestei forme de comunicare sunt reprezentate de prejudecățile rasiale, o problemă care este
detectată de obicei în sentimentele de etnocentrism.
2. Comunicarea interetnică se referă în general la situații în care părțile sunt din aceeași
cultură, dar de origini etnice sau de fond diferite.
3. Comunicarea internațională intervine mai degrabă între structurile politice (națiuni și
guverne), decât între indivizi.
4. Comunicarea intraculturală reprezintă comunicarea dintre membrii aceleiași culturi.
Include toate formele de comunicare dintre membrii etnici sau rasiali sau ai altor co-culturi (Larry
A. Samovar).
5. Comunicarea interreligioasă care apare sub forma ecumenismului. În ultima parte a
secolului al XX-lea s-au făcut eforturi extraordinare în direcția reconcilierii interconfesionale.
6. Comunicarea intercivilizațională așa cum o vede Samuel Huntington, prin identificarea
popoarelor cu grupurile culturale, și care ar fi, după părerea lui, în număr de opt: Occidentală,
Latino-americană, Africană, Islamică, Chineză, Hindusă, Ortodoxă, Japoneză. Popoarele se
identifică cu aceste grupuri culturale, iar comunicarea va căpăta accent intercivilizațional.
În epoca moderna si în cea contemporana, dezvoltarea tehnico-stiintifica permite, în mare
parte, o comunicare, tehnic vorbind, aproape fara bariere. Perfectionarea tehnica a comunicarii a
generat, însa, drept consecinta accesul potential la comunicare si informatie si minimalizarea
pregatirii mesajelor de comunicare. A aparut, astfel, o situatie paradoxala în fata umanitatii:
„comunicam din ce în ce mai mult si ne întelegem din ce în ce mai putin”. Neglijentele în
construirea mesajelor, excluderea protocolului de pregatire atenta a mesajelor, însotite de mijloace
de comunicare din ce în ce mai perfectionate, si neglijarea aproape completa a codului cultural si
religios diferit al partenerilor duc la situatii conflictuale mai grave ca în trecut [Chiciudean, p. 103].
Există 6 bariere în comunicarea interculturală: anxietatea, asumarea similarităților în
pofida diferențelor, etnocentrismul, stereotipurile și prejudecățile, interpretarea greșita nonverbală
și problemele de limbă
Anxietatea presupune existența unei stări de nervozitate, care poate afecta comunicarea prin
faptul că te concentrezi prea mult asupra propriilor sentimente/trăiri și nu mai acorzi atenție la ce îți
spun ceilalți oameni. Dacă vorbești cuiva în a doua limbă cunoscută, te poți teme că cealaltă
persoană poate vorbi prea repede sau poate folosi cuvinte pe care nu le înțelegi. Anxietatea poate
afecta, de asemenea, abilitatea de a-ți comunica ideile celorlalți.
Asumarea similarităților în pofida diferențelor este un lucru natural pe care-l faci dacă nu ai
informații despre o cultură. Asumarea faptului că o cultură este similară cu a ta te poate determina să
ignori diferențe importante. Nu ajuta nici să faci opusul (adică să asumi că totul este diferit),
9
deoarece aceasta va conduce la trecerea cu vederea a unor similarități importante dintre culturi. Cel
mai bun lucru pe care-l poți face atunci când întâlnești o nouă cultură este să nu asumi nimic și să
întrebi care sunt obiceiurile.
Etnocentrismul este judecarea unei alte culturi după standardele propriei culturi. A face
judecăți etnocentrice înseamnă a crede că obiceiurile propriei culturi sunt mai bune decât ale
celorlalți. Deși etnocentrismul este considerat o barieră în comunicare, totuși este obișnuit pentru
oamenii care experimentează un „șoc cultural” să facă asemenea judecăți. Când învață despre o
cultură, indivizii pot trece printr-un stadiu în care consideră că tot ceea ce ține de noua cultură este
mai rău decât cultura proprie. Totuși, după acest stadiu, indivizii încep de obicei să vadă o cultură
nici mai bună, nici mai rea decât cealaltă, dar nici pe departe diferită.
Deși comunicarea moderna permite oamenilor să aibă acces la un volum mare de informații
despre lucrurile care se petrec în lume, predomină încă tendința conform căreia oamenii sunt mai
interesați de știrile locale, regionale sau naționale. Este comun pentru oameni să-și formeze opinii
despre alte țări folosind doar cunoștințele acumulate din mass media.
Stereotipul apare atunci când îți asumi faptul că o persoană are anumite calități (bune sau
rele) doar pentru ca persoana aceea este membru al unui anumit grup.
Prejudecata presupune să urăști sau sa îți exprimi suspiciunea pentru oameni care aparțin
unui anumit grup, rasă, religie sau orientare sexuală. Un caz specific prejudecății rasismul, se referă
la manifestarea urii sau exprimarea suspiciunii vizavi de toți membrii unei rase particulare, negându-
i acestui grup drepturile.
Stereotipurile și prejudecățile, ambele, au efecte negative asupra comunicării. Dacă un
stereotip este foarte comun oamenii vor presupune că este adevărat. Chiar și oameni stereotipizați
vor crede într-un târziu asta. Stereotipurile pot avea efecte negative când oamenii le folosesc pentru
a interpreta comportamente Prejudecata poate avea efecte foarte grave, ce pot conduce la
discriminare și crime din ură (hate crimes). Hate crimes se referă la cuvintele ostile și/sau la
acțiunile pe care oamenii le spun sau le fac împotriva unui anumit grup deoarece acel grup este
diferit.
Stereotipurile, prejudecățile și rasismul continuă să aibă o prezență foarte puternică în mass
media. Pot fi regăsite în mass media pe suport de hârtie, variind de la cărțile de copii până la
broșurile studențești, și în mass media electronică. Filmele și programele Tv ale culturii populare
încă înfățișează multe minorități și grupuri străine într-un mod stereotipizat.
5. Șocul cultural
Sentimentul de profundă dezorientare pe care-l trăiește o persoană la întâlnirea cu o cultură
străină este desemnat în literatura de specialitate drept „șoc cultural”. El reprezintă o experiență
traumatizantă pe care au descris-o exploratorii şi misionarii care au ajuns în locuri în care se vorbeau
limbi complet necunoscute lor, unde obiceiurile şi tradițiile erau stranii. „Șocul cultural este ceea ce
se întâmplă când un călător se pomenește deodată într-un loc unde „da” poate sa însemne „nu”, unde
„preţul fix” e supus tocmelii, unde a fi lăsat să aștepți în anticamera unui birou nu reprezintă un
motiv de supărare, unde râsul poate să însemne mânie. Este ceea ce se întâmplă când regulile
psihologice familiare, care-l ajută pe individ să existe într-o societate, sunt deodată anulate şi
înlocuite cu altele care apar ciudate sau de neînţeles” [după Râmbu, p. 46].
