Falsuri documentare

Diplomatica este o știință specială a istoriei medievale care studiaza apariția, formarea
și tradiția grafică a actelor scrise. Aceasta analizează, dupa modul de elaborare, folosind
totodată metode proprii de cercetare, ajutată de critica diplomatică, conținutul actelor
verificând autenticitatea lor și scoate in evidență elementele care pot ajuta cercetarea istorică
în vederea editării documentelor.
Una din cauzele care a dus la crearea diplomaticii a fost falsul. Nevoia de a cunoaște și
dovedi autenticitatea actelor, de a deosebi actele autentice de cele false a născut critica
diplomatică și prin această disciplină diplomatica1. O copie fotografică dă de cele mai multe
ori o imagine reală a originalului, dar nu totdeauna, ci numai atunci când originalul s-a păstrat
în stare bună și are grafia mare, clară. Când însă originalul nu s-a păstrat bine, e zbârcit, cu
muchii rezultate din îndoire, rupt și șters la locurile de împăturire sau și în alte locuri,
mucegăit, putred sau ros de carii sau de șoareci, pătat, cu părți lipsă, cu grafie măruntă și
îmbâcsită, cu ștersături, spălări, corecturi, răzuiri, adăugari făcute în scopul de a falsifica
textul autentic, toate acestea, de cele mai multe ori nu se pot deosebi într-o copie fotografică,
astfel făcând falsul mai greu de descoperit.
Problema falsurilor documentatre a constituit obiectul preocupării mai multor istorici
și cercetători ai arhivelor, tratând în special falsul în documentele istorice medievale
românești din Moldova si Țara Românească, plecând de la principiul că, stabilirea
autenticității unui text constituie un determinant care stă la baza oricărei cercetări sprijinită pe
izvoarele scrise.
Prin fals înțelegem întocmirea unui document dupa un model autententic sau imaginar
validat cu peceți autentice, desprinse de la actele originale sau cu peceți falsificate, cât și acte
în care se transformau anumite elemente diplomatice autentice, fie că se suprima sau se
interpola, scopul fiind peste tot inșelăciunea. Adesea aceste suprimări și adăugări se făceau
direct pe actul autentic prin răzuirea sau șterătura unor cuvinte 2. Iar dacă la mobilul falsului se
adăugau mistificările istorice, ambiția, mirajul măririlor, satele de îmbogățire, căci pe baza
actelor false, clerul, mai ales mănăstirile, și feudalii laici își temeiniceau de multe ori un drept
sau altul asupra proprietăților acaparate, apoi e ușor de prevăzut numărul falsurilor. În general
falsurile au fost realizate din diverse motive: pentru obţinerea de avantaje materiale sau
poziţie socială, din dorinţa de răzbunare, din motive genealogice (pentru a demonstra
vechimea şi nobleţea unei familii, aşa cum procedează Dimitrie Cantemir în Descriptio
Moldaviae) sau din motive patriotice.
Dezvoltarea progresivă a grafiei, prețul ridicat al pergamentului, tăria si durabilitatea
lui, toate acestea la un loc au contribui la crearea materialului de scris numit palimpest
(provenit din grecește și semnificând răzuit din nou)3. Acest material de scris este
1
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 1, Editura Academiei Republicii Populare Române,
1956, p. 6
2
Ibidem, p. 8

3
Ibidem, p. 10
pergamentul, pe care s-a scris un text, apoi acest text s-a ras cu cuțitul ori s-a spălat și pe
același pergament s-a scris un nou text. Astfel pe un pergament din veacul al XV-lea, răzuit,
s-a scris actul moldovenesc fals cu data 3 februarie 1455. Tot așa pergamentul ce cuprindea
un act moldovenesc din 3 martie 1490, prin care Malina nepoata lui Jurj Piatră vinde un sat
din Bârlad, s-a răzuit, s-a inversat și peste penultimul rand (restul rămânând neîntrebuințat) s-
a scris actul moldovenesc din 17 martie 14974. Totuși în urma răzuirii sau spălării textului
inițial, urmele grafiei se păstrează datorită faptului că cerneala pătrunde adânc în materialul de
scris, provocând în aceasta unele urme datorate reactivilor chimici, urme care apoi prin
expunere îndelungată la aer, reînviau în unele locuri textul inițial.
