Legende, mituri şi poveşti în istoria Mănăstirii Putna

«Légendes, mythes et fables dans l’histoire du Monastère de Poutna»

by Ştefan S. Gorovei

Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2013, pages: 429­447, on www.ceeol.com.
ŞTEFAN S. GOROVEI

LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA

Se poate ca titlul înscris în programul „Colocviilor” să fie sau să pară

incomplet ori deficitar. O formulare mai precisă, poate, ar fi trebuit să includă şi
cuvântul „falsuri”, după cum aparenta suprapunere parţială a categoriei legendelor
cu aceea a miturilor poate fi stânjenitoare. L-am păstrat, totuşi, în forma aceasta, nu
atât pentru că, în stricteţea definiţiilor ştiinţifice, legendele şi miturile sunt categorii
diferite, cât datorită faptului că se vorbeşte despre demitizare şi nu despre
delegendizare ! Pe de altă parte, introducerea categoriei falsuri ar fi însemnat să
trec prea repede, în puţin timp şi cu prea puţine comentarii, peste lucruri deosebit
de importante şi care merită o zăbavă specială pentru a folosi o cumpănă bine
calibrată. Am rămas, deci, la acesta, oricâte inconveniente ar avea.
Tot de la început mai trebuie să previn asupra unui lucru. Ştiu cât e de
incomod atunci când se purcede la dizlocarea unor informaţii adânc înrădăcinate în
minţile şi sufletele noastre, moştenite şi perpetuate prin cuvântul scris sau rostit, şi
care ajung să se integreze în tezaurul nostru de idei (idées reçues, ar spune
francezul de azi). Dar în orice tezaur – şi arheologii pot depune mărturie – se adună
nu numai monede bune, de aur sau de argint, ci şi monede calpe, bani falşi, în care
arama a fost doar uşor acoperită cu un strat de argint; aceştia sunt banii care, ca şi
oamenii uneori, ajung să-şi dea arama pe faţă. Cu asemenea bani, nu se poate face
negoţ: în vechime, ei ieşeau din circulaţie când erau dovediţi, iar falsificatorii,
calpuzanii, erau pedepsiţi cu asprime – ca, de altfel, şi falsificatorii de documente
scrise. Însă, dintr-un tezaur monetar, monedele falsificate, dovedite ca neautentice,
nu se aruncă, ci se păstrează, separat de cele autentice, putând constitui obiecte de
studiu mai interesante uneori decât banii buni. Nici hrisoavele plăsmuite nu sunt
aruncate şi nici măcar ocolite de specialişti: ele sunt analizate cu aceeaşi grijă,
editate împreună cu cele autentice, dar într-o secţiune specială, cu toată
argumentaţia care sprijină această încadrare1. Cercetarea lor atentă poate să

1 V., de exemplu, numeroasele documente plăsmuite sub numele lui Ştefan cel Mare,
publicate în DRH, II (1449–1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta
Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 418–460 (20 de documente plasate între anii 1458 şi
1485, nr. IV–XXII şi XXIV, plus falsul literar al lui Dimitrie Cantemir, nr. XXIII) şi în DRH, III
(1487–1504), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 532–557
(13 documente plasate între anii 1491 şi 1501, nr. I–XIII). La aceste 33 de falsuri, se adaugă încă 14,
din anii 1469–1470, semnalate prin scurte regeste în DRH, II, p. 425. Dintre acestea, trei au fost
publicate în MEF, II, alcătuitori D. M. Dragnev, A. N. Nichitici, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, sub
redacţia academicianului L. V. Cerepnin, Chişinău, 1978, p. 389–399, nr. 3–5, iar alte cinci de Larisa

„Analele Putnei”, IX, 2013, 1, p. 429–448.

Access via CEEOL NL Germany

430 ŞTEFAN S. GOROVEI

conducă la obţinerea unor informaţii de un netăgăduit interes2, dar nimănui nu i-ar

trece prin minte să conteste verdictul de neautenticitate ori să se simtă lezat de
faptul că un document a fost declarat fals !
Au fost cazuri când dovedirea plăsmuirii sau a falsificării parţiale a cerut
cheltuieli uriaşe de timp şi energie, verdictul nefiind acceptat decât târziu şi cu greu
(amintesc doar Donatio Constantini pentru Europa occidentală şi, în cazul nostru,
corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu arhiepiscopul Ohridei3). Au fost şi cazuri
când documente socotite multă vreme autentice au fost, pe neaşteptate, declarate
false, în timp ce altele, socotite false, au fost finalmente declarate autentice4. Sau,
într-o formă şi mai complicată, se întâmplă ca fondul să fie autentic, corespunzător

Svetlicinaia, Documente false emise din [sic !] numele lui Ştefan cel Mare, în vol. Ştefan cel Mare –
personalitate marcantă în istoria Europei (500 de ani de la trecerea în eternitate). Referate şi
comunicări, coordonatori Demir Dragnev, Ion Chirtoagă, Chişinău, 2005, p. 132–139, nr. 1–3 şi 6–7;
autoarea adaugă şi două piese (nr. 4 şi 5), nesemnalate anterior. Sunt, deci, în total, aproape 50 de
documente falsificate pe seama lui Ştefan cel Mare !
2 Cf., de exemplu, Jean Dufour, État et comparaison des actes faux ou falsifiés intitulés au

nom des Carolingiens français (840–987), în vol. Fälschungen im Mittelalter. Internationaler

Kongress der Monumenta Germaniae Historica, München, 16.–19. September 1986, IV,
Diplomatische Fälschungen (II), Hanovra, 1988, p. 167–210. Opinia specialiştilor în diplomatica
medievală este, de altminteri, categorică în această privinţă: „en critiquant le faux, en séparant le bon
grain de l’ivraie, et en jetant l’ivraie au feu ou aux oubliettes de l’histoire, on n’avait fait qu’une partie
du chemin. Car le faux, une fois critiqué, peut être réintégré dans sa dignité de document historique:
un document, bien sûr, sur le faussaire, ses motifs, sa conception du monde et de la société, ses
méthodes de travail” (Olivier Guyotjeannin, Jacques Pycke, Benoît-Michel Tock, Diplomatique
médiévale, 3e édition revue et corrigée, Brepols, 2006, p. 368). S-a subliniat, deopotrivă, că „chaque
époque, chaque région avait sa propre conception de la vérité et du «mensonge pieux» (la pia fraus)”
(ibidem, p. 368), domeniu asupra căruia voi avea ocazia să revin. Studiul lui Jean Dufour este dat ca
exemplu: „Mis en série, les faux mis sous le nom de souverains carolingiens occidentaux ont permis
de mesurer l’indice de leur popularité au cours des siècles, au nombre des faux mis sous le nom de
chacun d’entre eux” (ibidem). Este exact ceea ce relevă şi numele mare de falsuri puse pe seama lui
Ştefan cel Mare, semnalate în nota precedentă. Despre ceea ce pot oferi documentele plăsmuite în
numele acestui domn, v. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior.
O istorie a lui Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 540–543.
3 Ioan Bogdan, Documente false atribuite lui Ştefan cel Mare, în BCIR, I, 1915, p. 106–122

(Corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu arhiepiscopul din Ohrida, an. 1456/57). Toate încercările
ulterioare de a „reabilita” această corespondenţă au fost sortite eşecului. Fundamental, în chestiune,
rămâne studiul lui Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiinţă legenda despre atârnarea canonică a
scaunelor mitropolitane din Ţara Românească şi Moldova de Arhiepiscopia de Ohrida. Note pe
marginea unei interpolări, în BOR, LXXXV, 1967, 9–10, p. 975–1003. Documentele otomane
descoperite de profesorul Mihai Maxim au limpezit întregul cadru în care s-a desfăşurat frauda: Mihai
Maxim, Les relations des Pays Roumains avec l’Archevêché d’Ohrid à la lumière de documents turcs
inédits, în RESEE, XIX, 1981, 4, p. 653–671.
4 V. C. Cihodaru, Consideraţii asupra unor acte autentice declarate false în colecţia