Şocul cultural desemnează, de asemenea, efectul disturbator pe care-l produc schimbările
prea rapide ale societăţii asupra persoanelor insuficient pregătite pentru a se adapta. „Efectele
şocului cultural pot fi mai mult sau mai puţin grave: dezorientarea, anxietatea, xenofobia, alienarea”.
Aceste efecte sunt resimţite chiar şi de reprezentanţii unor culturi care s-au impus ele însele în
10
întreaga lume. „Fenomenul de şoc cultural explică într-o mare măsură sentimentele de înstrăinare,
dezorientare şi frustrare care îi chinuie pe americani când au de-a face cu alte societăți. El provoacă
o întrerupere a comunicării, o interpretare greșită a realității, o incapacitate de adaptare”.
Din perspectiva didacticii interculturale şocul cultural este „o reacţie de dezrădăcinare, şi
chiar în mai mare măsură de frustrare sau de respingere, de revoltă şi de anxietate… ; pe scurt, „ o
experienţă emoţională şi intelectuală care apare la cei care, scoşi din contextul lor printr-o
întâmplare sau din motive profesionale, sunt puşi în situaţia de a trebui să abordeze într-un fel
străinul… Acest şoc este un mijloc important de conştientizare a propriei identităţi sociale, în
măsura în care este regândit şi analizat. Majoritatea cercetătorilor acestui fenomen iau în considerare
şi consecinţele pozitive pe care le poate avea şocul cultural asupra personalităţii.
Trebuie remarcat faptul că o reacţie de tip «şoc cultural» se produce numai când distanţa
culturală depăşeşte o anumită limită. Un german care vizitează pentru prima dată Franţa, Spania sau
Italia nu poate fi «şocat» de întâlnirea cu aceste culturi, în schimb într-o cultură asiatică sau africană
s-ar putea confrunta cu aspecte complet necunoscute, în faţa cărora trăirile sale ar putea căpăta
aspectul unui şoc cultural. Printre simptomele acestuia se numără şi o atenţie exagerată faţă de
alimentele din ţara gazdă, hipersensibilitate faţă de cele mai neînsemnate maladii şi dureri, reţineri
majore în a stabili contacte cu localnicii. În general, fenomenul «şocului cultural» nu poate fi decât
cu dificultate exprimat descriptiv şi conceptual. Probabil că acesta este principalul motiv al faptului
că cercetarea din cadrul ştiinţelor sociale a ajuns doar la puţine concluzii ferme despre acesta. După
opinia lui Gerhard Maletzke, rămân încă deschise întrebări cum ar fi: „Care sunt persoanele care
trăiesc un şoc cultural şi care nu? Şi de ce? Cât de mult durează un şoc cultural? Ce se poate face
pentru a depăşi mai repede şocul? Printr-o bună pregătire pentru străinătate poate fi redus sau chiar
evitat şocul cultural?” Să remarcăm, în primul rând, că unele întrebări din cele de mai sus sunt pur
retorice. Evident că, de pildă, învăţând limba ţării gazdă, adaptarea va fi mai uşoară. În al doilea
rând, conceptul de „şoc cultural” desemnează un complex de factori subiectivi, o trăire, o reacţie
personală la standarde culturale radical diferite de cele din ţara de origine. În apariţia şi depăşirea
într-o anumită formă a unui şoc cultural contribuie nu numai distanţa culturală, ci şi personalitatea
înzestrată cu o anumită sensibilitate. Dacă aceasta este dublată de un extraordinar talent, atunci şocul
cultural poate deveni sursa unor mari creaţii. Întâlnirea « şocantă » cu o altă cultură a constituit un
eveniment major în procesul de creaţie al unor autori precum Paul Gauguin, Gibbon, Emil Cioran.
Nu oricine devine, cel puţin într-o anumită măsură, creator la întâlnirea cu o altă cultură, încât
Eminescu avea tot dreptul să se adreseze astfel celui care, întors din Occident, «la tovarăşii săi spune
veninoasele-i nimicuri» : «Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?» Dincolo de
impulsurile creatoare pe care le poate stârni impactul cu o cultură străină, şi care survin, totuşi, în
cazuri excepţionale, foarte mulţi oameni sunt transformaţi în sens pozitiv în urma unor asemenea
experienţe. Ei devin mai lucizi faţă de cultura ţării de origine, preiau insesizabil anumite concepte
din cultura ţării gazdă, devin mai toleranţi. Însă contactul cu o cultură străină nu garantează totuşi o
schimbare pozitivă, nici după ce şocul cultural a fost depăşit. Imaginile negative şi atitudinile
depreciative, constată Gerhard Maletzke, îi folosesc adesea individului ca mecanisme de autoapărare
şi ca atare ale nu numai că sunt păstrate şi apărate cu înverşunare, ci persoana în cauză percepe
selectiv doar acele fenomene care-i confirmă şi-i întăresc prejudecăţile [după Râmbu, p. 48].
Defniţia conceptului de „şoc cultural” presupune o anumită înţelegere a culturii. Geert
Hofstede a formulat o definiţie a culturii des invocată astăzi: Cultura este « software of the mind »,
aşadar o programare mentală care se presupune că-l ajută pe fiecare membru al societăţii să
acţioneze eficient în cadrul ei. În opinia lui Hofstede cultura cuprinde, pe lângă valori elevate, şi o
11
mulţine de lucruri obişnuite ale vieţii, precum formele de salut, masa, expunerea sau ascunderea
emoţiilor, distanţa corporală faţă de ceilalţi etc. În orice societate, toate acestea sunt reglate cultural,
sunt controlate şi procesate de un fel de «software». Din această perspectivă „şocul cultural” este o
reacţie mentală şi emoţională la un «software» străin. Nu se spune în faţa unei situaţii sau unor
lucruri neaşteptate : «am rămas blocat» ? Fiinţa noastră rămâne blocată atunci când nu recunoaşte
«software»-ul străin. Distanţa culturală poate fi explicată în aceeaşi termeni : cu cât «software»-ul
străin este mai îndepărtat de al meu, cu atât distanţa culturală este mai mare.
