Formarea Națiunilor

Etnie, Etnicitate, Națiune și Naționalism

Câteva precizări terminologice

Evoluția fenomenului de națiune și înțelegerea identităților politice este strict legată de

deslușirea conceptelor cheie de etnie, etnicitate, națiune și naționalism, termeni care, în timp,
istoriografia și științele sociale le-au imprimat sensuri diferite, dar care pentru buna lor înțelegere
trebuie avute în vedere conceptele predominante în limbajul epocii care relevă exact dimensiunea
specifică a percepției națiunii și fenomenului național.
Etimologic cuvântul etnie provine din grecescul etnos desemnând o comunitate cu
aceeași origine având strămoși comuni. În concepția lui J. A. de Gobineu termenul de etnie avea
sensuri asemănătoare cu acela de rasă, națiune și civilizație doar că purta o conotație negativă. În
1896 George Vacher este primul care a introdus termenul de etnie cu înțelesul de populații
omogene rasial fără a ține cont de modificările străbătute până la formarea unui popor. Prin
încercările de diferențiere a conceptelor de rasă și etnie, în perioada interbelică, Felix Regnauld
atribuie etniei înțelesul de comunități lingvistice, iar rusul Șirokogorov natura relaționară a
grupurilor umane.
După al Doilea Război Mondial termenul își extinde sfera de înțelesuri: în limbajul
bisericesc el se referă la popoarele păgâne, în spațiul german slav și Nord european relevă
sentimentul de apartenență la o colectivitate, în literatura franceză reprezintă comunitatea
lingvistică, iar în spațiul anglo-saxon minoritatea culturală. Totuși printr-o sistematizare a
înțelesurilor termenului, etnie, distingem trei categorii: O primă categorie văd grupuri umane
unite prin credința într-o ascendență comună, a doua categorie a explicat etnia ca rezultat al unui
mod de viață bazat pe o limbă, o psihologie și o cultură proprie creându-se astfel solidarități,
ultima categorie arătat că etniile sunt menținute prin existența unor frontiere care ajută la
autoidentificarea grupurilor.
În cultura românească conceptul de etnie a fost puternic valorificat de istoricul Ioan Aurel
Pop; pentru medieviști, etnia reprezintă o comunitate umană ce precede națiunea modernă,
membrii având o origine comună, vorbind aceeași limbă, locuind pe un teritoriu compact cu o
spiritualitate, interese și aspirații comune.
Conceptul de etnicitate este mai amplu tratat. Inițial, el s-a impus în spațiul anglo-saxon.
Noțiune consacrat în 1953 de sociologul american David Riesman ce demonstreaza unitatea
etnică a Statelor Unite ale Americii. Ele desemnează un tip de conflicte și de revendicare,
sentimentul apartenenței la un popor sau comunitate, legăturile de rudenie. Au fost înscrise șase
tipuri de abordări asupra etnicității și anume: socio-biologice, primordialiste, instrumentaliste și
mobilizaționiste, neo-marxiste, neo-culturaliste și interacționiste. Modelul etnicității construit pe
baza antropologiei este caracterizat de patru elemente și anume: diferențierea culturală,
interacțiunea socială variabilă și manipulabila, colectivă și indivizibilă.
În istoriografia românească, Cătălin Turliuc dedică patru trăsături esențiale etnicițatii:
continuitate biologică, valori culturale împărtășit de la nivelul întregii comunități, un spațiu de
comunicare și interacțiune, o categorie culturală unică.
 Etimologia termenului de națiune provine din latinescul „natio” și are mai multe
semnificații dacă ne referim la diferitele perioade de timp: în antichitatea Romană (un grup
demarcat prin origine),în Evul Mediu (păgâni și triburile barbare), comunitatea determinată de un
anumit teritoriu (patria, țară strămoșilor), elita privilegiată a societății feudale. După Revoluția
Franceză națiunea se ramifică în politică și culturală. Din perspectiva istoricilor, sociologilor și
politologilor fenomenul național se poate trata prin două modalități și anume abordările
perenialiste și primordialiste (națiunea își are originea în vremuri de mult trecute) și cea
modernistă (realitatea lumii moderne).
În spațiul romanesc apar două perspective: întârzierea cristalizării identității naționale și a
formării statului națiune și o confuzie terminologică. În perioada pașoptistă națiune era asimilată
cu poporul datorită influenței romantismului, idei comunității de neam limbă și tradiții. În
perioada interbelică s-a pus accentul pe relevarea specificului național. Achim Micu clasifică
problemele națiunii invocate de sociologi în trei curente principale: curentul național reformist al
cărui exponent principal este D. Gusti, curentul național cultural (Petre Andrei), curentul de
dreapta din care s-au recrutat teoreticieni ai fenomenului legionar Nicolae Roșu, Traian
Brăileanu. În istoriografia comunistă conceptul de națiune este distorsionat cu toate că unii
istorici au plasat origina națiunii în perioada medievală.
Termenul de naționalism este unul vag cu înțelesuri destul de diferite făcând înțelegerea
lui una extrem de dificilă. Folosit pentru prima oară în spațiul german cuvântul este purtat prin
mai multe țări având înțelesuri diferite și incerte. Vocabularul francez, dar și italian și german
cuprinde trei semnificații: forma extrema a patriotismului, când devine sinonim cu șovinismul și
capătă o nuanță peiorativă, exprimă revendicările popoarelor asuprite aspirând spre
independență, reprezintă o etichetă și o profesie de credință a unor grupuri care afirmând
prioritatea apărării valorilor și intereselor naționale în ordine politică sunt clasificate la dreapta
sau la extrema dreaptă a opiniei publice; pe când în limba Engleză desemnează diferitele
manifestări ale caracterului și conștiinței naționale. Naționalismul a construit o viziune a statului
ca unitate politică aparținând unui grup etno cultural, scopul său fiind protejarea și menținerea
traditiilor, a limbii, a moștenirii istorice. Așadar a făcut legătura între etnie și organizarea
politică, a contribuit la dezvoltarea națiunii pe care a impus o ca element central al lumii
moderne. În a doua treime a secolului al XIX-lea naționalismul reprezenta o nouă formă de
conștiință realizându-se echivalența între națiune și stat și de aici diferențierea națiunilor politice
și națiunilor etnice respectiv naționalismului politic și cel etnic.