„Documente privind istoria României”, seria A, Moldova (DIR, A), în AŞUI, Istorie, XXX, 1984,
p. 25–41; idem, Acte false în colecţia „Documente privind istoria României”, seria A (Moldova), în
AIIAI, XXIII, 1986, 1, p. 419–433 (I); XXIII, 1986, 2, p. 871–884 (II); XXV, 1988, 1, p. 481–497 (III).
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 431

realităţii, dar forma să fie neautentică, adică necorespunzătoare timpului la care se

referă fondul. Acesta este – cum am arătat de curând – cazul pisaniei cu stemă de
pe turnul de intrare în incinta Mănăstirii Putna5.
Dacă aşa se întâmplă în domeniul actelor scrise (documente, povestiri,
cronici), cu cât e mai greu de stabilit autenticitatea informaţiei în cazul transmiterii
pe cale orală ! Poveştile din „cuvintele” lui Ion Neculce sunt probabil mai
cunoscute publicului larg decât importante întâmplări autentice din istoria
Moldovei medievale; dar care este credibilitatea lor ? Care este – cum s-a spus –
valoarea lor istorică6 ?
Pentru începuturile Mănăstirii Putna, avem două asemenea relatări. Deşi se
raportează amândouă la vremea întemeierii şi la personalitatea lui Ştefan cel Mare,
ele sunt diferite şi trebuie cercetate separat: unul priveşte bisericuţa de lemn
(aşa-zisa „mănăstire veche”7), pe care o numim „a lui Dragoş vodă”; celălalt priveşte
prezenţa şi rolul sihastrului Daniil la Putna. Să le examinăm, deci, pe rând, în toate
conexiunile identificabile, pentru a vedea ce reprezintă ele, în esenţa lor, pentru
istoria mănăstirii şi, în consecinţă, care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ele.
Dacă ne îndreptăm spre cea dintâi culegere de material „folcloric”, adică
spre cuvintele lui Neculce, găsim acolo, spus răspicat, că Ştefan vodă cel Bun a
adus la Putna „o bisérică de lemnu, făcută […] de Dragoş, la Volovăţ lângă
episcopie Rădăuţilor, pre care biserică o au mutat dintru acel locu Ştefan vodă cel
Bun la mănăstiré la Putna […] vrând ca să facă evlaviia mănăstirii Putnii , ca să să
chieme acéia întâi, fiind acea biserică mai demult decât alte mănăstiri a lui
Alexandru vodă cel Mare”; în locul bisericii de lemn, adusă la Putna, Ştefan a zidit
la Volovăţ „altă biserică, de piatră”8. Iar despre aceasta din urmă, ştim cu toată
precizia – din chiar pisania ei – că s-a început în 1500 şi s-a isprăvit în 15029, ceea
ce constituie, cred, durata cea mai lungă (din câte se cunosc) pentru o construcţie a
acelei vremi. Avem, astfel, termenul înainte de care (terminus ante quem) trebuie
să plasăm aducerea bisericii de lemn la Putna.
Este evident că Neculce a cules povestea despre biserica lui Dragoş chiar la
Putna10, însă despre existenţa ei aici avem documente anterioare vremii când
marele nostru cronicar şi-a alcătuit culegerea de „cuvinte”. Acestui lăcaş i se

5 Ştefan S. Gorovei, Un monument epigrafic şi heraldic recuperat: pisania cu stemă de la

Putna (1481), în AP, VIII, 2012, 2, p. 141–166.
6 Cf. Constantin C. Giurescu, Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce, în

vol. Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 439–495.

7 „Paternitatea” acestei denumiri aparţine arhimandritului Vartolomei Mazereanu; v. mai

departe, în text.
8 Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie critică şi

studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 162.

9 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, sub

redacţia lui Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 183, nr. 20.

10 Ştefan S. Gorovei, Umbra lui Dragoş. La Putna, în AP, IV, 2008, 1, p. 5–26.
432 ŞTEFAN S. GOROVEI

făceau donaţii şi i se acordau scuteli, ceea ce este un indiciu pentru respectul de

care se bucura. Înscrierea în pomelnicul bisericii (azi pierdut, se pare) a unor boieri
moldoveni din ultimele decenii ale veacului al XVI-lea arată că şi atunci ea era la
Putna şi era ţinută în cinste. Iată fapte controlabile. Cât priveşte vechimea însăşi,
reamintesc faptul că o recentă examinare şi analiză a bârnelor a arătat că în ea
există încă lemn din veacul al XIV-lea; s-au putut identifica şi urmele unei vechi
desfaceri şi reasamblări (evident, cu prilejul unui transfer). Alte fapte controlabile.
Mai departe, că monumentul iniţial a fost sau nu ridicat realmente de Dragoş vodă,
aproape că nu mai are importanţă. Dar, de vreme ce era venerabil încă din veacul
al XVI-lea, cumpăna începe să încline spre un răspuns pozitiv. Şi voi arăta imediat
încă un argument în acest sens.
Însă, că Ştefan ar fi adus-o la Putna spre a ridica în rang ctitoria sa, abia
aceasta este o chestiune cel puţin discutabilă. Domnul înălţase şi consolidase prin
alte mijloace autoritatea şi puterea egumenului, aducându-le aproape de acelea ale
unui episcop – fapt care se vede din documentele autentice păstrate până azi.
Amintirea acestui statut quasi-episcopal al egumenului Putnei nu s-a putut şterge,
dar explicaţia lui s-a învăluit treptat în negură – deşi documentele se păstrau în
arhiva mănăstirii: dar cine mai putea face legătura între fapte de natură economică
şi juridică (încă în fiinţă până târziu) şi statutul Putnei ?! Această legătură reală şi
obiectivă s-a şters din conştiinţa obştii, fiind înlocuită cu alta, subiectivă şi
nedemonstrabilă, întemeiată pe prezenţa bisericuţei de lemn la Putna. Explicaţia
aceasta a primit-o Neculce la Putna pe la 1720–1730. Vreo trei-patru decenii mai
târziu, la 1761 (deci la distanţă de numai o generaţie), Vartolomei Mazereanu a
pus-o pe hârtie, amplificată şi dramatizată. Ştefan apare aici într-un dialog cam
tensionat cu arhiereii, arhimandriţii şi egumenii ţării, dar şi cu „senatorii” (sfetnicii)
săi, cărora chiar la sfinţirea Putnei le-ar fi înfăţişat dorinţa ca aceasta să se bucure
de „cinstea cia mai înaltă decât toate mănăstirile ce sânt în Moldova”11. Opoziţia
celor prezenţi ar fi fost înfrântă cu argumentul că aici, la Putna, se află acum
bisericuţa lui Dragoş, ctitoria celui dintâi domn al ţării, deci, implicit, cea mai
veche biserică din Moldova. De aceste împrejurări se leagă, fără îndoială, şi
documentele care vor face obiectul unei cercetări viitoare.
La nivelul cunoştinţelor şi al interpretărilor de atunci, cărturarul
arhimandrit a presupus că scumpa relicvă a fost strămutată de la Volovăţ la Putna
chiar în vreme ce se lucra la înălţarea mănăstirii, în jurul ei organizându-se primul
nucleu de viaţă obştească şi de aceea a folosit, pentru ea, formula mănăstirea
veche. Nu avem, însă, nici o dovadă că aşa s-ar fi petrecut transferarea bisericii de

11 Vartolomei Mazereanu, Istorie pentru Sfânta Mănăstâre Putna, în V. A. Urechiă,

Inscripţiuni după manuscrise. Comunicări şi note, în ARMSI, s. II, t. X, 1886–1887, p. 15; reluat în
Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504–2004. Portret în cronică, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea
Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004 (aici, p. 150).
Ca sursă, arhimandritul notează marginal: „din spusul părinţilor”.
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 433