6. Comunicarea interculturală nonverbală
Tăcerea, ca element paralingvistic, face parte din elementele comunicării nonverbale. Există
culturi în care se vorbeşte mult, altele în care oamenii sunt mai cumpătați la vorbă, cum se spune,
mai tăcuți. Dar tăcerea, cum s-a observat, are semnificații diferite de la cultură la cultură. Dacă
acestea nu sunt cunoscute se pot naște situaţii delicate în procesul de comunicare interculturală. În
acest sens, iată relatarea unei experiențe, ce se poate încadra în categoria șocurilor culturale, pe care
a trăit-o un japonez atunci când a călătorit în U.S.A.: „Când am ajuns, în 1950, în U.S.A., am fost
extraordinar de surprins, chiar încurcat, de faptul că americanii trebuie să vorbească mereu şi
pretutindeni, chiar şi în timpul mesei... Nu mi-am putut stăpâni impresia că americanii aveau oroare
de tăcere, în vreme ce japonezii pot sta foarte bine împreună fără să spună un cuvânt”. Nici
occidentalii nu se simt mai în largul lor atunci când sunt obligați să respecte standardele culturale
nipone. „De pildă, vizitatorilor germani ai Japoniei le vine la început foarte greu să se aplece,
deoarece pentru ei plecăciunea are ceva de-a face cu servilismul”.
Având în vedere dificultatea sau de cele mai multe ori imposibilitatea de a înţelege limba
celuilalt, recursul la limbajul gesturilor şi la alte forme de comunicare nonverbală este frecvent în
cazul întâlnirilor interculturale. Pe de altă parte, chiar dacă utilizează aceeaşi limbă, discursul este
întotdeauna însoțit de o anumită mimică, de un anumit ton, de elemente a căror semnificaţie diferă
de la cultură la cultură, uneori atât de mult încât gestul care undeva semnifică „nu”, altundeva
semnifică „da”.
Încă nu s-a ajuns la o sistematizare unanim acceptată a formelor de comunicare nonverbală,
cea mai des invocată în literatura de specialitate fiind cea întocmită de M. Argyle: limbajul corpului,
proxemica, unghiul de orientare (în care se stă faţă de o altă persoană), aspectul exterior al unei
persoane (inclusiv vestimentația şi bijuteriile), postura, mișcările capului, mimica, contactele
vizuale, elementele paralingvistice. „Formele de manifestare ale comunicării nonverbale sunt într-o
mare măsură modelate cultural. Una şi aceeaşi formă poate semnifica în diferite culturi altceva,
uneori chiar ceva opus, ceea ce este, neîndoielnic, o sursă de grave neînțelegeri în comunicarea
interculturală”.
Hall distinge între culturi contextuale şi culturi necontextuale. Orice proces de comunicare se
desfăşoară într-un anumit context şi reușita ei depinde mai mult sau mai puţin de acesta. În culturile
contextuale, precum cele din spaţiul latin din Europa şi din America, Japonia sau țările arabe,
comunicarea are o importantă componentă implicită. În aceste spații culturale formele comunicării
nonverbale joacă un rol foarte important. În culturile necontextuale, precum Elveția, Germania,
țările nordice, USA, dimpotrivă, „comunicarea este explicită, univocă, lineară, puternic orientată
spre conținut şi bazată într-o mică măsură pe comunicarea nonverbală”.
Alți autori operează cu următoarele distincții:
- Culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt mai puţin utilizate şi în care
presupozițiile tacite joacă un rol minor.
- Culturi în care canalele nonverbale de comunicare sunt intens folosite.
12
 - Culturi în care presupozițiile tacite sunt folosite în mod special.
Există o bogată bibliografie consacrată limbajului trupului şi celorlalte forme de comunicare
nonverbală. Aici ne rezumăm doar la câteva concluzii la care au ajuns cercetările din domeniul
interculturalității cu privire la contactele vizuale. Felul în care privim şi mai ales felul în care este
abordat vizual partenerul de dialog este modelat cultural. Într-un mod foarte general, cercetătorii
disting între societăți ale privitului „minimal” şi societăți ale privitului „maximal”. Se spune că ochii
sunt oglinda sufletului. Exceptând persoanele care au exersat îndelung arta ascunderii, pe care greu
le poți „citi”, nu trebuie să fii expert ca să-ți dai seama din priviri ce se ascunde în sufletul unui om.
O privire poate fi prietenoasă sau ostilă, interesată sau dezinteresată, ironică sau serioasă. Toate
acestea pot fi însă observate doar în cazul în care standardele culturale permit o privire directă. „În
cultura occidentală contactul vizual direct trece drept foarte important. Atunci când o persoană nu-şi
privește partenerul său de dialog trece drept nesinceră. Se spune: nu trebuie să te încrezi în omul
care nu te privește. În anumite culturi asiatice, dimpotrivă, respectul îți interzice adesea să-l privești
pe celălalt în mod direct. Femeilor asiatice nu le este de regulă permis să-i privească pe ceilalți
oameni – bărbați şi femei – în ochi. Singura excepție o reprezintă soțul”.
Din punct de vedere comunicativ, relevante sunt „frecvența, durata şi intensitatea contactelor
vizuale”.
Importanţa acordată de anumiți cercetători comunicării nonverbale este exagerată. Se afirmă
că 70% sau chiar mai mult din mesajele cuprinse în fluxul comunicării sunt nonverbale. Un
asemenea enunț este un formidabil impuls dat unei producții de carte pseudoștiințifică, însă
vandabilă.
7. Cultura media, un suport pentru comunicarea interculturală
Mai mult decât în alte epoci, oamenii sunt cuprinși acum într-o rețea complexă de
interacțiuni practice și simbolice, se întâlnesc, dialoghează, schimbă informații și idei, negociază,
cooperează sau se confruntă, într-un cuvânt, comunică
În anii ’60 ai secolului trecut, pe vremea când tezele lui McLuhan despre apariția „satului
global” scandalizau mediile științifice și academice, lumea se afla în plin război rece, intens
polarizată ideologic și politic. Puțini teoreticieni înțelegeau atunci semnificația ideilor enunțate de
gânditorul canadian despre „o lume în mozaic”, integrată și „retribalizată” sub presiunea
atotputernică a audio-vizualului și a noilor tehnologii de comunicare. Această lume a devenit astăzi
o realitate. Ea nu poate fi explicată și înțeleasă dacă nu analizăm combinația dintre factorii politici,
economici, tehnologici și culturali care au dus la reconfigurarea globală a raporturilor dintre
societăți și culturi.