În rândul falsurilor în documente, întâlnim falsuri în înscrisuri publice sau
private(hrisoave, cărți, zapise și alte acte emise de diferite instituții juridice ori instituții
publice) cât și falsuri în manuscrise, memorii, jurnale, proclamații, sigilii, peceți,planuri, hărți,
desene, fotografii etc.
Corecturile, ștersăturile, răzuirile și adaugările posterioare în documente sunt de cele
mai multe ori motive ale falsului, dar și hotărâri domnești așa cum sunt încercuirile și
ștersăturile cu roșu. Un alt aspect care ajută la surprinderea unui fals reprezintă semnele de
punctuație. Cu toate că nu au existat reguli de o valabilitate generală cu privire la punctuație,
totuși examinarea intrebuințării semnelor acesteia poate oferi date prețioase pentru critica
diplomatică. Căci, cu toate că punctuația în general era inconsecventă, nu este mai puțin
adevărat că in documantele scrise de aceeași persoană se poate constata o oarecare regularitate
în această privință, fapt care ne poate ajuta la descoperirae falsurilor.
Studiind sub o noua perspectivă, critica autenticității documentelor istorice, criteriile și
modalitățile de falsificare și uzul de fals, s-a putut explica care a fost motivul care a generat
apariția acestui gen de infracțiune, si anume, unul de natura pecuniară si materială, deținerea
pământului având în Evul Mediu o importanță deosebită.
Pornind de la elementele ce dovedesc autenticitatea unui act, și anume de la-materialul
grafic, ortografia, lexicul, formulele diplomatice si conținutul actului se poate ajunge la
deosebirea unui act fals de un act autentic. Falsurile au existat întotdeauna si ființează și
astăzi, asupra istoriei lor existând o bogată bibliografie.
Primul caz de cercetatre a autenticitații unui act ce ni s-a păstrat, ni-l redă actul lui
Ștefan cel Mare din 25 ianuarie 1472 prin care se întăresc boierului Șandro Tătăreanul sate ale
soției lui pentru care are pîră cu Cernu, Românel si Drăgoi cu tot neamul lor. Se adauga apoi
în narație că cei pomeniți mai sus să nu mai aiba de acum înainte a nu mai pârî și nici a
pomeni de aceste sate mai sus nici pe pan Șandru si nici pe soția lui pe Magda și nici pe copiii
lor și nici pe intregul lor neam niciodata în vecie. Actul constatat ca fals era numit„carte
mincinoasă„ sau „direasă cu vicleșug„, un asemenea act fiind stricat sau rupt de către
cercetătorul autenticității lui. În descoperirea falsului mai pledează și abaterile de la
formularul actelor autentice din veacurile XIV, XV, folosirea acuzativului la singular in locul
genitivului plural, perfectul compus la singular, și nu la plural5.
Preocuparea aceasta critică față de autenticitatea documentelor nu dateaza numai de la
apariția diplomaticii ca știință(sf sec XVII), ci exista, deși într-o formă empirică, și în
cancelariile și la scaunele de judecată medievală. Acestea luau unele măsuri de verificare a
4
Ibidem, p. 12
5
Ibidem, p. 158
actelor prezentate înaintea lor, spre a descoperi eventualele falsuri, care erau cu atât mai
numeroase , cu cat documentele, fiind în primul rând piese de valoare juridică, aveau menirea
să asigure avantaje materiale si morale(moșii, privilegii, titluri), iar în revendicarea sau
apărarea acestora se recurgea chiar si la acte plăsmuite. Clerul feudal, in lăcomia lui materială,
a dovedit o râvnă deosebită în asemenea practici frauduloase. Numarul falsurilor totale sau
parțiale, contemporane sau tarzii este considerabil atat în ceea ce privește documentele papale
cât și cele latino-ungare. La aceste scorniri documentare mai vechi se adaugă apoi actele
născocite de plastografii moderni.