la Volovăţ la Putna. Avem, în schimb, acel termen ante quem, amintit deja:
construirea noii biserici de la Volovăţ a început la 1500. Şi este, oare, de închipuit
că satul – care nu era unul oarecare – ar fi rămas fără biserică vreme de 34 de ani,
cum ar rezulta din acceptarea transferului la 1466 ?! Iată o chestiune de logică
simplă şi de practică aş zice cotidiană pentru viaţa religioasă a unui popor. De
aceea, eu cred că bisericuţa a fost dusă la Putna mai târziu, dintr-un motiv oarecare.
Momentul acesta şi motivul s-ar putea să nu fie chiar aşa de greu de identificat.
Recuperarea lui Dragoş, pentru istoria Moldovei, pe la 1473, a putut fi un
asemenea moment şi ar fi putut constitui un asemenea motiv – aşa am şi crezut şi
am scris, cu mulţi ani în urmă. Noutatea pe care ne-o aduce d-l Marius Diaconescu,
probând încuscrirea lui Ştefan cel Mare cu Bartolomeu Drágffy la 148912, mă
îndeamnă să văd o nuanţare mai sigură atât pentru moment, cât şi pentru motiv. Iar
dacă acest nou context îl apropiem de ceea ce avea să se întâmple câţiva ani mai
târziu, când strănepotul lui Dragoş vodă a avut de îndeplinit un rol greu în
conflictul din 1497 în favoarea lui Ştefan, iată-ne în preziua deschiderii şantierului
de la Volovăţ pentru noua biserică de acolo.
Aşadar, în cazul bisericuţei de lemn, lipsind mărturiile directe şi explicite
cu privire la momentul şi motivul aducerii ei de la Volovăţ, dispunem totuşi de un
şir de mărturii indirecte, colaterale, care creează contexte lămuritoare acceptabile.
Ceea ce se poate stabili cu ajutorul izvoarelor autentice şi controlabile contrazice
relatarea arhimandritului Vartolomei Mazereanu, care rămâne o simplă poveste,
ţesută pentru a explica – în marginile cunoştinţelor din epocă – prezenţa
monumentului în „ograda” Putnei. Istoricul este obligat să o menţioneze, dar nu
mai mult decât ca pe o poveste. În acelaşi timp, însă, istoricul trebuie să-şi pună şi
întrebarea: care a fost ţinta acestei poveşti ? Ca şi în cazul banului fals ori a
documentului fals, este o parte de istorie adevărată şi în această poveste – o istorie
care nu este cea a secolului al XV-lea, ci a secolului al XVIII-lea, şi care are ca
erou nu pe Ştefan cel Mare, ci pe Iacov Putneanul. Îmi place să aduc aici cuvintele
înţelepte pe care scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar le pune în gura unui
personaj al său din L’Œuvre au noir: „faire dans le faux la part du vrai”. Şi
întotdeauna partea aceasta de adevăr detectabilă într-o plăsmuire târzie e mai
interesantă şi povesteşte mai mult despre oameni şi întâmplări, decât dacă
plăsmuirea întreagă am primi-o ca pe un adevăr incontestabil.
În aceeaşi Istorie pentru Sfânta Mănăstâre Putna, din 1761, Vartolomei
Mazereanu relatează, cu multe amănunte, chipul în care s-ar fi urzit mănăstirea. El

12 Marius Diaconescu, Din urmările încuscririi lui Ştefan cel Mare cu Bartolomeu Dragfi,
comunicare citită la 13 iulie 2012 la Colocviile Putnei, XII. Sub titlul Încuscrirea lui Ştefan cel Mare
cu Bartolomeu Drágffy, principalele rezultate au fost prezentate şi în cadrul celui de-al XVI-lea
Congres de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, 10–12 mai 2012). Forma definitivă a textului a fost
publicată, sub titlul Peţitorii nepoatei lui Ştefan cel Mare în 1517. Despre căsătoria lui Alexandru cu
fiica lui Bartolomeu Drágfi, în AIIX, XLIX, 2012, p. 55–70.
434 ŞTEFAN S. GOROVEI

spune că, în zilele lui Ştefan cel Mare, „au fost aici, în ţinutul Sucevii, în ocolul
Vicovilor, aproape de apa Putnâi, un precuvios părinté, anume Daniil Săhastrul,
care trăia într-o chiliia săpată în piatră, întru caré era şi sfântă beserică, după cum
să vedé şi pănă astăzi”13. Recunoaştem deîndată şi fără nici o greutate localizarea
indicată de cărturarul arhimandrit putnean. Acest sihastru ar fi văzut de multe ori,
deasupra locului unde avea să se ridice Mănăstirea Putna, cete de îngeri „cântând,
ţiind în măini făclii aprinsă”. Un înger i-a vestit, „în videniia”, că acolo, pe acel loc,
Ştefan voievod „va să facă o sfântă mănăstâre, foarte iscusită”. După vedenia
Sfântului Daniil, Ştefan a purces şi el să caute loc de mănăstire; a ajuns în locul pe
care-l cunoaştem şi care i-a plăcut foarte mult. Apoi, „întru acel loc, aproape de apa
Putnâi, află şi pre fericitul Daniil Săhastrul, într-o chilia săpată în stăncă de
piiatră”14. La capătul unei lungi conversaţii, sihastrul a cerut lui Dumnezeu să
repete minunea, spre încredinţarea definitivă a domnului Moldovei. Fireşte,
Dumnezeu a ascultat ruga şi Ştefan a avut aceeaşi vedenie ca şi sihastrul. A
însemnat locul, s-a întors la Suceava şi „a poroncit” începerea lucrărilor.
Autorul Istoriei pentru Sfânta Mănăstâre Putna nu indică nici o sursă
pentru documentarea acestei relatări. Doar pentru un episod al ei – viziunile
sihastrului – se arată (în text chiar, nu marginal) sursa: „ni-au spus părinţii”15. Cu
alte cuvinte, ar fi existat în Putna, la 1760, o tradiţie despre viziunile premonitoare
ale unui sihastru cu privire la zidirea mănăstirii. Oare călugării putneni de la 1760
au fost cei care au identificat pe acest sihastru – unul dintre sutele care trebuie să fi
existat în Moldova veacului al XV-lea – cu Sfântul Daniil ? Este foarte puţin
probabil. Avem dovada aproape sigură că, pe la 1720-1730, putnenii nu-l legau pe
Daniil Sihastrul de mănăstirea lor, nu-l revendicau pentru începuturile ei: nici una
dintre relatările lor, puse pe hârtie de Ion Neculce, nu priveşte vreo relaţie a
Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul cu Putna şi nici vreo întâlnire a lui cu Ştefan
vodă pe la 1465 sau 1466, de pe urma căreia să se fi urzit Mănăstirea Putna.
Unul dintre „cuvintele” cronicarului îl are, în adevăr, ca erou pe sihastrul
Daniil şi priveşte întâlnirea sa cu Ştefan voievod, însă cu zece ani mai târziu, în
vara anului 1476, şi nu „în ocolul Vicovilor”, ci la Voroneţ. Ştefan era îngrijorat
„că nu poate să să mai bată cu turcii”, dar sihastrul l-a spovedit (i-a ridicat păcatele)
şi l-a asigurat de izbândă, cerându-i în schimb „să facă o mănăstiré acolo, în
numele Sfântului Gheorghie”; aceasta avea să fie Mănăstirea Voroneţ16. Sihastrul
trăia la Voroneţ, spune răspicat Neculce17 şi acolo i-a cerut el domnului să ridice
mănăstirea închinată Sfântului Gheorghe. Ştim – iarăşi din surse a căror
autenticitate este mai presus de orice îndoială – că actuala mănăstire îşi datează

13 Vartolomei Mazereanu, op. cit., p. 13 (în ediţia nouă: p. 147).

14 Ibidem, p. 14 (în ediţia nouă: p. 148).
15 Ibidem, p. 13 (în ediţia nouă: p. 147).
16 Ion Neculce, op. cit., p.166.
17 Ibidem, p. 165.
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 435

fiinţa în 148818, dar că ea a fost precedată de o alta, mai veche, ctitorie boierească,
atestată încă din 147219, deci cu patru ani înaintea presupusei întâlniri din vara
anului 1476. Este foarte posibil – cunoscând celelalte cazuri – că Neculce a primit
informaţiile chiar de la călugării voroneţeni, care vegheau şi se rugau la mormântul
sfântului lor protector. Nu-mi este cunoscută, până acum, o relaţie directă a lui
Neculce cu Mănăstirea Voroneţ, de aceea nu exclud nici posibilitatea ca informaţia
să-i fi fost furnizată tot de călugării putneni, cu care – după cum ştim20 – a avut
relaţii intense şi destul de tensionate şi care i-au prilejuit, fără nici o îndoială, multe
veniri la Putna.
De-o fi una, de-o fi alta, cert este – pentru că este scris – că la 1720–1730
nu exista nici un fel de tradiţie la Mănăstirea Putna despre Daniil Sihastrul ca
înaintaş al acesteia. Părintele profesor Constantin C. Cojocaru a explicat foarte
bine, acum un deceniu, că „viaţa rădăuţeană şi putneană a Sfântului Daniil se
susţine numai pe legendă. Iar aceste legende au fost culese numai de rădăuţeni (sau
aproape numai de ei)…”21. Şi, mai departe, Părintele profesor spune apăsat: „Cei ce
au cules legendele şi au scris partea rădăuţeană şi putneană a vieţii lui Daniil
Sihastrul sunt în acelaşi timp istorici şi folclorişti, sau mai bine zis folclorişti cu
preocupări istorice. Cităm în acest context patru mari nume: I. Gh. Sbiera
(1836–1916), Simeon Florea Marian (1847–1907), Dimitrie Dan (1856–1927) şi
Petru Rezuş (1913–1997)”22.
Respectatul nostru coleg a formulat, astfel, ecuaţia corectă. Pe aceste
temeiuri, putem merge, însă, mai departe. Legendele pe care s-a întemeiat ceea ce
Sfinţia Sa a numit „viaţa rădăuţeană şi putneană a Sfântului Daniil” au un punct de
pornire pe care l-am numit deja. Ele nu sunt legende în înţelesul curat al
termenului, venind dintr-o vechime de nemăsurat; ele nu sunt decât o serie de
fabulaţii recente, în perpetuarea şi îmbogăţirea cărora s-au adus multe „contribuţii”,
nefericite contribuţii. Drumul parcurs de aceste „legende” e foarte clar pentru cine
vrea să vadă. Textul arhimandritului Mazereanu a fost, fără îndoială, intens citit în
obştea Putnei, atât în chilii, cât şi la trapeză23. Astfel, falsul loc al lui Daniil
Sihastrul în istoria mănăstirii a intrat în conştiinţe. Cu un remarcabil simţ dramatic,
Mazereanu a pus în scenă întâlnirea prinţului cu omul sfânt24, cu profetul (după
18 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 77, nr. 5.
19 Cf. Maria Magdalena Székely, Ctitorii Voroneţului, în AP, V, 2009, 1, p. 139–155.
20 Cf. Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, în AP, I, 2005, 2, p. 55–72.
21 Pr. Constantin C. Cojocaru, Sfântul Daniil Sihastrul, în idem, Paşi prin secole de istorie