Dezvoltarea mass-media a generat treptat o nouă realitate culturală, un nou tip de cultură:
cultura de masă. Este vorba de un vast teritoriu cultural, situat într-un spațiu intermediar, între
cultura specializată modernă și cultura populară tradițională, premodernă. Cultura de masă nu este o
cultură produsă de mase, ci este produsă de sistemul mediatic și este destinată maselor. Pe măsură ce
sistemul mediatic s-a perfecționat și s-a diversificat, devenind un dispozitiv uriaș care înfășoară
planeta, s-au diversificat și formele și produsele culturii de masă. Teoreticienii au propus mai multe
concepte pentru a defini acest fenomen: cultură de consum, cultură de divertisment, cultură de
spectacol, cultură media. Este o cultură produsă, distribuită și dependentă de sistemul mediatic
[Georgiu, p. 151].
Cultura media are o răspândire globală și există un număr considerabil de consumatori, mai
ales din rândurile tinerilor, care se recunosc în ea și trăiesc în universul ei (Kellner, 2001). Edgar
Morin a afirmat cu jumătate de secol în urmă că acest tip de cultură pare a fi „prima cultură
13
universală din istoria omenirii” (Morin, 1971, p. 626) [după Georgiu, p. 151]. În acest context
cultura media a impus un cod de comunicare nu doar intercultural, ci unul transcultural. Prin toate
produsele ei, de la filme, publicitate, emisiuni, divertismente, spectacole, ea vehiculează mituri,
convenții, imagini, forme de raportare la lume, atitudini, tipuri de vestimentație și stiluri de viață
care au o extensie globală. Simbioza dintre cultură și comunicare e mai pregnantă și mai vizibilă pe
acest strat cultural, al culturii de masă și al culturii media, care nu acoperă toată suprafața culturii
contemporane (nu e toată cultura), ci e un aspect dominant al ei. Cultura media are o tendință
hegemonică și imperialistă, ea impregnează, mijlocește și colonizează toate formele de creație și de
manifestare, de la cele științifice, artistice și religioase la cele cotidiene, funcționale. Într-adevăr,
asistăm la „formarea primului imperiu cu adevărat mondial – imperiul mediatic” (Drăgan, 2007, vol.
I, p. 5) [după Georgiu, p. 151].
Trăim într-un univers multimedia, într-un amalgam de tehnologii și artefacte de care suntem
dependenți în existența noastră cotidiană (computere, televizoare, aparate de radio, cărți, reviste,
ziare, telefoane fixe și mobile, arhive cu fotografii, discuri și CD-uri, cabluri, fire, antene, sonerii,
ceasuri, oglinzi, hărți, simboluri, embleme, tablouri, calendare ș.a.). Acest habitat sau medium e
relativ la fel în toate colțurile lumii. Trecerea la audiovizual, în care locul central este ocupat de
imaginea televizuală, de ecran, semnifică o „ruptură, o revoluție în mod veritabil culturală” (Durand,
1999, p. 129).
Trăim într-o cultură a „ecranului global”. „Este epoca ecranului global. Ecranul de oriunde și
oricând, din magazine și aeroporturi, restaurante și baruri, metrou, automobile și avioane; ecranul de
toate mărimile, ecran plat, ecran în aer liber și miniecran mobil; ecranul la purtător și ecran pentru
proiecții interioare; ecranul bun la toate și pe care poți vedea orice. Ecran video, ecran miniatural,
ecran grafic, ecran nomad, ecran tactil: secolul care abia a început se anunță a fi cel al ecranului
omniprezent și multiform, planetar și multimediatic… Odată cu instaurarea epocii ecranului global,
este pe cale de a se produce o imensă mutație culturală care afectează tot mai multe aspecte ale
creației, dar și ale existenței înseși” (Lipovetsky, Serroy, 2008, p. 8.).
În centrul culturii contemporane se află sistemul mediatic prin care omul se raportează la
lume, la societate și la semeni. Această experiență mediatică are multe elemente comune și familiare
pentru oameni din diverse culturi. Ea funcționează, astfel, ca un fundal și ca un suport favorabil
pentru comunicarea interculturală.
8. Comunicarea ca mediere intreculturală
Realizarea efectivă şi complexă a competenţelor interculturale implică recunoaşterea
interculturalităţii ca principiu călăuzitor pentru toate disciplinele şi programele care să faciliteze
comunicarea activă şi interacţiunea pozitivă între diferitele culturi ale lumii. Comunicarea nu se
încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Orice informaţie exercită o influenţă efectivă
asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor ce o receptează, determinând un anumit efect al
comunicării.
informaţie informaţie informaţie
emiţător canal receptor efect

Valoarea informativă reflectă dincolo de probabilitatea sau improbabilitatea rezultatului

relevanţa socială a evenimentului. Ceea ce pentru cineva este important pentru altcineva poate fi
neimportant, ceea ce pe cineva influenţează pe altcineva poate lăsa rece. Valoarea informaţiei este
dată şi de cultura fiecăruia, atât ca individ cât şi ca grup. Comunicarea între individ şi grup sau între
14
grupuri, ca proces „presupune crearea şi schimbul de mesaje în sânul unui sistem relaţional de
interdependenţe” [Luca] . Schimbul poate fi vertical sau orizontal, acest lucru putând fi observat şi
din schemele reţelelor de comunicare elaborate de Leavitt, Bavelas şi Barett: (figura 1)

Figura 1
În cazul reţelelor restrictive (lanţ y, x), cu grade de centralizare diferite, accesul
participanţilor este inegal, persoana centrală C având la dispoziţie mai multă informaţie decât
persoanele de la periferia reţelei. Prin urmare, persoana centrală va avea un grad mai mare de
satisfacţie derivată din comunicare decât cele periferice, a căror satisfacţie este invers proporţională
cu distanţa faţă de centru.
Reţele flexibile sunt descentralizate, nici o persoană nu are o poziţie favorizată, care să-i
permită „monopolizarea” informaţiei. Accesul la informaţie este egal, ceea ce produce
participanţilor o satisfacţie mai mare decât în cazul anterior. Moralul grupului este mai ridicat în
cadrul acestor reţele.
„În reţelele centralizate de comunicare accentul cade pe comunicarea verticală (ascendentă /
descendentă) iar distanţa dintre vârful şi baza ierarhiei se măreşte; informaţia circulă prin lanţuri
ierarhice stabilite” [Luca].
„Reţelele descentralizate au o organizare predominant orizontală, cu mai puţine niveluri
ierarhice; pentru integrarea părţilor se foloseşte mai mult comunicarea orizontală directă (…) iar
comunicarea verticală are ca scop predominant controlul” [Luca].