Falsurile sigilare: Despre falsuriel propriu zise de sigilii domnești, avem informații
contemporane destul de vechi. Astfel la 25 ianuarie 1472, Ștefan cel Mare întărește lui Șandro
Tătăreanul satele Moimesti, Sârbi si Geamiri, așadar mai sus de Iași, adăugând ca Cernu,
Romănel si Drăgoi să nu aiba de aici înainte să mai pîrască și nici să nu mai pomenească de
aceste sate mai sus scrise... niciodata în veci, pentru că Cernu, Românel si Drăgoi au au
pierdut cu privilegiile lor, deoarece au fost false si le-am stricat. Făra îndoială că aceste acte
false au fost însoțite și de sigilii false6.
Totuși, s-ar putea spine că, cel putin pâna prin secolul al XVI-lea astfel de falsificări
se faceau foarte rar, mai ales dacă avem în vedere prevederile pravilei împărătești „Cel care
face pecete plasti sau cel ce o va săpa, se va supune la vina plastografiei. Iar de va pârâ pe
altcineva că i-au dat lui aceste scrisori plasti și-l va arăta va fi slobod de vină. Iar când se va
dovedi vina plastografiei și de au curs dintr-acea plastografie vreo mare stricaciune și
păcătuire, să i se tae capul. Iar de nu se va fi făcut întocmai cum s-au zis, atunci să-l
periorisească(adica sa-l surghiunească) la un loc și acolo să-și petreaca viața cu închisoarea.
„ Pedeapsa plastografiei este izgonirea la un loc de unde sa nu mai fie volnic(liber) de a se
strămuta și averea lui să se predea, dar totodata, pentru a-i înspăimanta pe oameni, pravila
prevedea și pedeapsa capitală pentru cei ce imită, contrafac sau intrebuințează sigilii false. De
asemenea cei care fac iscălitura domneasca sau pecetea li se va tăia o mană, cați dreg cuvinte
ori slovniri, ori slove, ori numere ori veleat, ori luna ori zi din scrisori domnești să se
osândească la închisoare timp de cinci ani. Iar cei care vor arăta cărți mincinoase prin
neștiință și se va dovedi că nu le-au știut de mincinoase aceea sunt nevinovați.
În Codul Criminal al Principatelor Moldovei sunt precizate urmatoarele „Cel ce va
preface act domnesc sau giudecatoresc, cum și cel ce va face false iscălituri sau peceți, unul
ca acesta după impegiurarile faptei se va pedepsi-adica de va fi vinovat din cii proști, se va
bate la poarta curții Gospod, cu toiage și se va osândi la groapa ocnei pentru un an de zile, iar
de va fi din cei mai de ispravă , îmbrăcându-se în strae țărănești, se va trimite la monastire
pentru un an de zile. La acestea de mai sus Codul Criminal adauga și o pedeapsă morală de
viitor „înscrierea în cazierul juridic„ Pentru acești mai sus arătați, pe lângă celelalte să se scrie
și în condica șireților”7.
Prin urmare, contrafacerea actului și a sigiliului este asimilată unui fals total și este
pedepsită foarte grav în vechile legiuiri. În general însă, falsurile se descopereau târziu, când
vârsta sau situația falsificatorului făceau inoperante pedepsele prea grave. Un caz aparte de
fals sigilar este acela cand un act fals poartă sigiliul domnesc original. Acest aspect deosebit
de interesant, este amintit într-un hrisov dat de Mihnea voievod, domnul Țarii Romanești, la 7
6
Ibidem, p. 160
7
Ibidem, p. 162
iulie 1586 „Iar daca va avea și va scoate niște carți de ocină, voi să cercetați și să adeveriți,
cine va cunoaște scrisul lui Stoica logofăt din Merișani, căci avut pecetea domnească la el și a
pecetluit cu ea și multe carți a facut el și tot ședea in casa lui și acele carți, scrisoare a lui
Stoica, nicăieri scrisoarea lui Stoica nu se credea, căci sunt carți mincinoase și fără știrea
noastră„.