bisericească, Iaşi, 2005, p. 152 (studiul a fost publicat iniţial în vol. Grai maramureşean şi mărturie
ortodoxă. Prea Sfinţitului Episcop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului la împlinirea vârstei de
80 de ani, Baia Mare, 2001, p. 196–232).
22 Ibidem.
23 În Istoria sa, arhimandritul se adresează direct membrilor obştii putnene: „o, pre iubiţilor

părinţi şi fraţi”; „ai sfinţiilor voastre întru Hristos iubiţi fraţi” (Vartolomei Mazereanu, op. cit., p. 20).
24 Cf. Ovidiu Cristea, Note sur le rapport entre le prince et „l’homme saint” dans les Pays

Roumains. La rencontre d’Étienne le Grand avec Daniel l’Ermite, în vol. L’empereur hagiographe.
436 ŞTEFAN S. GOROVEI

cum ne-a explicat, convingător, Părintele Dosoftei25), indicând cu precizie până şi

locul unde acesta vieţuia: acolo, în chilia de piatră, care există şi azi. Cu alte
cuvinte, arhimandritul Vartolomei Mazereanu este părintele legendei pe care
s-a întemeiat „viaţa rădăuţeană şi putneană a Sfântului Daniil”. Vartolomei a
arătat spre chilia săpată în stâncă şi a zis: acolo s-a nevoit Daniil Sihastrul.
Cuvântul său a trecut la fraţii şi la ucenicii săi. Autoritatea sa necontestată – care se
vădeşte din toată opera sa, încă nevalorificată şi nici măcar cunoscută în întregime –
a transformat o poveste, cu totul nouă, în istorie: pentru omul secolului
al XVIII-lea şi de la începutul celui următor, nu avea nici o importanţă adevărul
istoric aşa cum îl înţelegem noi azi – şi cum, de altfel, trebuie să fie înţeles – şi nici
măcar nu-l percepea ca atare. Precizia istorică era o noţiune prea îndepărtată de
orizontul de cunoaştere şi de înţelegere al românului din acele vremuri.
Raţionamentul lui era simplu: dacă părintele arhimandrit – care era un cărturar
cunoscut şi recunoscut – a zis aşa, apoi aşa va fi fost. Şi apoi, să nu uităm că
Vartolomei Mazereanu era şi om al şcolii: a vorbit copiilor din şcoala pe care a
organizat-o în curtea „mănăstirii celei vechi”, prin preajma bisericuţei lui Dragoş
vodă. Cuvântul lui, cel rostit şi cel scris, a răspândit povestea în toată zona. De
aceea, cum a observat Părintele Cojocaru, „aceste legende au fost culese numai de
rădăuţeni (sau aproape numai de ei)”.
Deşi legat într-un chip cum nu se poate mai explicit şi documentat de
istoria Voroneţului şi numai de istoria Voroneţului, Daniil Sihastrul a fost absorbit
de istoria Putnei într-o asemenea măsură, încât până şi locul întâlnirii sale cu
domnul Moldovei a fost mutat de acolo, aici ! Voroneţului i-a mai rămas doar locul
mormântului şi piatra funerară, lipsită de dată, sub care a fost aşezat trupul celui
trecut în rândul sfinţilor încă de pe la mijlocul veacului al XVI-lea26.
Deşi aici, la Putna, se arată de peste o sută de ani peştera unde a fost chilia
lui Daniil Sihastrul, iar chipul sfântului a fost pus şi în pictura cea nouă, în legătură
explicită cu întemeierea Putnei, este neîndoielnic că acestea toate nu au nici un
corespondent în realitatea faptelor istorice: sunt poveşti, ele nu vin din adâncimea
mitului şi nici din legendele ţesute în veacuri mai îndepărtate.

Culte des saints et monarchie byzantine et post-byzantine, Actes des colloques internationaux
„L’empereur hagiographe” (13–14 mars 2000) et „Reliques et miracles” (1–2 novembre 2000) tenus
au New Europe College, textes réunis et présentés par Petre Guran avec la collaboration de Bernard
Flusin, Bucureşti, 2001, p. 177–185; versiunea română: Despre raportul dintre principe şi „omul
sfânt” în Ţările Române. Întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul, în Ştefan cel Mare şi
Sfânt 1504–2004. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 192–198. V şi Maria
Magdalena Székely, Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângăraţi şi figura ctitorului ideal în
Moldova secolelor XV–XVI, în manuscris.
25 Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul. O nouă perspectivă,

în AP, V, 2009, 1, p. 157–169.

26 Idem, Statutul Cuviosului Daniil Sihastrul la mijlocul secolului al XVI-lea şi o posibilă

semnificaţie, în AP, VII, 2011, 1, p. 145–190.

 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 437

Părintele Cojocaru spunea în 2001: „Nu vom şti niciodată cât sâmbure de
adevăr există în forma primară [a legendei] şi când a fost această formă primară,
cât adaos au pus transmiţătorii din generaţie în generaţie şi cât au mai rotunjit
culegătorii”27. Excelentă şi această punere în ecuaţie ! E o adevărată provocare, la
care putem răspunde astăzi: iată „forma primară” – mai departe, aluviunile
aglomerate de transmiţători şi culegători, de autorii de paterice şi ghiduri, nu mai
au nici o semnificaţie şi nici o importanţă. Cât priveşte „sâmburele de adevăr”, cred
că el este acela pe care Vartolomei Mazereanu l-a indicat, totuşi, chiar dacă într-o
formă imprecisă: din „spusul părinţilor” a aflat sau a dedus că în alegerea locului
pentru zidirea Putnei a avut un rol important (dacă nu decisiv) un sihastru, care a
identificat bunătatea şi curăţia locului. Ceea ce, ştim, este chiar în practica curentă
pentru identificarea locurilor bune de întemeiat mănăstiri.
În aceste împrejurări, sunt menite eşecului încercările de a acorda un nou
credit aşa-zisei legende prin adunarea cât mai multor relatări, culese de aşa-zişi
folclorişti din zilele noastre în toate colţurile Moldovei28: toate acestea nu sunt
decât fabulaţii cu totul noi, pornind de la cele vechi, de la lecturi din ghiduri şi
paterice, din povestirile unor oameni bătrâni (deci, nu-i aşa ?, credibili…). Şi
câteva sute dacă s-ar aduna, ele nu valorează doi bani pentru documentarea
chestiunii care ne interesează. În toată această mistificare, ceea ce poate fi
interesant e înclinarea populară către fabulos şi către fabulaţie, ceea ce poate face
obiectul unui cu totul alt tip de cercetare.
Din câte obiecte de preţ se află în tezaurul Mănăstirii Putna, câteva s-au
dovedit a nu fi ceea ce s-a crezut şi s-a spus că ar fi. Lemnul Sfintei Cruci, frumos
aşezat într-o cutie marcată cu crucea dublă (semn real al adăpostirii unei asemenea
scumpe relicve) şi purtând o inscripţie grecească din care reieşea anul 894, pare să
nu fi atras atenţia lui Dimitrie Dan, autorul monografiei din 1905 şi – ceea ce e mai
curios – nici alcătuitorilor inventarului din 179629. Obiectul a fost identificat de
Eugen Kozak şi descris prima oară de Vasile Gheorghiu30. În 1925, Orest Tafrali a
sugerat că această mare bucată din Lemnul Sfintei Cruci (de regulă, fragmentele
din această relicvă sunt mici, dacă nu infime) ar fi putut ajunge în mâinile lui
Ştefan cel Mare fie trimisă de călugării de la Athos, fie adusă de Maria doamna
(Maria Asanina Paleologhina sau Maria de Mangop)31. Aşa s-a născut povestea.