Comunicarea prin intermediul acestor reţele este influenţată de o mulţime de factori, printre
care mărimea grupului, gradul de centralizare şi gradul de incertitudine ce apare într-o activitate. În
grupurile mici comunicarea este predominant orală, realizată prin contacte directe, pe orizontală şi
pe verticală, toţi participanţii având acces egal la informaţie, comunicarea orală fiind folosită mai
mult în relaţiile cu exteriorul. În grupurile mari predomină comunicarea scrisă, informaţia circulând
mai lent, fiind diferenţiată în funcţie de valori. „Demn de luat în consideraţie este faptul că într-o
organizaţie (sau grup) funcţionează indivizi de provenienţă şi factură diferită;diferite sunt originea
socială, biografia, opiniile, idealurile sau ideile, cultura,credinţa” [Luca]. Procesul de comunicare
este din această cauză adesea îngreunat sau stopat iar principalul obstacol al fiecărei forme de
comunicare este legat de ordinul diferenţei. În acest sens majoritatea studenţilor consideră că între ei
înşişi şi cei cu care vor să comunice există un clivaj care persistă, de care trebuie să se ţină seama .
15
De aceastăconştientizare a diferenţei depinde reuşita tuturor celorlalte eforturi ulterioare. (Haney,
1973, p.13)
Printre principalele categorii de obstacole întâlnite în comunicare se pot preciza
următoarele:
• diferenţele de percepţie
• lipsa de interes
• emoţiile incontrolabile
• personalitatea
• paradigma culturală.
Diferenţele de percepţie
Modul în care privim lumea este determinat cultural, fiind influenţat în mare măsură de
experienţele noastre anterioare, precum şi de limba în care gândim. Astfel, persoane, grupuri, de
diferite vârste, naţionalităţi, religii, ocupaţii, statusuri sociale, percep lucrurile şi situaţiile în mod
diferit. Percepţia nu este niciodată „inocentă”, neutră, ci întotdeauna relativă la contextul cultural în
care ne situăm.
De aceea, trebuie să fim atenţi la persoana din faţa noastră şi să intuim care este referenţialul
său cultural, cum ne vede pe noi sau cum percepe faptele abordate. Vom avea adesea surpriza să
constatăm că percepţia individului din faţa noastră diferă mult de percepţia noastră, iar mesajul
transmis de noi nu are nici un sens pentru el, ori va fi filtrat, tradus de acesta în sistemul lui de
referinţă. Dacă nu ştim să ne explicăm ce se întâmplă, vom avea parte de o „ruptură de comunicare”,
iar dacă nu ne vom stăpâni nervii, vom avea parte de un „incident”.
Lipsa de interes
De multe ori este vorba, pur şi simplu, de lipsa de interes pentru mesajul transmis. În mod
firesc, orice om este interesat mai mult de problemele proprii decât de alte altora sau de ale
instituției în care lucrează. În fond nimeni nu este obligat să fie interesat de persoana noastră, nimeni
nu poate fi obligat să se intereseze de noi . Nimeni, în afară de câteva categorii profesionale, printre
care: personalul didactic, personalul medical şi funcționarii publici. Cine simte că nu poate fi
interesat de problemele altuia nu are ce căuta în aceste profesii !
Emoţiile incontrolabile
Emotivitatea necontrolată a interlocutorilor poate fi o barieră care să ducă la blocarea
aproape totală a comunicării. Când emotivitatea este negativă, comunicarea poate fi înlocuită cu un
conflict deschis. Dacă interlocutorul ne jigneşte sau ne umileşte, este bine să întrerupem
comunicarea, altfel riscăm să răspundem „cu aceeaşi monedă”, ceea ce va duce la escaladarea
conflictului. Ideal ar fi să ne putem controla şi să dovedim, astfel, că suntem superiori. (Ne aducem
aminte de bine-cunoscuta zicală populară : „Ca să iasă cu bătaie, trebuie să existe cel puţin doi
nebuni”).
Însă şi lipsa totală de emotivitate nu este utilă în comunicare. Dacă ea este evidentă la
emiţător, receptorul va fi mai puţin interesat de o persoană care vorbeşte fără emoție, considerând-o
plictisitoare.
Personalitatea
De multe ori, percepția ne este afectată de personalitatea celui cu care comunicăm, şi invers :
comportamentul nostru comunicațional îl influențează pe interlocutor. Dacă între cele două
16
personalități există o inadvertență structurală, șansele unei comunicări eficiente scad considerabil.
Întrucât este mai greu de schimbat personalitatea „celuilalt”, e preferabil să încercăm să o „ajustăm”
pe a noastră, modificându-ne comportamentul în sensul evitării „conflictului de personalitate”. „Cel
mai deștept cedează!”
Paradigma culturală – ansamblu de valori, credințe şi metode (inclusiv tehnici de
problematizare) împărtășite la un moment dat de membrii unei comunități.
La baza discuției vizând posibilitatea unei comunicări interculturale eficiente trebuie să
așezăm conceptul de „paradigmă culturală”, care este de fapt o translație a termenului de
„paradigmă ştiinţifică”, împrumutat din filozofia științei, unde a fost impus de epistemologul
american Thomas S.Kuhn.
Pluralismul cultural presupune implicit existența unor paradigme culturale rivale, care la
rândul lor implică şi inconveniențe de ordin lingvistic.
Astfel, pentru a avea loc o comunicare neproblematică – fără obstacole – este nevoie de un
limbaj comun. Dar „limbaj” nu înseamnă doar vocabular, el mai presupune norme specifice de
organizare a discursului, precum şi un anumit sens atribuit cuvintelor.
Există situaţii în care limbajul este comun (de pildă, limbajul matematic), şi vocabularele
sunt diferite (două limbi naturale), după cum există şi situaţii opuse: vocabular comun şi limbaje
diferite. În situațiile din prima categorie, problemele comunicării se rezolvă relativ simplu, prin
apelul la dicţionar. Dacă doi matematicieni (să spunem unul român şi altul englez) nu utilizează
acelaşi vocabular pentru că nu sunt vorbitori ai aceleiași limbi naturale, problemele care pot să apară
sunt relativ ușor de rezolvat : se apelează la un translator, şi eventual, la un dicţionar.
În cazul existenței unui vocabular comun şi a limbajelor diferite, comunicarea reală este
imposibilă sau iluzorie, întrucât sensul atribuit cuvintelor aceluiași vocabular diferă de la un
interlocutor la altul, sau de la o cultură la alta.