Dar cazurile obișnuite sunt altele, sigiliile atârnate neputandu-se schimba de la un act
autentic la unul falsificat, se folosea uneori un pergament nescris, dar sigilat, obținut de la
cancelaria domnească adica de la unul din grămaticii acestei cancelarii, pentru intocmirea
dolosiva(făcut pt înșelaciune) a unui act ce avea sa fie scris chiar de destinatar. Cunoaștem în
acest sens o foarte rară și prețioasă mărturie moldoveneasca din 1630-1631.
Un alt mijloc era radarea pergamentului cu „mesteșuguri diavolești„ textul inițial al
actului dispărea, se scria un alt text, atribuit aceluiași domn al cărui sigiliu autentic atârna,
astfel la un act falsificat. Acesta este, de exemplu, cazul unui act de la Ștefan ce Mare purtând
data de 15 martie 1497, act al cărui text a fost falsificat prin răzuire în secolul al XVIII-lea.
Sau un act datat 10 octombrie 1458 prin care Ștefan cel Mare întărește mănăstirii Bistrița
vechea ei braniște. Actul este fals sigiliul este autentic, dar nu se poate distinge de la ce dom
este8.
Falsificarea propriu zisă a sigiliilor atârnate este o metoda care prezintă multe greutăți
și din acest motiv, a fost folosit foarte rar. Cunoastem totuși câteva acte atribuite lui Ștefan
cel Mare, în număr de cinci emise din Suceava. Pentru dovedirea acestor falsuri, la
constatările de ordin paleografic(privind felul scrierii) se adaugă constatările de ordin
sigilografic, privind întipărirea sigiliilor, primitiv contrafăcuta, având și capul de bour prea
mare, grosolan lucrat, așezat în alt cadru decât cel obișnuit și lipsit de ornamentica atât de
caracteristică și cunoscută, aflată între scut, cadru si cercul liniar interior al legendei, legenda
însăși confuză și greu descifrabilă. Totodată, emisfera protectoare nu este lucrată din ceară
naturală, ci dintr-o substanță rășinoasă cu aspect foare sticlos, iar șnurul cu legăturile lui era
primitiv împletit și stângaci legat de act.
În anumite cazuri mai speciale, falsificarea formulei de sigilare relevă însăși existența
falsului. Astfel un act din noiembrie 1477 emis la Targoviște de Vlad voievod are o formulă
cu totul deosebită pentru anunțarea validării prin sigiliu „Pentru voința noastră și întăritură,
am ordonat credinciosului nostru pisaru Ceucuț a scrie această carte și a pune pecetea
noastră„. Acest act, păstrat în traducere românească, a fost considerat drept un fals datând de
la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru lipsa de corespondență a datei și a sfatului domnesc
care nu corespund nici cu domnul, nici cu data9.
Un alt indiciu al falsificării documentelor îl reprezintă validarea prin sigiliu la un act
muntean din secolul al XV-lea, deoarece actele muntene interne sunt lipsite în general de
acest fel de formulă, de obicei sigiliul nefiind anunțat în niciun fel. Folosirea unei astfel de
formule demonstrează că actul a fost făcut în Moldova, sau a fost luat drept model un act
moldovenesc, în diplomatica moldovenească formula de validare prin sigilii existând
dintotdeauna.