27 Pr. Constantin C. Cojocaru, op. cit.

28 Cf. Monah Iustin Taban, Legenda Mănăstirii Putna. O cetate în două lumi, în „Caietele
de la Putna”, IV, 2011, 4, p. 234–240.
29 Monah Alexie Cojocaru, Inventarul de odoare şi obiecte ale Mănăstirii Putna (1796), în

AP, II, 2006, 1–2, p. 5–97; v. p. 17–18 (Crucile).

30 Vasile Gheorghiu, O cruce din „Scumpul Lemn” aflată în s[fânta] Mănăstire Putna, în

„Candela”, XXVII, 1908, 7, p. 361–370 (şi extras).

31 O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du monastère de Poutna. Texte, Paris, 1925,

p. 1–3, nr. 1; v. p. 3: „Étienne le Grand, dont les relations avec les moines athonites sont connues, put
s’en procurer «la plus grande croix faite avec du bois de la vraie». Peut-être ce précieux objet sacré
438 ŞTEFAN S. GOROVEI

Dar povestea se întemeia pe un fals. Încă din 1936 s-a bănuit că obiectul ar data
doar din veacul al XVIII-lea32. Proba s-a făcut în 1942–1944, când întreaga
chestiune a fost atent şi complet cercetată şi vechiul fals, din secolul al XVIII-lea în
adevăr, a fost definitiv dovedit33. Cu toate acestea, obiectul a rămas în muzeu34
până mai anii trecuţi.
Însă, eliminat din contextul epocii lui Ştefan, acest obiect e departe de a-şi
fi pierdut interesul pentru ştiinţă şi chiar pentru istoria Mănăstirii Putna. El aparţine
veacului al XVIII-lea, iar cercetarea chipului în care el a fost fabricat şi în care a
ajuns aici, la Putna, rămâne de cel mai înalt interes pentru istoria noastră din acea
vreme. De aceea, cred că e cu adevărat regretabil că nu se găseşte nimeni, chiar
dintre părinţii istorici din obştea Putnei, care să reia cercetarea şi s-o amplifice până
la marginile posibile azi.
În aceeaşi categorie cu falsul Lemn al Sfintei Cruci se află şi faimosul
triptic. S-a spus că a aparţinut lui Ştefan cel Mare, că era tripticul purtat de el în
călătorii şi pe câmpurile de luptă35; mai apoi – după ce s-a simţit în el arta rusească –
s-a spus că ar fi fost adus de Evdochia de Kiev ca dar pentru cel care avea să-i
devină soţ, uitându-se că la vremea acelei căsătorii Kievul nu aparţinea Rusiei.
După ce, chiar în cadrul „Colocviilor Putnei”, s-au adus (în 2005 şi în 2009)
argumente solide împotriva apartenenţei sale la vremea lui Ştefan36, Părintele

fut-il rapporté en Moldavie par Marie de Mangop, épouse du prince, appartenant à la famille des
Paléologues et des Comnènes”. Imaginile în idem, Album, No. 1, pl. V–VI.
32 G. da Costa-Louillet, La vie de s. Paul de Xéropotamos, în „Byzantion”, XI, 1936,

p. 207–208 (apud Vitalien Laurent, La prétendue croix byzantine du trésor de Putna, în ARBSH,
XXV, 1944, 1, p. 3, nota 1).
33 Stéphane Binon, Les origines légendaires et l’histoire de Xéropotamou et de Saint-Paul

de l’Athos, Louvain, 1942, p. 154–166; Vitalien Laurent, op. cit., p. 71–94 şi două planşe. Studiul lui
Laurent a permis „de rejeter définitivement la datation du XIVe ou du XVe siècle”: A. Frolow, La
relique de la Vraie Croix. Recherches sur le développement d’un culte, Paris, 1961 (Archives de
l’Orient Chrétien, 7), p. 654. În fişa alcătuită de acest savant (ibidem, p. 653–654, nr. 1121),
trimiterea la relicva de la Xeropotam trebuie îndreptată: nu este 1098, ci 1093 (p. 643). V şi idem, Les
reliquaires de la Vraie Croix, Paris, 1965 (Archives de l’Orient Chrétien, 8), p. 126 şi 234, nota.
34 Mi se pare straniu (dar poate nu este inexplicabil) faptul că acest preţios obiect nu a fost

descris de Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, colaboratoare la capitolele
III. Tezaur, catalog analitic şi IV. Anexe Maria Paradais, Iaşi, 1988, unde, totuşi, studiile care i-au
fost consacrate de Vasile Gheorghiu şi de Vitalien Laurent sunt menţionate în lista bibliografică
(cf. ibidem, p. 641 şi, respectiv, 644).
35 Artemon Manastyrski, 1908: cf. Monah Alexie Cojocaru, Două note privitoare la

patrimoniul Mănăstirii Putna, în AP, VII, 2011, 1, p. 91. V. şi O. Tafrali, Le trésor byzantin et
roumain du monastère de Poutna. Texte, p. 9, nr. 21: „Étienne le Grand, selon la légende, ne se
séparait jamais de ce triptyque pendant ses expéditions et ses voyages”. O listă a celor care au
împărtăşit această opinie la Marina Sabados, Vechi icoane ruseşti la Mănăstirea Putna, în AT, XIX,
2009, p. 114.
36 Maria Magdalena Székely, Tripticul „lui Ştefan cel Mare” de la Mănăstirea Putna, în

AP, II, 2006, 1–2, p. 105–110; Marina Sabados, Tradiţie şi adevăr istoric. Despre două icoane
emblematice ale Mănăstirii Putna, în AP, VI, 2010, 1, p. 33–36.
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 439

Alexie Cojocaru a găsit şi explicaţia prezenţei sale în tezaurul Mănăstirii Putna: nu

dintr-un dar sau lăsământ al lui Ştefan cel Mare, ci din transferul unor obiecte care
au aparţinut Mănăstirii Solca, în al cărei inventar îl descria Vartolomei Mazereanu
la 177137. Desfiinţarea Solcăi a risipit tezaurul acesteia, unele obiecte ajungând la
Putna în răstimpuri diferite.
Ieşit din istoria lui Ştefan cel Mare, tripticul nu-şi pierde nici însemnătatea –
e oricum o operă de artă rusească din primele decenii ale veacului al XVII-lea – şi
nici interesul. Adevărata lui istorie abia de acum încolo se va scrie. Însă, în chip
categoric, punerea lui în legătură cu Ştefan cel Mare şi cu vechiul tezaur al
Mănăstirii Putna trebuie să înceteze. Vizitatorilor trebuie să li se expună, chiar în
muzeu, adevărul despre această piesă, pentru ca, plecând din Putna, să nu mai
„lăţească” (precum se zicea în vechime) fabulaţia răspândită şi încetăţenită
până acum.
Înainte de a trece la ultima piesă, care are şi ea o poveste asemănătoare,
este necesară o anumită precizare. Faptul că Lemnul Sfintei Cruci şi tripticul trec
din istoria fabulată în cea reală, că ies din istoria lui Ştefan cel Mare şi intră în
aceea a veacurilor XVII–XVIII, nu înseamnă că domnul nostru nu a avut icoane
portative (posibil chiar un triptic), conform obiceiului, şi nici că nu ar fi posedat o
aşchie din Lemnul Sfintei Cruci. Cu privire la aceasta din urmă, avem chiar o
dovadă (sau un început de dovadă): hramul bisericii pe care a ridicat-o la Pătrăuţi,
Sfânta Cruce, este o indicaţie că acolo se păstra o asemenea scumpă relicvă38.
Desigur, repet, o aşchie, şi nu o aşa mare bucată ca aceea adusă în secolul
al XVIII-lea de Chesarie Dapontes…
A venit, în fine, rândul Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, la
a cărei istorie sper să pot aduce o contribuţie mică.
Se ştie că această icoană, care ne întâmpină şi azi în naosul bisericii, a fost
îmbrăcată în argint de Iacov Putneanul la 1755. Cu acest gest simbolic şi invocator
au început, de altminteri, lucrările care aveau să-l transforme pe mitropolit într-un
al doilea ctitor al Putnei39. Icoana era cunoscută încă de atunci ca fiind făcătoare de
minuni: aşa o numeşte Vartolomei Mazereanu, descriind evenimentele din vara
acelui an40 şi tot aşa o numeşte însuşi Iacov Putneanul într-o scrisoare adresată
egumenului Venedict al Putnei la 2 martie 1758, când îi pregătea o coroană nouă,
împodobită cu pietrele scumpe găsite în mormântul deschis atunci41. Este evident

37 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 95.