Când limbajele (determinate cultural) diferă, sunt posibile următoarele efecte :
a. în plan semantic avem un „dialog al surzilor” – ceea ce înseamnă că fiecare interlocutor
decodifică mesajul celuilalt, prin intermediul propriului limbaj, adică nu „aude” decât ceea ce
gândeşte el însuşi, nu ceea ce gândeşte interlocutorul său (disonanţa cognitivă);
b. în plan psihologic intervine disconfortul psihic, şi uneori, starea de exasperare – de unde
şi tendinţa de evitare a contactelor cu „celălalt”;
c. în plan pragmatic avem o cooperare disensuală, contradictorie, cu deschidere spre
conflict [Stanton].
Consecinţa : absenţa unei competenţe lingvistice de fidelitate, a limbajului comun,
generează efecte inverse comunicării, toleranţei şi cooperării.
Alături de aceste obstacole prezentate anterior mai pot apărea şi altele. B. Rime propune
următoarea clasificare a obstacolelor care apar la nivelul diferitelor domenii psihice în cadrul
comunicării:
Tipul blocajelor Conţinut
Cognitive perceptuale Stilul perceptiv format în propria cultură, percepţia spaţiului a
timpului specific fiecărei culturi.
Proximitatea –spaţiul dintre doi oameni atunci când comunică
(de exemplu, japonezii ar fi speriaţi de cât de apropiaţi

17
 comunică israelienii.)
Determinate de Reprezentarea timpului şi a spaţiului
specificul Timpul – românii acceptă 15 minute întârziere, americanii
reprezentărilor tolerează 5 minute, iar mexicanii 30 de minute.
gândirea Importanţa algoritmilor şi modul de rezolvare a problemelor.
memoria Fondul informaţional, calitativ sau cantitativ.
imaginaţia Atitudinea specifică faţă de nou.
limbajul Competenţa şi performanţa lingvistică şi bilingvistică la nivel
verbal şi non - verbal.
- la nivel verbal (Exemplu: Dacă produsul Dacia – Nova ar fi
fost vândut pe piaţa spaniolă s-ar fi putut să întâmpine anumite
probleme, „no va” în limba spaniolă însemnând „nu te duce”).
A comunica în limba nativă într-un context multicultural
presupune o modelare a vitezei de transmitere a mesajului, o
exprimare clară, cu articulare de cuvinte fără utilizare de
regionalisme sau expresii idiomatice. „Tehnica” de formulare
a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile prin care se oferă
răspunsurile –cu alte cuvinte, determină modul de producţie a
ideilor, a ideologiilor, a concepţiilor despre lume.
- la nivel non - verbal :
Gesturile joacă un rol important în comunicare, de exemplu
latinii folosesc mai multe gesturi când comunică decât
scandinavii, de aceea aceştia sunt văzuţi ca plictisitori de către
latini.
Contactul vizual in timpul comunicării – Europenii consideră că
asiaticii au tot timpul ceva de ascuns pentru că nu menţin
contactul vizual în timpul comunicării.
Vocea – arabii au tendinţa de a ridica vocea atunci când vor să
accentueze ceva, acest lucru fiind de mai multe culturi
interpretat ca o formă de agresivitate.
Afectiv motivaţionale Modelarea educativă a sensibilităţii interculturale, specificul
stimei, specificul cultural al ataşamentului.
Structura aptitudini Aptitudini lingvistice, aptitudini interpersonale, capacitatea
personalităţii empatică.
caracter Specificul individual al formării caracteriale: egocentrism,
intoleranţă, neîncredere, conformism
Psihosociale ~ Orientarea socială spre valorile grupului sau spre valorile individuale.
~ Structura grupurilor în structura de apartenenţă
~ - Specificul conformismului în normele grupului
~ - Modul de structurare a proceselor de disonanţă cognitivă
~ - Specificul rezistenţei la schimbare
~ - Prejudecăţile, stereotipurile
Stereotipurile sunt „generalizări abuzive sau judecăţi de valoare despre un grup
de persoane care încearcă să rezume caracteristicile acelui grup într-o sumă de
comportamente, tradiţii, obiceiuri.” (Cucoş, 2000). Punctul de plecare în formarea
stereotipurilor sunt modelele şi imaginile pe care ni le formăm prin contact direct
cu realitatea. Stereotipurile sunt de ordin binar pozitiv (ardelenii sunt profunzi)

18
 sau negativ (negrii sunt leneşi, moldovenii sunt melancolici).
Prejudecăţile sau ideile preconcepute sunt aprecieri pe care ni le formăm despre
persoane sau grupuri fără a le cunoaşte direct. Acestea sunt elemente pe care le
luăm din mediu şi le interiorizăm fără să verificăm veridicitatea lor.
Toţi oamenii au prejudecăţi, important este însă să ştim să le controlăm pentru a
nu avea efecte asupra comportamentului şi deciziilor noastre.
Prejudecăţile şi stereotipurile se concretizează în comportamente de discriminare
şi marginalizare.
Comunicarea interculturală ne provoacă la anumite exigenţe:
- să construim o atitudine de învăţare şi acceptare a diversităţii
- să arătăm respect pentru partenerii culturali
- să ascultăm atent o altă persoană
- să suspendăm discriminările şi prejudecăţile
- să ne formăm competenţe lingvistice aşa încât să putem comunica în alte limbi
- să învăţăm să ne adaptăm la situaţii noi.
Studiul proceselor de comunicare relevă un mod defensiv în care indivizii comunică între ei,
neştiind prea bine ce trebuie făcut cu diferenţele de opinie. În general, comunicarea dintre ei pleacă
de la axioma că „lumea este aşa cum o văd eu.” Aceasta poate deveni o barieră, ce poate fi depăşită
prin acceptarea opiniilor, valorilor, credinţelor, culturii şi prin găsirea unei căi de mijloc care să
faciliteze comunicarea sau a cât mai multor modalităţi alternative de a rezolva dificultăţile care
survin în comunicare.