8
Ibidem, p. 174
9
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 2, Editura Academia Republicii Populare Române,
1956, p. 395
 Falsificatorii aveau în general în vedere contrafacerea sigiliilor timbrate, pe care le
cunoșteau mai de aproape. Desprinderea sigiliilor timbrate de la actele originale si atașare lor
la actele false sau chiar de multe ori la cele originale marcau falsificările parțiale sau totale ale
plastografilor. Cel mai vechi act, la care întâlnim un sigiliu al unui alt domn decât emitentul
este acul dat de Radu cel Mare la 26 iunie 1498, act la care se găsește un timbru sigilar de la
un alt Radu voievod. În diplomatica Țării Românești a secolelor XIV, XV și XVI întâlnim
mai mult de 40 de acte care posedă, astăzi un alt sigiliu timbrat al emitentului. În cea mai
mare pare aceste acte sunt prevăzute cu sigiliul timbrat al unui domn posterior emitentului și
numai câteva poartă sigiliul unui dom anterior emitentului. Detașarea unui sigiliu timbrat
mobil se poate face foarte ușor cu un fir de păr de cal înmuiat in ulei de terebentină. Această
detașare este facilitată și de faptul că timbrul acestui sigiliu se coase de act. Dar întalnim
cazuri când la un act falsificat se atașează, prin lipire, chiar și un sigiliu domnesc aplicat. La
un astfel de fals, pentru a masca această vizibilă operațiune precum și diferența de colorit a
celor două hartii, falsificatorul a adăugat de jur împrejurul sigiliului, la locul lipirii, câteva fire
subțiri din scama de bumbac, fără să țină seama că aceste scame de bumbac se folosesc numai
la sigiliile timbrate la care constatăm că nu a existat inițial și un timbru mobil al sigiliului.
În ceea ce privește deosebirea în trecut a unui sigiliu fals, în general nu se cunosc în
amănunte observațiile care duceau la această concluzie. În relatarea judecăților din divan,
când se „spargeau„ unele acte dovedite „mincinoase„ sau „răsuflate„ nu se arata decât foarte
rar și foarte sumar felul în care se dovedise falsificarea sigiliului, întrucât toată atenția
cercetării era îndreptată asupra actelor autentice. Se spunea de multe ori, drept exemplu, că
într-un act dat de Alexandru voievod, domnul Țării Românești, la 23 decembrie 1616, „că este
făcută această carte cu amăgire și cu o pecete rea„. Dar observațiile în amănunt, adică care să
aibă în vedere ceara, legenda, stema, emblema și șnurul(la cele atârnate), timbrul(la cele
timbrate), lipsesc10.
Pecețile nu au reprezentat o metodă eficienta, acestea fiind deseori falsificate foate
ușor. Pecetea reprezenta chezășia cea mai sigură a autenticității documentului, cercetarea
critică a autoritaților medievale îndreptându-se în primul rând asupra peceții, de aceea
falsificatorii aveau tot interesul să înlăture cu ajutorul ei o eventuală bănuială cu privire la
plăsmuirile lor.
Metoda cea mai simplă de falsificare era scoaterea iscusită a peceții „cu un cuțit
încălzit sau cu un fir de păr de cal uns cu terbentină„ de pe un document autentic al
emitentului, pe numele căruia se întocmea actul fals, și transpunerea ei pe această plăsmuire.
În acest caz descoperirea falsificării documentelor este tot atât de grea ca și în cazul când
tiparul original ajungea „prin furt sau pierdere„ în mâini neautorizate sau cand un slujbas
mituit aplica el însusi pecetea adevărată pe actul fals11.
O alta metoda consta în fabricarea unui tipar după amprenta originală a peceții pe care
falsificatorul căuta să o imite, fie cu ajutorul unui mulaj, fie punea pe un giuvaergiu
îndemânatic să-i graveze un tipar nou pe baza amprentei originale.