38 Maria Magdalena Székely, Ştefan cel Mare şi cultul Sfintei Cruci, în AP, I, 2005, 1, p. 33.
39 Ştefan S. Gorovei, Vârstele Putnei, în albumul Sfânta Mănăstire Putna, Mănăstirea

Putna, 2010, p. 57 şi nota 130 (la p. 468). V. şi Monah Alexie Cojocaru, Mitropolitul Iacov
Putneanul, al doilea ctitor al Mănăstirii Putna, în AP, V, 2009, 1, p. 267: îmbrăcarea icoanei Maicii
Domnului e în fruntea „calendarului” lucrărilor de refacere a mănăstirii.
40 Vartolomei Mazereanu, op. cit., p. 17.
41 Monah Alexie Cojocaru, Mitropolitul Iacov Putneanul, al doilea ctitor al Mănăstirii

Putna, în AP, V, 2009, 1, p. 275 (v. şi p. 274, nota 79, despre datarea şi ediţiile acestei scrisori);
440 ŞTEFAN S. GOROVEI

că grija deosebită faţă de icoană era urmarea tocmai a acestei calităţi. Cu toate
acestea, nici vechimea, nici provenienţa ei nu au interesat pe cărturarii de atunci, şi
nici pe cei din veacul următor: nici Vartolomei Mazereanu, nici Sevastian
Gheorghiescu, nu-i acordă o atenţie deosebită şi ca atare nu însemnează nimic
despre ea. Această tăcere este o dovadă puternică pentru faptul că nici la mijlocul
secolului al XVIII-lea, nici la mijlocul celui următor, nu exista în Putna nici
măcar o „tradiţie” cu privire la icoană. Abia în 1905, Dimitrie Dan o descrie ca
fiind „adusă de Ştefan cel Mare din Constantinopol”42, însă în sprijinul acestei
afirmaţii, istoricul – folclorist şi el… – nu a adus nici un izvor documentar, nici un
argument de vreo natură oarecare, nici măcar „spusul părinţilor”. Putem să ne
imaginăm că afirmaţia lui a devenit repede un bun comun al obştii putnene. Două
decenii mai târziu, Orest Tafrali a contribuit şi el la îmbogăţirea proaspetei
„tradiţii”, afirmând – tot fără nici o dovadă – că icoana ar fi fost adusă în Moldova
de Maria de Mangop43, ca dar viitorului ei soţ. Şi aşa s-a născut varianta
„îmbunătăţită” a tradiţiei despre icoana Maicii Domnului Paleologhina.
În cadrul „Colocviilor Putnei”, d-na Marina Sabados a explicat, acum trei
ani, că avem de-a face cu o frumoasă icoană, nu bizantină din secolele XIV–XV, ci
de o factură „occidentalizantă, caracteristică picturii secolului al XVII-lea din
mediul ortodox rutean”44. După opinia d-sale, icoana ar putea data din vremea lui
Vasile vodă Lupu, „sugerând abilităţile unui artist familiarizat cu pictura
occidentală, poate chiar un polonez”45. Ca să nu se rupă, totuşi, orice legătură cu
Ştefan cel Mare, autoarea a sugerat posibilitatea de a ne afla în faţa unui
lemn refolosit, tăiat eventual dintr-o icoană mai mare, ceea ce ar explica
aşezarea verticală a traverselor de pe spatele icoanei (traverse montate, de regulă,
pe orizontală).
Cred că nu este necesară o asemenea explicaţie încâlcită, formulată numai
de dragul de a nu rupe vraja unei pseudo-tradiţii. Constatările d-nei Sabados pe
tărâmul specialităţii d-sale sunt lămuritoare. Iată care cred că ar putea fi originea
acestei icoane.

Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Ioan-Augustin Guriţă, Mitropolitul Iacov Putneanul către obştea
Mănăstirii Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 28–29, nr. 6 (şi p. 42–45, fig. 5a–5d).
42 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 2005, p. 53, nr. 2.
43 O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du monastère de Poutna. Texte, p. 12, nr. 28:

„l’icone qu’Étienne le Grand ou plutôt son épouse Marie [de Mangop] avait rapportée de
Constantinople ou de Trébizonde”. V. şi Ieromonah Dosoftei Djimărescu, Maica Domnului
Apărătoare Doamnă şi hramul Mănăstirii Putna, în AP, VI, 2010, 2, p. 72: „ar fi fost adusă ca dar de
nuntă de către Maria de Mangop”. Atribuirea acestei explicaţii arhimandritului Vartolomei
Mazereanu nu este, însă, întemeiată.
44 Marina Sabados, Tradiţie şi adevăr istoric. Despre două icoane emblematice ale

Mănăstirii Putna, p. 37.

45 Ibidem, p. 38. V. şi eadem, Icoanele, în albumul Sfânta Mănăstire Putna, p. 324–325 (şi

notele, la p. 476–477). Dintr-o inadvertenţă, în acelaşi album icoana este prezentată ca datând tot din
secolul al XV-lea (p. 336–337, fig.116) !
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 441

Pe la 1663, pe când era pârcălab de Hotin, Iancu Costin, fratele marelui

nostru cronicar, a ctitorit, în apropierea cetăţii pe care o cârmuia, o mănăstire mică
(documentele o numesc mănăstioară sau schit), cu hramul Sfântului Ioan
Botezătorul. Ion Neculce relatează, în letopiseţul său, după alte izvoare sau şi după
povestirile bătrânilor, o minune petrecută în acest lăcaş în primăvara sau vara
anului 1672: „Într-acestu anu făcutu-s-au şi o minuné maré, arătaré la Hotin, într-o
mănăstioară mică, ce iasté sub cetaaté. Au lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât să
răntuna lacrămile pe chipul icoanii, de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tepsie ce
iera pusă supt icoană, de iera de miraré a prăvi arătaré şi sămnu ca acela, caréle au
fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi cresştini în Ţara Leşască şi începătura
durerii şi stricării ţărâi noastré. Că de-atunce din an în anu tot rău şi amar de
cresştini şi pustiiré au rămas locurilé pré acolo”46. Întâmplarea este relatată şi în
cronica (1662–1729) atribuită lui Nicolae Mustea, diacul de divan47, aproape
identic, ceea ce înseamnă sau un izvor comun, sau o preluare dintr-o parte într-alta
(amănunt care iese din discuţia noastră).
Întâmplarea este relativ cunoscută48, dar ea a scăpat atenţiei ultimului
cercetător al istoriei schitului de la Hotin49.
De ce este importantă această emoţionantă atestare (poate că unica în Evul
nostru de Mijloc) a unei icona lacrymosa în veacul al XVII-lea ? Iată de ce.
În împrejurări nu foarte clare, după ce Hotinul a devenit raia turcească, în
1715, schitul ctitorit de Iancu Costin a fost închinat Putnei. P. P. Panaitescu a
menţionat un document din 30 martie 1730, în care stareţul Meletie povesteşte cum
a închinat Putnei schitul „descălicat de răposatul Iancul Costin, părcălab Hotinului,
mai înainte luatului Cameniţei de la leşi”50, adică înainte de 1672. Se pare că, de

46 Ion Neculce, op. cit., p. 214.

47 M. Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, III, ed. II,
Bucureşti, 1874, p. 8.
48 Episcopul Melchisedec, Tratat despre cinstirea şi închinarea icoanelor în Biserica

Ortodoxă şi despre icoanele făcătoare de minuni în România ortodoxă, în BOR, XIV, 1890–1891,
p. 42; Violeta Barbu, Imago Virginis. Essai d’anthropologie religieuse sur les représentations
miraculeuses de la Vierge aux Pays Roumains, în SMIM, XIX, 2001, p. 51; Matei Cazacu, Minuni,
vedenii şi vise premonitorii în trecutul românesc, Bucureşti, 2003, p. 130; Ana Dumitran, Hegedűs
Enikő, Vasile Rus, Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei. Preliminarii la o istorie ilustrată a
toleranţei religioase, Alba Iulia, 2011, p. 26–27. Lipseşte de la arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele
icoane făcătoare de minuni din România, Mănăstirea Sihăstria, 2004.
49 Ieromonah Marcu Petcu, Schiturile şi metoacele Mănăstirii Putna, în AP, VI, 2010, 1,

p. 121–123.
50 P. P. Panaitescu, Ştiri noi despre Miron Costin şi familia lui, în vol. Omagiu lui I. Bianu

din partea colegilor şi foştilor săi elevi, Bucureşti, 1927, p. 280–281. Citează (p. 280, nota 3): „Copii
I. Bogdan. Pachet 27 la Academia Română. Originalul în Biblioteca Imperială din Petersburg”. V. şi
Constantin Turcu, Mănăstirea lui Iancu Costin de la Hotin pustiită de răscoale, Piatra Neamţ, 1941,
p. 12. Documentul în cauză este, foarte probabil, cel înscris (în rezumat) atât de Vartolomei
Mazereanu la 1764, în al său Catastih de toate scrisorile Sfintei Mănăstâri Putna (Dimitrie Dan, op.
cit., p. 222, nr. 11, incomplet şi fără dată), cât şi de căpitanul Hintzinger şi grefierul Erggelet în
442 ŞTEFAN S. GOROVEI