Intenţia de a-i convinge pe ceilalţi joacă un rol important în procesul de comunicare, aceasta
numindu-se şi comunicare persuasivă. Între grupuri de culturi diferite ar trebui să funcţioneze cel
mai bine. Dacă persuadarea reuşeşte sau nu acest lucru depinde de o serie de factori, dintre care:
- calitatea argumentelor
- prestigiul vorbitorului
- contextul social
- limbajul, mimica, tonul şi atitudinea
Comunicarea persuasivă ca mediere interculturală presupune interdependenţa dintre
finalitatea şi mijloacele comunicării, dintre pragmatică şi semantică. Leech aborda „semantica
strategică” (Leech, 1976, partea I, p.77) realizând o paralelă între tipurile de manipulare conceptuală
şi asociativă. Primul tip implică manipulări de ordinul extensiunii şi intensiunii verbale iar cel de-al
doilea tip de manipulări se realizează prin conotaţii. Aceste tipuri de manipulări ne duc cu gândul la
un joc de cuvinte ce reprezenta polemica dintre loby-ul ecologist şi cel automobilistic: „ecologiştii
afirmă că dintre toate ţările europene, Olanda este ţara cu cel mai mare număr de automobile
raportat la suprafaţă, în vreme ce adversarii spun că Olanda este ţara care dispune pentru un
automobil de cea mai mică suprafaţă.” (Revista Vrij Nederland, 28 aprilie 1990). Manipularea
solicită şi selecţia. Având în vedere complexitatea relaţiilor sociale, se poate spune că, „sistemul
social influenţează permanent comunicarea” [Goodman]. Uitaţi-vă ceea ce se întâmplă în mass-
media. Pentru a influenţa un public cât mai larg, programele de televizor rămân obligatorii la un
nivel cultural scăzut, pe gustul păturilor mijlocii. Primatul economiei impune în viziunea lui
DeFleur, preponderenţa emisiunilor rentabile care să atragă publicul, rentabilitate care, în lumea
americană, presupune proporţionalitatea dintre cheltuielile făcute şi numărul de telespectatori pe
19
emisiune. Aşadar, sunt date, spre deliciul publicului, cât mai multe emisiuni de divertisment. Câţi
dintre noi avem puterea de a selecta programele la care ne uităm? Câţi părinţi reuşesc să-şi oprească
copiii să se uite la desenele pline de violenţă sau la filmele de groază?
DeFleur nu consideră că emisiunile de calitate inferioară ar forma un scop în sine sau că
autorii lor ar viza în mod conştient menţinerea sistemului social. Ceea ce îl preocupă nu este
manipularea publicului de către elite ci pur şi simplu consecinţele pe care le are economia de piaţă în
plan cultural .
Comunicarea presupune astfel şi manipulare, selecţie dar şi acord. Totul constă în priceperea
de a comunica dar şi de a asculta.
9. Metode şi tehnici de comunicare din perspectiva interculturală
În orice întâlnire dintre doi oameni are loc o negociere de sens, lucru care reprezintă însăşi
esenţa faptului de a comunica: a atinge un sens împărtăşit de ambele părţi. Această afirmaţie este
valabilă în contextul intercultural pentru că adevărata comunicare presupune a ajunge la un acord,
prin faptul că mesajul emis de către destinatar primeşte acelaşi sens în momentul receptării lui de
către interlocutor.
Specific comunicării interculturale este faptul ca protagoniştii ei nu au aceleaşi referinţe
culturale sau nu utilizează aceeaşi limbă. Astfel, când acest proces de cunoaştere prin comunicare
este îngreunat apar deseori disensiuni între grupurile de referinţă, ceea ce numim conflict. În
viziunea multora acest lucru înseamnă existenţa agresivităţii. Cercetătorii contemporani tind să
elimine aceasta prejudecată prin abordarea lui ca o ocazie. Într-adevăr conflictul poate fi o ocazie
pentru ca în viitor relaţiile să fie benefice . Însă cum este posibil acest lucru?
Prin utilizarea diverselor metode şi tehnici de comunicare. Orice comunicare interculturală
poate fi situată pe un continuum între interpersonal şi intergrup în funcţie de gradul în care celălalt
ni se pare a fi un străin. Scopul acestui tip de comunicare este acela de a-i arăta interlocutorului
nostru ca deşi suntem diferiţi, toţi avem aceleaşi drepturi, baza pentru o comunicare deschisa fiind
constituita din respect reciproc.
Astfel asertivitatea adecvată constituie o metodă prin care îndeplinim scopul comunicării.
Structura ei este următoarea:
1. formularea acţiunii
2. formularea răspunsului interlocutorului
3. formularea rezultatului preferat de interlocutor.
Caracteristic acestei metode de comunicare este faptul că evită blamarea, aratând cum se
simte persoana. (Eu simt… Ce aş vrea eu este să…). În prima etapă se face o descriere obiectivă a
acţiunii sau a situaţiei. În etapa a doua se va face referire la răspunsul protagoniştilor comunicării ce
poate fi sub formă de emoţie sau de impuls asupra căruia nu i se opune rezistenţă. Astfel tonalitatea
răspunsului trebuie să evite orice fel de urmă de reproş fie el deschis sau implicit. Acuzarea
interlocutorului de alta cultură provoacă defensivitate şi adversitate. Etapa a treia vizează rezultatul
preferat de interlocutor. Acesta trebuie să se simtă liber în alegerea lui. Această metodă reprezintă
premisa unei comunicări deschise şi oneste, care militează pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre
actorii sociali, de pe scena interculturalităţii.
O altă tehnică este cea a negocierii. În cadrul acesteia evitarea situaţiilor de tip
victorie/înfrângere este un deziderat deoarece reprezintă o tactica ineficientă. Helena Cornelius şi
Soshana Faire (H. Cornelius, 1996) prezintă o metoda numită Victorie-Victorie. Aceasta constă în
asigurarea câştigului de ambele părţi. În felul acesta relaţiile se consolidează şi se îmbunătăţesc.
20
Structura ei este următoarea: investigarea nevoilor părţilor implicate, diagnosticarea punctelor de
complementaritate a diferenţelor, identificarea modalităţilor de rezolvare, cooperarea. Esenţial
pentru această abordare este faptul că, în cazul în care nu se poate realiza complementaritatea totală
a nevoilor se vor căuta soluţii de tipul victorie – victorie.
Helena Cornelius(1996) propune următoarele îndrumări pentru folosirea acestei metode:
1. Formulaţi nevoile fiecăruia
2. Încercaţi să ieşiţi în întâmpinarea nevoilor fiecăruia
3. Sprijiniţi valorile celorlalţi cât şi pe cele ale dumneavoastră
4. Încercaţi să fiţi obiectiv şi să disociaţi problema de persoane
5. Concentraţi-vă pe corectitudine, nu pe forţa
6. Căutaţi soluţii creative şi ingenioase
7. Fiţi dur cu problema dar blând cu oamenii (evitaţi învinuirea).
În context intercultural neînţelegerile pot provoca deseori disensiuni. De aceea se foloseşte
tehnica numită: asigurarea feed-back-ului..