Deși falsificarea de peceți, ca parte integrantă a falsificării de documente, era
considerată drept o „vină a necredinței„, fiind pedepsită cu moartea și cu pierderea averii,
totuși ni s-au păstrat date numeroase despre asemenea falsuri. De exemlu Ioan de Cehaluț a
10
Ibidem, p. 397
11
Ibidem, p. 401
încercat să obțină un transumpt de la conventul din Dealul Orăzii. La sfârșitul veacului al
XIV-lea, Ștefan diacul, notarul conventului din Cluj-Mănăștru, făcându-și o copie după
pecetea acestui loc de adeverire, a folosit-o la pecetluirea unei serii întregi de documente
false. De aceea el a fost pedepsit de către voievodul Ladislau cu moartea pe rug, ca unul care
a săpat si năruit peceți false și a întocmit și scris scrisori false. Unul dintre falsificatorii cei
mai vestiți ai Transilvaniei , diacul Gabriel de Zomlin, a putut, datorita poziției sale oficiale,
ca slujbaș al cancelariilor regale, să întărească cu pecetea secretă a regelui Sigismund
numeroase documente falsificate de el și să contrafacă pecețile mai multor regi din vremurile
mai vechi, precum și ale unor locuri de adeverire.
Datele documentare amintesc numai despre acele abuzuri sau falsificări de peceți pe
care le-au descoperit chiar cercetările contemporane lor. Cercetărilor critice viitoare le revine
sarcina ca, folosind în același timp metodele moderne ale diplomaticii și ale sigilografiei, să
stabilească ce anume a mai rămas inutilizabil, sub formă de falsuri, pentru istorigrafie, din
documentarul medieval. Întrucât tehnica medievală era rudimentară, falsuriele rareori erau
atat de reușite.
În spațiu românesc, cele mai cunoscute falsuri patriotice sunt cele doua diplome create
de B. P. Hasdeu și publicate in 1860: Diploma Bârlădeana, datată 1134 si Hrisovul lui Iurg
Coriatovici, datat 1374. Diploma Barladeana are ca emitent pe cneazul Ivanco Rostislavovici
din Halici si Bârlad, care acorda negustorilor din Mesembria o serie de scutiri vamale și are
rolul de a demonstra existența unor structuri bine dezvoltate din punc de vedere politic și
economic, în Moldova sudică la inceputul secolului al XII-lea. Hrisovul lui Iurg Coriatovici,
prin care acesta în calitate de domn al Moldovei dăruia un sat slugii sale credincioase, boierul
Iakșa Litavor, distins în luptele cu tătarii, avea rol de a conforma prezența acestui domn pe
tronul Moldovei, prezență susținută de Hasdeu dar neconfirmată de documentele interne.
Un alt fals, în egală măsură patriotic şi genealogic, este Izvodul lui Clănău, tipărit în
1856 la tipografia Institutului Albina. Textul narativ este o cronică a evenimentelor petrecute
în Dacia, în perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi descălecatul lui Dragoş, adică întro
perioadă de 1.000 de ani, cuprinsă între două date ipotetice: 274 şi 1274, perioadă din care
lipsesc izvoarele narative, şi nu numai. Ea ar fi fost scrisă, conform textului editat, de Huru,
cancelarul lui Dragoş, în latină, pe baza unui text mai vechi provenit de la Arbore Campodux.
Textul continua in vremea lui Ştefan cel Mare fiind transcris în română, cu caractere chirilice
de către Petru Clănău, marele spătar al domnului. Textul editat a fost însoţit de o reproducere
după manuscrisul lui Clănău, pe care se regăseşte sigiliu acestuia: în câmp, o suliţă dextra şi o
sabie senestra, însoţite de textul „Vel spătar Petru Clănău 6983 (1475)”. În text apar strămoşii
familiei Boldur-Costachi şi Sion, cei cărora le este atribuit falsul şi care încercau în felul
acesta să-şi demonstreze vechimea în Moldova. Grafia actului însă, era caracteristică veacului
al XVIII-lea moldovenesc, şi nu secolului al XVlea, când se pretindea a fi scrisă, ceea ce a
condus la concluzia că este vorba despre un fals grosolan. În contextul polemicii iscate în
legătură cu acest manuscris, originalul a dispărut, conform celor care îl avuseseră în posesie.
 Bibliografie:
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 1, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1956
Documente Privind Istoria României, Introducere, volumul 2, Editura Academia
Republicii Populare Române, 1956