fapt, închinarea a însemnat mutarea călugărilor cu toate lucrurile mănăstioarei. În

aceste împrejurări au ajuns la Putna nu numai documentele schitului, înregistrate de
Vartolomei Mazereanu în Catastiful său, în capitolul Mănăstire de la Hotin51, dar
şi Tetraevanghelul dăruit în 1599 bisericii din cetatea Hotinului (cu hramul
Adormirii Maicii Domnului) de părinţii doamnei Elisabeta Movilă, Gheorghe
pârcălabul de Hotin şi soţia sa, Cristina52.
Cred că între lucrurile aduse atunci la Putna din acea mănăstire „ci iaste la
ţărmurile Nistrului”53 s-a aflat şi această icoană, care avea deja faima de a fi

inventarul documentelor mănăstirilor bucovinene alcătuit în 1785; aici a fost înscris cu data „10
martie 7230 (1730)”: Mihai-Ştefan Ceauşu, Marius Chelcu, Domeniul mănăstirilor din Bucovina în
secolele XIV–XVIII. Inventar de documente, volum editat de ~, Iaşi, 2007, p. 160. Editorii au presupus
că a fost socotit greşit A.D., care ar trebui să fie 1722. Însă – dat fiind că documentul copiat de Ion
Bogdan la Moscova şi menţionat de P. P. Panaitescu conţine tot anul 1730 – este posibil ca
rezumatorul să fi omis ultima cifră (8) a văleatului, dând corect A.D. În adevăr, văleatul 7238 se află
şi într-un rezumat care provine tot din vechea arhivă a Mănăstirii Putna, aflat azi la SJAN Suceava,
Fond Mănăstirea Dragomirna, II/10 (nr. 25), f. 3v: Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de
documente 1393–1849, întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu,
Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 235, nr. 703 (cu trimitere la un document din 1704 iulie 3, din
acelaşi fond, dar care nu se află în catalog). Cu aceeaşi dată – 7238 martie 30 – o traducere
românească, după una germană, se află în marea colecţie inedită a lui Teodor Balan, Documentele
mănăstirilor din Bucovina, VII, p. 154–156, nr. 73 (tot la SJAN Suceava).
Cum a ajuns originalul acestui act la Petersburg ?! S-ar putea ca el să fi fost predat chiar de
putneni în mâinile autorităţilor ruseşti care au ţinut Moldova sub ocupaţie de la 1769 până la 1774. În
acest răstimp, feldmareşalul Rumianţev a rezidat şi la Hotin şi a avut relaţii cu Mănăstirea Putna – cf.
Dimitrie Dan, op. cit., p. 221: „carte de la bragadirul de Hotin pe moşia Şerăuţii”, din 1773; un
rezumat mai larg în Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849, p. 412,
nr. 1233. V. şi Silviu Andrieş-Tabac, Mărturii ale relaţiilor Mănăstirii Putna cu Biserica rusă, în AP,
V, 2009, 2, p. 87, nr. VI (carte de apărare pentru Mănăstirea Putna, din 1772). De altminteri, pentru
Rumianţev a tradus Vartolomei Mazereanu în limba rusă cronica anilor 1741–1769, alcătuită de el.
Ocuparea Hotinului de trupele ruseşti, în toamna anului 1769, a pus capăt paşalâcului de acolo şi a
putut naşte speranţa refacerii „mănăstioarei”.
51 Dimitrie Dan, op. cit., p. 221–222.
52 Manuscrisul se păstrează şi azi în colecţia Mănăstirii Putna. Însemnarea în slavă şi

traducerea au fost publicate de episcopul Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice
din Bucovina, în RIAF, I, vol. I, fasc. II, 1883, p. 266–267, apoi de Dimitrie Dan, op. cit., p. 72–74,
de Elena Linţa (coordonator), Lucia Djamo-Diaconiţă, Olga Stoicovici, Catalogul manuscriselor
slavo-române din Bucureşti, Bucureşti, 1981, p. 102–107 şi de I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări
de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008, p. 111–113.
Descrierea manuscrisului şi traducerea însemnării de danie la Olimpia Mitric, Tezaurul de manuscrise
din timpul domniei lui Ieremia Movilă, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II.
Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului
Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006, p. 72–73, nr. 16.
Imagini ale ferecăturii manuscrisului: Ştefan S. Gorovei, Doamna Elisabeta Movilă. Contribuţii
pentru o biografie nescrisă, în vol. Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, II, după p. 302,
fig. 1a (icoana Învierii) şi 1b (icoana hramului bisericii din cetate, Adormirea Maicii Domnului).
53 Formulare dintr-un document din 1704, de la Mihai vodă Racoviţă (Dimitrie Dan, op.

cit., p. 221).
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 443

făcătoare de minuni. Menţionarea indirectă, în actul de închinare, ca reper

cronologic, a anului 1672 (tocmai anul când icoana a lăcrimat) arată că amintirea
acestei minuni era încă vie la 1730. Constatările d-nei Marina Sabados cu privire la
icoana de la Putna – pictată pe la mijlocul veacului al XVII-lea în mediul ortodox
rutean, de un „artist familiarizat cu pictura occidentală, poate chiar un polonez” –
corespund perfect situaţiei familiei Costin, ale cărei legături cu lumea polonă sunt
cunoscute. Iar dacă pictorul a refolosit o parte din lemnul unei icoane mai mari,
apoi nu este nevoie să-i căutăm originile în Moldova lui Ştefan cel Mare: aceleaşi
nevoi au putut conduce la tăierea oricărei icoane mari, în orice mediu.
Ca şi în cazurile discutate anterior, trebuie să observ şi aici că ieşirea
acestei icoane din umbra lui Ştefan şi a Mariei doamna nu înseamnă că aceasta din
urmă nu va fi adus în Moldova icoane bizantine, şi nici că domnul Moldovei nu-şi
va fi împodobit mănăstirea lui dragă cu icoane frumoase şi scumpe. Dar aceasta,
care ne întâmpină şi ne cheamă la rugăciune în biserica Putnei, nu datează din
secolul al XIV-lea sau al XV-lea, nu vine din lumea bizantină sau post-bizantină şi,
bineînţeles, nu a fost adusă la Suceava de Maria de Mangop. Ea are o cu totul altă
istorie, care şi ea aşteaptă să fie scrisă.
Aceste concluzii nu trebuie să fie motiv de întristare sau tulburare. Din
contra. Niciodată o ctitorie mai măruntă ori mai puţin importantă, neînsemnată, nu
a acumulat, nu a produs şi nu a adunat în jurul ei tradiţii, legende, poveşti. Însuşi
faptul că de numele şi de istoria Putnei se ataşează mai multe relatări din
aceste categorii constituie o mărturie emoţionantă şi veridică a importanţei
mănăstirii în viaţa societăţii moldoveneşti din veacurile XVII–XIX.
Să nu ne temem, deci, să căutăm, în marginile puterilor noastre,
adevărurile despre oamenii, faptele şi obiectele trecutului nostru, care – după vorba
lui N. Iorga – ne este scump, ori de a fost rău, ori de a cuprins în el şi o rază de
bucurie. Să nu ne temem de dislocarea unor aşa-zise tradiţii, care se vădesc a fi, de
fapt, fabulaţii târzii, chiar cu totul recente, din zilele noastre, simple poveşti care
întunecă receptarea corectă a adevărului, a mesajului care ne vine din depărtarea
trecutului istoric. Să acordăm fiecărui fapt interesul şi importanţa pe care-l merită,
ca să le putem înţelege mesajul şi să rotunjim, cu ceea ce aflăm astfel, istoria pe
care o cunoaştem (câtă o cunoaştem şi mai ales câtă o putem cunoaşte). Aşa cum
dorim să ştim şi să se ştie adevărul despre ctitorul Putnei, pe care-l apărăm de
aluviuni murdare şi de zgura mincinoasă, tot aşa trebuie să dorim a cunoaşte şi a
face să fie cunoscut adevărul şi despre tot ce înseamnă patrimoniul nostru – fie de
obiecte, fie de tradiţii şi mituri.
„Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8, 32).
444 ŞTEFAN S. GOROVEI