A verifica o decodare pentru acurateţe se numeşte feed-back şi folosirea lui îmbunătăţeşte
calitatea comunicării. Fără el este uşor să devii un ascultător pasiv niciodată neştiind sigur dacă ai
înţeles mesajul vorbitorului sau nu. Dar prin verificarea înţelegerii ideilor lui interlocutorii vor
deveni mai implicaţi. Există şi situaţii în care, chiar dacă s-a ajuns la un acord acceptabil, partea
adversă le poate respinge dintr-o simplă suspiciune izvorâtă din excluderea ei de la procesul de
elaborare.
Răspunzător pentru reacţia inversă este cel care transmite mesajul dar în situaţia în care el nu
face precizarea necesară atunci aceasta trebuie efectuată de celălalt. Cum se realizează însă feed-
back-ul? Există 2 situaţii de pornire a feed-back-ului:
pornire a feed-back-ului :
a) când transmiţătorul mesajului se asigură dacă receptorul mesajului l-a înţeles corect
b) când receptorul mesajului se asigură că l-a înţeles corect pe transmiţătorul mesajului.
(Birkenbihl, 1998, p.163)
Felul reacţiei de răspuns poate varia de la cele „închise”, care limitează discuţiile şi
dezbaterile pe marginea subiectului, până la răspunsurile „deschise” care permit o orientare benefică
a conversaţiei.
Feed-back-ul probativ e constituit dintr-o întrebare sau un grup de întrebări despre ceea ce
vorbitorul tocmai a spus cu scopul de a obţine informaţii suplimentare. Punerea de întrebări duce la
o mai bună înţelegere a vorbitorului pentru ca mesajul să fie descriptiv, nu evaluativ. În acest scop
se vor folosi întrebările care încep cu: „Ce vreţi să spuneţi cu asta când spuneţi…” deoarece
utilizarea sintagmei „de ce” declanşează o atitudine de defensivă. Când părţi din mesaj sunt
insuficiente se poate folosi tatonarea de aprofundare: „Puteţi să îmi spuneţi mai multe despre asta?”.
De asemenea tatonarea reflectivă are utilitate pentru încurajarea vorbitorului să adâncească analiza
subiectului în discuţie: „Spuneţi că aţi fost dezamăgit de ….”
Feedbackul reflectat constă în clasificarea mesajului vorbitorului sub formă de răspuns al
ascultătorului pentru a comunica faptul că acesta din urmă îl înţelege şi îl acceptă pe vorbitor,
ajutându-l să exploreze subiectul în profunzime Astfel, din când în când se poate interveni pentru a
spune: ”Am înţeles corect că ….?”, iar interlocutorul va realiza faptul că nu e numai o rutină pe care
o îndeplinesc pentru a-şi consuma timpul.
În acest sens, există anumite modalităţi de reflectare, care sunt folosite pentru a asigura
eficacitatea comunicării, printre care: parafrazările, sumarizările, reflectările de sentimente. Aceste
21
metode sunt importante, deoarece a asculta nu este suficient, pentru a ne asigura că amândouă părţile
înţeleg în mod precis ce s-a spus, ce s-a intenţionat. Ambiguitatea, incertitudinea, imprecizia şi
neînţelegerea trebuie rezolvate într-un mod neacuzator şi non-ameninţător. Dovada că a înţeles se
face prin parafrazare.
Este bine să ţinem cont de: ascultarea activă de care trebuie să dăm dovadă, timpul pe care îl
acordăm conversaţiei, şi de tendinţa de a ne impune propriile noastre idei.
Apare uneori un sentiment de teamă şi nu îndrăznim să solicităm interlocutorului enunţul
deoarece ne temem de reacţia lui, credem că el va gândi că nu l-am ascultat. Tocmai această
solicitare de a repeta îl va convinge pe celălalt că ne străduim să îl înţelegem mai adecvat arătându-i
că nu ne este indiferent şi că ne interesează soarta lui.. Psihologul Carl Rogers, îngrijorat fiind de
această problemă a dezvoltat un joc de „întârzierea argumentelor” şi prin acesta încuraja oamenii să
se asculte cu adevărat unii pe alţii. Apare o „relaţie de dependenţă a anchetatorului de anchetat”
(Abric, 2000, p. 48).
Metode şi tehnici de optimizare a comunicării şi în special cea a comunicării interculturale
sunt diverse şi în ultima vreme în număr din ce în ce mai mare. Ceea ce ar fi de reţinut este faptul că
utilizarea lor facilitează comunicarea, care este „principalul vehicul pentru interacţiunea socială”
[Goodman, p. 137]. Oamenii vorbesc unul cu altul, îşi zâmbesc unul celuilalt, îşi schimbă opinii, se
cunosc, se acceptă, se ating unul pe celălalt. Interacţiunea socială şi cea culturală trebuie să fie
negociată printr-un procedeu, iar acest procedeu este comunicarea. Hartley şi Hartley (1961, p. 16)
au scris că ar fi greu să exagerăm importanţa comunicării . Întrucât comunicarea este mijlocul prin
care o persoană o influenţează pe alta şi, la rândul ei, este influenţată de acea persoană, comunicarea
este adevăratul agent al procesului social şi cultural. Ea face posibilă interculturalitatea.

Bibliografia
1. Chiciudean, I.; Halic, Bogdan-Alexandru. Imagologie. Imagologie istorica. (Format
electronic). Bucuresti: Ed. Comunicare.ro, 2003.
2. Georgiu, G. Filosofia culturii: cultura si comunicare. (Format electronic). Bucuresti: Ed.
Comunicare.ro, 2004.
3. Goodman, N. Introducere în sociologie. Bucureşti: Ed. Lider, 1992.
4. Luca, M. Deprinderi de comunicare. Braşov: Ed. Universitatea Transilvania, 2000.
5. Mucchielli, A. Arta de a influenţa. Iaşi: Ed. Polirom, 2002, p.34.
6. Pascu, R. Comunicare interculturală. București, 2003
Văduva, M.D. Formarea interculturală al profesorului şi capcanele implicitului psiho-socio-
cultural, p.206. În Cozma, T. (coord.). O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea. Iaşi:
Ed. Polirom, 2001, p. 205-214.
7. Stanton, N. Comunicarea. Societatea Ştiinţa & Tehnica S.A.,1995.
8. Râmbu, N. Comunicare interculturală. Iași: Editura Universității „A. I. Cuza”, 2007.
https://www.scribd.com/document/369809618/comunicare-interculturala-suport-de-curs-
rambu-pdf

22