Addendum

Adaug câteva observaţii mărunte pentru istoria mănăstioarei de la Hotin, care va fi

greu de reconstituit, din cauza puţinătăţii izvoarelor.
Documentele avute la îndemână de arhimandritul Vartolomei Mazereanu dau
numele doar a doi egumeni: Matei egumenul, beneficiarul unei scuteli domneşti din 26
octombrie 1713 (7222)54 şi stareţul Meletie, autorul scrisorii despre închinarea schitului la
Putna, datată în câteva locuri 1730 (7238), iar într-un loc 1722 (7230)55. Această scrisoare
prezintă, însă, o ciudăţenie: ea este adeverită de episcopul Calistru de Rădăuţi56, menţionat
ca fiind în viaţă, ba chiar îndemnător în ceea ce priveşte închinarea.
Or, Calistru, fost egumen al Putnei, a stat în scaunul de la Rădăuţi din 1708 până
în mai 172857, când a paretisit58. La 10 august 1729, el este arătat că răposat59. A trecut,
deci, la cele veşnice între mai 1728 şi august 1729. Ca atare, nu mai putea să „adevereze”
scrisoarea stareţului Meletie din 30 martie 1730 ! Este, deci, o greşeală în datare, sau e şi
acesta un document contrafăcut ?!
În lapidariul Mănăstirii Dragomirna, am aflat un fragment dintr-un portal de uşă,
cu o inscripţie care aminteşte un egumen de la Hotin. Cu permisiunea Maicii Stareţe,
Stavrofora Macrina Săuciniţanu, Părintele Timotei Tiron a fotografiat această piatră,
frumos lucrată, dar despre a cărei provenienţă nu se ştie nimic. Ea a păstrat jumătate din
inscripţia săpată deasupra unei intrări:
... `_ mnogogr{;~nii ermonah(á) Gavriil(á) Hotinskii egumen(á) v]
dni Íò Duka voevod(á)
... m({)s(è)’á m(a)rt{ g$ dni
„… ieromonahul Gavriil, egumenul de Hotin, în zilele lui Io Duca voievod
... luna martie 3 zile”.

După datele când Gheorghe vodă Duca a domnit în Moldova, inscripţia ar putea fi
din luna martie a anilor 1666, 1669–1672, 1679–1683. Cum însă în iulie 1669 Iancu Costin
era încă în viaţă şi cumpăra o parte din satul Giuneşti de la Hotin60, iar întemeierea schitului
este socotită înainte de ocuparea Cameniţei (tocmai cu acest prilej a lăcrimat icoana Maicii
Domnului), s-ar putea presupune că inscripţia egumenului Gavriil de la Hotin datează mai
degrabă din a treia domnie a lui Duca, adică din luna martie a anilor 1679–1683. Gavriil ar
fi, deci, cel mai vechi egumen cunoscut al mănăstioarei lui Iancu Costin (poate a fost chiar

54 Dimitrie Dan, op. cit., p. 222, cu văleatul transpus greşit (1714).

55 Cf. supra, nota 50. Copia acestei scrisori, realizată de I. Bogdan după originalul găsit de
el în Rusia, nu s-a mai putut găsi între hârtiile marelui slavist din Biblioteca Academiei Române.
56 Dimitrie Dan, op. cit., p. 222; Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente

1393–1849, p. 235, nr. 703: „Se menţionează adeverirea scrisorii de către Calistru episcop
de Rădăuţi”.
57 Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, p. 99–105.
58 Actul a fost publicat de N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V,

Bucureşti, 1903, p. 105, nota 1.

59 Ibidem, p. 204. În 1782, se ştia despre el că „a murit subit, pe când se întorcea de la Iaşi”

(ibidem, p. 248; v. şi p. 251: „a murit pe cale, când se întorcea de la Iaşi”).

60 Ibidem, p. 221.
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA 445

cel dintâi). Faptul că el a ridicat la Dragomirna o construcţie, pentru care a socotit necesar
să sape o pisanie, ar putea să însemne că acolo era postrigul său şi de acolo fusese ridicat
pentru a cârmui mănăstioara lui Iancu Costin de la Hotin.

Légendes, mythes et fables dans l’histoire du Monastère de Poutna

(Résumé)

L’histoire écrite et orale du Monastère de Poutna a accumulé, au fil du

temps, plusieurs explications concernant certaines réalités historiques. Analysées à
la lumière des sources indubitables, selon les règles de la critique historique, ces
explications dévoilent facilement leur nature et leur origine.
On dit, par exemple, que la petite église en bois, qui se trouve dans la
proximité de l’église du village, a aurait été construite par le prince Dragoş, le
mythique fondateur de la principauté moldave, vers le milieu du XIVe siècle
initialement à Volovăţ; c’est Étienne le Grand qui aurait décidé son transfert à
Poutna pour rehausser le statut de sa propre fondation monastique. C’est une
tradition incontrôlable, mais de très vieille date, attestée au moins vers le
commencement du XVIIIe siècle. L’analyse des poutres (dont certaines datent du
XIVe siècle) a confirmé l’ancienneté de cette construction et l’existence d’un vieux
transfert, dont le motif réel reste obscur.
Une légende veut que la fondation du Monastère de Poutna soit la
conséquence d’une rencontre providentielle entre Étienne le Grand et un célèbre
ermite moldave du XVe siècle, Saint Daniel. Mais c’est une fausse tradition, née
sous la plume d’un érudit du XVIIIe siècle, l’archimandrite Vartolomei Mazereanu,
le premier historien de ce monastère (1761). En réalité, il s’agit de l’épisode bien
connu de la rencontre de Saint Daniel et du prince Étienne à la suite de laquelle ce
dernier fonda le Monastère de Voroneţ. D’ailleurs, l’église de Voroneţ abrite
encore, de nos jours, le tombeau de ce saint, vénéré depuis le XVIe siècle comme
un véritable protecteur de ce monastère. L’archimandrite Mazereanu a détaché cet
épisode de l’histoire de Voroneţ, pour l’attacher tout simplement à celle de Poutna.
Sa narration fut très vite diffusée de vive voix, tant dans la communauté
monastique, que dans son école de Poutna. De la sorte, son „explication” prit la
forme d’une tradition folklorique, soit disant populaire, qui n’a aucune relation
avec les réalités historiques.
D’autres explications fabuleuses ont été véhiculées à propos de certaines
pièces qui se trouvent dans le trésor du monastère: la relique de la Vraie Croix et le
triptyque d’Étienne le Grand. Leur histoire a fait couler beaucoup d’encre au XXe
siècle. La première fut considérée d’origine byzantine, soit envoyée par les moines
de la Sainte Montagne, soit apportée par la princesse Marie Assanina Palaiologhina
(Marie de Mangop) comme présent pour le prince Étienne à l’occasion de leur
446 ŞTEFAN S. GOROVEI

mariage (1472). Le second passait pour l’icône personnelle du même prince, reçue
(1462) de la part de sa première épouse, Eudocie de Kiev. Les controverses ont
finalement déniché la vérité: le triptyque est une belle œuvre d’art russe du début
du XVIIe siècle, entrée dans le trésor de Poutna après 1785, tandis que la relique de
la Vraie Croix est l’œuvre d’un faussaire du XVIIIe siècle venu dans les
Principautés Roumaines en quête d’argent pour son monastère de l’Athos.
L’icône de la Vierge, exposée aujourd’hui encore dans l’église de Poutna,
est connue depuis le milieu du XVIIIe siècle pour être miraculeuse. Elle aussi a été
considérée d’origine byzantine, apportée en Moldavie par la même princesse Marie
de Mangop; on lui attribuait, d’ailleurs, le nom évocateur de „Palaiologhina”.
L’analyse de la peinture a conduit vers une origine plus récente: l’icône a été peinte
vers le milieu du XVIIe siècle, en Galicie (Ukraine d’aujourd’hui). L’auteur
suppose qu’elle eût appartenu au monastère de Hotin, fondé vers 1663 par le
burgrave de cette citadelle. Ce monastère de Hotin possédait, en effet, une icône
miraculeuse, qui avait manifesté ses dons (icona lacrymosa) en 1672; or, tous les
objets, les livres et les documents du monastère de Hotin ont été déposés à Poutna
dans les premières décennies du XVIIIe siècle.
L’effort de „faire dans le faux la part du vrai” (selon l’expression de
Marguerite Yourcenar) peut produire des émotions et tristesses, mais ne peut pas
avoir des conséquences nuisibles. Il reste toujours au service de la vérité et conduit
toujours à des nouvelles découvertes.

Mots-clefs: Poutna, Dragoş, Saint Daniel l’Ermite, relique de la Vraie

Croix, triptyque, icône miraculeuse (icona lacrymosa).
 LEGENDE, MITURI ŞI POVEŞTI ÎN ISTORIA MĂNĂSTIRII PUTNA
447

Inscripţia cu numele egumenului Gavriil de Hotin (Mănăstirea Dragomirna)